Sunteți pe pagina 1din 37

SpCrit 4/2012

Spiritul Critic

Revistă cu volum şi periodicitate variabile

„Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU)

Anul X, nr.4 (41)

Octombrie 2012

SUMAR

Sadoveniana

Leonard GAVRILIU, Mihail Sadoveanu în Delta Dunării

Dialoguri nu neapărat în contradictoriu

Vintilă ZADA, Alexandru Dragomir – crase futilităţi „metafizice”

Punct de ochire

Magda URSACHE, Limba română cu cercel

Lecturi fidele

Ciprian LITEANU, Filosofia lui Caragiale „developată” de Marta Petreu Nichifor HUŢUPAN, Amintirile căprarului Gheorghiţă într-o „variantă” semnată Gheorghe C. Patza Caius PANDURU, Poezie second hand

Tribuna ideilor divergente

Ignat Florian BOCIORT, Mihai Beniuc, un „proletcultist”?

Racursiuri

Călina VIZIRU, Mariana Zavati Gardner: Bacău-London, înainte şi-napoi Iosif BABILONŢU, Daniel Goleman: Inteligenţa emoţională, cheia succesului în viaţă

Caruselul revistelor

Grigore FAUSTOCEA, Bizarerii la Nicolae Breban Simona EDU, Mircea Cărtărescu judecat de Virgil Diaconu Abel ZADOINA, Păţaniile pornografului Dan Stanca

ISSN 1583-4719

Sadoveaniana

Mihail Sadoveanu în Delta Dunării*

Genialul cântăreţ al munţilor, şesurilor şi apelor”, cum l-a caracterizat G. Călinescu pe Mihail Sadoveanu, a numit „Împărăţia apelor” acea pitorească acumulare lacustră a râului Şomuzul Mare, râu care, izvorând de sub culmea Poiana Ciungilor şi scurgându-se leneş pe lângă urbea Fălticeni, se varsă în Siret, nu departe de Dolhasca. Este cunoscut câtă importanţă a dat prozatorul, după 1944, scrierii sale din 1928, Împărăţia apelor, pe care a amplificat-o cu capitole noi, rebotezând-o, în 1950, Nada Florilor. La Fălticeni Sadoveanu a fost acasă la el, deoarece vreme îndelungată a locuit în miraculosul târg de pe Şomuz, unde a fost prolific nu numai în planul literaturii, ci şi pe plan biologic, ca tată al mai multor copii, din cei 11 zămisliţi între 1902 şi 1920. Nu voi stărui. Aş spune mai degrabă că adevărata „împărăţie a apelor” care l-a fascinat pe Sadoveanu a fost Delta Dunării, această frumuseţe naturală unică în Europa, pe care el a cercetat-o pentru prima dată în 1906, după cum aflăm din notele Profirei Sadoveanu la volumul 6 de Opere, publicat în 1956 (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă), note în care citim: „Despărţindu-se în anul 1895 de Nada Florilor – rămăşiţă a raiului preistoric mişunând de gângănii înaripate şi peşte – elevul Mihai Sadoveanu din clasa a 3-a a gimnaziului «Alecu Donici» din Fălticeni nu putea nici pe departe bănui bucuria ce-l aştepta peste 10 ani, când avea să descopere Împărăţia cea mare a Apelor, în Delta «albastrei Dunări», către care avea să se îndrept întâia oară în iunie 1906, având drept armă în loc de undiţă un simplu carneţel c-un creion minuscul”. Sadoveanu a cutreierat însă minunăţia de la gurile marelui fluviu şi-n 1912, cu un vaporaş al administraţiei pescăriilor statului, precum şi-n 1914, de data aceasta în compania bunului său prieten G. Topîrceanu. Aceeaşi Profira Sadoveanu, cea de a doua fiică a scriitorului, în aceleaşi note, ne înfăţişează, în propoziţii de o mare sugestivitate, escapada nautică din 1912: „Îşi poate lesne oricine închipui ce tumult de emoţii şi impresii era în sufletul lui Sadoveanu, pe când Chilia, vaporaşul administraţiei pescăriilor, un vas mic şi iute, fugea ca o gânganie pe Dunărea tulbure şi revărsată, vibrând din elice. Era în tovărăşia unui om inteligent, bun cunoscător al Deltei, inspectorul Ionescu, doctor în ştiinţe naturale, un bărbat voinic şi spătos, c-un cap expresiv cu păr creţ, cu ochi mari şi vioi; un cap de muzicant. Stând pe covertă, în vreme ce vântul vitezei le zumzuia furtunos în urechi şi priveliştile mereu noi se succedau cu iuţeală, sfătuiau despre marea întindere de bălţi de la gurile fluviului, cu nesfârşita-i şi tainica-i viaţă şi cu oamenii ei ţinuţi în stare de primitivitate” (op. cit., p.643). Rodul literar al descinderilor sale la Gurile Dunării, ca şi în împrejurimile acestora, a fost volumul Privelişti dobrogene, apărut în 1914, la editura „Minerva” din Bucureşti.

