P. 1
Povestea Lui Harap Alb

Povestea Lui Harap Alb

2.0

|Views: 2,183|Likes:
Published by Daiana Jitaru

More info:

Published by: Daiana Jitaru on Jul 23, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/10/2013

pdf

text

original

Povestea lui Harap – Alb de Ion Creangă -demonstraţie basm cult 1) Introducere Încadrat de către G.

Călinescu în triada „ Marilor prozatori ”, alături de I. L. Caragiale şi Ioan Slavici, Ion Creangă este „ expresia monumentală ” a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, [... ] surprins într-un moment de genială expansiune. ” ( „ Ion Creangă. Viaţa şi opera ” ). I. Creangă s-a remarcat ca un clasic al literaturii române, scriitorul aderând la principiile realismului estetic. Criticul român jalona, în lucrarea menţionată mai sus, profilul spiritual al primului nostru „ povestitor de tip rabelais – ian ”, în opera căruia credinţele, datinile, eresurile, limba, poezia şi filozofia populară apar într-o sinteză savant elaborată. Basmele lui I. Creangă s-au evidenţiat în literatura română prin originalitatea stilului, specific scriitorului din Humuleşti, prin autohtonizarea şi localizarea fantasticului, dar şi prin bogăţia paremiologică (ştiinţa populară) şi jovialitatea enormă a discursului literar. „ Povestirile ” lui Creangă au fost înglobate unui material literar vast, ceea ce a pus problema clasificării lui. Basmele sale nu sunt conservatoare, ci dimpotrivă, sunt complet inovatoare, putând fi clasificate astfel : „ Ciclul lui Păcală şi al prostiei omeneşti ” ; „ poveşti religioase ” ( „ Dănilă Prepeleac ”, „ Ivan Turbincă ” ) ; „ fabule animale ” ( „ Capra cu trei iezi ”, „ Punguţa cu doi bani ” ) şi „ poveşti fantastice ” ( „ Soacra cu trei nurori ”, „ Povestea porcului ”, „ Povestea lui Harap – Alb ” ). Se observă că operele de inspiraţie folclorică apar la Creangă cu termenul de „ poveşti ” şi nu de „ basme ”. Originar din limba slavă, termenul de „ basm ” apare în literatura română veche ( secolul al XVII - lea), cu forma „ basne ”, dar este pus în circulaţie abia în secolul al XIX – lea de intelectuali ca Nicolae Filimon şi Petre Ispirescu, în calitate de culegători şi editori de folclor. Acesta denumeşte o creaţie care implică plăsmuirea şi născocirea faptelor şi a personajelor, valorificând categorii ale fantasticului, precum supranaturalul şi miraculosul. În paralel, însă, circulă şi termenul de „ poveste ”, folosit şi de scriitor, ce implică existenţa unei creaţii literare, care cade sub incidenţa verosimilului, fantasticul fiind atenuat. Acest fapt justifică, parţial, umanizarea fantasticului şi intruziunea realului în cadrul miraculosului din opera lui Creangă. Basmul este o specie narativă amplă a genului epic popular sau cult, în care se narează întâmplări fabuloase, iar acţiunea este supusă unui tipar convenţional, având ca protagonişti personaje simbolice, diferenţiate în doua categorii ce reprezintă Binele şi Răul. Basmul are o finalitate etică, postulând victoria Binelui asupra Răului, ceea ce implică existenţa unor eroi înzestraţi cu atribute fizice şi morale ideale care să contureze modele, arhetipuri comportamentale. Publicat în revista „ Convorbiri literare ” ( 1 august 1877), opera „ Povestea lui Harap – Alb ” de Ion Creangă se încadrează basmului cult, de factură folclorică, fiind o monografie a satului moldovenesc, realizată prin hiperbolizare şi prin transfigurarea artistică în scriere. 2) Cuprins Fiind un basm de inspiraţie folclorică, „ Povestea lui Harap – Alb ” valorifică atât elemente tradiţionale ale basmului popular, cât şi elemente noi, originale, specifice stilului inconfundabil al lui I. Creangă. Asemenea basmului popular, „ Povestea lui Harap – Alb ” dezvoltă tema confruntării dintre forţele Binelui şi ale Răului, conflict finalizat cu victoria Binelui şi cu răsplata eroului. La nivelul personajelor, se indentifică antiteza dintre personajele negative şi cele pozitive. De asemenea, personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii, ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin comportament şi limbaj. Denumite „ fiinţe de hârtie ” de către Roland Borthes, personajele basmului se pot clasifica în şapte tipuri, conform taxonomiei pe care a realizat-o Vladimir Propp ( „ Morfologia basmului ”) : „ Eroul ” ( Harap – Alb va evolua de-a lungul operei de la statutul de anti – erou la cel de erou, prin călătoria iniţatică ), „ Răufăcătorul ” ( antagonistul – Spânul, dar şi Împăratul Roş ), „ Trimiţătorul ” ( craiul – tatăl lui Harap – Alb, dar şi Spânul ), „ Ajutorul ” ( personajele adjuvante – calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, cei cinci giganţi ), „ Donatorul ” ( Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor ), „ Personajul căutat ” ( fata împăratului Roş ) şi „ Falsul erou ” ( fraţii mezinului şi Spânul ). Tiparul narativ al basmului cult este preluat din eposul popular, construcţia subiectului fiind una stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte cu stricteţe un tipar consacrat, în patru secvenţe, inegale ca lungime şi consistenţă, dar la fel de importante. „ Povestea lui Harap – Alb ” începe printr-o situaţie de echilibru ( un crai care avea trei feciori trăia liniştit la curtea sa), pe care o perturbă cererea Împăratului – Verde, fratele craiului, din dorinţa de a avea ca moştenitor la tron pe unul dintre nepoţii săi ( starea de dezechilibru este generată de lipsa moştenitorilor ). Ulterior, se desfăşoară o acţiune de restabilire a echilibrului : fiul cel mic pleacă spre unchiul său, fiind supus unor probe iniţiatice, care îl vor pregăti pentru statutul de împărat. Starea finală de echilibru presupune şi răsplata eroului, prin învestitură regală – Harap – Alb devine împărat – şi prin nuntire – tânărul se căsătoreşte cu fata împăratului Roş.

