Autonomie, suveranitate si autodeterminare

CUVÂNT DE MULŢUMIRE

Prezenta carte este, în multe privinţe, o succe­siune logică a preocupării timpurii a autorului privind drepturile omului, drepturile minorităţilor şi dreptul constituţional, pe care autorul le-a început la Facultatea de drept Boalt a Universităţii California din Berkeley. Activitatea ulterioară, în Irlanda de Nord, la începutul anilor ’70, la Convenţiile Constituţionale ale Guamului şi Insulelor Virgine ale SUA, în 1977 şi 1978, în calitate de consilier juridic şi în pregătirea unui studiu iniţial asupra autonomiei în dreptul internaţional pentru Institutul de Drept Internaţional, Secţiunea Aspecte Procedu­rale, în anul 1980, i-au sporit interesul pentru aceste probleme.

Totuşi, purul interes nu este suficient pentru a asi­gura iniţierea unui proiect cu un orizont atât de vast cum este cel prezent. Munca legată de aceste probleme a fost posibilă numai cu generosul suport financiar al Fundaţiei Ford către Institutul de Drept Internaţional, Secţiunea Aspecte Procedurale sub ale cărui auspicii a fost scris prezentul studiu. Aş dori să mulţumesc, în special, lui Gary Sick şi Stephen Marks de la Fundaţia Ford pentru încurajarea lor continuă, încă de la înce­putul activităţii.

Un mare număr de oameni au colaborat la acest pro­iect, unii prin contribuţii directe în cadrul cercetării şi redactării, alţii prin faptul că au împărtăşit autorului punctele lor de vedere asupra unui set extraordinar de divers de probleme şi situaţii. O cercetare cuprinzătoare şi planuri iniţiale ale diverselor studii de caz au fost făcute de mai mulţi consultanţi ai Institutului, incluzându-i pe Enrique Armijo, Josiah Cobbah, Atle Grahl-Madsen, Virginia Leary, Dawn Martin, Amit Pandya şi Anna Tapay. Desigur, alegerea finală şi prezentarea materialelor sunt numai ale autorului şi numai el este răspunzător pentru orice erori sau omisiuni.

În cursul efectuării acestui studiu, autorul a călă­torit literalmente în jurul lumii incluzând, printre acele situaţii care trebuiau rezolvate în studiile de caz importante din partea a II-a, Hong Kong, India, Nicaragua, Norvegia şi Sri Lanka. Numeroase persoane particulare, organizaţii neguvernamentale şi oficialităţi guvernamentale au contribuit la succesul acestor călătorii şi dacă numele celor mai mulţi dintre ei nu sunt menţionate, motivul nu este lipsa de apreciere a eforturilor lor.

În plus, câteva conferinţe internaţionale la care auto­rul a putut participa i-au oferit bogate surse de inspiraţie despre problemele drepturilor minorităţilor şi autonomiei, în general, şi în situaţiile specifice exa­minate. O însemnătate deosebită au avut adunările în care s-a discutat despre „Etnie şi drepturi de la Uni­versitatea Columbia, iunie 1986; „Statul, autonomia şi drepturile indigenilor de la Managua, iulie 1986; „Autodeterminarea în cadrul Commonwealthului de la Universitatea din Edinburgh, iulie 1986; „Con­flictul etnic, drepturile omului şi dezvoltarea la Insti­tutul internaţional de cercetări pentru pace din Oslo, octom­brie 1986; şi „Al Patrulea Seminar despre naţiunile mici ale Nordului" din Qaqortoq, Groenlanda, iunie 1988. De mare valoare au fost şi discuţiile cu persoane bine informate şi cu mulţi alţi colegi la întâlnirile din anii 1985 şi 1987 din Grupul de lucru asupra populaţiilor indigene – subcomisia Naţiunilor Unite pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţillor.

