Munca națiunilor: Pregătindu-ne pentru capitalismul secolului XXI

Introducere: Ideea de economie naţională

Trecem printr-o perioadă de schimbări care vor reorienta politica şi economia secolului viitor. Nu vor mai exista produse sau tehnologii naţionale, nici corporaţii şi industrii naţionale. Nu vor mai exista economii naţionale, sau în orice caz ele nu vor mai fi ceea ce înţelegem noi prin această noţiune. Tot ce va mai rămâne fixat în interiorul graniţelor naţionale sunt oamenii care formează naţiunea. Principala avu­ţie a unei naţiuni va consta din priceperea şi inge­niozitatea cetăţenilor săi. Principala sarcină politică a fiecărei naţiuni va fi aceea de a face faţă forţelor centrifuge ale economiei mondiale, care subminează legăturile care-i unesc pe oameni, ofe­rind tot mai mult celor mai calificaţi şi inteligenţi şi condamnându-i pe cei mai puţin calificaţi la un nivel de trai din ce în ce mai scăzut. Pe măsură ce frontierele devin tot mai puţin însemnate sub aspect economic, cetăţenii cel mai bine plasaţi pentru a reuşi să se îmbogăţească pe piaţa mondială sunt tentaţi să se elibereze de legătura loialităţii naţionale şi, astfel, să se debaraseze de semenii lor mai puţin norocoşi. Cartea de faţă descrie această schimbare economică şi provocarea politică pe care aceasta o implică.

2

Ne-am plictisit să tot auzim vorbindu-se de produsul naţional brut, despre balanţa comercială a ţării, rata de creştere a economiei naţionale, rata economiilor realizate la scara naţională, despre rata şomajului pe plan naţional, productivitatea naţională, valoarea avuţiei naţiunii şi despre rentabilitatea corporaţiilor naţionale. Oamenii politici aflaţi la putere ne prezintă cu mândrie anumite cifre; opo­nenţii lor ne prezintă cu groază altele (sau, uneori, chiar aceleaşi cifre). Aceasta a ajuns să fie o ade­vărată distracţie naţională. Fiecare nouă serie de cifre aduce cu ea un delir al speculaţiilor. O ducem mai bine sau mai rău? Ne-a luat-o cumva altă naţiune înainte? Suntem în frunte? Ce importanţă are acest lucru pentru viitorul nostru economic? Numeroşi vorbitori apar în faţa camerelor de televiziune (este şi cazul subsemnatului) şi ne dau plini de importanţă răspunsuri indispensabile.

Optimiştii ne arată întruna partea bună a lucru-rilor: priviţi numărul noilor locuri de muncă! E uimitor cât de mulţi mici întreprinzători particulari există! Şi câte brevete de invenţii deosebite, cum ar fi antibioticele monoclonale sau optica digitală! Putem să fim mândri că ne intră atâta capital străin în ţară! Economia este mai înfloritoare ca oricând! Pesimiştii nu ne arată decât partea rea: nu putem decât să deplângem pierderile din industria prelucrătoare. Şi deficitul comercial, şi datoria uriaşă faţă de restul lumii. Este dezolant că am pierdut atâtea active care sunt acum ale străinilor. Economia se prăbuşeşte în jurul nostru.

Cine are dreptate? Ne merge mai bine sau mai rău? încotro ne îndreptăm?

Depinde la cine te referi atunci când spui „noi".

La originea acestei discuţii se află presupunerea că toţi cetăţenii noştri se află pe aceeaşi corabie, numită economia naţională. Există, bineînţeles, niveluri diferite ale veniturilor pe acest vas (unii se bucură de cabine spaţioase pe punte, în timp ce alţii stau înghesuiţi la clasa a IV-a). Şi totuşi, călătorim împreună şi, în acelaşi fel. Cei mai bogaţi ca şi cei mai săraci şi,desigur, cei care se află între ei se bucură de binefacerile unei economii naţionale prospere şi toţi suferim consecinţele dacă economia este bolnavă.

În Statele Unite, se consideră că nava economiei naţionale este pilotată de un număr de americani: de preşedinte, de preşedintele băncii centrale americane (Federal Reserve Board), de către câteva mii de directori generali ai principalelor corporaţii americane, de liderii sindicatelor; şi, în jurul aces­tui nucleu, sunt dispuşi directorii companiilor ame­ricane mai mici, investitorii şi partenerii din cadrul societăţilor mixte şi o gamă largă de oameni de ştiinţă, inventatori şi întreprinzători. Americanii depind de aceşti piloţi, înţelepciunea lor, spiritul de previziune şi ambiţia lor duc la prosperitatea sau stagnarea economiei naţionale. Desigur, ceilalţi americani tre­buie să-şi îndeplinească rolurile ce le revin. Toţi trebuie să muncească şi să economisească cât pot de mult şi să insufle copiilor lor aceleaşi deprinderi de hărnicie şi cumpătare.