„ Deplasarea spaţială ” între două împărăţii. „ Pedeapsa ” – Răufăcătorul este ucis de calul năzdrăvan. cât şi defecte. dar şi localizarea geografică a universului basmic. Basmul surprinde evoluţia lui Harap – Alb. acestea fiind sporite de-a lungul desfăşurării acţiunii. care nu mai sunt previzibile. care proiecta eposul în timp fabulos. „ Vicleşugul ” – răufăcătorul îşi înşală victima. Deşi iniţial tânărul dă dovadă de aroganţă. sub forma sfatului părintesc. întâlnite adesea şi în basmul popular. armele. Autorul porneşte de la modelul popular. Formula finală este cu totul originală. reactualizează teme şi motive de circulaţie universală. Propp ) reprezintă modalitatea de construire a subiectului pe principiul cifrei trei. proiectat într-o lume fabuloasă. Spre exemplu. ceea ce accentuează faptul că. într-un text narativ mai complicat decât al basmelor populare. motivul nunţii împărăteşti. „ Demascarea ” – Spânul este demascat de către fata împăratului Roş. În viziunea lui Creangă. se uită şi rabdă ”. dar le organizează conform propriei viziuni. Creangă este autohtonizarea fantasticului. Prin urmare. Formula definitorie pentru creaţia basmică la I. motivul podului. deoarece se complace în statutul de slugă a Spânului. deoarece un basm atât de amplu necesită avertismente repetate care să anunţe continuarea firului poveştii. Element auxiliar în structurarea basmului. să se ferească de omul spân şi de omul roş ). ca în basmul popular. apelează la formula consacrată ( „ Amu cică a fost odată ”). „ Prima funcţie a donatorului ” – apariţia Sfintei Duminici care îl supune pe tânăr la proba milosteniei. Spre deosebire de basmul popular. şi merg două. Creangă se remarcă printr-o reţea complexă de fire epice. Iar pe la noi. care atestă caracterul „ Bildungsroman ” sau de „ basm al fiinţei ”. motivul motivul călătoriei şi al probelor iniţiatice. iară cine nu. motivul pactului faustic. Motivele narative specifice sunt : motivul împăratului fără urmaş la tron. şi merg patruzeci si nouă ”. statutul tânărului este schimbat. stabile ale basmului. Din punct de vedere narativ. Singurele calităţi native ale lui Harap – Alb sunt sunt onestitatea şi respectul filial. acesta fiind supus prin vicleşug. înainte mult mai este ” sunt menite să întreţină atenţia cititorului şi au un rol clar în delimitarea secvenţelor narative. Originalitatea basmului cult rezidă şi în caracterul complex al personajului principal ( sumar conturat în basmul popular ). păzirea şi aducerea apei vii si a celei moarte ). triplicarea dobândeşte o funcţie estetică. Aceste forme de schematism şi repetabilitatea duc la constituirea unei adevărate poetici a basmului. putând fi încadrate într-un tipar repetabil. „ Încercările grele ” – probele la care va fi supus Harap – Alb de către Spân şi de Împăratul Roş. În basmul lui Creangă se manifestă o serie dintre „ funcţiile ” identificate de formalistul rus : „ Absenţa ” – fiul de crai este nevoit să plece de acasă. Itinerariul parcurs de protagonist pentru a se maturiza este valorificat original. În incipitul basmului. calul năzdrăvan). care nu mai reprezintă idealul de virtute şi curaj. deoarece reuneşte. „ şi mai merge el cât mai merge ”. La nivel compoziţional. omul trebuie să îşi descopere calităţile. spre deosebire de un Făt – Frumos obişnuit. pe care V. care devine un „ Humuleşti idealizat ”. El observă că acţiunile personajelor sunt aproximativ aceleaşi mereu. în tradiţia românească. motivul superiorităţii mezinului. moralitatea este esenţială şi nu forţa fizică. care menţin interesul lectorului. „ Încălcarea ” – răufăcătorul îndeamnă la incălcarea interdicţiei. Propp le pune în lumină pentru a evidenţia stereotipia basmului universal în general. basmul lui Creangă se bazează pe supralicitarea triplicării. cea de-a treia poruncă a Spânului – aducerea fetei – presupune alte trei încercări la care îl va supune împăratul Roş ( casa de fier. „ căsătoria ” – eroul se căsătoreşte şi este înscăunat împărat. ospăţul pantagruelic. Forster). „ Pretenţiile neîntemeiate ” ale falsului erou ( Spânul ). constituind o tărăgănare tactică şi o gradaţie ascendentă ( climax ) a tensiunii şi a suspansului. „ triplicarea ” ( V.În cadrul basmului „ Povestea lui Harap – Alb ” se identifică episoade esenţiale ale lumii – basm. Astfel. „ Iscodirea ” – Spânul doreşte să afle scopul călătoriei fiului de crai. atât calităţi. Harap – Alb dobândeşte treptat calităţi importante precum altruismul. iar tânărul capătă statutul de slugă – Harap – Alb. acesta fiind novicele aflat pe calea iniţierii. complet diferită de lumea ideală a basmului : „ Şi a ţinut veselia ani întregi. Textura narativă a basmului „ Povestea lui Harap – Alb ” este complexă. autorul folosind formule narative inovatoare. derulându-se pe motive tipice. Propp va numi aceste acţiuni – „ funcţii ” – „ Funcţiile personajelor constituie elemente fixe. „ Sosirea incognito ” – Spânul uzurpează identitatea feciorului de crai. „ Înzestrarea cu unelte şi instrumente magice ” ( hainele. dar şi cele trei probe la care îl supune fata împăratului Roş ( identificarea. fiind particularizată prin nota de umor şi prin reflecţia asupra realităţii sociale. Formulele mediane „ Şi merg ei o zi. prin utilizarea procedeului de triplicare. presupunând amplificarea subtanţei basmului. Personajul principal funcţionează chiar pe modelul antieroului. ci sunt originale. printr-un scenariu narativ ce presupune trei tipuri de călătorii: călătoria iniţiatică. Singura calitate basmic-populară pe care nu o recuperează eroul lui Creangă este curajul. motivul calului năzdrăvan. independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte ” ( „ Morfologia basmului ”). „ Dumnezeu să ne ţie. surprins în evoluţie. „ Interdicţia ” – proba trecerii podului ( i se interzice tânărului. separarea macului de nisip ). şi acum mai ţine încă. fiind un personaj rotund ( R. nesupunere. că cuvântul din poveste. milostenia şi inţelepciunea. dozând efectele fiecărei secvenţe în drumul spre maturizare al personajului principal. Originalitatea . demonstrând valoarea incontestabilă a operei lui I. cine are bani bea si mănâncă. Creangă. „ Soluţia ” – încercările sunt trecute cu succes. „ Transfigurarea ” – moartea şi învierea ritualică a eroului. Basmul lui Creangă este constituit pe baza clişeelor compoziţionale. călătoria de verificare şi călătoria de înapoiere. naratorul îşi domină mai bine materialul. pentru ca apoi să le perpetueze ca atitudine în viaţă. basmul cult al lui I. cine se duce acolo be si mănâncă. dar o personalizează prin regionalismul „ cică ” şi prin suprimarea clişeului „ A fost odată ca niciodată ”. În „ Povestea lui Harap – Alb ” se observă principiul triplicării la nivelul probelor iniţatic. naivitate şi slăbiciune. Se poate afirma că Harap – Alb este un personaj atipic.