Nu am nicidecum de gând să desfăşor şi să analizez în faţa dumneavoastră conţinutul descriptiv-narativ al acestei frumoase cărţi, plină de episoade adesea zguduitoare, ci pur şi simplu voi da citire unor pagini din Privelişti dobrogene, nu mai multe de două, ca pe un prinos adus, în acest cadru festiv aniversar, memoriei aceluia care ne-a lăsat tablouri artisticeşte inegalabile de pe întreg cuprinsul ţării, dar îndeosebi din Bărăgan şi de pe transilvăneana Vale a Frumoasei, unde el şi-a clădit şi casă, la Bradu-Strâmb, aşa cum a făcut de-a lungul vieţii la Fălticeni, la Iaşi sau la Bucureşti. Cu îngăduinţa dumneavoastră, stimaţi auditori, citez din pomenita carte, din acea parte a ei în care ni se relatează o călătorie cu luntrea pe Dunărea revărsată, în căldura unei după-amiezi, când sătişoarele de pe grinduri erau „înecate” şi ele: Şi după ce pornirăm înainte, domol, celălalt lipovan, care privea cu luare-aminte toate cărările de trestii în ostrov, zise:/ – Uite, aici avem şi cuiburi de stârc…/ Pe ub zborul tuturor gângăniilor mărunte, în ţipătul ascuţit ori cârâit al câtorva păsărele deşteptate, lipovanul ne apropie cu barca de furca unei sălcii vechi, dărâmată de trăsnet. Păsările bătrâne, deodată spăimântate, se înălţară, într-o bătaie furioasă de aripi, c-un fel de ţiuit de spaimă. Erau doi stârci albi, două agrete, ca zăpada de albe, cu ochii cercuiţi de rubin, subţiri şi elegante, cu picioarele portocalii, cu moţul lung şi mlădios fâlfâind. Erau aşa de gingaşe şi de frumoase paserile acestea de nea curată, încât nu-mi putui stăpâni un strigăt de uimire… Iar în scorbura înnegrită, între pene şi ierburi uscate, bălăbăneau din cap puii, cu aripioarele ciunte, cu tiuleie urâte, cu ciocuri prea mari pe trupuri prea slăbănoage, nişte ciocuri căscate tare, flămând cumplit…/ Călăuzul meu le privea zâmbind./ – Ce paseri frumoase sunt egretele! zise el. Şi ce război s-a pornit asupra lor! Au intrat nişte străini în bălţi şi le-au împuşcat pe-un cap. Podoaba aceasta strălucită a naturii se pare că şade mai frunos pe pălăriile celor mai curtate şi plătite femei. Podoabă albă – simbol de nevinovăţie…/ C-un zbor sprinten, ca un fel de salt arcuit prin aer, un astârc trecu peste noi…Tovarăşul meu zise:/ – E un fulg fără pată./ Apoi urmă: – Pentru paserile bălţii eu am o dragoste deosebită… De aceea am făcut atâta drum, ca să-ţi arăt câteva egrete. Şi Delta noastră e plină de paseri frumoase şi necunoscute… Afară de pelicani, de lebede şi de atâtea soiuri de palmipede – se găsesc aici cormoranii negri şi «domnişoarele», – paserile acelea cochete şi vorbareţe ca nişte fete. Cu ciocul lor întors, necontenit îşi potrivesc penele, necontenit îşi fac toaleta; necontenit umblă apoi şi necontenit parcă vorbesc, întorcându-se în felurite chipuri, făcând fasoane şi gingăşii… Dar toate sunt interesante, de la cele mai nobile până la cele mai democrate… Îmi place să le observ, să le urmăresc viaţa şi obiceiurile…/ Într-un rând, într-un ostrov ca acesta, urmă el după puţină tăcere, s-a întâmplat un eveniment extraordinar… s-a oploşit, în tăcere şi singurătate, o familie de flamingi, o familie din bâtlanii aceia nalţi, cu gâturile arcuite, cu penele ca o flacără trandafirie, în bătaia soarelui de amurg… O vânătoare oficială i-a distrus. De ce? Podoabe ale pământului ş-ale văzduhului, paseri nevinovate… Dar în Deltă, pe lângă ţarcă, bultur şi lup – a mai intrat şi omul… Eu nu le duşmănesc, sfârşi tovarăşul meu, eu le sunt prieten bun… Vin şi le cercetez din când în când…/ Ne depărtam cu luntrea, şi la scorbura neagră, la pui, apărură egretele albe, fâlfâind. Apoi, în soarele ajuns la vârful stuhului, mişcarea bălţii începu a scopri, cu ţipete uşoare, cu fluerări, cu toate zgomotele sfioaselor sălbătăciuni ascunse în desime… Nu era pic de vânt, – şi murmurul vieţii neistovite ne învăluia de pretutindeni” (op. cit., pp. 70-71).

Capitolul din Privelişti dobrogene, din care aţi binevoit să ascultaţi un fragment, se intitulează Pe Dunărea veche. Sunt sigur că aţi trăit, la înălţimea emoţiei estetice autentice, aceste momente de originală poezie sadoveaniană.

Leonard Gavriliu

*Text rostit la una din sesiunile „Zilelor Mihail Sadoveanu”, organizată de Casa de Cultură din Paşcani, sub genericul Mihail Sadoveanu în Împărăţia Apelor.

Dialoguri nu neapărat în contradictoriu

Alexandru Dragomir, – crase futilităţi „metafizice”

„O! ce mai metafizică a faptelor mici se mai află şi-n capul meu” (Marta Petreu) (1)

Ca şi până acum, dialogul are loc acasă la Omega Popescu, al cărui interlocutor este Alfa Popescu. Ambii sunt intelectuali neînregimentaţi în vreo formaţiune politică, dar animaţi de o conştiinţă civică superioară şi de o concepţie despre lume şi viaţă axată pe realism şi pe raţionalism. La discuţie asistă şi o terţă persoană, care însă nu face decât să înregistreze electronic cele auzite din gura celor doi Popeşti.

ALFA POPESCU: Ce te-a apucat de te… apucaşi să citeşti Crase banalităţi metafizice de Alexandru Dragomir?! OMEGA POPESCU: Aş spune, desigur mai mult în glumă, că de vină este Anul Caragiale, acest an 2012 când s-au împlinit 160 de ani de la naşterea şi 100 de ani de la moartea marelui nostru comediograf. Or, cred că ştii, cartea lui Alexandru Dragomir se deschide cu nişte prelegeri de-ale filosofului, ţinute la Gabriel Liiceanu acasă, în martie- aprilie 1985, prelegeri în care învăţăcelul lui Heidegger ne propune „o interpretare platonicianăa piesei O scrisoare pierdută, interpretare în care însă el pierde din vedere tocmai pe acela dintre personaje – mă refer la Agamiţă Dandanache – care i-ar fi dat peste cap demersul hermeneutic, maculând „lumea centrului, a Ideii”, lume de care ar depinde iremediabil „provincia”, o lume cică de lamentabile tropisme „faţă de capitală”. Interpretarea lui Dragomir este una trasă de păr, o penibilă „opintealăfilosofică, dacă este să reluăm o expresie din textul cu pricina. A. P.: Se pare că tustrele prelegerile pe această temă sunt mai degrabă o făcătură a lui Liiceanu, spusele lui Dragomir fiind reajustate în fel şi chip , ele nefiind tratate decât ca o „materie primă, cum însuşi Liiceanu mărturiseşte, în tandem cu copărtaşul său la editarea volumului, Cătălin Partenie. Într-o „Notă asupra ediţiei”, de altfel, amândoi recunosc că în general au procedat la o reconstrucţie a celor rostite de filosof şi că intervenţiile au constat în mai multe tipuri de operaţii, între care eliminarea unor pasaje redundante sau excesiv digresive, în prelucrarea altora, „prelucrare” care a mers până la „reformulări integrale”, dar şi până la – culmea infidelităţii – adăugarea de pasaje noi, fabricate, afirmă editorii, „în spiritul gândirii” dragomiriene! Aşadar, ca să-l găsim pe adevăratul Alexandru Dragomir, trebuie să ocolim volume ca acela intitulat Crase banalităţi metafizice, ba chiar şi pe acela cu titlul Cinci plecări din prezent, în care – ne asigură îngrijitorii ediţiei, „aportul de creativitate al editorilor a scăzut simţitor”.