Metafora se poate aplica în continuare şi altor corăbii, una numindu-se Economia Japoneză, alta Economia Germană, o a treia Economia Sud-Coreeană şi aşa mai departe, toate naţiunile lumii – ele formând laolaltă o mare flotă a economiilor naţionale care navighează pe aceeaşi mare imensă. Viteza unui asemenea vas şi siguranţa lui depind de viteza şi siguranţa celorlalte (trebuie să existe o anumită coordonare ca să nu ne ciocnim unii de alţii sau să nu ne împotmolim în aceleaşi bancuri de nisip şi este foarte avantajos să schimbăm unele dintre mărfurile noastre cu ale lor), dar ştim cu toţii că suntem în competiţie unii cu alţii în cadrul unei regate internaţionale al cărei premiu este superioritatea economică. Vasele care se află în frunte într-un anumit moment al istoriei pot să rămână în urmă în altul. Aşa că trebuie să fim vigilenţi.

Cam aşa arată imaginea care şi-au făcut-o americanii şi, de fapt, majoritatea oamenilor din multe alte părţi ale lumii despre existenţa lor eco­nomică comună. Interesul public este definit în funcţie de creşterea economică naţională; binele tuturor, constând într-o economie naţională înflo­ritoare. Suntem legaţi unii de alţii, dacă nu din cauza unui inamic extern, măcar printr-un destin economic comun. Fiecare dintre noi se bazează pe glorioasa noastră economie naţională, care, la rândul ei, depinde de eficienţa cu care resursele naţiunii sunt dezvoltate şi mobilizate.

Claritatea, caracterul inteligibil şi reconfortant al acestei viziuni sunt singurele ei virtuţi. Dar există o problemă cu privire la această imagine. Ea este falsă.

3

Lipsa de memorie ne face, după cum spunea Santayana, să repetăm greşelile trecutului. Dar şi dacă ne bazăm prea mult pe memorie putem comite la fel de multe erori. Insistând asupra a ceea ce a fost poate să ne împiedice să vedem ceea ce este şi să ne facă să nu recunoaştem schimbarea. Mai ales în problemele legate de organizarea economică şi socială suntem predispuşi la o gândire depăşită. Pentru că foarte puţini dintre noi au ocazia să vadă societatea în ansamblul ei, ne obişnuim să ne bazăm pe imagini care aparţin trecutului. Unele dintre aceste imagini pot fi foarte durabile – mai ales acelea care ne fac plăcere să le privim. Dar o viziune depăşită poate să fie foarte înşelătoare.

Aşa se întâmplă şi cu imaginea corăbiei eco­nomiei naţionale în care ne aflăm cu toţii. Ea repre-zenta cândva realitatea, dar situaţia s-a schimbat. Persistenţa ei a condus la un diagnostic fals asu­pra problemelor economice şi sociale şi asupra difi­cultăţilor pe care v-a trebui să le înfruntăm în viitor. O astfel de imagine a dus la denaturarea discuţiilor despre obiectivele naţionale. Cei care sunt pesimişti în privinţa situaţiei economice se înşală la fel de mult ca şi optimiştii. Şi unii şi alţii pornesc de la premise false.

Este limpede că realitatea s-a modificat. Unele dintre manifestările acestei schimbări sunt foarte evidente atât în Statele Unite, cât şi în alte ţări. De exemplu, oricine ştie acum că marile corporaţii nu mai sunt atât de rentabile ca acum 25 de ani. De la un record de aproape 10% în 1965, rata bene­ficiului net mediu după impozitare a celor mai mari corporaţii americane nefinanciare a scăzut în anii ’70, şi a revenit într-o oarecare măsură între 1982 şi 1985, ca să-şi reia apoi declinul. Când a fost adaptat la inflaţie, cel mai înalt indice industrial Dow Jones al speculaţiilor bursiere din anii ’80, atins în august 1987, era de fapt sub valoarea sa maximă din ianuarie 1966. În continuare, cele mai mari 500 de companii industriale americane nu au reuşit să ofere noi locuri de muncă între 1975 şi 1990 şi sondarea lor în ocu­parea forţei de muncă civile a scăzut de la 17% la mai puţin de 10% în timpul aceluiaşi interval.

Forţa de muncă organizată a scăzut la o mică fracţiune din totalul mâinii de lucru disponibile. În 1960, 35% din muncitorii americani făceau parte dintr-un sindicat. În 1990, cifra era de 17%. Excluzându-i pe salariaţii guvernului, procentul for­ţei de muncă organizate nu era decât cu puţin peste 13% – adică mai puţin decât la începutul anilor ’30 –, înainte ca Legea Wagner să fi acordat dreptul garantat prin lege la reprezentare sindicală.

De asemenea, ne dăm tot mai mult seama că străinii au ajuns să deţină o tot mai mare parte a activelor productive americane. Nu mai demult de anul 1977, numai 3,5% din valoarea capacităţii de fabricaţie a Statelor Unite aparţinea unor proprietari străini. În 1990, străinii deţineau controlul efectiv asupra aproape 11% din producţia americană şi angajaseră mai mult de 10% din muncitorii americani din industrie. În acelaşi timp, corporaţiile ame­ricane investeau în străinate într-un ritm ameţitor. Între 1980 şi 1990, companiile americane şi-au sporit cheltuielile în străinătate, investind în noi fabrici şi utilaje, în cercetare şi dezvoltare într-un ritm care l-a depăşit pe cel al investiţiilor lor în Statele Unite.