regional. Umorul. L. fără descrieri suplimentare. ce „intră buluc în ogradă … care mai de care mai chipas şi mai îmbrăca. se opresc puţin”)... care este de a se adresa nu unor cititori. iacătă-o-i. dar mai ales prin folosirea numeroaselor proverbe în cadrul basmului.. Măi. Prezenţa dialogului în basm susţine realizarea scenică a secvenţelor narative. care face scrierile lui Creangă intraductibile. naratorul auctorial. având o funcţie dublă. reprezentanţi ai unor trăsături morale sau spirituale şi ai unor „păcate veniale” (care nu pot fi scuzate) (G. având complexitate. „frica păzeşte bostănăria”.”. măi.. „farmazoană”). personajele înfăţişează anumite tipuri umane specifice spaţiului rural. manifestând optimism şi crezând într-o „îndreptare” a defectelor umane. deşi personajele rămân arhetipuri constituite pe o dominantă etică. este dat de verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. „pripor”. care în proza lui Creangă. ţărănească şi chiar humuleşteană ” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Acesta este motivul pentru care Jean Bouticre afirma despre stilul scriiturii lui Creangă că alcătuieşte „o colecţie ce nu are echivalent la nici un alt povestitor european”. ceea ce va permite încadrarea personajului principal în tiparele modelului eroic consacrat în mentalitatea populară. prin umorul debordant. Altă modalitate de realizare a oralităţii stilului este bogăţia paremiologică (proverbe şi zicători – „capul de-ar fi sănătos. „cât îi lumea şi pământul”. când aş avea eu o slugă ca aceasta. dar care sunt scuzate prin „terapia râsului”. dar nu şi obiectiv. văr primar cu . zice atunci Flămânzilă. cu o realitate-social istorică şi psihologică determinată. Celelalte personaje ale basmului se constituie ca individualităţi fiind consideraţi nişte „ţărani travestiţi”. Doamne. apoi? Lasă-te în sama lor. În discursul său. Personajele construite de Creangă sunt individualizate prin comportament. „de voie de nevoie”. textul lui Creangă axându-se pe bogăţia şi înţelepciunea populară (paremiologie). cal bătrân. dar şi prin utilizarea regionalismelor lexicale sau fonetice („oleacă”. de asemenea. prin atitudine. parcă era oastea lui Papuc…”) stă alături de comicul de caracter (portretul făcut împăratului Roş – „om pâclişit şi răutăcios la culme”. Acestea devin caractere. povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti. Naraţiunea la persoana a III-a (heterodiegetică) este realizată de un narator omniscient. „. îndeplineşte deseori rolul de observator (secvenţele descriptive de tip tablou sau portret alternând cu cele de observaţie morală şi de analiză psihologică a eroilor) şi pe cel reflector (prin inserţii de tip reflexiv care activează funcţia de interpretare). nu i-aş trece pe dinainte. nepoate! Ia. zbrr!. „m-ai băgat în toate grozile morţii”. hai.] –Râzi tu. dacă vrei să rămâi fără cap!” Oralitatea se mai realizează. „Voinic tânăr.”.pe vârful unui munte…”. în „Povestea lui Harap–Alb”. Harap-Alb este tânărul care parcurge un drum al maturizării. ci unui auditoriu capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu” (Tudor Vianu – „Arta prozatorilor români”). / Să mă mier ce m-a găsit”. Dialogul este foarte important. ca în teatru: se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele... prin folosirea formelor neliterare. etnică. „omul sfinţeşte locul”). ilustrând şi categorii psihice.Călinescu) ale omului. La aceste embleme inconfundabile ale limbajului său se adaugă jovialitatea prezentă prin valorificarea categoriilor umorului.scriiturii lui Creangă este demonstrată prin particularizarea tiparului narativ şi individualizarea personajelor din perspectiva unei viziuni subiective asupra lumii şi a unor opţiuni estetice. apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. de se târâiau aţele şi curgeau oghealele după dânşii. hai. deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. interjecţii. exclamaţii. interogaţii. a imprecaţiilor („Numai de nu i-ar muri mulţi înainte.Măi Păsărilă. Registrele stilistice -popular. „-Ei. a expresiilor şi formulelor caracteristice comunicării orale şi stilului colocvial („vorba ceea”. „Ş-odată pornesc ei teleap-teleap-teleap. a expresiilor onomatopeice („şi când să pună mâna pe dânsa... să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri. „spectatori” ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte persoanje. cât şi cititorii: „ – Ei. că belele curg gârlă”. dar unde mergeţi voi.” Implicarea afectivă a naratorului este remarcată prin: folosirea dativului etic –„Şi odată mi ţi-l inşfacă cu dinţii de cap. itinerariu necesar pentru cristalizarea unei personalităţi. Caragiale.”). Absenţa satirei deosebeşte umorul lui Creangă de comicul lui I. Harap-Alb.”. definit prin funcţia narativă şi cea de regie. hai! în zori de ziuă ajung la palat ”. „încalte”. Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid al povestirii. Comicul onomastic ( numele celor cinci tovarăşi ai lui Harap–Alb) este o modalitate importantă de caracterizare. prin oralitatea stilului. Creangă „ umple schema universală a basmului cu imagini concrete ale vieţii ţărăneşti de odinioară. „ vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită” este însoţit de urările lui Gerilă care-i doreşte „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”). „Ei. prin limbaj şi psihologie. hai!. zise atunci Flămânzilă. Umorul savuros al „zicerilor” lui Creangă este iscat prin jocuri de cuvinte şi enumerări hilare (caracterizarea lui Ochilă – „frate cu Orbilă. „Nu-i după cum gândeşte omul ci îi după cum vrea Domnul”. gestică sau mimică. ca şi comicul de limbaj. măi! Că multe-ţi mai văd ochii! [. definind arta naraţiunii lui Creangă. Oralitatea este modalitatea prin care se creează impresia de „spunere” a textului scris şi se realizează în cadrul operei prin diferite mijloace.conferă originalitate limbajului.oral. Astfel./Greu se-ngăduie la drum!”). Creangă restituie povestirea funcţiunii ei estetice primitive. care diferă de al naratorului anonim prin specificul termenilor şi al modului de exprimare: „Prin astfel de mijloace. „a mâna porcii la jir”. care joacă într-un „teatrum mundi”. cu tipurile ei morale. şi cum ajung în dreptul uşii./Înainte/Şi la război/Înapoi”. Astfel. fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă. „a se chiurchiului”. „a-şi pune pofta în cui”). „-Parcă v-a ieşit un sfânt din gură. râzi. Astfel. dar şi versurile populare sau frezele ritmate („La plăcinte. moşule. „Vorba ceea: Dă-mi . Luminate împărate. ia!”. ce mai zici? -Ce să zic. Scriitura poartă mărcile originalităţii autorului şi la nivelul actului de narare. dând personajelor individualitate psihologică. comicul de situaţie (cearta dintre „uriaşi” din casa de aramă sau apariţia la curtea Împăratului Roş a cetei lui Harap–Alb. ce n-am avut. zboară cu dânsul în înaltul cerului. jovialitatea şi oralitatea povestirii particularizează stilul şi talentul prozatorului.”şi. localizând fabulosul.