Multe persoane au oferit sugestii şi au făcut corecturi la primele schiţe ale manuscrisului şi au furnizat de asemenea informaţii faptice esenţiale şi documentaţii asupra situaţiilor în desfăşurare. În acest context, aş vrea să-mi exprim aprecierea pentru ajutorul oferit în diverse moduri, următoarelor persoane: Gudmundur Alfredsson, Hon. S. De Alwis, Abdullahi Ahmed An-Na’im, Russel Barsh, Alegría Borrás Rodriguez, Kevin Boyle, Jens Brosted, Georg Brunner, Christina Cerna, Roberta Cohen, Radhika Coomaraswamy, Tim Coulter, Wladislaw Czaplinski, Jens Dahl, Shelton H. Davis, Shirley Dawson, Martin Diskin, Asbjom Eide, Joseph T. Eldridge, K. Imani Ellis, William C. Gilmore, Dennis C. Ho, Abdeen M. Jabarra, Vivek Katju, Frank Koszorus, Tamara Kunanayakam, Peter Lo, Courtney O’Connor, Nicholas O’Neill, Natalino Ronzitti, Kumar Rupesinghe, Elsa Stamatopoulou-Robbins, Gary Stanley, Rodolfo Stavenhagen, Donald Tsang, Steven Tullberg, Michael van Walt, Tashi Wangdi şi Meredith Wilkie. Câteva persoane au fost destul de amabile (sau de nesăbuite) să citească fragmente substanţiale din penultima versiune a lucrării, iar observaţiile lui Gordon Christenson, Roger Clark, Justima Dolgopol, Michael O’Boyle, Haciba Ounadjela, Danilo Türk şi Ben Whitaker sunt nepreţuite; mulţumesc îndeosebi lui Michael, Tina şi Haciba pentru perseverenţa şi perspicacitatea lor.

Hurst Hannum

Washington, ianuarie 1989

Partea I: CONTEXTUL LEGAL INTERNAŢIONAL

Capitolul 1: INTRODUCERE

Deşi această carte este scrisă din perspectiva unui avocat de drept internaţional, ea pune accentul pe indivizi şi grupuri, mai mult decât pe state, obiectele şi su­biectele tradiţionale ale dreptului internaţional.¹ Desi­gur, sistemul statal reprezintă contextul în care se prezintă problemele, dar importanţa cea mai mare este dată examinării modului în care legislaţia internaţională şi acordurile constituţionale ale fiecărei ţări pot contribui la soluţionarea disputelor dintre grupurile minoritare şi cele majoritare, dispute care, dacă nu sunt soluţionate, pot duce la violente conflicte de anvergură.

Majoritatea situaţiilor examinate în partea a II-a şi a III-a reprezintă exemple de conflict etnic, un termen care a devenit, în ultimii douăzeci de ani, un subiect comun de investigaţii şi discuţii printre sociologi. S-ar putea crede că această carte reprezintă o listă a nume­roaselor conflicte etnice sau religioase din lume, care ar putea justifica munca depusă; astăzi astfel de conflicte sunt atât de răspândite şi de cunoscute, încât ni se pare de prisos să oferim justificarea referirii la ele.²

În timp ce desemnarea unor conflicte – ca cele din Irlanda de Nord, Sri Lanka sau Fiji – drept „etnice" este potrivită, este important să înţelegem complexitatea a ceea ce, în multe situaţii, ar fi mai potrivit de descris drept conflict între centru şi periferie, minoritate şi majoritate, cei cu putere şi cei fără putere. Nu există o distincţie etnică între locuitorii din Hong Kong şi cei din China continentală, dar există, cu siguranţă, diferenţe; o parte dintre cazurile studiate aici reflectă diferenţe rasiale reale, deşi şi distincţiile culturale (lingvistice, religioase) pot fi esenţiale.³

În timp ce nevoia de a apăra interesele de grup şi individuale împotriva unei societăţi mai puternice poate să apară datorită unor factori diferiţi, soluţia căutată într-un mare număr de asemenea cazuri este similară. Legătura principală dintre situaţiile specifice discutate în această carte este dorinţa exprimată de un segment al unei societăţi mai mare, care este în mod obişnuit organizată într-un stat, pentru o autonomie politică mai largă, „Autonomie" nu este o figură de stil în dreptul internaţional sau constituţional⁴ şi lucrarea de faţă nu caută să adauge o altă expresie la jargonul din domeniul dreptului. Autonomia personală şi politică este, într-un sens real, dreptul de a fi diferit şi de a fi lăsat în pace; de a păstra, a proteja şi a promova valori care să nu fie atacate, în mod legitim, de restul societăţii.

În unele cazuri, cererile de autonomie pot fi satisfă­cute doar prin apariţia unui stat nou, independent, în care segmentul nesatisfăcut poate să-şi exercite autoritatea „suverană". În altele, autonomia deplină poate implica doar protecţia contra discriminării şi apărarea valorilor culturale, lingvistice sau de alt fel de asaltul majorităţii. În multe cazuri este căutată adoptarea unui sistem federal sau delegarea adevăratei puteri de la centru către regiuni pe criterii geografice, lingvistice sau etnice.