Banii, tehnologia, informaţiile şi mărfurile se revărsau peste graniţele naţionale cu o iuţeală şi uşu­rinţă fără precedent. Costul transporturilor materiale şi al comunicaţiei ideilor este în scădere. Controalele de capital din majoritatea ţărilor industrializate sunt înlăturate; barierele comerciale, reduse. Guvernele nu mai reuşesc să împiedice nici măcar pătrunderea drogurilor sau a imigranţilor ilegali sau ieşirea arma­mentului secret.

În acelaşi timp, a început să existe o diferenţă tot mai mare între remuneraţia cadrelor superioare care conduc corporaţiile şi aceea a lucrătorilor din subordinea lor. În 1960, directorul general al uneia dintre primele 100 (ca mărime) corporaţii americane nefinanciare câştiga, în medie, 190.000 $, adică de 40 de ori salariul unuia dintre muncitorii săi. După perceperea impozitului, directorul general câş­tiga doar de 12 ori mai mult decât muncitorul angajat la fabrica sa. Cu toate acestea, la sfârşitul anilor’80, directorul general câştiga, în medie, mai mult de 2 milioane de dolari – de 93 de ori sala­riul muncitorului (mai rar al muncitoarei) din fabrică. După scăderea impozitului, remuneraţia directorului era de 70 de ori mai mare decât aceea a muncitorului.

Această diferenţă a fost însoţită de o tot mai mare inegalitate a veniturilor americanilor în general. Între 1977 şi 1990, veniturile medii înainte de impozitare ale celei mai sărace cincimi a populaţiei SUA au scăzut cu aproape 5%; în acelaşi interval, cincimea cea mai bogată a populaţiei s-a îmbogăţit cu 9%, venitul fiind calculat fără scăderea impozitelor. Decalajul dintre venituri a devenit tot mai evident între absolvenţii colegiilor şi cei ai liceelor sau cei care şi-au abandonat studiile. Această tendinţă nu există numai în SUA; multe naţiuni avansate din punct de vedere industrial asistă la adâncirea unui decalaj similar.

Diferenţa dintre venituri este legată de zona unde oamenii decid să locuiasă. Până la sfârşitul anilor ’70, veniturile medii ale locuitorilor diferitelor oraşe sau state americane se apropiau lent, pe măsură ce industria se răspândea către regiuni mai puţin dezvoltate ale ţării.Oricum, de atunci încoace tendinţa a fost în direcţia opusă. Oraşe şi state relativ bogate au devenit şi mai bogate; cele mai sărace au continuat să sărăcească în comparaţie cu celelalte.în multe alte ţări asemenea decalaje regionale sunt în creştere – ca cele dintre Tokio şi prefecturile din afara lui, dintre sudul Angliei şi Midlands, dintre nordul prosper al Italiei şi sudul înapoiat.

Toate aceste manifestări ale schimbării au aceeaşi cauză la origine, pe care o vom analiza în paginile care urmează. Americanii nu se mai află împreună în aceeaşi barcă economică (şi, acelaşi lucru se poate spune şi despre cetăţenii altor ţări). Şi totuşi acea imagine răspândită continuă să rămână fixată în mintea noastră. Ea este reconfortantă şi sugerează existenţa solidarităţii naţionale şi a unei unităţi de interese şi obiective naţionale. Dacă suntem împreună înseamnă că la greu ne putem baza unii pe alţii.

4

Scopul acestei cărţi este să creeze o nouă ima­­gine care să reflecte mai adecvat realităţile eco­nomiei globale în devenire şi ale societăţilor care se formează ca urmare a acesteia. Pe măsură ce fiecare element al producţiei – banii, tehnologia, fabricile şi utilajele – se deplasează fără nici un efort peste frontiere, însăşi ideea unei economii americane devine lipsită de sens, la fel ca noţiunile de corporaţie americană, capital american, produse americane şi tehnologie americană. O transformare similară afectează în clipa de faţă toate celelalte naţiuni, pe unele mai repede şi mai profund decât pe altele; vezi Europa care se îndreaptă cu toată viteza spre uniunea economică.

Deci, la cine ne referim atunci când spunem „noi"? Răspunsul se află în singurul aspect al eco­nomiei naţionale care este relativ imobil pe plan internaţional: forţa de muncă americană, poporul american. Adevărata problemă economică cu care SUA se va confrunta în anii următori – aceea căreia vor trebui să-i facă faţă şi celelalte naţiuni – este de a spori valoarea potenţială a contribuţiei cetăţenilor săi la economia mondială prin punerea în valoare a priceperii şi capacităţii lor şi prin îmbunătăţirea mijloacelor lor de racordare la piaţa mondială.