toate toposurile tradiţionale. Duminici). naratorul colportor. scriitura lui Creangă se adaugă celorlalte elemente de originalitate ale „Poveştii lui Harap–Alb”. Harap–Alb reeditează mitul „Crengii de Aur”. unde va fi condus de spân. astfel survenind călătoria de înapoiere (sau recunoaştere). Deznodământul acţiunii însă. interpretând şi comentând evenimentele. iar fata Împăratului Roş impune o ultimă probă . care avea trei feciori …”. Aceste probe fiind depăşite. Prin regionalul „amu”.. din sat de la Chitilă. deghizat în urs. „ băuturică”. preluând de la învinşi atributele războinicului şi ale privilegiului eternităţii. dar nu încapi de urechi”. odată cu formula din incipit se instaurează convenţia conform căreia „totul este posibil în basm. tocmind pe spân drept călăuză (motivul încălcării interdicţiei). care marchează trecerea protagonistului în altă etapă: cea a maturităţii. Prin definiţie. fiind schiţate într-un plan secund. Cele trei întâlniri cu Spânul (care se travesteşte) îl determină pe mezin să încalce sfatul părintesc. necesare celui care aspiră la tronul împărătesc. prin exagerare comică sau prin diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”. uciderea Spânului de către cal. incipitul basmului elimină schematismul enunţiativ specific modelului popular. care deplasează accentul de pe registrul fabulosului pe cel al „reprezentaţiilor” personajelor şi al ramei discursului. care nu au insă relief stilistic. conturând vocea narativă. albinele – simbol al solarităţii şi al dualităţii venin/dulceaţă. Prin acest mecanism se instituie un model narativ modern.întrecerea dintre cal şi turturică (dublul magic al eroilor). hrana fizică (salata) şi spirituală. Schimbarea numelui reprezintă începutul iniţierii spirituale. însoţirea cu uriaşii fabuloşi – simbol al instinctelor şi aspiraţiilor umane hiperbolizate). Ajunşi la curtea Împăratului Verde. unde tânărul va primi o nouă identitate: Harap–Alb.. simbol ambivalent. care îl va însoţi pe cititor. reiterându-se motivul podului. totemul). Aşadar. naratorul aduce în prezentul lectorului lumea atemporală a basmului. alegerea macului de nisip – furnicile). „trebuşoară”). prin asocieri neobişnuite de cuvinte oximoronice („Tare-mi eşti drag!. . Incipitul din basmul lui Creangă anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar. formulele iniţiale au rolul de a introduce cititorul în lumea basmului. Eliade). curajul perechii este testat mai întâi de crai. iar a treia probă presupune o altă etapă a iniţierii. Apariţia fetei Împăratului Roş presupune instituirea unei noi situaţii – intrigă. care avea trei fii. războaiele grele care despart cele două împărăţii şi care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor. care doreşte ca moştenitor la tronul său pe „ cel mai vrednic dintre nepoţii” săi. Împăratul Verde. loc al morţii şi al regenerării: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”. Prin exprimarea mucalită. iar prin cuvântul „ cică” sugerează că nu a fost martor direct la evenimentele povestite. eroul fiind răsplătit prin investitura regală şi prin nuntirea sacră. aruncând asupra lor o umbră de îndoială. considerată a fi „descensus ad inferos”. care îndeplineşte rolul clasic al prezentării personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – Craiul. ce ţ-a face el. „îl invită” pe cititor să pună sub semnul ludicului „lumea pe dos” prezentată. tautologie şi pleonasm („trăind şi nemurind”. aducerea pielii cerbului (cerbul cu nestemata în frunte – ispita frumuseţii ce poate ucide) şi aducerea fetei Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu ajutorul Sf. alegerea armurii – opoziţia dintre aparenţă şi esenţă). iar pielea ursului. „drag ca sarea-n ochi”). unde. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. astfel survenind călătoria de verificare. supradimensionarea expoziţiunii. Fiul de crai trece această probă cu ajutorul calului. Duminici. Astfel. Proba labirintului duce la schimbarea statutului protagonistului. ghicirea fetei (crăiasa albinelor). constituind „însăşi sinteza basmului românesc” (Pompiliu Constantinescu). peste drum de Nimerilă”. dezvăluirea adevărului despre spân ( punctul culminant al acţiunii). moartea ritualică (uciderea şi învierea tânărului). deznodământul este unul tipic pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai. Spânul îl supune pe Harap–Alb la trei probe: aducerea „sălăţilor” din Grădina Ursului (ursul simbolizând clasa războinicilor. răsplătirea eroului – recuperarea identităţii şi motivul nunţii împărăteşti. ca o particularitate a incipitului din basmul lui I. Deşi calitatea aparţine mai mult ajutorului său (calul). Astfel. nepot de soră cu Pândilă. accentuând prezenţa ludică a naratorului. „Stăpânu-tău ca stăpânu-tău. În structurile narative ale basmului cult „Povestea lui Harap–Alb” se regăsesc toate motivele şi temele diegesisului fabulos din folclor. proba hărniciei (hrănirea calului. Finalul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative. Este de remarcat. Păsări – Lăţi – Lungilă). Setilă. fata îl însoţeşte pe Harap–Alb la curtea Împăratului Verde.Chiorilă. Prin anihilarea Ursului şi a Cerbului. umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipice: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu. prin truism („una-i una şi două-s mai multe”). Incipitul este urmat de formularea succintă a intrigii. în timp ce prim-planul este dominat de acţiunile personajelor sau de discursul personalizat al naratorului auctorial. care implică mai multe etape: idila dintre Harap–Alb şi fata de împărat. ospăţul pantagruelic – Flămânzilă. Motivul morţii ritualice este marcat prin coborârea în fântână. Creangă. ulterior survenind călătoria explorativă şi iniţiatică. Călătoria spre Împăratul Roş implică supunerea personajului la o nouă suită de probe: altruismul şi prietenia (furnicile – simbol al vredniciei şi al modestiei. aluziv şi echivoc. probele de la curtea împăratului Roş (casa de aramă încinsă – Gerilă. proba curajului (înfruntarea ursului – deghizarea tatălui). păzirea fetei (Ochilă. acesta fiind pus sub semnul improbabilităţii: „Amu cică”. stilul ironic. asta-i deosebit de başca”). este complexă şi necesită mai multe ajutoare. nu coincide cu finalul operei. aceasta fiind o probă a calităţilor războinice. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens: „ trecerea primejdioasă de la un mod de existenţă la altul: […] de la imaturitate la maturitate” (M. totodată expoziţiunea are şi elemente de modernitate. cu condiţia ca Binele să învingă”. declanşată de scrisoarea împăratului Verde. Primele trei probe au drept cadru spaţiul familial al curţii crăieşti şi aduc mezinului (motivul superiorităţii mezinului ) dreptul de a porni spre împărăţia unchiului său: proba milosteniei (sfaturile Sf. încă de la începutul basmului. care avea trei fiice.Te-aş vârî în sân. Desfăşurarea acţiunii are ca scop refacerea echilibrului iniţial şi presupune trecerea mai multor probe.

