Imaginariile politicului

Introducere

Sfera „politicului" (de la grecescul polis, cetate) rezultă din faptul că majoritatea socie­tăților umane au crezut de cuviință să-și organi­zeze viața comună după reguli (de unde rezul­tă sfera juridică a dreptului) și să încredințeze unora dintre membrii lor funcțiile autorității, destinate a asigura realizarea voinței lor în vede­rea căutării unui bine comun. Amintim că a trăi într-o societate organizată nu implică, deocamdată, existența instituției politice: pe de o parte, pentru că relațiile dintre indivizi sau grupuri pot fi în funcție de particularitățile lor concrete (legături biologice și afective pentru membrii unei familii, legături economice pentru lucrătorii asociați), atunci când politicul presu­pune ca fiecare individ să fi dobândit în plus un statut (acela de cetățean) care îl face membrul unei Cetăți sau al unui Stat; pe de altă parte, pentru că viața socială poate fi supusă unor reguli comune (interdicții și cutume) și poate avea anumite scopuri (producția de bunuri, mântuirea sufletului etc.), fără ca voințele indivizilor să se raporteze toate la o voință unică și comună, prerogativă a unei puteri (rege, împărat, guvernământ republican) care singur le poate impune tuturor constrângeri (legea, războiul etc.). Forma pe care o ia organizarea socială, când aceasta devine politică, se numește în genere Stat (Polis), chiar dacă, în sens strict, Ideea și mai ales termenul de Stat sunt relativ târzii în istorie¹. Într-adevăr, oamenii întrețin raporturi politice între ei când se regrupează într-o entitate publică (Stat, Națiune) care are un nume (Atena, Franța), se recunosc ca mem­bri ai unui ansamblu, oricare ar fi diferențele sau divergențele dintre ei, și se raportează la aceeași putere centrală care este îndrituită să asigure respectarea acelorași legi și să impună aceleași decizii pentru binele grupului în ceea ce privește securitatea, libertățile, raporturile sale cu justiția, prosperitatea sa etc.

Această concepție generală asupra politicu­lui rezultă deja dintr-o îndelungată istorie, atât în Orient (în China mai ales), cât și în Occident. Europa, pornind, mai cu seamă, de la coloni­zarea lumii după Cristofor Columb, a experi­men­tat autonomia politicului și i-a construit, de-a lungul secolelor, teoria. Nașterea politicului în Grecia antică a fost deseori interpretată ca asociată doar cu aventura atenienilor, care au legat pentru totdeauna politicul de regimul democratic². Totuși, nu trebuie ca acest lucru măreț să pună în umbră faptul că Antichitatea a dat naștere unui spațiu public format din anu­mite grupuri urbane, spațiu în care o parte a populației se constituie, într-adevăr, într-o comu­nitate de cetățeni și creează o organizare (politeia, în greacă, respublica, în latină) juridică, constituțională, decizională, aptă să răspundă diferitelor roluri ale puterii. Mai mult, experiența istorică a politicului a fost din cele mai vechi timpuri, încadrată de o reflecție sistematică, izvor al filosofiei politice, destinată să legitimeze specificitatea politicului prin analiza mijloacelor acțiunii (legea și decizia personală) și definirea scopurilor acestuia. Această gândire, deschisă larg chiar pozițiilor contrare, n-a încetat la rân­dul ei să încline acțiunile oamenilor, creând astfel un fel de dialectică teoretico-practică, pe care o putem considera un veritabil motor al bogatei și instabilei istorii politice a Occidentului.

