Batalia de la Posada (9-12 noiembrie 1330)

"Indata dupa intocmirea lor ca staturi neatarnate ii vedem( pe romani )luptandu-se cu popoarele megiesite pentru pastrarea nationalitatii lor; niciodata duhul izbanzii si al navalirii nu i-a povatuit; ci toate razboaiele lor au avut un tel nobil si sfant: apararea patriei si a legii. Dara in aceste lupte, statornicia, curajul, ispravile, biruintele lor ne apar fabuloase, potrivindu-se cu micul lor numar si cu mijloacele ce le-au statut dinainte. Dusmani de zece ori mai puternici decat dansii ii vedem batuti si pusi pe fuga." MIHAIL KOGALNICEANU Dupa marturia Cronicii pictate de la Viena (Chronicon Pictum Vindobonese), document contemporan cu evenimentele pe care le descrie, in luna septembrie 1330, in fruntea unei armate puternice de tip clasic feudal, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1308-1342), a patruns in Tara Romaneasca, cu gandul "sa alunge din tara aceasta pe Bazarad (Basarab) sau cel putin sa dea in posesiune tara acestuia unuia dintre curtenii sai". Dupa ce a ocupat Cetatea Severinului, monarhul maghiar a nesocotit propunerea de pace a voievodului roman si a continuat inaintarea "in tara necunoscuta, prin munti si paduri", avand ca obiectiv, cu siguranta, cucerirea resedintei voievodale de la Arges. Itinerarul urmat de oastea regala este greu de reconstruit dar, dupa relatarea documentului amintit, in lungul lui, din porunca lui Basarab, recolta fusese ascunsa, furajele arse, fantanile otravite, astfel ca "neputand regele si ai sai sa gaseasca de mancare, au inceput sa sufere in curand de foame, regele insusi, ostasii si caii". Dupa un presupus asediu nereusit asupra cetatii de scaun, Carol Robert a hotarat sa se retraga in Transilvania, ajungand, la 9 noiembrie intrun "loc umbros si paduros". Aici "multimea nenumarata a valahilor sus pe rape a alergat din toate partile si a aruncat sageti asupra oastei regelui, care se gasea in fundul unei vai adanci". Iesirea dinspre nord a defileului fiind inchisa cu santuri si valuri de pamant, iar cea de sud cu copaci rasturnati, ostasii unguri "nici nu puteau strabate inainte, nici loc sa fuga inapoi nu aveau, nici nu se puteau ridica impotriva valahilor pe coastele piezise", astfel ca dupa o zvarcolire de aproape trei zile in ambuscada de proportii pregatita de voievodul roman trufasa armata care calcase pamantul romanesc a suferit "un cumplit dezastru" (strages maxima) - consemneaza Cronica pictata de la Viena.

Daca izvoarele documentare ale vremii sunt unanime in a arata victoria categorica a oastei lui Basarab, asupra locului unde s-a desfasurat batalia de la Posada parerile istoricilor sunt inca impartite. Se pare ca regele Ungariei, urmarind sa ajunga cat mai repede in Transilvania, datorita dificultatilor intampinate de fortele sale a urmat drumul cel mai scurt si anume pe acela din depresiunea Lovistea, care ducea la Caineni si de acolo la Sibiu, fiind infrant intr-un defileu situat, probabil, intre actualele localitati Salatruc si Perisani. Victoria de la Posada reprezinta un moment important in istoria militara romaneasca, afirmand posibilitatile tactice ale unei armate de tara inferioara din punct de vedere numeric si al dotarii cu armament - de a macina treptat fortele invadatoare prin actiuni indraznete de hartuire si a le zdrobi in cele din urma in batalia hotaratoare. Din punct de vedere politic, biruinta obtinuta a consacrat independenta Tarii Romanesti si a favorizat dezvoltarea ei. Cu 250 de ani mai tarziu, cronicarul polon Strykowski scria despre "razboiul napraznic" in care "regele ungur Carol fu batut cu desavarsire". Dar iubitorii de aventuri razboinice nu au tras invatamintele cuvenite din infrangerea suferita; coroana maghiara, neabandonand ideea aducerii sub suzeranitatea ei a Tarii Romanesti, a facut o noua tentativa in deceniul sapte al secolului al XIV-lea. Dupa domnia relativ linistita a lui Nicolae Alexandru (1352 - 1364), fiul lui Basarab I, care se intitula "mare si singur stapanitor domn", asa cum sta inscris pe piatra tombala aflata la manastirea Negru Voda de la Campulung, a fost randul fiului acestuia, Vladislav-Vlaicu (1364 1377), sa sustina aprige confruntari cu fortele regatului Ungariei. In 1368, doua corpuri deoase ungare au patruns in Tara Romaneasca - gruparea principala, in frunte cu regele Ludovic I de Anjou (1342 - 1380), pe la Severin, iar cea de-a doua, condusa de Nicolae Lackfy, printr-una din trecatorile Carpatilor. In timp ce prima grupare a fost nevoita sa se retraga fara a obtine vreun succes, fortele lui Lackfy - dupa relatarea cronicarului oficial al curtii regale, Ioan de Kukullo, a fost infranta de romani, care "au navalit din paduri si din munti", undeva pe Ialomita, probabil pe cursul superior al raului, in niste locuri cu "poteci foarte inguste". Celalalt sdtat feudal romanesc independent - Moldova - s-a constituit la rasarit de Carpati din unirea organizatiilor politice existente, proces grabit de lupta pe care ele au trebuit sa o duca impotriva diferitilor cotropitori, indeosebi impotriva tatarilor. In deceniul cinci al secolului al XIV-lea, capeteniile romanesti din Moldova au sprijinit in mai multe randuri, ostile lui Ludovic de Anjou al Ungariei in expeditiile menite sa inlature pericolul tatarilor de la hotarul