atitudini ale eroilor (tehnica participării şi a detaşării faţă de evenimentele narate şi personajele prezentate). caracteristică a stilului de excepţie a lui Ion Creangă (eroii lui Creangă „se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte” – G. chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”. în plină formare. Călinescu îl asemăna unui flăcău din mediul rural datorită comportamentului şi mentalităţii sale. Caracterizarea directă se realizează prin comentariile naratorului. un spaţiu sacru în care eroul este dus de cal. milostenie. Duminică poate fi considerată „pedagogul bun”. a devenirii interioare şi spirituale. Asemenea oricărui erou al basmelor populare. de perfecţionare şi purificare. iar tânărul fascinat de vorbele acesteia îi oferă un ban. fie prin vocea eului narator care comentează volubil. geografic. care alterează starea miraculoasă a lumii pe care naratorul a făcut-o cunoscută „sub ochii” cititorului. gestul căpătând valoare simbolică: generozitatea fiului de crai face posibilă comunicarea dintre sacru şi profan. Harap–Alb este un personaj „tridimensional” (Booth) deoarece iese din tiparul clasic al eroului de basm şi surprinde lectorul atunci când demonstrează aroganţă şi neîncredere faţă de Sf.” Formula finală dobândeşte astfel. care „poate simboliza manifestarea Creaţiei”. bătrâna e gârbovă. ca şi discursul naratorului. neînsemnată. deşi esenţa ei e ascunsă în cea mai de jos ipostază a condiţiei umane. acestea fiind exponente ale fantasticului autohtonizat. locuieşte pe o insulă izolată de lume. Duminică. cine are bani bea şi mănâncă. Harap–Alb descoperă o valoare existenţială importantă. şi nu unul fabulos. ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută!”) şi cunoaşterii pe care o aduce experienţa („când vei ajunge şi tu odată mare şi tare […] vei crede celor asupriţi şi necăjiţi. prin care tânărul va învăţa că izbânda se datorează asumării sensului milei creştine („Fii tu încredinţat că nu eu. ilustrează un registru stilistic popular. Insula Sf. Sf. un umor amar şi ascunde o obsesie ancestrală: procurarea hranei. Revenirea la realitate se face brusc. la cea de sacru. pozitiv şi eponim. iar cine nu. Harap–Alb devine un personaj de tip „personna”. În aparenţă. În cadrul mirific al insulei. ş-un păcat de povestariu. finalizat prin victoria forţelor binelui. Duminici este de fapt o Insulă a Soarelui. Călinescu). Modalităţile indirecte de caracterizare sunt diverse: faptele eroilor sunt dublate de notaţii privind reacţia definitorie. peripeţii. fidelitate şi sociabilitate. ironic sau meditativ situaţii. sau când râde de aspectul fizic al celor cinci giganţi. Basmul „Povestea lui Harap–Alb” este considerat un veritabil Bildungsroman fabulos. creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate şi sintetizând ironic trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani întregi. . Limbajul are şi el un rol important în caracterizarea personajelor – „ vorbirea” eroilor din basm. Bătrâna are un limbaj predicator. fără bani în buzunariu. pentru că ştia acum ce e necazul”). Harap–Alb este personaj principal. aceea că puterea milostiveniei şi bunătatea ajută omul să reuşească în viaţă. deoarece prezintă procesul de formare a tânărului. Veselie mare între toţi era. Onomastica protagonistului este foarte importantă – numele său devine şi titlu al basmului – construit pe o structură oximoronică. Sau. iar cuvântul „alb” sugerează un suflet în care încă nu s-au scris semnele sacerdotale ale