REFERAT APITERAPIE

Veninul de albine este o substanta organica foarte complexa, formata din proteine toxice, lipide, acizi organici, uleiuri volatile, saruri minerale si apa. Este un lichid incolor, dens, usor solubil in apa. Se solidifica in 20 de minute in contact cu aerul. Albinele au cantitati maxime de venin primavara si vara si mai mult cand sunt tinere. Fiecare albina are in medie 0,1 mg venin la fiecare intepatura. In decursul vietii ei, poate fabrica pana la 20 mg. Veninul dizolvat in apa se inactiveaza foarte rapid. In privinta tipurilor de venin se poate vorbi numai de sortimentele ce sunt folosite ca medicamente Veninul de albine este tot un produs biologic propriu al albinei, dar principiile active pe care le conine nu sunt transmise de plante. Componentele veninului (apamina, melitina, cte zece grupuri de fosfolipaze i hialuronidaze) acioneaz pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de alt parte ca stimulente ale inimii i ale glandelor cortico-suprarenale. Prin stimularea producerii de cortizon, veninul de albine acioneaz dup cum se tie in tratarea afeciunilor reumatismale, mai cu seam n artrite. Administrarea direct sau pe cale parenteral (injecii), singur sau n asociere cu corticoizi, veninul de albine este recunoscut i utilizat astzi ca un factor activ n tratarea acestor afeciuni, mai ales prin combinarea mai multor metode sau tehnici curative (hormonoterapie, electroterapie i apiterapie), practicate n numeroase ri.Veninul de albine, care n prezent poate fi recoltat i comercializat sub diferite forme de prezentare farmaceutic, este cunoscut pentru efectele curative n bolile reumatismale.

Cercetri recente au determinat prezena unor compui (hialuronidaze, fosfataza A, metionine, cistine, srurile minerale etc.) i au elucidat unele din mecanismele necunoscute. Efectele terapeutice ale veninului de albine sunt puse n relaie fie cu aciunea direct a acestei substane, fie indirect, prin declanarea unor reacii ale organismului, cu mobilizarea mijloacelor de aprare specifice. i n cazul veninului de albine s-a trecut la aplicarea terapeutic, plecndu-se de la faptul de observaie c la apicultori manifestrile reumatice nu sunt tot att de grave i de frecvente ca la populaia cu alte profesii i ndeletniciri. Sunt preconizate i utilizate mai multe procedee de tratament a) direct prin nepturile albinelor; b) prin injecii intradermice cu soluii sterile pe baz de venin de albine; c) prin ionizarea apitoxinei ntr-un circuit de cureni galvanici sau prin ultrasonoforez; d) prin aplicaii locale i masaje manuale cu unguente pe baz de venin de lbine; inhalaii i chiar administrarea sublingual; e) prin microinjectare pe punctele de acupunctura (apiterapia acupunctural). Veninul de albine n slujba sntii este cunoscut tot de pe vremea culturii egiptene i a fost utilizat continuu pna n zilele noastre n cazurile de reumatism In primul rnd, dar i n alte afeciuni (ca de exemplu n cazul tulburrilor circulatorii). Sunt cunoscute pna n prezent 7 componente care confer veninului virtui active, care l fac apt pentru utilizri terapeutice.

Tratamentul modern al reumatismului inflamator este aplicat n multe cazuri concomitent cu administrarea de cortizon, hormon corticosuprarenal. Albina practic aceast terapie de milenii, cunoscndu-se faptul c veninul acesteia induce secretarea cortizonului. Veninul nu are aadar numai aciune local, ci intervine chiar n procesele care au loc n interiorul organismului, prin favorizarea acestei secreii hormonale, in special de AGTH. Prin aplicarea nemijlocit a albinei de-a lungul circuitelor i locurilor dureroase i n ultimii ani prin soluii n injecii i aplicarea de unguente cu venin, apiterapia vine n ajutorul omului i n cazul bolilor reumatismale prin utilizarea i n acest mod a forelor naturii n slujba sntii sale. Paulina Postchinkowa (Bulgaria) a preconizat metoda administrrii veninului de albine prin electroforez, sub piele, n esuturile din jurul articulaiilor afectate de artroz. Pornind de la bazele teoretice de aplicare a veninului de albine n medicin, s-a sintetizat astfel activitatea biologic ridicat a veninului de albine i aciunea complex pe care o exercit asupra organismului blocheaz sistemul nervos prin sinapsele periferice i centrale; crete activitatea funcional a sistemului hipofizosuprarenal; este antiaritmic i cardiostimulant; este hipotensiv i dilatator al vaselor cerebrale, ndeosebi cele de la baza creierului; dezvolt diferite reflexe protectoare; scad inflamaia i senzaia de durere; protejeaz contra iradierii radioactive; amelioreaz microcirculaia; scade coagulabilitatea sngelui prin creterea activitii fibrinolitice a sngelui i este imunologic acare intervin in fizilogia pielii. . Albinele isi pierd aparatul producator de venin in timpul intepaturii si ulterior mor, in timp ce viespile pot sa intepe de mai multe ori succesiv.