Această nevoie de a organiza viața după instituții care depășesc legăturile și conflictele spon­tane ale vieții sociale și de a angaja o teorie desti­nată să găsească cele mai bune forme de organizare posibilă a legat într-o modalitate intimă politicul de raționalitate. Pe de o parte, viața politică a fost din ce în ce mai des asociată cu o viață întemeiată pe instituții și comporta­mente raționale, depășind astfel raporturile de forță spontane, dar și capriciile sau delirurile conducătorilor; pe de altă parte, filosofia, ca demers rațional de comprehensiune normativă a ceea ce este ca întreg, se vede chemată să determine anumite poziții în registrul vieții poli­tice. Filosofia politică constituie astfel unul dintre punctele de trecere obligatorii ale oricărei mari filosofii, pozițiile avansate de vreun filosof, cu privire la Cetate, fiind deseori considerate drept oglinzi ale practicilor sale de raționalitate.

Această raționalitate politică se manifestă, cel puțin, din două puncte de vedere: pe de o parte, viața politică, formele și actele puterii n-ar putea fi abandonate numai modelelor create de tradiția ancestrală, dar nici lăsate la libera inițiativă a indivizilor bolnavi de ambiție. Politicul trebuie, din contră, să se organizeze, să existe ca mijloc de reprezentări și de acțiuni rațio­nale și rezonabile, cu alte cuvinte, care pot face obiectul argumentării, justificării și validării ca adevăruri. În replică, le revine oamenilor care se îngrijesc de politici de a ști să producă modele raționale pentru acțiunile și instituțiile lor, ceea ce implică ajutorul teoreticienilor profesioniști care sunt filosofii. Nu este, așadar, surprinzător să vedem dezvoltându-se o atracție reciprocă între oamenii puterii politice și filosofi, fiecare având nevoie de celălalt pentru a dispune de o cauțiune sau de un câmp de experimentare. De altfel, istoria generală a Occidentului poate fi interpretată ca un fel de dialog permanent între politică și filosofie, unii concepându-l chiar ca pe o creștere progresivă a raționalității filosofice în sfera politicului: creșterea juridicului care nu mai lasă pe nimeni deasupra legii, nici chiar pe Principe, creșterea idealului democratic, spre a împlini raționalitatea împărtășită de politic, extensia în creștere a prerogativelor cetățenilor etc. Filosofia s-a lăsat adesea influențată de această tendință, fiind pe punctul de a crede că politicul poate să fie efectiv câmpul de mane­vră privilegiat al rațiunii absolute (G.W.F. Hegel), în orice caz, el ar trebui să fie spațiul, prin exce­lență, al nevoii de raționalitate, al devenirii potrivit raționalității (J. Habermas).

Această prezentare este, totuși, atât de fidelă și incontestabilă așa cum ne apare? Esența și destinul raționalităților politicului pot fi, într-ade­văr, susținute fără rezerve? În instituțiile și acțiunile politice nu pătrund și elemente nera­ționale? Cu alte cuvinte, putem noi garanta o anumită ortodoxie filosofică prin care se negli­jează sau se exclud toți factorii afectivi sau ima­ginari ai politicului, considerați, eventual, forme marginale perturbante? N-ar trebui să ținem cont de această parte considerată blestemată, de această zonă de umbră, de aceste margini ale politicului, pentru a le cunoaște mai bine și poate pentru a recunoaște mai clar valoarea și fecunditatea lor? Un asemenea proiect cere totuși să distingem între două tipuri de cercetare:

– o primă interpretare ar consta numai în a admite un hiatus între ideal și real. Fără îndoială, se admite că practica vieții politice comportă un număr de elemente pasionale ireductibile, dar care nu invalidează ideea că politicul trebuie să devină, în ultimă instanță, cosubstanțial rațiunii. Acțiunile politice ale guver­naților, ca și cele ale guver­nanților sunt, de drept, gândite ca tra­versate de raționalitate. Este impor­tant, așadar, să facă, politician sau filosof, ca raționalitatea să pătrundă din ce în ce mai mult în realul Cetății;