iniţierii. Harap–Alb este un „personaj rotund” (Forster). înălţându-se spre cer. cine se duce acolo be şi mănâncă. identificată cu cercul imobil în jurul căruia se înfăşoară ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor” (Vasile Lovinescu). Personajele basmului lui Creangă sunt individualizate. pe criterii etice (Bine/Rău) şi estetice (Urât/Frumos) şi evidenţiază eternul conflict dintre Bine şi Rău. în schimb. sfânt (echivalentă alegoric în basm cu cea de împărat)” (Andrei Oişteanu). Tânărul îşi însuşeşte excelent condiţia de slugă umilă. rob. care se dovedeşte a fi un itinerariu anevoios. se uită şi rabdă. Din momentul întâlnirii cu Spânul. Finalul. ca şi în basmul popular. gesturile şi mimica. dar în esenţă ea este „Bătrâna Timpurilor. pe parcursul căruia tânărul este supus unui adevărat test de maturitate şi abilitate. universul cotidian este diferit de cel al basmului. concentrează întregul şi aparţine naratorului omniscient. simbol al opoziţiei dintre aparenţă şi esenţă. un drum de la starea de profan. fiind dominat de puterea nocivă a banului. puternic ancorat în sfera umanului. reprezentat prin probele simbolice. fie prin surprinderea mişcărilor sufleteşti ale personajelor. fiind personaj adjuvant şi donator.crăiese şi-mpăraţi. cel ce poartă o mască. Sf. ci reprezintă un personaj complex. în faze esoterice: inteligenţă. G. reuşind să nu trezească suspiciuni asupra adevăratei sale identităţi. iar călătoria pe care o întreprinde acesta este un act iniţiatic: „ drumul lui Harap–Alb nu este un drum fizic. onomastica tânărului se referă la faptul că statutul de împărat presupune acordul armonios dintre condiţia umilă (harap) şi cea nobilă (alb). Tânărul nu este doar fiul de crai şi mezinul mai înzestrat decât ceilalţi fraţi. Harap–Alb este un personaj real. Sacralitatea acestui personaj este relevată în momentul în care aceasta dispare „învăluită într-un hobot alb”. numele personajului reprezentând simbolul cromaticii opuse: cuvântul „harap” înseamnă slugă. detaliul psihologic semnificativ şi incertitudinile lăuntrice. un drum de iniţiere. Dincolo de ţesătura narativă şi de construcţia subiectului. „Hobotul alb” trimite la vălul mayei. a resorturilor psihice. de umilinţă şi măreţie”. neştiind puterea ascunsă a acestora (incapabil încă să distingă diferenţa dintre aparenţă şi esenţă). Arătându-i că poate vedea dincolo de aparenţe. suportând progresul iniţierii. Totuşi calităţile îi sunt relevate treptat. Eroii din „Povestea lui Harap–Alb” sunt polarizaţi. care face legătura dintre timpul basmului şi timpul cititorului. funcţional. Psihologia eroilor se dezvăluie. Procedeele de caracterizare a personajelor din basmul lui Creangă sunt complexe. lovindu-l din cauza aspectului său exterior jalnic. atunci când dispreţuieşte calul. bătrâna îi oferă crăişorului un cod. ci un drum spiritual. Iar pe la noi. o mare iniţiată ce se remarcă prin „alternanţa de strălucire şi stingere. neputincioasă. deoarece nu deţine nici o calitate supranaturală. prin caracterizarea făcută de alte personaje sau prin autodefinire (autocaracterizare). înţelepciune. mai ales prin construcţia personajelor şi prin originalitatea discursului. un drum către centru. bunătate. bazat pe un sistem de aluzii. Celelalte personaje ale basmului (personajele adjuvante) nu fac decât sa-l ajute pe erou să parcurgă drumul iniţiatic. marcat oral şi regional. neştiutoare. basmul cult se diferenţiază de eposul popular. oameni în samă băgaţi. altfel spus. şi acum mai ţine încă.