Albinele obisnuite, producatoare de miere si bondarii ataca doar cand colonia este deranjata. Toxinele polipeptidice in veninul albinei melifore includ melitina, care lezeaza membranele celulare, proteine care produc degranularea mastocitara, cauzand eliberarea histaminei, apamina, o neurotoxina, si adolapina, care are efect antiinflamator. Enzimele din venin includ hialuronidaza, care permite difuzarea altor compusi ai veninului, si fosfolipazele, care pot sa constituie alergenii majori ai veninului. Veninul contine o cantitate mare de histamina, de aceea provoaca dureri mari. In cazul insectelor, albinele, viespile, cateva specii de furnici si diferiti bondari sunt responsabile de provocarea reactiilor alergice la oameni.mare pericol la cateva minute de la intepatura. Cu toate ca sunt dureroase, intepaturile acestor insecte nu sunt atat de periculoase daca ne gandim la intreg organismul omenesc. Pentru a reprezenta un pericol este nevoie de sute sau chiar mii de intepaturi efectuate asupra unei persoane non-alergice. Decesul din cauza efectelor directe ale veninului se produce dupa 300-500 intepaturi de albina.

Indicatii terapeutice
Tratamentul cu venin de albina este poate chiar mai vechi si mai faimos decat tratamentul cu miere. In bolile reumatismale (poliartritele infectioase si de alta origine, spondiloza, poliartrita deformanta, nevrite, radiculo-nevrite, nevralgii rebele, sciatica, ulcere trofice ale pielii, plagi atone), maladii chirurgicale ale vaselor periferice (flebite nesupurate, endarterite), infiltratii

inflamatorii nepurulente, astm bronsic, boala hipertonica vasculara in stadiile I si II (hipertensiune arteriala), irite, iridociclite, tireotoxicozele in stadiile I si II (hipertiroidiile fara visceralizare, fara complicatii cardiace). Cele mai bune rezultate se obtin insa in tratamentul bolilor neurologice (nevrite, nevralgii, miozite). Mai putem observa rezultatele interesante pentru tratamentul nevrozelor climacteriale (de menopauza), in boli infectioase la ochi (trahom, ulceratii corneene sau panus). Veninul albinelor este produsul apicol cel mai bine studiat. Deosebit de toxic, mai ales pentru mamifere, nu declanseaza fenomenele de aparare, deci nu are antidot recunoscut, creand la apicultori o scadere a fenomenelor de reactivitate de raspuns. Contraindicatii Profesor Dr. N. M. Artemov a stabilit in practica sa de peste 20 de ani urmatoarele contraindicatii ale apitoxinoterapiei: hipersensibilitatea alergica individuala la veninul de albine, tuberculoza, maladiile infectioase acute, hepatitele, nefritele, bolile venerice, anumite boli psihice, infectiile purulente acute, insuficientele cardiovasculare, starile de epuizare a organismului, diabetul zaharat si starea de graviditate. Pe langa acestea, acelasi autor arata inconvenientele produse de reactiile locale ale intepaturilor de albine, dificultatile de a procura albine iarna sau de a obtine solutii injectabile cu actiune dovedita. Pentru prima oara in istoria apiterapiei, in anul 1927, in Germania a fost elaborat un preparat injectabil de venin de albine numit Apicosan. De atunci, multe firme de medicamente din diverse tari ale lumii produc variate alte preparate, dar activitatea lor nu este sigura. Conform numeroaselor studii, apitoxinoterapia actuala ar trebui parasita in favoarea celei experimentale.

Veninul de albine trebuie evitat

Din punct de vedere fiziologic toate actiunile veninului de albine sunt toxice. Nu exista vaccin impotriva veninului de albine. Anumiti cercetatori considera ca antidot al vaccinului de albine solutia apoasa de propolis, stabilizata si standardizata - Propolis H4. In afara utilizarii sale intentionate si supravagheate medical, veninul de albine trebuie evitat. http://www.imaginelife.ro/sanatate/sanatatehttp://www.imaginelife.ro/sanatate/sanatate-ca mpanii/tratamentul_in_bolile_de_piele/ / Articol a fost propus de: giurgiu gheorghe Articolul precentent (Dermatoze ) Articolul urmator (Diagnosticarea bolilor dermatologice )

Powered by

Tratamentul in bolile de piele

TRATAMENTUL IN BOLILE DE PIELE Tratamentul dermatologic constituie una din cele mai importante probleme, care intereseaza atat pacientul cat si medicul dermatolog, deoarece ambii sunt interesati in a vindeca

dermatoza in timpul cel mai scurt si de a preveni eventualele recidive.