Aceasta nu este o provocare la adresa „com­pe­titivităţii naţionale", cum se credea în mod obişnuit. SUA – la fel ca şi oricare altă ţară – nu mai au nici un motiv să-şi protejeze, subvenţioneze sau să sprijine sub orice formă propriile corporaţii faţă de altele, după cum susţineau unii. Şi nici nu există temeiuri de a reduce cheltuielile publice şi de a micşora impo­zitele pentru a pune la dispoziţia cetăţenilor mai mulţi bani pe care să-i poată investi – argument susţinut, de obicei, de cei care au o încredere cvasi-religioasă în pieţele libere. Nici rentabilitatea corporaţiilor unei naţiuni, nici succesele investitorilor săi nu duc neapărat la îmbunătăţirea nivelului de trai al majo­rităţii cetăţenilor ei. În prezent, corporaţiile şi investitorii cutreieră lumea în căutarea de ocazii favorabile pentru afaceri rentabile. Ei se eliberează de legăturile cu naţiunile cărora le aparţin.

Discuţiile convenţionale despre economie – pro­dusul naţional brut, creşterea economiei naţionale, competitivitatea naţiunii – nu-şi mai au rostul, la fel ca şi gama de prognoze în privinţa viitorului economiei. Viziunea optimistului este corectă, dar numai pentru o mică parte dintre muncitorii Americii care devin tot mai preţuiţi în cadrul economiei mondiale. Pentru că aceşti americani sunt la fel de inteligenţi ca cei mai talentaţi omologi ai lor japonezi sau europeni şi îşi vând cu mult succes roadele inteligenţei lor în toată lumea, orice discuţie despre „sfidarea japonezilor sau „renaşterea Europei este nepotrivită. Pe de altă parte, prognoza pesimistului este corectă în ceea ce priveşte majoritatea formată din ceilalţi americani, dar ea nu ţine cont de această minoritate prosperă, care reprezintă unul dintre cele mai mari succese din istoria economiei moderne.

Problema fundamentală priveşte viitorul societăţii americane luată separat de economia americană şi soarta majorităţii americanilor care pierd în cadrul competiţiei mondiale. Răspunsul va depinde de fap­tul dacă mai există sau nu interesul necesar pentru societatea americană care să determine sacrificii din partea noastră a tuturor – mai ales din partea celor mai favorizaţi şi mai plini de succes dintre noi – pentru a ajuta majoritatea să recâştige terenul pierdut şi să participe pe deplin la noua economie mondială. Aceeaşi problemă a responsabilităţii stă înaintea oricărei alte naţiuni ale cărei frontiere economice dispar.

Aceasta nu este doar o problemă de securitate naţională. Tehnologiile moderne au răspândit pute­rea globală peste tot în lume. Chiar şi naţiuni relativ sărace pot finanţa arme cu o mare capacitate de distrugere. Problema aceasta este legată mai degrabă de obiectivele naţionale. Mai suntem noi, oare, o societate chiar dacă nu mai suntem o economie? Există ceva care să ne lege mai mult decât produsul naţional brut? Sau poate că ideea unui stat-naţiune ca ansamblu de oameni ce împărtăşesc o oarecare responsabilitate în privinţa bunăstării lor comune – s-a perimat?

PARTEA ÎNTÂI: ECONOMIA NAŢIONALĂ

Capitolul I: Originile naționalismului economic

„Într-o societate civilizată toţi

depindem unii de ceilalţi."

SAMUEL JOHNSON

din Viaţa lui Samuel Johnson de Boswell

Imaginea obişnuită a unei economii naţionale ai cărei membri reuşesc sau eşuează împreună ar fi o noutate pentru cineva care trăia nu mai demult de secolul al XVII-lea – chiar şi în Europa, unde ideea statului-naţiune câştigase cel mai mult teren. Anterior secolului al XVIII-lea puţini regi, oameni de stat sau gânditori politici vedeau naţiunea ca fiind responsabilă în vreun fel, sau neapărat legată de bunăstarea economică a populaţiei sale. Bogăţia naţională se raporta numai la bogăţia suveranului – la regii, reginele şi alaiul lor care născoceau, finanţau şi puneau la cale diverse planuri de acumulare de bogăţii din străinătate pentru a purta războaie şi a-şi spori puterea şi prestigiul – şi nu la bunăstarea indivizilor obişnuiţi din cadrul naţiunii. Patriotismul însemna devotamentul faţă de monarh şi nu faţă de compatrioţi.