regatului sau. Dintre acestea, s-a distins prin barbatie si calitati de conducator militar, Dragos, voievod roman din Maramures, care, prin anul 1343, trecuse muntii Moldova in fruntea unuio grup de "viteji", pentru ca, cu sprijinul populatiei de aici, sa apere teritoriul romanesc de la rasarit de Carpati, de navalirile tatarilor. Remarcat, apreciat si sprijinit de Ludovic, el a ramas pentru cativa ani domn pe aceste meleaguri, bineinteles, dependent de regele Ungariei. In aceiasi vreme cu Dragos si urmasii sai din Moldova (Sas si Balc), darzul voievod Bogdan din Cuhea (actuala comuna Bogdan Voda, din judetul Maramures), se opunea cu energie incercarilor regatului feudal maghiar de a supune cnezatul liber Maramuresan, condus de el. Dandu-si seama ca raportul de forte era cu totul in defavoarea sa si cunoscand dorinta moldovenilor de a scutura suzeranitatea Ungariei, Bogdan a trecut muntii in 1359, a inlaturat pe Balc si a pus bazele statului feudal independent, Moldova. Expeditia intreprinsa de regele ungur Ludovic impotriva "valahilor rebeli", a fost respinsa, iar statul Moldovean a cunoscut, in deceniile care au urmat, o dezvoltare progresiva pe plan economic, cultural, militar, demografic, intinzandu-se treptat - in nord pana catre izvoarele Ceremusului, in rasarit pana la Nistru, la sud pana la gurile Dunarii si Marea Neagra, astfel ca, in 1392, Roman I se intitula "voievod si domn singur stapanitor a toata Tara Moldovei de la munte pana la mare". La mijlocul veacului al XIV-lea, s-a inregistrat o consolidare a vietii autonome si pe teritoriul Dobrogei. Amestecat in anul 1346, in confruntarile interne din Imperiul Bizantin, Balica, conducatorul formatiunii politice Dobrogene, a sprijinit cu un corp de oaste, pe Ana de Savoia, impotriva lui Ioan Cantacuzino. Lui Dobrotici, comandantul corpului romanesc, care s-a distins prin vitejie si iscusinta militara, in timpul actiunilor la care a participat, i s-a atribuit calitatea de "strateg al Imperiului" si al oastei romane. Dupa moartea lui Balica, Dobrotici a fost recunoscut despot de bizantini, devenind conducatorul statului feudal Dobrogea. I-a urmat in scaun, fiul sau Ivanco. Acesta, intrand in conflict cu genovezii, care inca in vremea lui Dobrotici incercasera sa-si asigure monopolul tranzactiilor comerciale la Marea Neagra si sub amenintarea otomanilor, aliati cu genovezii, a fost nevoit sa incheie un tratat comercial cu cei din urma si pa ce turcii. Domnia lui Ivanco se va incheia in chip tragic in 1388. Opunandu-se cu armele unei invazii otomane, mica lui oaste a fost infranta, iar conducatorul ei ucis in lupta. Interventia energica a lui Mircea cel Batran a scos Dobrogea de sub dominatia otomana, unind teritoriul romanesc dintre Dunare si Mare cu Tara Romaneasca. Constituirea si consolidarea statelor feudale romanesti au creat

conditii ridicarii intregii vieti economico-sociale pe o treapta superioara, au inscris in istorie epoci de puternica inflorire a civilizatiei materiale si spirituale, pe intregul teritoriu tarii noastre. "Inchegarea primelor nuclee statale a voievodatelor, si apoi concentrarea acestora in state feudale puternice au asigurat atat dezvoltarea continua a fortelor de productie, cat si conservarea fiintei poporului, apararea autonomiei tarilor romane in fata marilor imperii ale vremii". Bibliografie :Gheorghe Romanescu - "Marile Batalii ale Romanilor", editura Sport-Turism, Bucuresti 1982