Sunteți pe pagina 1din 2

Si reflectorul nu mai apare! murmura el dardaind. Isi infipse ochii in bezna subtiata, cu furie nerabdatoare.

Acuma incepeau sa se desluseasca, in nemiscarea moarta, semne umile de viata. In dreapta si in stanga transeele infanteriei se intindeau, strambe si capricioase, ca niste linii grosolane pe o hartie botita. Ici-colo, ca musuroaiele, intepenite, poate chiar inghetate, inaintea santurilor, zarea sau banuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, in stanga, incepe sectorul capitanului Cervenko "Ce-o fi facand oare Cervenko? Bietul Cervenko" In fata campului zacea neted, pierdut in noapte si biciuit de vantul ce mai scutura in rastimpuri stropi mari de apa din vazduh. Apostol Bologa stia ca, exact la cinci sute optzeci si trei de metri, se afla prima linie de transee rusesti si i se parea ca deosebeste zigzagurile care inseamna gardul mortii, inchipuirea lui mergea mai departe si, bajbaind prin intuneric, arata unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrajmase, unde a fost ultima data reflectorul Bologa nu indraznea sa se uite la ceas, de frica sa nu-si piarza nadejdea in aparitia reflectorului. Era sigur insa ca a trecut miezul noptii. "Mai este vreme", isi zicea din ce in ce mai amarat. Singuratatea il strangea de gat. Simtea o nevoie dureroasa de a schimba o vorba cu cineva, cu oricine, numai sa nu fie singur, sa nu poarte singur povara asteptarii Reflectorul nu s-a aratat niciodata inainte de miezul noptii; de obicei pe la doua vine; deci nu i-a trecut vremea, poate sa spere. Daca insa n-ar aparea deloc, atunci "Numai el ar fi de vina daca m-as pierde!" se gandi furios, amenintand cu pumnii liniile rusesti nevazute. Apoi deodata, cand se astepta mai putin, drept in fata, chiar in sectorul bateriei, starnita parca de sfidarea lui, o lumina orbitoare si mandra, zvarlindu-si intaile raze spre cerul captusit cu nouri si apoi coborand pe pamant, repede, cu tremuraturi infrigurate. Apostol inchise ochii, infricosat ca in fata unei fantome, uitandu-si tunurile si mania, uitand tot, parc-ar fi visat. Hei! Dormiti acolo? Tunurile! Nu vezi reflectorul? bombani indata un glas gros, batjocoritor, la cativa pasi, in santul infanteriei. Bologa se dezmetici brusc. Cunostea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte inalt si uscativ, care dispretuia fatis pe toti artileristii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii si apoi arunca un ordin scurt in gura telefonului. Peste cateva clipe bubuiturile izbucnira, rare, chibzuite. Totusi, razele albe alunecau incet, nepasatoare de obuzele vijelioase, scormonind intunericul, apropiindu-se parca sfidatoare de Bologa. Pe urma, ca si cand I-ar fi descoperit cum statea zgulit in observatorul umed, se oprira chiar asupra lui, invaluindu-l cu farmecul lor rece, strabatandu-i, prin ochii bolnavi, in toate ascunzatorile inimii, rascolindu-i si tulburandu-i gandurile ca un neasteptat rasarit de soare In primul moment Apostol simti numai o ura naprasnica impotriva luminii care il imbratisa fara voia lui. Dar cand vru sa rosteasca doua cuvinte in telefon, ca sa corecteze tragerea tunurilor, nu-si mai putu intoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremuratoare incepea sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara indragostita, ametindu-l incat nici bubuiturile nu le mai auzea. In nestire, ca un copil lacom, intinse amandoua mainile spre lumina, murmurand cu gatul uscat: Lumina! Lumina! Chiar in clipa aceea insa, parca le-ar fi retezat un palos de calau, razele murira, si ochii lui Bologa se umplura de intuneric. Nu-si dadea seama ce s-a intamplat. Tunurile bateau mereu, rar, cum poruncise dansul. "Mi se pare c-am spart reflectorul", se gandi atunci, mirandu-se cum a putut face el asemenea ticalosie si bucurandu-se ca a facut-o. Statu buimacit un rastimp, avand constiinta ca ar trebui sa mai faca ceva si neputandu-si aminti ce anume. Apoi deodata, speriat, simti receptorul telefonului si striga: Rachetele! Rachetele! Pe cerul mohorat se ivi, sfaraind manios, un glob de lumina ca un ochi iscoditor. In punctul unde fusese reflectorul, Bologa vazu prin binoclu multime de viermisori negri zvarcolindu-se

neputinciosi. Iscoada din vazduh insa se stinse repede, si tot atunci tunurile amutira singure, fara ordin, satule parca si multumite. Intunericul si tacerea infasurara pe Apostol ca un lintoliu aspru, in vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau intr-o asteptare fara scop. In fundul sufletului insa simtea clar cum palpaie dragostea de lumina, blanda, mangaietoare