În secolul al XVII-lea, Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea, a folosit mijloace de stimulare a economiei franceze practic identice celor folosite în prezent de japonezi, coreeni, taiwanezi, germani, francezi şi de către orice guvernator al unui stat american ce se respectă. El a finanţat construcţia de drumuri şi de canale; a subvenţionat şi scutit de impozite cele mai apreciate manufacturi din Franţa (care produceau mătase, tapiserii, produse din cristal şi lână); a înfiinţat o companie comercială (Compania Franceză a Indiei de Est) care transporta produsele Franţei până la capătul lumii; el a instituit măsuri pentru asigurarea calităţii, cu scopul de a stimula cumpărarea mărfurilor franceze de către străini; şi, în general, a încurajat exporturile în timp ce a descurajat importul. Dar, spre deosebire de urmaşii săi de azi, scopul lui Colbert nu era de a îmbunătăţi nivelul de trai al supusului francez mijlociu. El a luat aceste măsuri pentru a acumula argintul cu care Ludovic putea finanţa războaiele şi întreţine o numeroasă armată permanentă. Pentru Colbert logica acestor măsuri era evidentă: „Toată lumea este de acord că puterea şi măreţia unui stat se măsoară în întregime prin cantitatea de argint pe care o posedă.¹ În cadrul acestui joc mercantilist, gloria unui suveran era obţinută cu preţul înfrângerii altuia, pentru că scopul lui era de a obţine mai multă putere decât un potenţial oponent. „Este limpede că o ţară poate câştiga numai dacă o alta pierde, observa Voltaire.²

Mercantilismul era deja principiul călăuzitor al politicii economice naţionale de trei sute de ani. În 1462, Ludovic al Xl-lea al Franţei redusese deja exporturile franceze către Roma: „de aur şi argint, sub formă de monedă sau altfel, care ar putea fi extrase şi transportate din regatul nostru.³ Şi timp de secole, dezvoltarea manufacturilor a fost considerată (după cum se spune într-un edict dat de Henric al IV-lea înainte de 1603) „ca fiind singura cale de a opri scoaterea aurului şi argintului din regatul nostru care i-ar putea îmbogăţi pe vecinii noştri.⁴ Producând acasă lucrurile de care aveai nevoie, puteai să păstrezi în ţară metalele preţioase; prin exportarea bunurilor fabricate, puteai să obţii chiar mai multe metale preţioase.

Conform aceleiaşi logici mercantiliste, coloniile engleze din America, asemeni altor colonii ale marilor puteri, existau pentru a-l îmbogăţi pe suveran. Ele trebuiau să asigure materii prime ieftine şi să cumpere produsele finite din patria-mamă. Coloniilor le era interzis să-şi prelucreze singure produsele sau să le achiziţioneze de la o a treia ţară. („Interzicând o lege din Pennsylvania care cerea subvenţionarea fabricării de pantofi în colonie, o lege din New York pentru încurajarea fabricării pânzei pentru vele şi o lege din Massachusetts care cerea sprijinirea producţiei de pânză de in, supraveghetorii englezi ai coloniilor notau, fără prea multe explicaţii, că „întotdeauna a fost considerată ca fiind nepotrivită aprobarea unor legi în colonii care să încurajeze dezvoltarea de manufacturi, ce ar putea să deranjeze în vreun fel industria manufacturieră din Regat şi, prin urmare, acest lucru a fost descurajat).⁵ De ase­menea, Anglia decretase, prin Legea Navigaţiei, că numai vasele engleze puteau transporta marfă dintr-o parte a Atlanticului în cealaltă.

Au existat desigur şi alte motive pentru care coloniile americane au căutat să-şi obţină independenţa faţă de Anglia, dar dacă ele ar fi fost lăsate să-şi dezvolte propria economie, nestânjenite de pretenţiile mercantiliste ale englezilor, despărţirea s-ar fi produs mult mai târziu şi, probabil, mai paşnic.

2

Trecerea de la mercantilism la naţionalismul economic popular a avut loc paralel cu mutaţia poli­tică de la absolutism la democraţie – transformare care a început în secolul al XVIII-lea şi a continuat, cu întreruperi, până în secolul XX, când nu putem presupune că ar fi încetat dacă observăm ce se întâmplă în prezent în America Latină, Europa de Est şi Uniunea Sovietică. Odată cu răspândirea ideilor şi instituţiilor democratice, scopul economic şi politic preponderent nu a mai fost sporirea puterii suveranului, ci creşterea bunăstării populaţiei ţării. Într-o mare parte a Europei de Vest şi a coloniilor americane, imboldul schimbării a venit din par­tea unei clase de negustori şi bancheri aflate în ascensiune, care căuta să-şi pună la adăpost proprietatea, să practice comerţul în deplină libertate şi să elimine privilegiile aristocraţiei, într-o mare partea a Europei Centrale şi de Est, naţionalismul economic s-a născut din eforturile de a respinge sau de a răsturna opresorii străini.

Procesul a început mai întâi în Anglia, unde s-au înjghebat primele instituţii democratice moderne. În secolul al XVIII-lea, Camera Comunelor devenea ceea ce gânditorul politic Edmund Burke avea să numească o „adunare deliberativă, călăuzită de „raţiunea generală a întregului.⁶ Pentru Burke şi pentru un număr din ce în ce mai mare a com­patrioţilor săi, naţiunea constituia un contract – o formă de „parteneriat nu numai între cei care trăiesc, ci şi cu cei care se vor naşte.⁷ Această asociere era de natură morală; cetăţenii aveau obligaţii unii faţă de alţii. Instituţiile democratice ofereau atât un mijloc de a inspira, cât şi de a realiza asemenea obligaţii. Filozoful englez John Stuart Mill susţinea că democraţia cultiva ataşamentele morale „prin cea mai amplă dezbatere publică, în care nu numai câţiva indivizi, ci întreaga colectivitate participă, într-o anumită măsură la guvernare.⁸ Altfel spus, instituţiile democratice creează buni cetăţeni.