Majoritatea conflictelor legate de minorităţi sau cele etnice din lumea contemporană au o importantă componentă internaţională sau transnaţională. Acest lucru se poate întâmpla deoarece unii membri ai comu­nităţii minoritare dintr-un stat aparţin comunităţii majoritare dintr-un stat vecin (de ex. naţionaliştii catolici din Irlanda de Nord, vorbitorii de germană din Tirolul de Sud) sau pentru că o comunitate minoritară sau etnică violează graniţele şi, în felul acesta, implică mai mult de un stat (de ex. kurzii, bascii, saamizii). Dacă violenţa etnică sau colectivă se amplifică, interesul geopolitic dictează deseori implicarea în conflict a unor agenţi din exterior şi adesea guvernele centrale afirmă (şi deseori corect) că guvernele străine încurajează conflictele separatiste.

Chiar şi în situaţiile pur interne, unde autonomia este avansată de una din părţi ca o soluţie a conflictului, fiecare parte invocă în mod obişnuit normele legale internaţionale pentru a-şi sprijini cererile. Suveranitatea, autodeterminarea şi drepturile omului sunt axio­mele fundamentale revendicate de un grup sau altul (sau ambele) şi asemenea mituri legale reprezintă motivele principale de apel la sprijin din exterior. Grupuri de state sau grupuri care nu sunt organizate în state se autodefinesc popoare sau naţiuni nu pentru că aceşti termeni sunt în mod necesar descriptivi sau pentru că ei vor contribui la o mai bună înţelegere a unei situaţii date ci, mai degrabă, pentru că se consideră că din asemenea denumiri decurg anumite consecinţe legale.

Aceştia sunt termenii de drept internaţional, cu toate că juriştii de drept internaţional acordă un inte­res scăzut analizării acestora în contextul conflictelor politice. Poate datorită faptului că astfel de concepte ca suveranitatea şi autodeterminarea au sensuri comune, juriştii de drept internaţional au fost mulţumiţi să lase definirea lor tehnică condeielor academicienilor, iar implicaţiile în seama politicienilor. În mod similar s-a efectuat o cercetare restrânsă a problemei relaţiei dintre drepturile omului şi legitimitatea statului (în comparaţie cu investigaţiile filosofice).

O dificultate în adoptarea unei abordări esen­ţial­mente legale a conflictelor etnice şi a altor conflicte contemporane colective este că dreptul, fie inter­na­ţional, fie intern, tinde să-şi asume o structură raţională, egalitaristă şi individualistă. Legalitatea suverană a statelor – cu siguranţă o ficţiune, dacă a existat vreodată vreuna – reflectă concepţia vestică a politicii interne a unui stat ca fiind compus „din indivizi liberi, fiecare fiind înzestrat cu un set de drepturi şi imunităţi fundamentale şi fiecare fiind disponibil pentru acele sarcini şi asociaţii care se potrivesc talentului şi preferinţelor lui"⁵. Conflictele etnice, care sunt aproape prin definiţie bazate pe atribute imprevizibile, nu se potrivesc în sfera unui sistem de drept care a fost creat, parţial, tocmai pentru a ignora aceste atribute⁶.

Cu toate acestea, dreptul este mijlocul prin care sunt dezvoltate constituţiile şi unde sunt definite şi implementate drepturile omului. În măsura în care normele legale oferă un cadru pentru rezolvarea conflictului şi tehnicile legale un mijloc de a facilita înţelegerea formală, juristul are obligaţia de a contribui cu pers­pectiva lui la cea a politologului, sociologului, economistului, antropologului sau strategului militar.

Resuscitarea etnicităţii ca un strigăt de bătălie conflictual rezultă, parţial, din încercările făcute în special de multe state apărute după 1945, de a substitui ideologia sau tehnocraţia identităţii etnice în societăţile multinaţionale pe care aproape toate statele noi le-au moştenit. Totuşi, acolo unde există un grup etnic dominant, afirmarea identităţii lui pare de neevitat şi minorităţile etnice, dacă nu au succes în asigurarea drep­turilor fundamentale ale omului, ca nediscrimi­narea şi egalitatea, pot fi împinse spre a-şi consolida propria identitate etnică – sau spre dispariţie.

Într-adevăr, chiar garanţiile de egalitate şi nediscri­minare pot fi insuficiente, deoarece libertatea de mişcare şi rezidenţă poate permite diluarea puterii minorităţii prin imigrarea membrilor grupului majoritar în locul de baştină al minorităţii; accesul egal la administraţia publică poate fi insuficient pentru a garanta efectiv afirmarea glasului minorităţii.