Conform credinţelor populare. bazat pe solidaritate şi comunicare. cruzimea. bunătate. Fata Împăratului Roş este un alt personaj important pentru finalizarea procesului de iniţiere a protagonistului. alături de ajutoarele pe care şi le-a câştigat prin milă. sfătuitorul şi ajutorul fidel al tânărului. puternic şi frumos. Păsări–Lăţi–Lungilă – omul universal). prin nuntirea sacră. individualizarea personajelor. este un personaj adjuvant. spirit invincibil şi simbol al forţei şi vitalităţii. dar reprezintă şi un model de originalitate. calul devine tânăr. „o schimonositură de om”. o imagine a lumii rurale. druidesă. frigul – Flămânzilă. Entitate angelică. Factura cultă a „Poveştii lui Harap–Alb” rezidă în reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului. al cruzimii şi al răzbunării. Având un puternic sentiment al dreptăţii. prin caldă prietenie şi înţelegere frăţească. rolul final al acestuia fiind suprimarea Răului. una cu mult . cât şi cosmicul. stăpânind atât teluricul. Astfel. reînvie. fiind stropit cu apă vie şi apă moartă. hărnicie. tratându-l cu duritate pe tânărul Harap–Alb. Acesta este ucis de spân. lăcomia. Acest personaj instituie condiţia de robie pentru Harap–Alb (prin coborârea în fântână – casa Profunzimii. Basmul lui Creangă deţine trăsături comune cu basmul popular. umorul şi oralitatea limbajului. cu tradiţiile şi credinţele ei şi cu psihologia umană specifică. „o namilă de om”. Împăratul Roş este semnul răului de care îl avertizase tatăl să se ferească. care presupune îndeplinirea ritualurilor de purificare şi iniţiere. şi „Povestea lui Harap–Alb” ilustrează pe toată marginea schemei universale a basmului. aşadar. setea. calul deţine puteri supranaturale pe care le pune în slujba lui Harap–Alb devenind confesorul. în a cărui credinţă. Setilă. acesta fiind falsul erou din momentul în care fură identitatea fiului de crai. fata de împărat simbolizează absolutul uman şi frumuseţea supremă. putând fi accesat printr-o psihanaliză interioară ce presupune analiza tematicii de sorginte mitică. având rolul iniţiatorului şi fiind „un rău necesar”. se pot avea în vedere cele trei chei de descifrare a mesajului unui basm. perechea primordială se reuneşte pentru eternitate. dar şi condiţia eliberării de sub jurământul de asuprire. Spânul (asemănat Păzitorului Pragului) apare ca un personaj cu un important rol în formarea tânărului: „Pentru ca Harap–Alb să devină om. Fondul acesta ermetic al basmului este cel mai important. Pentru a înţelege simbolistica basmului scris de Creangă. viclean ipocrit. Crud. Cei cinci năzdrăvani se înscriu în sfera umanului reprezentând un portret grotesc. cel care trecuse de probele tatălui său. După ce îl readuce la viaţă. omul Spân şi omul Roş întruchipează răutatea. dar şi „mare farmazoană”. Împăratul Roş va fi înfruntat de către protagonist. nunta reprezintă atingerea iluminării tânărului neiniţiat şi pătrunderea într-o altă etapă. schimbându-şi regimul moral şi devenind un personaj pozitiv. „o pocitanie de om” şi sunt epifanii (mărturisiri). care este rezultatul unei moşteniri seculare. aceasta relevând caracterul cult. care în urma acestei întovărăşiri va învăţa că bunătatea este cheie reuşitei. dar renaşte. Lovinescu sau M. aceştia reducându-se la o trăsătură dominantă ce este îngroşată până la limita absurdului. În aceste condiţii. justiţiar. omul diabolic poartă semn pe chip. fata îi oferă tânărului paloşul de mire şi împărat. În aparenţă. cheia hieroglifică sau ermetică – aceasta comportă un sens „abscons” al oricărui basm (uneori nici de scriitori intuit). fiind „pedagogul rezervat”. cheia