– o a doua interpretare, mai curând realistă decât idealistă, mai curând antropologică decât filosofică, constă în a susține că sfera politicului compor­tă în mod ireductibil o parte de obscu­ritate, de nonraționalitate și e în zadar să sperăm transformarea vieții politice într-un spațiu numai al rațiunii. O asemenea aserțiune deschide astfel posibilitatea interpretării din perspec­tiva a două concepții filosofice diferite: fie traduce un simplu realism sceptic, care ia act de o manieră dezabuzată de limitele raționalizării vieții politice, ceea ce nu exclude speranța în trium­ful rațiuni în alte domenii; fie se împo­trivește acestei neinspirate înțelegeri a hazardului, aliindu-se acestui blestem al politicului ca dimensiune funcțio­nală, operatorie, ca adjuvant pozitiv al finalităților politicului. Altfel spus, nonraționalul nu numai că nu este un reziduu deplorabil, și încă mai puțin o otravă politică, ci, dimpotrivă, este un factor dinamic care poate facilita proiectul politic al unei bune convie­țuiri.

Analiza noastră în ceea ce privește politicul își propune să țină cont de dimensiunea nonra­țio­nală a acestuia în vederea descoperirii origi­nilor, a funcțiunilor, promisiunilor și a riscurilor sale. Este vorba, așadar, să ne situăm undeva în afara filosofiei politice dominante, care vizea­ză un ideal pur de raționalitate, pentru a explora practicile mai puțin cunoscute, prost interpretate sau diabolizate, pentru a înțelege, de asemenea, concepțiile filosofice contrare sau chiar paradoxale. Miza acestui traseu este dublă: din momentul în care, în societățile noastre occi­dentale, politicul este în criză și a pierdut din eficiența și legitimitatea sa, trebuie să ne între­băm dacă acesta nu poate fi cumva reinterpre­tat dintr-un alt punct de vedere decât cel care a dominat, în orice caz, ultimele trei secole. O altă hermeneutică a politicului, mai blândă, mai complexă nu s-ar impun e oare, spre a ne ajuta să regândim, ba chiar să reîntemeiem altfel poli­ticul? Pe de altă parte, construind o anume teo­rie a politicului ar fi mai bine să înțelegem unele forme sau figuri ale nonraționalității, care n-ar mai putea fi astfel reduse forțat la formele cari­caturale la care le-a adus un anume raționalism imperialist. Politicul nu ne-ar putea dezvălui el, astfel, un aspect și o eficacitate a nonraționalului care ar putea autoriza, începând de aici, și alte reevaluări în alte domenii cum ar fi arta, religia, tehnica sau etica? Nu este vorba, evident, de a nega dimensiunea incoercibilă a raționalității civice, nici de a cauționa un fel de iraționalism funciar al puterii care ar conduce la derive neli­niștitoare. Viața publică cere, ca orice formă a dezvoltării vieții spiritului, o stăpânire a lucrurilor prin recurgerea la spiritul critic, la ideile univer­sale, la normele formulate într-un limbaj clar și distinct. E vorba numai de a ne întreba dacă apologia și exaltarea unilaterală a rațiunii poli­tice sunt suficiente pentru a rezolva problema conviețuirii în Cetate, și dacă nu constituie o rătăcire sau o frână a împlinirii destinului politic al umanității.

Rămâne să determinăm, la rândul ei, această categorie, la prima vedere sincretică și separată a nonraționalului. Dacă raționalitatea anga­jează întotdeauna inteligența abstractă, jude­cata și raționa­mentul, nonraționalul înglobează, în orice ființă ca și în orice societate, la fel de bine planul emoțional și afectiv, în sensul larg al pasiunilor, cât și cel al imaginației care atinge, ea însăși, constituienți la fel de diverși ca ficțiu­nea, credința, analogia, simbolul, simulacrul, icoana sau idolul. Vom renunța, din lipsă de spațiu, să tratăm despre rolul pasiunilor și emo­țiilor în sine, pentru că prea adesea ele au fost studiate după efectele lor și înțelese ca veritabile obstacole, ba chiar pericole pentru orice exercițiu al rațiunii. Acest lucru nu trebuie să autorizeze cu ușurință orice excludere a lor din viața poli­tică. Pasiunile necesare în război, fidelitatea