Există o tendinţă, atât în societăţile dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, de a ignora, pur şi simplu, existenţa grupurilor minoritare şi contribuţia lor la dezvoltarea unei identităţi „naţionale" (sau, mai degrabă, statale). Dacă valorile esenţiale culturale, religioase sau lingvistice ale minorităţii sunt conside­rate lipsite de importanţă sau contrare acelora ale poli­ticii majoritare (ca în cazul irlandezilor catolici din Irlanda de Nord, tamililor din Sri Lanka şi kurzilor din Turcia), n-ar trebui să ne surprindă faptul că, în schimb, acea minoritate acceptă în mod limitat valo­rile sau legitimitatea statului majorităţii.

În ciuda afirmaţiilor legate de dorinţa sau inevitabilitatea asimilării, fie în cazul statelor nou formate fie a celor existente, „exact opusul este adevărat. Pro­blema societăţilor divizate din punct de vedere cultural este că... ele doresc să rămână divizate... Cei care văd divizarea ca o sursă de conflict trec cu vederea faptul că conflictul apare datorită ameninţărilor îndreptate împotriva factorilor care au dus la această divizare".⁷

O explicaţie obişnuită a resuscitării aparente a conflictelor etnice este că aceasta oferă un vehicul convenabil pentru canalizarea insatisfacţiilor politice în organizarea politică. Aşa cum susţine un analist mult res­pectat, „etnopolitica caută să stabilească două seturi de contradicţii: inegalitatea structurală a regiunilor şi grupurilor, în ciuda dezvoltării teoretice egale şi eşecul statului de a implementa „promisiunea normativă care este scopul existenţei sale.⁸ Dată fiind complexitatea vieţii moderne şi existenţa grupurilor suprapuse, care atrag atenţia structurii de putere existente, etnicitatea apare ca un principiu organizatoric raţional întotdea­una la îndemâna elitei politice, la fel ca şi la îndemâna celor care caută să o înlocuiască⁹.

Cererile de legitimitate a grupului oferă metode alternative de măsurare a valorii. Dacă un grup are de suferit datorită unei comparaţii ofensatoare din pricina dimensiunii motivaţiei „realizării", acest lucru poate avea, fără discuţie, o legătură specială cu ţara care oferă o bază alternativă pentru evaluarea relativă a grupului. Grupurile care suferă asemenea comparaţie, tind, prin urmare, să aibă pretenţii mai mari la prioritate în virtutea legitimităţii, aşa încât să refacă pe un front ceea ce au pierdut pe celălalt.

Bunăstarea relativă a grupului şi legitimitatea rela­tivă a grupului se confundă în felul acesta cu o politică de îndreptăţire etnică¹⁰.

Etnicitatea este un punct de plecare mult mai evident pe baza căruia se poate revendica puterea politică când se consideră că, sub pretextul de „naţiune-stat", etnicitatea (sau afinitatea lingvistică sau religia) au devenit fundamentul organizării politice în ultima parte a secolului al XIX-lea.

Principiul autodeterminării susţine că orice popor, pur şi simplu pentru că se consideră a fi un grup naţio­nal separat, este îndreptăţit, în mod unic şi exclusiv, să-şi hotărască propriul său statut politic, inclusiv, dacă doreşte, dreptul la propriul stat. Prin urmare, conceptul aduce etnicitatea la standardul de legitimitate politică¹¹.

După cum s-a demonstrat în capitolul 3, acest aşa-numit principiu al „autodeterminării nu a fost nicio­dată luat în consideraţie în mod serios de comunitatea internaţională, ca fiind singurul, sau chiar principalul factor pentru impunerea unei pretenţii la statalitate. Cu toate acestea, retoricul „un popor, un stat se repetă în discursurile fiecărei minorităţi nesatisfăcute.

O scurtă trecere în revistă a conflictelor etnice sugerează că aspectele economice sau de clasă, ce pot fi importante în multe situaţii, nu pot explica prin ele însele existenţa sau intensitatea multor conflicte¹². Declaraţiile separatiste sau minoritare sunt făcute de regiunile sărace care se plâng de subdezvoltare (de ex., ţara de baştină a tamililor sau sudul Sudanului) şi de regiunile bogate care se plâng de exploatare sau tratament inegal (de ex., Ţara Bascilor, Punjab), de regiuni care ar putea fi mai prospere economic după separare (de ex., Biafra), sau de acelea care ar fi cu siguranţă mai puţin înfloritoare (de ex., Quebec, Irlanda de Nord, Anglia); de grupuri înapoiate economic (de ex., malay şi locuitorii din Fiji) şi grupurile avansate din punct de vedere economic (de ex., populaţiile sikhs şi ibos).