didactică – prin care se descoperă funcţia moralizatoare a basmului. Călinescu: cheia realistă – prin care se identifică universul basmului şi personajele acestuia cu lumea satului humuleştean şi a ţăranilor joviali. fata are puterea de a se metamorfoza. Un astfel de exemplu sunt cei cinci giganţi fabuloşi. Spânul. deoarece asigură translaţia protagonistului din lumea reală în cea fabuloasă. Identificarea calului din incipitul basmului ţine de metamorfoza sub semnul focului. prin uciderea Spânului. trezeşte energii latente. aceasta fiind un „modus vivendi”. mincinos şi egoist. Spânul trebuie să fie rău” (Florin Ioniţă). „o arătare de om”. simbol sacerdotal al puterii. simbolul vărsării de sânge. Deşi are la început atribute malefice. incluzându-l şi pe fiul de crai. Tămaş nu par exagerate. Creangă. moartea şi învierea („Şi atâta vreme să ai a mă sluji. precum este cea a calului năzdrăvan. viclenia. umanizarea fantasticului. altruism. nu cu sabia. ce valorifică un vast cod etic dominat de respectarea regulilor. tămăduitoare. fata dezvăluie identitatea lui Harap–Alb. care reînnoieşte. desăvârşită prin uniunea finală. autohton. personificând Diavolul. Creangă. Personaj himeric. propuse de G. personificat. este „pedagogul rău”. Personajele negative ale basmului sunt individualizate prin faptul că nu deţin puteri supranaturale precum zmeii din basmele populare: antagoniştii – Împăratul Roş şi Spânul. Toţi cinci formează parcă un întreg. Ultimul este un personaj negativ. ci prin virtuţile pe care le dezvoltă bunătatea. După metamorfoza care se face urmând un procedeu ritualic (proba jăratecului). prietenie şi înţelepciune. Calul năzdrăvan este şi personaj psihopomp (realizează translaţia între lumea reală şi cea fabuloasă). ce relevă caracterul spiritual românesc. Gerilă) sau cognitive (Ochilă – ochiul eternităţii. prin nuntirea sacră. Ea îl respinge pe spân dezvăluind inversarea rolurilor şi îl acceptă pe Harap–Alb. necesară iniţierii). interpretări esoterice precum ale lui V.Calul. Personaj de excepţie. care supervizează totul şi intervine numai când este necesar. itinerariul protagonistului văzut ca o succesiune de katabasis şi anabasis reprezintă cheia succesului şi a împlinirii spirituale pentru erou. Iniţierea fiind finalizată. reprezentări hiperbolice. III. până când îi muri şi iar îi învia”). va fi metamorfozată prin iubirea pentru Harap–Alb. caricatural. dar şi universal al basmului lui I. calul e neputincios dar esenţele se ascund în forme degradante ale materiei. care îl vor însoţi pe tânăr în călătoria spre Împăratul Roş. fabuloase ale unor impulsuri fiziologice (foamea. ÎNCHEIERE Ca toate basmele lui I. Cele cinci apariţii bizare sunt descrise prin raportare la fiinţa umană: „o dihanie de om”.

. În lucrarea lui M Tămaş – „Misterele lui Harap–Alb”. cele care aparţin paradisului terestru (maturizare – „artă regală” – responsabilitatea conducerii unei împărăţii). cele care corespund Paradisului celest (cheia esoterică a basmului: desăvârşirea spirituală – descoperirea iubirii – uniunea sacralizatoare). dar şi descifrarea „Marilor Mistere”. de o complexitate nemaiîntâlnită. desăvârşirea lui Harap–Alb presupune descoperirea „Micilor Mistere”. Prin urmare. lumea basmului creată de „povestariul” din Humuleşti stă sub semnul unei simbolistici de adâncime. universul basmic fiinţând într-o geografie miraculoasă şi într-un discurs inconfundabil – toate puse sub egida originalităţii celui care este întruchiparea maximei autenticităţi a spiritualităţii neamului românesc.superioară celei anterioare.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->