De-a lungul secolului al XVIII-lea, cuvântul „patriot’a început să fie tot mai mult folosit în Anglia şi pe continent. El îl desemna pe „acela care într-un regim democratic îşi iubeşte patria... sau mai exact, ţine la bunăstarea obştească.⁹

Filozoful (şi politicianul ratat) englez Boling­broke semnala această schimbare în eseul său din 1730 „Spiritul patriotic, în care observa că orice cetăţean care era un adevărat patriot şi-ar „dedica toate gândurile şi acţiunile binelui ţării sale – adică, „binelui poporului, pe care el îl considera a fi „sco­pul suprem al guvernării.¹⁰

Patriotismul democratic s-a dovedit a fi o forţă mult mai puternică decât loialitatea faţă de un suveran. Să-ţi sacrifici viaţa şi proprietatea pentru un monarh care trăia în lux, undeva departe într-un castel, nu era ceva înălţător (şi nici măcar raţional) cum era faptul de a-ţi sacrifica viaţa pentru propria naţiune. Noile sentimente şi-au găsit expresia în imnurile, steagurile, ceremoniile şi sărbătorile naţio­nale. În 1740, apărea „Rule Britannia" cu aceste vibrante versuri:

Naţii mai puţin binecuvântate decât tine

Cad rând pe rând pradă tiranilor

Dar tu vei înflori măreaţă şi liberă

Temută şi pizmuită de toţi.

Monarhii au devenit simbolul naţiunilor şi nu invers. Imnul regal englez „God Save the King, cântat pentru prima oară în 1745 la teatrul londonez Drury Lane, avea mai puţin de a face cu dragostea pentru rege şi mai mult cu dragostea de ţară. Compozitorul Joseph Haydn a fost atât de impresionat de entuziasmul trezit în rândul englezilor (de obicei greu de emoţionat), încât s-a întors în Germania să scrie muzica pentru ceea ce avea să fie „Deutschland, Deutschland, über Alles. Asemenea imnuri şi cei care le compuneau au dobândit dimensiuni mitice. Copiii francezi învăţau despre cum a ajuns Rouget de Lisle să scrie „La Marseillaise în 1792; copiii americani, cum a scris Francis Scott Key „Drapelul înstelat în 1814. Fiecare drapel naţional îşi avea propria mitologie: britanicul Union Jack, Tricolorul francez, Betsy Ross şi primul drapel american. Codurile juridice şi constituţiile deveneau documente sacre, precum Tablele Legii lui Moise.

Revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene care i-au urmat acesteia au adus un stimulent în plus. Populaţiile Europei Centrale şi de Est erau deja interesate de propriile culturi, într-o oarecare măsură ca reacţie faţă de dominaţia politică a Austriei şi Turciei şi faţă de dominaţia culturală a Franţei.¹¹ Dar sângeroasa Revoluţie franceză, urmată de înaintarea armatelor lui Napoleon Bonaparte, a făcut ca multe grupuri să devină conştiente de propria identitate naţională. Giuseppe Mazzini, filozof şi politician, le spunea italienilor că datoria lor faţă de naţiune era veriga între datoria faţă de familie şi aceea faţă de Dumnezeu. Filozoful J.G. Fichte îi învăţa pe germani că spiritul german era mai nobil decât spiritul oricărei alte naţiuni. Fraţii Grimm, fondatorii lingvisticii comparate, cutreierau Germania în cău­tarea basmelor populare germane – Volkgeist-ul Germaniei. Conştiinţa naţională s-a răspândit prin toată Europa în deceniile următoare: polonezi, maghiari, ruşi, cehi, slovaci, ruteni, români, sârbi, croaţi, greci, toţi au devenit conştienţi de identitatea lor naţională, chiar dacă nu aveau încă propriul stat-naţiune.

Cetăţenii patrioţi s-au dovedit a fi soldaţi mai buni decât mercenarii plătiţi, mai ales atunci când trebuiau să-şi apere patria. De asemenea, regimurile democratice contau pe populaţii instruite şi devotate. Din aceste motive şi multe altele, crearea unor „buni cetăţeni" a devenit un justificat ţel naţional. În ulti­mele decenii ale secolului al XIX-lea, în Europa şi America, copiii trebuiau să urmeze şcoli publice gratuite, unde studiau istoria naţională, învăţau să scrie şi să citească corect în limba naţională şi îşi exprimau devotamentul faţă de drapelul naţional. La sfârşitul secolului, învăţământul universal, gratuit în limba naţională şi ideea de cetăţenie se răspândiseră şi în estul continentului, în Balcani şi în Rusia.