Într-adevăr, una dintre cele mai importante lupte politice din interiorul grupurilor etnice minoritare se duce deseori între cei care adoptă o atitudine mai tradiţionalistă şi naţionalistă şi cei care leagă solida­ritatea etnică cu clasa interetnică sau cu problema­tica economică¹³. În timp ce interesele economice reprezintă probabil factorul principal de motivaţie în preocuparea Hong Kongului în ceea ce priveşte autonomia în cadrul Chinei, ele nu sunt atât de relevante pentru populaţia saamis din Norvegia sau pentru kurzii din Turcia.

Totuşi, este adevărat că fără discriminarea econo­mică sau politică evidentă şi slăbirea care rezultă de aici a poziţiei minorităţii în societate, este posibil ca protecţia atributelor pur culturale să nu devină o problemă. „Agitaţia naţionalistă dobândeşte o bază de masă şi, prin urmare, o semnificaţie reală numai când persoanele aparţinând minorităţii ajung să-şi dea seama că persecuţia culturală pe care o suferă este însoţită de un tratament discriminatoriu mult mai dăunător în probleme de înlesniri economice, accesul la învăţământ şi progres social."¹⁴

Multe grupuri etnice minoritare şi-au păstrat identitatea din cauza relativei izolări economice faţă de guvernul şi de cultura centrală şi regiunile periferice sunt în mod frecvent mai puţin dezvoltate decât cele din centru. Conceptul de „colonialism intern" a fost folosit atât pentru a descrie exploatarea regiunilor care sunt mai slabe din punct de vedere politic şi economic şi/sau a grupurilor de către cea mai puternică elită urbană, cât şi pentru a sugera paralela între drepturile indigenilor şi ale altor grupuri la autodeterminare şi autodetermi­narea recunoscută a popoarelor colonizate din punct de vedere oficial¹⁵. Totuşi, problema colonialismului intern pare să fie atât o problemă de marginalizare politică, cât şi de dezavantaj economic (deşi cele două tind, în mod evident, să meargă mână în mână) şi, ca o analiză economică, nu are mai mult succes decât altele în a oferi o teorie generală a conflictelor regionale sau etnice în ce priveşte autonomia.

În timp ce teoriile modernizării nu pot fi aplicate în conflicte ca, de exemplu, cele din Burma, India şi Uganda, ele nu trebuie să fie scoase din discuţie în ceea ce priveşte, de exemplu, mişcările regionale sau separatiste din Franţa şi Marea Britanie¹⁶. Expansiunea „culturii" moderne, tehnologice, omogene, trans-naţionale şi slăbirea legăturilor familiale tradiţionale duc adesea la o reafirmare a valorilor culturale ale minorităţii cu care membrii comunităţilor locale sau regionale se pot identifica cu mai multă uşurinţă¹⁷; ar putea fi posibil ca aceste valori să fie protejate numai prin dobândirea puterii politice şi economice la nivel regional sau de grup.

Purtătorii de cuvânt etnici invocă strânsa legătură între modernizare şi dezvoltare. Dacă modernitatea duce la alienarea individului şi la nedreptatea centralizată în numele planificării raţionale, atunci probabil mo­dernizarea este opusă dezvoltării autentice...

Pierderea sensului graniţelor, nu numai teritoriale, dar şi sociale şi psihologice, poate sta la baza izbucnirii actuale a tensiunilor grupurilor contra naţiunii-stat.¹⁸

Deoarece importanţa agenţilor economici trans-naţionali creşte, oamenii se simt din ce în ce mai înde­părtaţi faţă de centrele de decizie economice şi politice; Bruxelles şi sediul Fondului Monetar Internaţional sunt, cu siguranţă, mai puţin accesibile majorităţii cetă­ţenilor decât capitala ţării lor şi astfel de noi „centre" internaţionale s-au distanţat de periferii. Acolo unde puterea politică s-a concentrat într-un guvern statal centralizat, chiar alegerile democratice obişnuite pot să nu aibă o semnificaţie deosebită pentru alegător, care îşi vede votul ca un gest în mare măsură lipsit de semnificaţie, în cadrul altor milioane de alegători. Reînvestirea puterii la nivel regional sau local este o modalitate de a mări participarea reală la procesul politic.