Tocmai de aceea, aş propune să ne limităm la a discuta volumul Seminţe, unde Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă s-au abţinut de la tentaţia de a deveni coautori.

O. P.: De acord, dar nu înainte de a vedea, dintr-un pasaj din eseul introductiv al

lui Liiceanu la volumul Crase banalităţi metafizice, cât de mari gânditori sunt Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir, ba chiar şi Martin Heidegger.

A.

P.: Zău?! Ia să vedem.

O.

P.: Ca să ne demonstreze că Dragomir era una dintre figurile „de prim ordin”

ale seminarului lui Heidegger, Liiceanu ne relatează următoarele: „Când în sală, după o întrebare dificilă adresată cursanţilor, stăruia o tăcere prelungită, Heidegger avea obiceiul să-şi întoarcă privirea spre locul unde se afla Dragomir şi să spună: Na! Was sagen die Lateiner? («Ei bine, ce zic latinii?») Iar «latinul Dragomir» adora să-l provoace pe Heidegger şi, de câte ori se ivea prilejul, să-l contrazică. Când Heidegger, de pildă, pe urmele paragrafelor dedicate «ustensilităţii» din Fiinţă şi timp, afirma că nu există obiecte pure, ci doar lucruri dotate cu o semnificaţie într-un context de utilizare – de pildă, un scaun este «ceva de stat jos» –, Dragomir riposta: «Cum se explică atunci, Herr Professor, că în muzeu se află scaune cu inscripţia «Vă rugăm nu vă aşezaţi»?” (2). Înţelegem de aici că pe Heidegger întrebarea „latinului” l-a făcut paf, şi că şi pe Liiceanu l-a dat gata. În realitate, întrebarea lui Dragomir era una prostească, neinfirmând nicidecum teoria „ustensilităţii” din Sein und Zeit, ci, dimpotrivă, întărind-o, pentru că

dacă în muzee sunt expuse scaune cu inscripţia „Vă rugăm nu vă aşezaţi”, această inscripţie de fapt confirmă utilitatea specifică obiectului respectiv şi caută să prevină actul reflex al aşezării pe scaunul care aici trebuie ferit de eventualele deteriorări, fiind vorba de unicate de neînlocuit. Deci întrebarea lui Dragomir este absolut nelalocul ei, starea de uimire aprobatoare a lui Heidegger nu are temei, iar admiraţia lui Liiceanu la adresa „latinului” vădeşte o crasă superficialitate. Amice, mă văd ispitit să te invit să căutăm cazuri similare în volumul Seminţe, volum – ne spun entuziaştii săi editori – „traversat de o formidabilă vervă sapienţială, (…), cel mai savuros din Seria Dragomir”. Ce zici, întreprindem o mică excursie prin acest „bazar filosofic”? Categorisirea, o ştii, este a editorilor.

A. P.: Fiind vorba de un „bazar”, hai să sărim de la o tarabă la alta, de la un

mărunţiş la altul, aproape la întâmplare. Să luăm, bunăoară, panseul său din 29 septembrie 1979: „Filosofia este răspunsul unui Dumnezeu care nu există(3). Ce este

de înţeles de aici?

O. P.: Că filosofia este, şi ea, ceva „care nu există”. Iar la Dragomir, într-adevăr,

chiar aşa se pare că stau lucrurile.

A. P.: Să nu fim răutăcioşi, şi să nu exagerăm! Să admitem că este aici o mică

scăpare în silogistica lui Sănduc al nostru care, părând a-şi reveni, mai departe va spune că filosofia este – poate – „îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele” (p.78). Asta trimite la fastidioasele comentarii dragomiriene în jurul socraticului ştiu că nu ştiu”, peste care cuminte ar fi trecem, ca să evităm o zadarnică batere a câmpilor… Să abordăm, deci, o problemă foarte serioasă, cum ar fi aceea a spaţiului şi timpului, asupra căreia zălăuanul stăruie ori de câte ori îi vine lui la socoteală, dar mai ales în Caietele

timpului. Rămânând însă la volumul Seminţe, reproduc dintr-o însemnare a sa datată 18 noiembrie 1985: „Spaţiul nu «rămâne», nu «persistă» de-a lungul timpului, ci stă fiindcă stă, e în afara timpului, e singurul în afara timpului, fiind singurul altceva decât e timpul” (p.101). Evident, aici Dragomir îl „combate” pe Einstein, care a demonstrat

integrarea indisolubilă a timpului în spaţiu (o grupare cvadridimensională), ceea ce ar fi o greşeală după Dragomir, care nu înţelege nicidecum că aşa-numitul continuum cvadridimensional spaţiu-timp implică prin definiţie mişcarea, timpul neavând nici un sens fără mişcare şi nici fără spaţiul în care mişcarea are loc. Implicaţiile sunt reciproce. După acelaşi Dragomir, mari greşeli ar fi comis nu numai Einstein, ci şi Freud, Kafka şi Durkheim, tuspatru fiind „contra raţiunii”, „ştiinţifici” şi… „evrei”! (p.93). Ceea ce ne-ar permite nişte consideraţii nu prea măgulitoare la adresa discipolului lui Heidegger

pro-nazistul. Cât de „contra raţiunii” a fost Freud, de exemplu, a arătat Leonard Gavriliu în studiul său introductiv la cele trei scrieri ale părintelui psihanalizei, pe care le-a tradus în premieră şi care au fost editate în 1980 (4). Să trecem, însă, la lucruri mult mai de paiaţărie „metafizică”, care să ne veselească.

O. P.: Practicant inabil al multimilenarei maieutici a „mamoşului” Socrate,

Alexandru Dragomir este mereu preocupat de condiţia întrebării, a interogaţiei de ordin metafizic. Pe el îl fascinează „starea de întrebare”, de mirare fiind faptul că nici barem pe acest „tărâm” el încă nu şi-a găsit îndemânarea. Dovada? După ce afirmă categoric că „absurdul e zona neîntrebării” şi că „întrebarea presupune sensul” (p.101), el face o rotaţie de 180 de grade şi jură pe contrariul, scriind; „A întreba bine este a întreba absurd. Restul sunt întrebări în mediocritate” (p.256).

A.

P.: Şi ce găseşti vesel în asta?

O.

P.: Oricum, contradicţia are comicul ei

A.