3

Ideea că cetăţenii unei naţiuni împărţeau res­ponsabilitatea bunăstării lor economice era o conse­cinţă firească a acestui patriotism în devenire. Cea mai influentă carte din secolul al XVIII-lea, scrisă de gânditorul politic scoţian Adam Smith, se intitula, nu întâmplător, O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor. Smith expunea ideile principale pe care aveau să le tot repete de atunci conservatorii liberali, liber-schimbiştii, republicanii şi economiştii secolului al XX-lea. Dar Smith nu era un cosmopolit. El scria despre principiile economice universale, dar cadrul lui de referinţă era în mod hotărât naţional. El condamna mercantilismul englez nu pentru că reducea bogăţia altor naţiuni, ci pentru că îi făcea pe cetăţenii englezi să fie mai săraci decât ar fi putut fi în alte condiţii.

De asemenea, Smith nu avea în principiu nici o obiecţie împotriva intervenţiei statului atunci când interesele naţiunii o cereau. El era de părere că Legile Navigaţiei erau „probabil cele mai înţelepte dintre reglementările comerciale engleze pentru că „apărarea statului este mult mai importantă decât belşugul şi că Marea Britanie trebuie să-şi extindă imperiul cucerind „de la insulele Falkland până la Filipine¹² (păreri la care Margaret Thatcher ar subscrie cu plăcere). În ceea ce priveşte producţia naţiunii, de care depindea în mod fundamental bunăstarea ei, el identifica doi factori determinanţi esenţiali: mai întâi, proporţia populaţiei angajate în producţie; în al doilea rând, „pregătirea, dexteritatea şi judecata cu care este făcută munca în general¹³ factori care sunt la fel de importanţi astăzi ca şi acum mai bine de două sute de ani.

Majoritatea naţiunilor ale căror economii se aflau în urma celei engleze au adoptat idei mai practice pentru sporirea bogăţiei populaţiilor lor, dar au îmbrăţişat acelaşi obiectiv fundamental. Unul dintre planurile care au avut mare influenţă a fost cel oferit de Alexander Hamilton, primul ministru de finanţe american sub preşedinţia lui George Washington, în decembrie 1791.

Raportul asupra manufacturilor, redactat de Hamilton, a fost unul dintre cele patru rapoarte pe care le-a prezentat tânărului Congres American şi singurul ale cărui propuneri au fost respinse de acesta din urmă pentru că ar fi cerut o guvernare centrală prea puternică. (Antifederaliştii au acceptat în cele din urmă argumentul lui Hamilton din „Raportul asupra creditului public ca guvernul federal să-şi asume datoriile făcute de statele componente, dar numai cu condiţia ca oraşul-capitală să fie mutat de la New York într-o zonă mlăştinoasă pe malurile Potomacului, între Maryland şi Virginia; ei s-au opus celei de-a doua propuneri avansate de el în „Raportul asupra băncilor, aceea de a stabili o bancă centrală care să răspundă de controlul rezervei de bani a naţiunii, dar preşedintele Washington a preferat calea propusă de Hamilton celei propuse de Jefferson şi a semnat proiectul de lege bancară; în timp ce al treilea raport al său, ,,Raport asupra sistemului monetar", care cerea o monetărie şi valută independente pentru Statele Unite, folosind atât aurul, cât şi argintul, a stârnit o slabă opoziţie.)

Oricum, timp de două secole argumentele lui Hamilton în favoarea ideii că naţiunea în ansamblul ei trebuie să sprijine dezvoltarea industriei au avut un puternic ecou în America şi în multe alte ţări; o puternică bază industrială avea să sporească „venitul şi bogăţia întregii naţiuni, avea să ofere mai multe locuri de muncă şi astfel să stimuleze imigrarea, avea să atragă capitalul străin, ducând la independenţa şi consolidarea naţiunii. O economie bazată numai pe produse agricole ar fi dus la „o stare de sărăcie în comparaţie cu belşugul la care avantajele (noastre) politice şi naturale (ne) îndreptăţesc să năzuim.¹⁴

Totuşi, o bază industrială puternică nu avea să se dezvolte automat. Hamilton avertizase că micile manufacturi din Statele Unite nu aveau să ajungă la nivelul acelora mult mai mari şi mai avansate din Europa dacă nu erau protejate şi subvenţionate măcar temporar. Nu există „nici un scop pentru care banii publici să fie mai bine folosiţi decât pentru obţinerea unei noi şi folositoare ramuri industriale; nici o consideraţie mai valoroasă decât adăugarea permanentă la fondul general al muncii productive. Astfel, „este în interesul societăţii... să suporte aceste cheltuieli temporare – care vor fi mai mult decât compensate de evoluţia industriei şi de prosperitate; printr-o sporire a resurselor şi a independenţei; şi în condiţiile unei eventuale ieftinătăţi.¹⁵

Hamilton insista asupra necesităţii taxelor vamale pentru produsele străine şi de asemenea asu­pra subvenţionării fabricanţilor americani, pre­ferând-o pe aceasta din urmă. El argumenta că subvenţiile puteau fi retrase, atunci când nu ar mai fi fost necesare, în timp ce taxele aveau tendinţa să se păstreze multă vreme după ce ele s-ar mai fi justificat. După toate aparenţele, industria ajungea să depindă de taxe şi publicul nu-şi dădea seama care erau adevăratele costuri. Taxele permiteau oamenilor de afaceri americani să-şi fixeze preţurile fără teama de concurenţa străină. Ca o ironie, dintre propunerile lui Hamilton cea care s-a bucurat de cea mai mare atenţie a fost apelul său competent şi prevăzător pentru adoptarea tarifului protecţionist.