Grupurile minoritare pot fi subiecţii discriminării şi persecuţiei pur şi simplu pentru că sunt diferiţi. Prejudecata rasială şi intoleranţa religioasă rămân comune în toate regiunile lumii şi faptul că ele pot fi în mod deliberat exacerbate de cei care intenţionează să câştige puterea politică sau să o menţină nu le face mai puţin reale¹⁹. Chiar dacă membrii grupurilor minoritare preferă asimilarea sau participarea în societatea pe baze egalitare şi non-discriminatorii, ei pot fi forţaţi să-şi apere interesele ca parte a grupului dacă discri­minarea este suficient de puternică sau de consolidată.

În general, politica etnică chiar atacă temelia statului, în parte pentru că liderii etnici au puţin de câştigat dacă oferă alternative specifice, ne-etnice, pentru ameliorarea condiţiilor care duc la nemulţumirea etnică. „Deşi etnicitatea politizată deseori erodează legitimitatea statului şi eficienţa aparatului de stat... În mod obişnuit ea nu oferă modelul conceptual de urmat pentru revoluţii sociale majore, istorice, sistematice."²⁰

Dacă grupul minoritar/secesionist nu are un program foarte coerent ca bază de negocieri, se ajunge la escaladarea unui conflict care gravitează în jurul pu­terii politice şi amândouă părţile se găsesc în poziţia în care atimdinile absolutiste – fie separarea, fie unitatea forţată în termenii majorităţii – apar ca singurele opţiuni viabile. Multe dintre studiile de caz din partea a II-a demonstrează că reprimarea de către stat a luptelor legitime împotriva a conflictului, în aşa fel încât reîntoarcerea la status quo-ul dinainte – chiar după restabilirea discriminării anterioare şi a violării drepturilor omului – nu mai este suficientă.

Poziţiile absolutiste care rezultă de aici pot fi menţinute un timp nedefinit datorită unei alte compo­nente a realităţii contemporane, esenţială pentru înţele­gerea unui conflict etnic sau de alt tip: posibilitatea de a procura uşor arme moderne sofisticate pentru a ucide. Majoritatea conflictelor prezentate în cartea de faţă nu au fost cauzate nici de micile celule revoluţionare, nici de subversiunea externă (deşi ele pot exacerba conflictele existente). Totuşi, rapida escaladare a violenţei şi recurgerea simultană la terorismul de stat şi contra opoziţiei distorsionează problemele controversate şi le face mai dificil de rezolvat chiar şi atunci când majoritatea ambelor tabere ar dori să facă un compromis.

„Terorism este un termen mult hulit în zilele noas­tre, deoarece guvernanţii şi opinia publică pretind că fac distincţia între teroriştii „lor şi luptătorii „noştri pentru libertate. După cum este folosit în această carte, termenul „terorist înseamnă uciderea deliberată a non-combatanţilor aleşi în mod arbitrar şi la întâmplare, de către orice individ sau grup²¹. Terorismul este contrar legilor obişnuite ale conflictelor armate şi normelor contemporane ale drepturilor omului. Este o greşeală de angajare ideologică, deoarece respectabilul principiu, discutabil, de a muri pentru o cauză, a fost înlocuit de acela, mult mai suspect, de a ucide pentru o cauză.

Terorismul poate fi şi economic şi câteodată apa­rent eficace, în termeni de cheltuieli, atât financiare, cât şi umane. Terorismul modern de stat este posibil datorită sprijinului continuu, diplomatic şi deseori logistic, în special din partea altor guverne. Terorismul împotriva opoziţiei este de asemenea facilitat printr-un sprijin continuu, financiar şi adesea logistic, acordat îndeosebi de guverne. Ambele forme de terorism sunt încurajate de un comerţ internaţional de arme care a fost recent estimat la 900 miliarde de dolari anual²². Cu sume de bani relativ mici se pot achiziţiona arme automate cu mare putere de distrugere, mine terestre şi explozivi, care pot fi folosite de un număr relativ mic de oameni cu efecte devastatoare.

Toleranţa iniţială a guvernelor străine faţă de vio­lenţa militanţilor „minorităţii şi violarea masivă a drepturilor omului de către forţele de securitate este repede transpusă în achiziţionarea de arme de către aceia care acum simt nevoia să se apere împotriva atacurilor armate. Invocări ale violării drepturilor omu­lui şi ale terorismului devin unelte în lupta politică şi diplomatică; guvernele se feresc să-şi condamne prietenii, în timp ce organizaţiile neguvernamentale pot fi în aceeaşi măsură nehotărâte să condamne cri­mele „defensive comise de militanţii minorităţii. Mino­rităţile recalcitrante din ambele tabere posedă dese­ori suficientă putere militară pentru a evita „înfrân­gerea" şi aceasta duce la impasuri violente.