P.: Mie mai de râs mi se pare opţiunea să-i zicem autobiografică a lui

Dragomir, atunci când el scrie: „Am ales să rămân un mic şoarece, ca să nu cresc şi s-

ajung şobolan” (p.260). Ceea ce este de râs, pentru că aici „filosoful” confundă două

specii distincte, deşi ele fac parte din aceeaşi familie de rozătoare. Niciodată un şoarece (sorex) nu va putea creşte până la dimensiunile unui şobolan (rattus). Zglobiu foarte prin empireul „formelor pure”, Dragomir se poticneşte lamentabil în lumea reală, pe care probabil o crede a umbrelor din peştera lui Platon.

O. P.: S-ar zice că prea ne întrecem cu gluma în a descoperi comicăria

performanţelor „metafizice” ale studentului preferat al lui Heidegger. Dar ce să fie oare mai de haz decât să constaţi cu gravitate că trăim într-o societate de incompetenţi, două dintre clasele de incompetenţi fiind creaţia ştiinţei şi tehnicii, anume: muncitorii care în munca lor fac aceleaşi „gesturi limitate în munca lor (…) şi nu sunt «competenţi» în nimic”, şi toţi cei care „la nivelul uzului, beneficiarii, care se bucură de producţiile

tehnice (televizor, automobil etc.), fără să ştie cum funcţionează (ei doar le mânuiesc)” (p.166). Ce ar urma de aici? Ar urma ca muncitorul strungar să urmeze neapărat mai întâi

o facultate de construcţii de maşini-unelte, iar utilizatorul televizorului să urmeze şi el în prealabil o facultate de Electronică şi numai după aceea să deschidă televizorul, ş.a.m.d.!

– pentru ca nimeni să nu mai fie „incompetent”, în nici un domeniu. Ceea ce este o imbecilitate fără de margini.

A. P.: Câteodată culpa este a exegeţilor Liiceanu & Mincă, aceştia afirmând că

fraza dragomiriană „Bătrâneţea: vârsta în care cealaltă mânecă devine o problemă(p.258) este simplamente o „notaţie cu iz ludic” (vezi coperta IV), pe când ea dă curs unei observaţii exacte: la bătrâneţe, când bunăoară îmbraci un sacou, prima mânecă o găseşti destul de lesne, în timp ce după a doua ai ce bâjbâi până să-i nimereşti orificiul de introducere a braţului. Notaţia lui Dragomir este, prin urmare, fără cusur din punctul de vedere al psihofiziologiei vârstelor.

O. P.: Asta nu înseamnă că în volum nu se întâlnesc şi notaţii curat ludice, gen

„angoasa e fracul plictisului” (p.127) sau „frica de moarte e doar frica de frică(p.178), însă predominante sunt crasele futilităţi „metafizice”, apoftegmele rizibile gen

Gâgă: „Cu cât un cuvânt e mai abstract, cu atât e mai puţin «concret»” (p.185). Cât priveşte acea definiţie „botanică” potrivit căreia „florile sunt bunul-gust al naturii” (p.134), eu o găsesc cu totul inadecvată, de vreme ce florile sunt organele genitale pe care multe plante şi le exhibă cu o neruşinare fără egal, neruşinare care însă în regnul vegetal se pare că nu are nici o noimă.

A.

P.: Aviz amatorilor de pledoarii înfocate în favoarea pornografiei!

O.

P.: Dar ce fel de amatori are el în vedere atunci când, pe o foiţă volantă,

notează că „dragostea de cărţi (bibliotecă) te face tot aşa de prost ca citirea lor” ?!

(p.256).

A. P.: Probabil că de data acesta filosoful i-a avut în vedere pe amatorii de

cacofonii, cărora le-a servit suculenta asociaţie de sunete ca ci, din ultima parte a „maximei” sale.

O. P.: Îl prefer pe Alexandru Dragomir grămăticul, cel care ne spune doctoral:

„«Cineva» se declină («cuiva»), «ceva» nu” (p.251). Oare Sănduc al nostru să nu fi auzit

în viaţa lui de „a ceva”, de „la ceva”, de „pe ceva” etc. , forme clare de declinare a acestui pronume nehotărât, adjectiv şi adverb?

A. P.: Eu, în schimb, îl prefer pe Dragomir pamfletarul. Pe bune! Fii atent la ce ne

spune dumnealui, tot pe o foaie volantă: „În cele mai multe dialoguri la TV e ca în poveşti: vorbeşte iepuraşul cu bursucul, albina cu florile sau leul cu animalele. Cel mai des însă vorbeşte lupul cu vulpea şi boii între ei” (p.262). E tare, stimabile! Inclusiv dezacordul „vorbeşte… boii între ei”. De ce să n-o dăm pe Caragiale, că tot am început cu el?!

O. P.: Dacă te uiţi bine, pe aceeaşi pagină 262 din Seminţe ni se dezvăluie

motivul cel mare pentru care alde Liiceanu & Comp îl venerează pe heideggerianul Alexandru Dragomir. Fii atent la ce a aşternut acesta pe hârtie şi vei pricepe: „Paler –

deşteptul proştilor./ Dinescu – golanul intelectualilor./ Patapievici – deşteptul deştepţilor. // România superficială: Alecu Paleologu. M. Şora, Răzvan Theodorescu,

intervievaţii lui Stelian Tănase. România adâncă: Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru”. Pricepuşi, dragă prietene?

A. P.: Mda, e clar ca lumina zilei.

Vintilă Zada

NOTE (1) Marta Petreu, Dimineaţa tinerelor doamne, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p.39. (2) Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, Prefaţă de Gabriel Liiceanu, Postfaţă de Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, pp. XVIII-XIX. (3) Alexandru Dragomir, Seminţe, Ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 49. (Trimiterile ulterioare la acest volum vor fi făcute direct î textul dialogului de faţă). (4) A se vedea Leonard Gavriliu, Sigmund Freud sau dreptul la adevăr, studiu introductiv la Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză, Prelegeri de psihanaliză, Psihopatologia vieţii cotidicne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, paragraful „De la inconştient la conştiinţă”, pp. 43-46.