Tratamentul dermatozelor produse de factori etiologici cunoscuti nu ar trebui sa intampine dificultati, deoarece se cunosc multe substante care permit tratamenul cauzal In cazurile dermatozelor de etiologie necunoscuta se intalnesc numeroase esecuri datorita neintelegerii faptelor patologice in ansamblul lor, neglijarii descoperirii legaturilor care exista intre organism si dermatoza respectiva si in special necunoasterii influentei pe care o are sistemul nervos in toate manifestarile morbide ale pielii si superficialitatii cu care se trateza aceasta problema importanta.

Toate masurile terapeutice vor fi zadarnice daca nu se va stabili de la inceputul tratamentului rolul pe care il joaca sistemul nervos in patogenia dermatozei respective si rolul eventualelor tulburari patologice ale organelor interne, relatiile viscero-viscerale, viscero-corticale, care daca raman neinfluentate de tratament, vor da loc la recidive.

Stabilirea unui tratament dermatologic rational se poate face numai dupa stabilirea perticularitatilor care pot influenta mersul procesului morbid. Aceste consideratii impun individualizarea tratamentului dermatologic, ceea ce practic inseamna stabilirea metodelor de tratament adecvate starii generale a organismului si starii locale a manifestarilor cutanate. Chiar in deplina cunostinta a acestor particularitati, tratamentul dermatologic necesita in majoritatea cazurilor timp si rabdare. In cursul tratamenului se pot ivi uneori o serie de incidente, datorate reactivitatii individuale si intolerantei, care pot face ca vindecarea sa se

opreasca la un moment dat. De aceea tratamentul bolilor cutanate este cat se poate de delicat, el necesitand o experienta bogata, chiar si pentru medicul specialist, care se poate lovi uneori de dificultati greu de trecut.

In general tratamentul dermatologic poate fi extern si intern.

Tratamentul extern.

Pentru tratamentul extern stau la dispozitie mijloace fizice si chimice. Mijloacele fizice se aplica ca atare, in timp ce intrebuintarea mijloacelor chimice in stare pura se face foarte rar. Aceste substante, in majoritatea cazurilor, se aplica prin metode speciale, ele fiind incorporate in diferite vehicule, care aplicate pe pielea bolnava isi exercita actiunea. Tratamentul extern poate fi medicamentos, hidro-mineral, fizioterapie, fitoterapie, balneoterapie.

Cel mai important desigur este tratamentul medicamentos, medicamentele fiind constituite din doua componente: substanta chimica si vehiculul sau excipientul.

Aceste componente se influenteaza reciproc, incat fara a lua in considerare concentratia medicamentului, aceeasi substanta chimica produce efecte diferite, dupa modul de aplicare. Acest fapt ofera posibilitati enorme, pe care medicul le poate folosi in actiunea terapeutica, acomodand modul de intrebuintare particularitatilor reactionale ale bolnavului.

Formele medicamentoase.

Se numesc excipienti diferite substante in care se incorporeaza medicamentul activ. Exista mai multe feluri de excipienti:

1.Excipientii lichizi sunt apa, alcoolul, eterul, cloroformul, acetona, glicerina, uleiul, etc.

Cand se prescrie un medicament in excipient lichid, se va tine seama de solubilitatea medicamentului in lichidul respectiv. Se va alege in general ca excipient lichid o substanta in care medicamentul activ se dizolva si in acelasi timp, se va tine seama si de efectele pe care urmarim a le obtine.

O solutie apoasa nu actioneza profund, in comparatie cu o solutie in alcool, eter, etc, care dizolvand grasimea pielii, va actiona mai profund. De asemenea trebuie avut in vedere ca solutiile sa nu fie prea concentrate, deoarece ele pot avea o actiune caustica. Deoarece solutiile macereaza pielea si favorizeaza patrunderea microbilor si parazitilor patogeni, intrebuintarea lor va fi de scurta durata.

Cand substanta activa nu este solubila, medicamentul se va prescrie sub forma de suspensie sau emulsie.

Excipientii pulverulenti(pudrele),sunt substante pulverulente de origine minerala sau vegetala.