Represiunea nediscriminatorie comisă de forţele de securitate guvernamentale şi crimele motivate politic de către oponenţi pot descuraja soluţiile moderate sau de interimat care, altfel, ar putea fi posibile în stadiile de mijloc ale unui conflict violent în curs de desfăşurare. Întrucât compromisul nu este foarte dorit, asasinarea oponenţilor politici moderaţi de către facţiunile extre­miste din opoziţie şi asumarea de puteri extraordinare de către forţele guvernamentale care acţionează nepe­depsite pot, în mod deliberat, să lipsească majorităţile ambelor părţi de o opinie efectivă. Este dificil să se facă faţă impasurilor rezultate doar prin variaţii mari în tactica militară sau politică şi trebuie ori să se adopte măsuri represive, ori să se propună soluţii mult mai flexibile de către un guvern pregătit să înfrunte propria opoziţie.

Această carte încearcă să sugereze modalităţi în care pot fi folosite normele dreptului internaţional pentru a promova soluţii flexibile, de preferinţă înainte ca violenţa să se răspândească. În primul rând, este examinat conţinutul contemporan al acestor norme. Sunt drepturile omului relevante pentru cerinţele gru­pului care doreşte o mai mare autonomie? Cerinţele acestor grupuri sunt motivate de faptul că drepturile lor ca minorităţi şi/sau popoare băştinaşe le sunt negate? Pot grupurile din interiorul unui stat să pretindă drep­tul la autodeterminare? Poate statul să nege toate pre­tenţiile de împărţire mai mare a puterii politice prin invocarea suveranităţii statale?

„Din moment ce peste tot politica este preocupată de diferite forme de majorităţi şi minorităţi, recon­cilierea conflictelor de interes este o problemă locală şi inevitabilă în societate"²³. Studiile de caz din partea a II-a şi a III-a subliniază faptul că cerinţele de autonomie, autoguvernare şi independenţă sunt universale. Este evident că fiecare analiză trebuie să ia în consideraţie un complex mozaic istoric (mergând câteodată înapoi cu câteva secole), dezvoltarea eco­nomică (sau, mai frecvent, a lipsei acesteia), ma­nipularea politică (de către ambele părţi implicate în conflict) şi amestecul extern (pornind de la represiunea minorităţilor la încercările active de destabilizare a sta­tului). Totuşi, în acelaşi timp, chiar absenţa congruenţei între situaţii atât de diverse face mai izbitoare cerinţele similare ale minorităţii şi reacţiile statului.

Partea a II-a examinează în detaliu cererile de auto­nomie care au fost avansate în nouă contexte foarte diferite, începând de la protecţia culturii tradiţionale a populaţiei saamis din Scandinavia de Nord, până la o declaraţie foarte modernă a autonomiei politice şi economice făcută de locuitorii din Hong Kong.

Partea a III-a oferă un studiu al entităţilor „auto­nome", contemporane şi istorice, care pot constitui, în parte, modele pentru planurile viitoare de autonomie.

Accentul nu este pus pe conflicte, ci pe soluţii, atât cele dorite, cât şi cele încununate de succes. Aceste scurte studii de caz demonstrează tipurile de structuri flexibile şi creative care au fost dezvoltate în scopul de a răspunde anumitor tensiuni; ele subliniază, de asemenea, natura flexibilă a suveranităţii şi statalităţii.

În final, un capitol de concluzii oferă o analiză a modalităţilor în care conflictele reale între drepturile individuale, de grup şi de stat pot fi reconciliate. Legitimitatea statului va fi văzută ca sprijinindu-se pe respectul pentru drepturile omului şi pe efectiva participare a tuturor segmentelor populaţiei în procesul de luare a deciziilor politice şi economice, sarcini care merg mai departe de simpla regulă impusă de majoritatea numerică. Vor fi reamintite limitele înguste între care au fost recunoscute drepturile la autodeterminare şi secesiune, la fel ca şi obligaţiile unei minorităţi de a accepta deciziile legiuitoare luate de majoritate, care rămân baza fundamentală a democraţiei.

În fine, trebuie rezolvat conflictul inerent între obligaţia fiecărei societăţi de a recunoaşte pluralismul şi diversitatea şi dorinţa oricărei culturi – fie majoritare, fie minoritare sau indigene – de a-şi perpetua valorile şi de a le stabiliza. Rolul specific al statului este cel de a media între forţele aflate în competiţie, stabilind parametrii în care conflictul rezultant va fi mai degrabă creativ decât distructiv.