Punct de ochire

Limba română cu cercel

„Saitele Ministerului”, rosteşte domnul Baba, noul ministru al Învăţământului din cabinetul Ungureanu, premierul recomandat televizual „un istoric temporar plecat din Iaşi”. Lipsa virgulei ne vâră în dilemă: istoric temporar ori plecat temporar? Trecem. La urma urmelor, ministrul Funeriu (cel cu coleg e neutru, nu feminin, dovedind o situaţie şcolară confuză) o zbârcea adânc: „Problemele învăţământului este că”. În exprimare micleză, am auzit: „Masteratul şi doctoratul e o problemă”; alt ministru, Adomniţei (că era să zic Aldomniţei), se prezenta cu acel şi intrus: „ca şi om politic”. Competenţă? Ce-o fi aia? Le pasă guvernanţilor şi parlamentarilor de regresia limbii române? După cum vorbesc, nu. Şi ce să le facem? Să le ridicăm imunitatea gramaticală? A încercat George Pruteanu şi nu i-a mers. Iarăşi politicale?, mă veţi întreba. Dar când nu s-a politizat gramatica noastră? După ocupaţia din august ’44, „globalizanţii” vremii, cu gândul la „Moscova – capitală a comunismului”, cereau prompt (v. „România liberă” din 14.10.1944): „Să curăţăm limba de hitlerisme”. Şlagăr, de pildă, devenise, peste noapte (sovietică), hitlerism. În ’47, s-a ordonat „obligativitatea limbii ruse în învăţământul secundar şi universitar”. Era posibil să nu cunoşti limba „bădiţei Stalin”, cum îl alinta duduca Otilia Cazimir? Trebuia să învăţăm ruseşte (cântând ori nu) numai pentru că „Lenin a vorbit ruseşte” (Maiakovski) sau, cum versifica un agitprop iaşiot, accentuând anapoda: „Zise moşul de căldură plin/ Să deprindem limba lui Stalin”. C. Rădulescu-Motru, dat jos din fruntea Academiei Române, ştia ce-o să se întâmple. Iată o însemnare din 11 ianuarie 1949: „Mă aştept ca în curând Academia RPR să nu se lase mai prejos şi, pentru a face o plăcere lui Stalin, să declare că neamul românesc e o colonie rusească şi că Decebal a fost rus neaoş”. Aşa a şi fost. La 21 martie ’51 şi nu în alt loc decât la Academie, zbirul ideologic Leonte Răutu voia eliminarea latinismelor (create artificial, după tov. Leonea) şi intensificarea influenţei slave asupra românei. Derivatele în –ist (ca stahanovist, betonist, furnalist, colectivist) se înmulţiseră, de se ajunsese la… alcoolist. În 13 (zi cu ghinion) a şasea, ’52, acelaşi Camaleonea semna Referat cu privire la activitatea duşmănoasă a lingviştilor A. Rosetti, Iorgu Iordan şi Al. Graur. Vina: „atitudine antisovietică şi antistalinistă”. De „înfierat”. Semianalfabetul Ioşka Chişinevschi a decis restructurarea Institutului de lingvistică, abia reorganizat în iunie ’51 şi schimbarea conducerii. Iordan i-a tras o săpuneală postumă savantului Al. Philippide, pentru că nu acceptase originea slavă a vocativului românesc. Direcţia slavofilă avea s-o urmeze neabătut: în toamna lui ’83, Editura Ştiinţifică lansa Dicţionar de nume de familie româneşti, susţinând că am fi, după nume, 20 % români. Restul: bulgari, ruşi, greci, maghiari, nemţi. Aşa ţinea piept „amicul URSS”, Iorgu Iordan, „latinomanilor”.

În tragicii ani cincizeci, s-a urlat în cor un da slavon. Era sarcină de Partid uníc (cum pune accent H.-R. Patapievici) să demonstrezi importanţa elementului slav într-o românească abuziv rusificată. Lingviştii erau, atunci, sub control politic. Dar acum? Se

află sub control/ordin P.C.? De ce se contestă aberant originea daco-română şi latinitatea limbii? Că Răutu & Chişinevschi i-au făcut o plăcere „lingvistului” Stalin, pricep. Ce-i mai greu de înţeles este cui fac plăcere neo-roeslerienii, adversari ai permanenţei latino- romano-românofone în spaţiul României de azi. E nevoie de lingvistică in fabula, după ce istoria s-a ficţionalizat? În acord cu trendul politico-lingvistic actual, altfel zis conjunctural, ni se spune (în scris şi oral), pe de o parte, că am fi „slavi romanizaţi”, altoiţi „cu o cantitate enormă de elemente alogene”; pe de alta, se întreţine confuzia română-romină, română-romani-rromales; românce-romince. Ce mi-i români, ce mi-i romini! Ne plângem că ni s-a sărăcit limba? Dimpotrivă, am îmbogăţit-o cu neologismul rrom, luat, de voie-de nevoie, din limba ţiganilor. Ioan Adam enumera boclucurile venite de la turci, de care nu mai scăpăm: bacşiş, tertip, dandana, pehlivan, hain, bocciu… Dar de la slavi? Iată şi câteva slavisme cărora aş vrea să nu le mai ştim înţelesul: calic, năuc, gângav, leneş, lacom, plus a înjosi/huli/otrăvi/pândi/zdrobi, ca să nu mai pomenim de: beznă, caznă, obidă, năduf, pacoste, pagubă, scârbă, sfadă, vrajbăŞi dacă ciolovecii au făcut destul rău limbii ce-o vorbim (cât pe ce să ne salutăm

cu zdrastvuite! Şi să scriem în slovă muscălească), în zilele noastre harta limbii române se tot micşorează. Pata neagră Harcov se lăţeşte. Nu vrem să vedem pericolul, deşi ştim

că la început a fost glotonimul (limba), apoi etnonimul (poporul); că limba a fost

elementul de rezistenţă în istorie. „Când va fi întreagă limba, va fi întreagă şi ţara” (l-am

citat pe Grigore Vieru).

Agramaţii devin majoritari, fără ca minoritarii corecţi lingvistic să-şi poată cere drepturile. Un filolog de elită ca G. Pruteanu a fost făcut de două parale de o expertă în doctrine, în defect de dicţie. „Că cam aşa” funcţiona doamna Mungiu-Pippidi contra lui Pruteanu, ştiut că slăbiciunea sa e cacofonia. Proiectul de Lege a limbii române a fost declarat nesustenabil, ca să fie promulgat foarte greu, în 2004, deşi Legea limbii o au demultişor şi Franţa, şi Polonia, şi… S-o protejăm şi s-o depoluăm, să-i respectăm normele, asta a vrut George Pruteanu, constatând grava avarie lingvistică postsocialistă.

A fost, pe micul ecran, şi util, şi strălucitor, taxând la meserie incorectitudinile

gramaticale. Nu l-au speriat injuriile, etichetări ca neaoşist, izolaţionist, retardat, grămătic pisălog. L-au acuzat de purism lingvistic, aproape şovin, dacă nu rasist. În fine, am scăpat

de el, aşa că incultura şi umorul involuntar produc perlă după perlă. Limba română a

rămas fără watchdog credincios. Pruteanu nu ne mai toacă la cap cu gramatica aia a lui,

nu le mai prescrie Antigafin talk-show-iştilor, teleaştilor, politicienilor… În vangheleză, a ejecta (din PSD) e totuna cu a ejacula. Doamna Mihaela Popa (PD-L), parlamentară de Iaşi, ale cărei fotografii le găsesc mereu în cutia poştală, e încredinţată că se pronunţă curicúlă, iar forma corectă pentru feminin plural, douăsprezece, îi scapă de vreme ce spune „clasa doisprezecea”. Ce să facem, ridică lingviştii din umeri, dacă s-a generalizat doişpe, ca şi „mulţumesc de telefon” ori „se ia de răceală”. Dacă se accentuează adúlter, chiar la Jurnal cultural, de ce nu ne-ar sfătui un agent imobiliar, la Realitatea TV, să punem „un pític în grădină”?