4

În afară de sclavie, taxele vamale au devenit cea mai arzătoare problemă economică a Americii secolului al XIX-lea, divizând naţiunea în funcţie de apartenenţa regională. (De asemenea, au pro­vo­cat dezbateri aprinse printre universitari, unele universităţi, ca cea din Pennsylvania, interziceau economiştilor lor să sprijine comerţul liber, iar altele le cereau să o facă. Universitatea Corneli, se pare că nu s-a putut hotărî, astfel că a numit doi lectori, unul în favoarea comerţului liber, iar celălalt adept al protecţionismului.) Micii industriaşi din Noua Anglie, New York şi Pennsylvania, care doreau să fie protejaţi de exportatorii europeni de bunuri fabricate, susţineau că marele viitor economic al naţiunii depindea de taxe. Pe de altă parte, fermierii din Sud, care voiau să cumpere utilaje cât mai ieftine, indiferent de sursa lor, vedeau taxele, după cum se exprima John C. Calhoun din Carolina de Sud, ca „o taxă imensă impusă unei părţi a comunităţii pentru a băga bani în buzunarul celeilalte părţi".¹⁶

Mulţi locuitori ai Vestului, ca de exemplu Henry Clay din Kentucky, vedeau în aplicarea taxelor o sursă potenţială de fonduri pentru dezvoltarea internă, cum ar fi fost construirea de canale şi drumuri care ar fi legat Vestul de restul ţării. „Chiar dacă ţinem la piaţa externă susţinea Clay, „hai să creăm şi o piaţă internă, să acordăm mai multe şanse consumului produselor industriei americane. Hai să contracarăm politica străinilor şi să ne retragem sprijinul pe care-l acordăm în clipa de faţă industriei lor şi să stimulăm propria noastră industrie.¹⁷ Clay era pătimaş chiar dacă nu şi convingător. „Nu prea există guverne în lume care să nu privească formarea unei industrii interne ca principal obiectiv al politicii publice, vocifera el în timpul dezbaterilor Senatului din 1832 asupra taxelor. „Când domnii îşi vor pune în aplicare planul de distrugere imediată sau treptată a sistemului american, ce pun ei în loc? Comerţul liber! Comerţul liber! Strigătul acesta este la fel de lipsit de sens ca şi cel al copilului răsfăţat care plânge în braţele doicii pentru că vrea luna de pe cer, sau stelele. Ceea ce cer ei nu a existat şi nu va exista niciodată.¹⁸ Pasiunile s-au aprins atât de tare după ce Congresul a aprobat taxele din 1832, încât o adunare legislativă a Carolinei de Sud i-a împiedicat pe agenţii vamali federali să încaseze taxele pe teri­toriul statului, obligându-l astfel pe preşedintele Andrew Jackson să trimită întăriri la Fort Sumter şi Fort Moultrie, măsură care la rândul ei a determinat acea adunare să apeleze la voluntari pentru a apăra statul de „invazie"; criza a fost înlăturată numai atunci când Clay şi colegii săi liberali conservatori au dat înapoi şi au acceptat să reducă taxele.

După Războiul de Secesiune, când protestele democraţilor sudişti au fost acoperite de zgomotul serbărilor care celebrau victoria republicanilor nordişti, taxele au fost din nou augumentate. („Nu ştiu eu prea multe despre taxe, spunea Abraham Lincoln, în felul său caracteristic lipsit de fasoane, „dar măcar atâta ştiu, că atunci când cumpărăm produse fabricate în străinătate, noi luăm marfa şi străinul ia banii. Când cumpărăm produse făcute în ţară luăm şi marfa şi banii.¹⁹ Până în 1913, taxa medie pe importuri era adesea aproape de 50%, chiar mai mare pentru fier, oţel, produse textile din bumbac sau lână. De fapt, sumele care ajungeau în visteria federală erau atât de mari – sume provenite din taxele vamale foarte ridicate – încât guvernele republicane se găseau în stânjenitoarea situaţie de a administra mari excedente bugetare. Pentru a reduce aceste excedente şi a justifica în continuare necesitatea veniturilor obţinute din taxe, republicanii au sporit cheltuielile exact în domeniul îmbunătăţirilor pe care le sugerase cu ani în urmă Henry Clay: canale, căi ferate, construcţii portuare, poduri şi drumuri. De exemplu, Union Pacific şi Central Pacific au primit o alocaţie de 65 de milioane pentru a construi o singură linie ferată care lega Coasta de Est de cea de Vest.

5

Poate că cel mai interesant aspect al controverselor asupra taxelor în America a fost tipul de argument folosit de toate părţile implicate: orice sacrificii erau justificate pentru binele economiei naţionale