Capitolul 2: SUVERANITATE, STATALITATE ŞI NAŢIONALISM

SUVERANITATE ŞI STATALITATE

„Suveranitatea şi corolarul ce-o acompaniază, al egalităţii statelor, a fost numită „doctrina constituţională de bază a dreptului internaţional²⁴. Suveranitatea este piatra de temelie a retoricii internaţionale despre independenţa statului şi libertatea de acţiune, iar cel mai obişnuit răspuns la iniţiativele care caută să limi­­teze acţiunea unui stat, în orice mod, este că ase­menea iniţiative constituie o limitare inadmisibilă a suveranităţii statului respectiv²⁵.

În acelaşi timp, totuşi, conţinutul termenului „suve­ranitate este, în cel mai bun caz, obscur, oricare i-ar fi încărcătura emoţională. „Nu există, probabil, concept al cărui sens să fie mai controversat decât cel de suveranitate. Este un fapt incontestabil că acest concept din momentul în care a fost introdus în ştiinţa politică şi până astăzi, n-a avut un sens care să fie agreat pe plan universal²⁶.

Pentru scopurile practice ale juristului de drept internaţional, suveranitatea nu este un concept metafi­zic, nici parte a esenţei statalităţii; este pur şi simplu un termen care desemnează totalitatea cerinţelor particulare şi foarte extinse pe care, de obicei, statele le stabilesc în relaţiile cu alte state. Dacă pornim de la ideea că suveranitatea a ajuns să implice existenţa a ceva inerent în natura statelor, împiedicându-le să se supună legilor, aceasta este o falsă doctrină pe care rea­litatea relaţiilor internaţionale nu o confirmă²⁷.

Cel puţin o parte a dificultăţii în definirea suvera­nităţii rezidă în faptul că acest termen îşi are rădăcinile în cuvântul suveran, în ale cărui mâini se găsea pute­rea spirituală şi seculară „absolută. Conceptele moderne privitoare la suveranitate au pus deseori întrebarea dacă se poate vorbi de „suveranitatea absolută a statelor, o putere deasupra dreptului internaţional. Sunt puţini aceia care ar fi de acord astăzi cu o asemenea idee, iar însuşi conceptul de legalitate a statelor implică, cel puţin, faptul că drepturile suverane ale fiecărui stat sunt limitate de drepturile de suveranitate egală ale celorlalte state²⁸. „Suveranitatea, cu sensul ei de „putere supremă, nu este numai o absurditate, dar şi o imposibilitate într-o lume a statelor care se mândresc cu independenţa unuia faţă de celălalt şi care acordă celuilalt un statut de egalitate în faţa legii²⁹.

Mulţi dintre autori pun semnul egalităţii între suveranitate şi independenţă, autoritatea fundamentală a unui stat de a-şi exercita puterea, fără a fi subordonat vreunei puteri din afară³⁰. Într-adevăr, recomandarea criteriului independenţei ca fiind singurul relevant în a determina dacă un stat este sau nu deplin suveran este importantă. Totuşi, este important să ţinem cont de faptul că ceea ce este semnificativ este autoritatea sau capacitatea unui stat de a hotărî în privinţa relaţiilor cu puterile din afară; încredinţarea anumitor puteri altora – ca de exemplu, deţinerea de către unele ţări deplin suverane a apelurilor judiciare către British Privy Council – nu va diminua suveranitatea statului împuternicit. James se referă la acest criteriu ca la „independenţa constituţională", pe care-l consi­deră factorul determinant esenţial în clasificarea unui stat ca fiind sau nu suveran³¹.

Un principiu asupra căruia se pare că există un acord universal este acela că suveranitatea este un atribut al statalităţii şi că numai statele pot fi suverane. Definiţia clasică a „statului" este găsită în Convenţia asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor, de la Montevideo, din anul 1933, articolul 1, care prevede:

Statul ca persoană a dreptului internaţional trebuie să fie caracterizat prin: (a) o populaţie permanentă; (b) un teritoriu deli­mitat; (c) guvern şi (d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state³².

S-au avansat şi alte cerinţe ale conceptului de statalitate, de exemplu, existenţa unui nivel minim de civilizaţie, pentru a permite menţinerea unor relaţii inter­naţionale³³ sau necesitatea ca guvernul unui stat să fie constituit, în special, pe principiul autodeterminării³⁴. Primul este puţin probabil să fie acceptabil sau rele­vant în zilele noastre, în timp ce ultimul pare să fie aplicabil doar în contextul decolonizării, ca de exemplu refuzul comunităţii internaţionale de a acorda statutul de statalitate Rhodeziei de Sud în perioad