Idiocraţia decide: când preşedintele Băsescu s-a operat la Viena, s-a comentat mărimea circumciziei, în loc de cea a inciziei. Cum vorbim ne dă în vileag ignoranţa, ba chiar şi prostia. Or, prostia-i ispită mare. Limba maternă horcăie a infarct când vorbeşte europarlamentarul Becali despre parlamentul mafiotistic. Cât despre faza deci a limbii române, a fost lăsată în urmă de faza decât. „Vreau să spun decât un singur lucru”, zice un poliţist cu stele multe pe umeri; „Eu vreau decât Internele”, zice senatorul Cătălin Voicu, pe (sic) mobil. „Plancardele”, cum le numeşte preşedintele Băsescu, străzii în revoltă („Au plecat hoţii/ şi-au venit nepoţii”) le irită rău pe „femeile pedeliste”, din plutonul blond. Tare le- ar striga protestatarilor (o ştiristă le spune protestanţi) MUCLES, cum striga Mădălin Voicu, într-o emisiune, declarându-se gata mereu să zică „ceva dă morţi”. Mai marea peste Camera Deputaţilor, Roberta Alma Anastase, care are „conflict de mentalitate” cu Ponta (pe probleme de numărat voturi în fals), şi-o fură rău când îşi permite să-i dea profesorului Andrei Marga o replică de interes naţional: „N-aţi înţeles conceptul”. Doar predă la Universitatea „Spiru Haret” de şcoală nouă: Bondrea. Moderatorii n-au niciun gând să corecteze smintelile invitaţilor, nefiind în stare s- o facă nici pentru ei înşişi. Melania Medeleanu crede că „scopul scuză mijloacele” e spusa lui Caragiale. De ce n-ar vrea şi Guşă să pară cultivat, spunând: „Mă sparie gândul, cum zice poetul”. Alt fost ministru la Învăţământ (pe vreo doi-trei i-am citat mai sus) e încântat de subiectul Amintiri despre prima noapte: „Cum zice Proust, mi-aţi dat madlena-n gură”. „Am o competenţă ca şi tu de altfel”, îi zice Oana Roman agentului său VIP, Brancu, în timp ce madam’ Zăvoranu, necorijată de mondena Gherghe, se vaită că-i oribilată, iar Bahmu declară cu vioiciune: „Nu face sens”. Că-ţi vine să le spui: mai staţi pe acasă, doamnelor, nu ne mai umpleţi ecranele. Mai rău e când divertismenii încearcă să corecteze, deşi regular romanian le e străină: Huidu vorbea de „diftoangele stricate” şi de „bibiroane” (sau beberoane, de la bebeluşe?); un Negru o corectează cu hăhăieli pe-o concurentă care scrisese corect: „Aş fi vrut să fi ştiut”, convins că lipseşte al doilea i din să fi. Şi mai sunt, la polul opus, hiperîngrijiţii ca Delia Balaban: „dacă percutăm semnficaţia”; prea des invitata Sandra Prelong vorbeşte de „consumţie publică”. I-aş sugera să evite cacofoniile, greu de asortat cu impecabila coafură. De altfel, kakofania se impune. „Dacă cade un avion” e teama lui Andrei Pleşu şi asta pentru că nu vrea să fie necomplezent faţă de realitatea lingvistică. Aşa vorbeşte populaţia: firesc cacofonic. Noroc că nu scrie cu dă şi pă şi dupe, ca-n realitatea sa lingvistică. Am avut la facultate profesori în divorţ cu gramatica (şi-mi amintesc de cacofoniile unui profesor de Teoria literaturii: „ăăă, ca Caragiale…”), dar italienistul Ştefan Cuciureanu (m. 1987) ne invita să coborâm în subsolul cuvintelor, făcea calcule etimologice, contracarându-i pe impostorii de care erau pline catedrele Filologiei iaşiote, în special cea de Limba română. Din şcoala Cuciureanu face parte şi G. Pruteanu. Îi regret cuvintele de învăţătură/ încurajare/ mustrare, mai puţin acrobaţiile politice. Talentatul gramerian a spus Nu şi a ştiut ce să spună: Nu prevéderi; Nu dânsul, ci dumnealui (atenţie, doamna Anastase: nu dânsul (Ponta), ci dumnealui); Nu deci în incipitul comunicării; Nu oups, când avem şi vai, şi ah, şi oh. Nu folosiţi cuvinte englezeşti dacă există echivalent românesc. Numai că pe canalele TV e în tendinţe să spui event-uri în loc de evenimente, infotainment pentru informare, ca să pari up-gradat. Comunicăm by mail, facem sau nu lifting, căutăm un trainer, dăm „sărci”, bloguim,

chatuim… O editoare anglofonfă în culpă a crezut că mă ameninţă: „Vă downlandez mesajul”. Cineva şi-a intitulat emisiunea România TODAY…Încotro? Unde, a răspuns politologul Dârdală. Factorii de degradare îşi dau mâna contra idiomului despre care Cioran afirma:

„unul dintre cele mai expresive care au existat vreodată”. Era. De câte ori auziţi astfel de formulări antipatice? „Să te simţi bine în pielea ta” (provenienţa de 3 ori femeia Tatu); „românul scoate din buzunar” (mai toţi speakerii TV); „i-am făcut o aroganţă(subdialectul becal); „astea-s răutăcisme” (subdialectul monden). Toată vremea, la fiecare zapping! Cei cu ghiule colaborează (era să zic, contaminată de un virus care pluteşte în aer, colaborează împreună), să strice limba, cu cei care uzează de cuvinte de import, de xenisme. Strada în direct (sintagmă C. Abăluţă), hrănită de fenomenul audiovizual, strigă, vociferează, înjură, că nu mai ştii dacă e românească sau rromanească tot ce auzi. Ah, dacă ai putea s-o dai pe MUT, ca pe televizor! Violatorii de limbă corectă predomină. Spunea Neculce, înţeleptul, că oamenii „grăesc cu răstituri, prostatec”. Urcaţi-vă într-un „mijloc” (tren, autobuz, tramvai) şi veţi constata că limba română e inadmisibil de dezarticulată. Îl iau pe cel de la Baza 3, pe care l-am făcut personaj în romanele mele, rugându-mă să nimeresc într-un vagon liniştit. Rugă zadarnică: „meltenica” de Bahlui a ştigat pariul; româna standard l-a pierdut. Un grup gălăgios de elevi se apelează cu „zdrenţelor”, urlând la întrecere cu milogelile de ţigani cerşetori, cu manelele din cabina vatmanului (că doar n-o asculta Bach), cu păruielile verbale dintre călătorii şi cu loc şi fără loc pe scaunele soioase, într-un miros necruţător de haine second-hand. În trei puncte strategice ale cerşetoriei (Tg. Cucului, Pădurii, Piaţa 2 băieţi), ţigănuşii, alungându-se unul pe altul, urcând de-a valma, aduc a piei roşii atacând diligenţa. Cu cât eşti mai grobian cu atât eşti mai agramat, îi spun lui Petru U., care încearcă să nu intervină şi mă sfătuieşte să fac la fel. Demisie civică? îl întreb. „Ba eviţi să fii jignită”. O tânără cu accent needucat îşi narează la mobil nunta cu Titi şi vrea musai să fie auzită. Aflăm tot ce s-a consumat, de la „frigărui asortaţi” la vin demizé (demisec). Indiscreţia de a asculta ce se spune între patru ochi, oftez. Ooooauu, dar cu dragostea cum stai? O elevă reprimată sexual pesemne în orele de şcoală, turuie chestii inconfesabile public. De roşit nu roşeşte ea, ci auditoriul, participând involuntar. Confesia e punctată viril: „Ce p… mea?”, scandalizând prin repetiţie. Cuvântul respectiv, la fel nashpa, sunt cele mai uzitate, iar mişto a ajuns chiar vorbă de prinţesă (Brianna Caradja): „Era atât de mişto!” ’Izdeala (mulţumesc, Paul Goma!) e la ea acasă, în tramvai, pe stradă, în toate spaţiile publice. Un afroromân cere unei „flori blonde”: „Vii aseară pe la mine?”. Răspuns: „În nici într-un caz, iubi” (greşeală scuzabilă doar pentru afroromân). Un tip beat-cleşte se jură: „Am bout decât un pa’ar di bieri” şi conchide: „Io zâc sî ni bagam chişoarili în iei di guvernanţ’, în tăţi, cî pi timpu’ lu’…”. Constat că pronunţă Şauşescu, la fel ca „prozatorul” Simirad. Cum se „iexprimă” fostul cap al urbei noastre, mai rar cineva.

Să mergi cu tramvaiul e o pedeapsă. Să-ţi auzi contemporanii vorbind în limba română cu cercel, ostentativ ţipată, pocită, schimonosită, scălâmbăiată, începe să fie insuportabil. Am scăpat de limba toavă (vocabula tovarăş a cam dispărut din fondul principal de cuvinte), ca să ajungem la un limbaj precar, involuat, barbar. Cod portocaliu, dragi cobreslaşi! Scriitorii, spunea Dan Mircea Cipariu la emisiunea lui Daniel Cristea- Enache, „asigură securitatea limbii corecte”. Sau ar trebui s-o facă. Desigur nu e uşor, dar

poetul Horia Bădescu ne avertizează, în placheta tipărită de Eikon, 2011, încă din titlu:

„Vei trăi cât cuvintele tale”.

Magda Ursache

Lecturi fidele

Filosofia lui Caragiale „developată” de Marta Petreu

N-am găsit un mai potrivit mod de a sărbători în particular „Anul Caragiale” (= 160 de ani de la naşterea scriitorului, 100 de ani de la moartea sa) decât să citesc pe îndelete volumul Filosofia lui Caragiale de Marta Petreu (1), rod al unei cercetări

perseverente, demarată în anii 1980, când autoarea a început să caute sofisme în scrierile marelui nostru comediograf. Întrucât, în anii 1990, eu însumi am formulat o teorie logică a umorului sub titlul Sofismele care ne fac să râdem (2), se înţelege că nu se putea să nu mă intereseze în cel mai înalt grad analiza din acest punct de vedere a caragialismelor, întreprinsă de un doctor în filosofie care şi-a adjudecat acest titlu academic cu o teză intitulată Valenţele estetice ale anamorfozei logice (1992). Încă din prefaţa la prima ediţie, referindu-se strict la cazul Caragiale, Marta Petreu ne mărturiseşte că nu s-a aşteptat nicidecum să găsească la acesta o filosofie în sensul de „grandioasă construcţie sistematică, de „doct discurs universitar”, lucru de altfel greu de pretins inventatorului formei literare numită moment, oricât de genial ar fi fost el ca autodidact (absolvise doar gimnaziul). Se aştepta în schimb să dea peste acea obştească filosofie proprie fiecărui om, relevată şi de Jaspers într-o Introducere în filosofie (3), notează ea. Cu toate acestea, la o examinare specială a operei lui Caragiale şi a corespondenţei acestuia, Marta Petreu a găsit chiar mai mult decât sperase, până la urmă dovedindu-se „imposibil ca mintea cea mai luminată pe care a avut-o vreodată cultura română să fi rămas străină de filosofie” (4). De altfel, autoarea va demonstra că, dincolo de faptul „că opera lui este plină de indicii – mărunte, dar evidente şi repetate – că filosofia îl preocupa” şi că el, care „a mânuit dezinvolt idei filosofice” (ibidem), era realmente un „cap filosofic”, în consonanţă cu mărturisirea personajului Mitică, din

care nu-i în fond decât mărturisirea scriitorului, prin care acesta ne divulgă

, propria-i frustrare: „Eu […] n-am avut noroc să dispun de părinţi care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăţ filosofia! eu ieşeam filosof, să nu crezi că spun mofturi! filosof: asta era nacafaua mea, nu negustor!” (p. 42 şi p. 107). Desigur, bine reliefează Marta Petreu faptul că predilectul obiect de meditaţie (şi de dispreţ, am adăuga, un dispreţ convertit în ironie şi umor) a fost pentru Caragiale omul, întrucât „pe om îl interesează omul, iar universul uman e infinit” (p. 198). Acest lucru este atât de evident încât este de prisos să probăm o evidenţă la îndemâna oricărui cititor sau spectator al prozei sau teatrului marelui nostru scriitor. Drept urmare, filosofia lui Caragiale are în centrul ei omul, fiind de fapt o antroposofie sui generis, adică una cu totul diferită de acea doctrină religioasă care îl pune pe om în locul lui Dumnezeu. Dată fiind înzestrarea sa intelectuală cu adevărat excepţională, Caragiale, dacă el s-ar fi dedicat filosofiei, ar fi ajuns neîndoielnic un filosof de marcă. Posibilitate de care