Pudrele minerale, mai des intrebuintate, includ oxidul de zinc, talcul, carbonatul si subnitratul de bismut, carbonatul de magneziu, caolina.

Pudrele vegetale sunt amidonul si carbunele vegetal.

in pudre se pot incorpora substante active solide, bine pulverizate. Pudrele trebuie sa fie fine si neiritante.

Excipientii grasi.

Grasimile sunt de trei feluri: animale, vegetale, minerale.

Excipientii grasi minerali pot fi solizi si lichizi.

Untura de porc trebuie sa fie proaspata, fiindca rancezeste repede si devine prin aciditatea ei iritanta pentru piele. Pentru a preveni acest inconvenient se adauga 5% tinctura de benzoe.

Lanolina este extrasa din lana de oaie. Este vascoasa, se intinde greu, incat se poate prescrie numai cu vaselina. Este higroscopica, incat permite incorporarea unei cantitati mari de apa, devenind moale. Ea patrunde prin epiderm mai greu, insa

are avantajul ca nu se altereaza. In lanolina se pot incorpora si substante lichide.

Cel mai intrebuintat excipient lichid este untura de peste. Aceasta are avantajul ca nu este iritant, patrunde usor prin epiderm si prin continutul bogat in vitamina A, acceleraza refacerea tesuturilor. Se aplica in prurituri rebele si in ulcere cronice, avand un efect epitelizant.

Excipientii grasi vegetali sunt si ei lichizi, solizi.

Uleiul de migdale dulci se pune in uleiurile folosite pentru par sau in uleiul protector impotriva insolatiei. Combinarea sa cu apa este contraindicata, deoarece se formeaza acid cianhidric, care este foarte toxic.

Uleiul de masline este mult intrebuintat in cosmetica.

Uleiul de ricin se intrebuinteaza in medicamentele uleioase folosite pentru ingrijirea parului.

Uleiul de In se intrebuinteaza in arsuri.

Uleiul de floarea soarelui este foarte intrebuintat si inlocuieste uleiurile precedente.

Excipientii grasi minerali.

Vaselina se extrage din petrol, fiind cel mai intrebuintat excipient. Are avantajul ca nu se altereaza, se intinde bine pe piele, nu este iritanta si patrunde usor in piele. Nu se amesteca cu apa. Ea se poate prescrie singura, sau in parti egale cu lanolina, in special cand trebuie incorporata si o substanta apoasa.

Uleiul de parafina se foloseste in cremele grase, nu irita pielea, nu se altereaza.

Medicamentele si actiunea lor.

Numarul medicamentelor dermatologice este mare si nu pot fi insirate in intregime in aceasta lucrare.

Dupa actiunea pe care o realizeaza substantele chimice inglobate, medicatia externa se imparte in felul urmator:

1.Medicatia detersiva si calmanta.

2.Medicatia antiseptica.

3.Medicatia antiinfectioasa.

4.Medicatia antiparazitara.

5.Medicatia decapanta si keratolitica.

6.Medicatia reductoare si sicativa.

7.Medicatia antipruriginoasa.

8.Medicatia excitanta si rubrefianta.

9.Medicatia decoloranta.

10. Medicatia caustica.

Medicatia detersiva si calmanta are ca scop curatirea eruptiilor cutanate de diferite formatii secundare. In scopul acesta se intrebuinteaza : aplicatii umede, pudre, mixturi, glicerolatii.

Medicatia antiseptica se aplica in tratamentul piodermitelor stafilo-streptococice, in dermatozele impetiginizate si in alte

dermatoze piococice. Ea poate folosi : lotiuni, badijonarea, colorantii, pomezile si pastele, pudrele antiseptice.

Medicatia antiinfectioasa se bazeaza pe metodele biologice, prin care se incearca crearea imunitatii fata de diferiti agenti infectiosi. Local se aplica pomezi cu antibiotice, penicilina, sulfamida, etc.

Medicatia antiparazitara. Tinctura de iod se poate intrebuinta in tricofitiile superficiale. Acidul salicilic, acidul benzoic se pot aplica in epidermomicoze.

Medicatia decapanta si keratolitica urmareste exfolierea stratului cornos si indepartarea depozitelor formate de aceastea. In acest scop se poate intrebuinta sapunul alcalin cu care se spala regiunea afectata. Efecte decapante si keratolitice mai pronuntate are acidul salicilic, folosit pentru indepartarea scoamelor psoriazice.

Medicatia reductoare, descongestionanta si sicativa are la baza preparatele cu substante avide de oxigen. Aceasta medicatie este in acelasi timp keratoplastica, descongestionanta si antipruriginoasa cat si desensibilizanta.