Ţal!

era pe deplin conştient, regretându-i, destul de explicit, neîmplinirea, cum am văzut. Nedat însă la vreme la şcoli care să-i fi netezit calea spre afirmarea în această direcţie, Caragiale nu a făcut mai apoi altceva decât să-şi procure informaţia de rigoare de la toţi cei care o deţineau şi care adesea îi stăteau la îndemână: Eminescu, Maiorescu, Rădulescu-Motru, C. Dobrogeanu-Gherea, Paul Zarifopol, ş.a. Pe Rădulescu-Motru l-a şi convins să scrie (în primul rând pentru uzul său personal) un serial despre Nietzsche, pe care prozatorul l-a publicat în „Epoca literară, supliment al gazetei „Epoca”, un săptămânal ce apărea sub conducerea lui; de altfel, imediat după aceea, Caragiale s-a îngrijit îndeaproape şi de tipărirea sub formă de carte a textului (F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, Bucuresci, Librăria Socecu & Cie, 1897). Nu ştim (corect ar fi să spun că eu nu ştiu) nimic despre vreo bibliotecă a lui Caragiale, despre „inventarul” acesteia, iar Marta Petreu ne spune că nu ştie dacă el citea „cărţi de filosofie în înţelesul specializat al cuvântului”(p.30). Cum anume proceda însă Caragiale la iscarea discuţiilor filosofice atât de desfătătoare şi de instructive pentru el? „În mod sigur – scrie Marta Petreu – Caragiale a prins din zbor informaţii filosofice de la prietenii şi partenerii săi de discuţie; adică şi-a însuşit cunoştinţe specializate de filosofie de la prietenii săi cultivaţi, trecuţi sau nu prin universităţi occidentale, cu sau fără doctorate; şi a tras învăţăminte filosofice şi o generală înţelepciune de viaţă de la oamenii simpli – băcani, zarzavagii, cizmari, hamali, frizeri, cârciumari etc. –, cu care îi plăcea, ca lui Socrate sau ca mai târziu lui Cioran, să «<filosofeze> timp îndelungat», să stea la taclale şi să-i descoase, până «le dibuia filosofia»” (ibidem). Lămuritor în această chestiune este şi Şerban Cioculescu, în biografia pe care acesta a consacrat-o scriitorului, şi din care cităm: „Ca să înveţe de la Eminescu, el trata de moftangii pe Kant şi Schopenhauer, până ce, din adevăratele prelegeri ce i se expuneau pe loc, ajungea să se dumirească. Cu o putere neobişnuită de asimilare, el ştia să prindă din puţine cuvinte esenţialul, în domenii de cultură ce-i erau închise, dar în care excela Eminescu. Astfel îşi forma Caragiale un mic bagaj portativ de noţiuni filosofice, care-i stăteau apoi la îndemână, ca să uluiască alt auditor, cu totul lipsit de asemenea cunoştinţe” (5). Cunoştinţele acestea, să le zicem de căpătat, nu erau însă pentru dânsul doar o preţioasă podoabă a minţii, cu care pur şi simplu să se furlandisească în societate, ci ele fermentau în mintea sa, integrându-se organic într-un veritabil Weltanschauung, de om temeinic cultivat, cu un întins orizont de înţelegere. Şi să nu ne mire deloc faptul că unii dintre mentorii săi ocazionali într-ale filosofiei au descoperit astfel în Caragiale un intelectual fără egal, o fiinţă omenească cu totul aparte, şi că nu şi-au precupeţit superlativele în caracterizarea sa, cum a făcut C. Dobrogeanu- Gherea, şi asta nu ca să-şi măgulească între patru ochi sau în societate prietenul, ci discret, ca în acea scrisoare adresată scriitorului rus V.G.Korolenko: „Caragiale este omul cel mai mare, singurul supraom pe care am avut ocazia să-l întâlnesc în viaţă(p.

230). (În paranteză fie spus, de regretat este că autoarea cărţii Filosofia lui Caragiale, o cercetătoare magnifică în felul ei şi cu un discernământ hermeneutic bine reglat [cum ne- o dovedesc şi celelalte lucrări ale ei], s-a limitat în general la investigarea scrierilor umoristice ale lui nenea Iancu [cu excepţia, între altele, a studiului de „istorie contemporană” intitulat 1907, din primăvară până-n toamnă], Marta Petreu trecând cu desăvârşire peste drama Năpasta, peste proze ca O făclie de Paşte, Păcat…, În vreme de război, La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Abu-Hasan etc., ca şi peste o sumă de

articole politice, bineînţeles în afară de acele articole politice luate de ea în seamă, toate acestea de natură să-i fi dezvăluit cercetătoarei şi alte faţete ale filosofiei scriitorului, între care şi un cert scepticism, dublat de cinism & hedonism, dar şi o oarecare fenomenologie, deci atitudini/viziuni incontestabil filosofice, unele analizate ca atare de un exeget sau altul. Ceea ar reclama, cred, şi o a III-a ediţie a cărţii, de asemenea „revăzută şi adăugită”. Aşa cum este acum cartea, titlul ei cel mai potrivit ar fi nu Filosofia lui Caragiale, ci simplamente Caragiale şi filosofia). O lucrare ca aceea a Martei Petreu este cu neputinţă de rezumat pe spaţiul restrâns al unui articol. Ca să-şi reprezinte cât de cât ceea ce autoarea numeşte „dimensiunea filosoficăa operei lui Caragiale, cititorul trebuie să parcurgă cu răbdare toate cele 8 capitole (precum şi textele din addenda), nu fără a stărui îndeosebi asupra capitolelor Filosofia socio-politică şi 1907. Modelul societal şi critica fizionomică a României, unde va recunoaşte moravuri/năravuri care încă şi azi persistă în viaţa publică românească, cu forţa unei fatalităţi. Vom identifica aici un diagnostic exact al maladiei ucigătoare de care de mult suferă ţara noastră: „Caragiale observă – scrie rezumativ monografista – că în România nu există partide politice «în înţelesul european al cuvântului», adică bazate pe «tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă», pe programe «de principii şi idei». În loc de partide, există «două mari facţiuni» – iar Gherea i-a dat mai târziu explicit dreptate – conduse de politicieni şi având nu partizani,

ci «clientelă». Aceasta este formată din «plebea incapabilă de muncă» (precupeţi,

negustori scăpătaţi, agitatori şi «agenţi electorali bătăuşi»), din «productul hibrid al şcoalelor de toate gradele» (avocaţi, dascăli, popi, cu toţ