Medicatia antipruriginoasa se foloseste la combaterea pruritului. Ea este paliativa. In bolile pruriginoase este important sa se cunoasca cauza pruritului. Aici intalnim lotiuni, bandijonari, pomezi, paste si mixturi. Toate formulele cu fenol, mentol, camfor sunt adesea iritante. Ele nu se vor intrebuinta decat in dermatozele cronice, rebele, neiritabile.

Medicatia excitanta, rubefianta si revulsiva. In unele dermatoze se impune iritarea tegumentelor pentru excitarea terminatiilor nervoase, cu scopul de a provoca o reactie inflamatoare congestiva. In acest scop se folosesc tincturi alcoolice, cloroformate pe baza de camfor, iod si diversi acizi.

Medicatia decoloranta este indicata in tratamentul hipercromiilor consecutive dermatozelor si hiperpigmentatiei in efelide, etc. Se folosesc lotiuni si pomezi, iar pentru calmarea iritatiei se prescrie o mixtura de agitat.

Medicatia caustica se intrebuinteaza pentru a distruge, cauteriza anumite tesuturi. Se intrebuinteaza acidul fenic concentrat, clorura de zinc, acid salicilic, nitrat de argint, arsenic.

In medicatia externa este bine sa se tina seama de urmatoarele considerente practice:

Daca diagnosticul nu este fixat cu precizie, este bine ca tratamentul extern sa nu modifice tabloul clinic.

In afectiunile inflamatoare tratamentul trebuie inceput cu medicatii neactive care pot duce uneori la vindecare sau permit sa se precizeze toleranta pielii.

In momentul cand se schimba medicatia este bine sa se incerce efectul ei pe un teritoriu redus. Daca tratamentul este suportat, se va aplica pe toata suprafata eruptiei.

Cand nu se poate decide pentru o metoda sau alta si cand eruptia este simetrica si intinsa, se poate incerca diferite metode de tratament pe diferite regiuni.

Nu se va schimba prea des metoda initiala, ea fiind continuata un timp bine determinat pentru a ne convinge daca este eficace.

Cand nici o metoda nu va da rezultate pozitive, se va examina situatia din nou, pentru a preciza daca bolnavul a executat exact ceea ce a prescris medicul, sau daca nu exista o reactivitate individuala sau factori microbieni care mentin starea morbida sau daca diagnosticul nu este gresit.

Este recomandat ca in prescrierea medicamentelor sa se tina seama ca la teritorii mici sa se aplice 20-30 grame de pomezi, paste, etc, iar la teritorii mai mari, cantitatea poate ajunge pana la 100 de grame.

Medicatia interna in dermatologie

Mult timp medicatia interna in dermatologie se rezuma la iod, arsenic, mercur, sulf si calciu. Odata cu dezvoltarea fiziopatologiei, s-a insistat pe legatura dintre dermatoze si tulburarile sistemului nervos central si ale organelor interne. Multe medicatii interne sunt inca empirice, bazate pe supozitii ipotetice, dar pe viitor se va pune un accent deosebit pe legatura dintre dermatoze si bolile organelor interne. Conceptiile asupra efectelor diferitelor substante medicamentoase sunt privite sub influenta pe care o exercita sistemul nervos in mecanismul de vindecare. De altfel, chiar tratamentele locale pot produce unele reactii reflexe care contribuie la vindecarea procesului morbid.

Diverse medicamente intrebuintate in combaterea tulburarilor metabolismului general, a tulburarilor gastro-intestinale, a tulburarilor privind sistemul endocrin, au dat rezultate spectaculoase si in combaterea unor afectiuni dermatologice.

Alimentatia si regimul alimentar s-au dovedit ca nu sunt doar un factor adjuvant in dermatologie. S-au obtinut rezultate spectaculoase in tuberculoze cutanate si in toate dermatozele

unde exista o retentie clorurata cu tendinta la formare de eczema. De asemenea s-a observat ca in dermatozele care au ca punct de plecare o tulburare gastro-intestinala, instituirea unui regim alimentar este o conditie indispensabila pentru obtinerea unor vindecari cat mai grabnice.

In dermatozele pruriginoase, in toxidermiile alimentare este bine sa se evite in mod special bauturile spirtoase, cafeaua, ceaiul, ciocolata, carnea conservata, mezelurile, condimentele, branzeturile fermentate.

Vaccinoterapia este indicata in piodermii, furunculoza, erizipel.

Anatoxina stafilo-streptococica da si ea rezultate bune in stafilostreptodermii.

Antibioticele pot fi folosite in erizipel, furunculoza si in infectii secundare din eczeme, arsuri, toxicodermii.