Sunteți pe pagina 1din 51

O filosofie a genomului

Leonard Gavriliu

ANTI-WARWICK COLLINS O filosofie a genomului

Culegere text pe calculator: Leonard Gavriliu Tehnoredactare computerizată: Corina Ciubotaru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:

GAVRILIU, LEONARD Anti-Warwick Collins O filosofie a genomului / Leonard Gavriliu, Editura Stef, Iaşi, 2012 88 p; 21/13,5 cm. ISBN ………………………

Copyright # Leonard Gavriliu 2012

Editura şi tipografia STEF Editură recunoscută de către CNCSIS 700705, Iaşi, Bd. Carol I nr.8 (în clădirea Academiei Române) Tel/fax: 0232-216829, Mobil: 0745-236413 E-mail: office@editurastef.ro http;//www.editurastef.ro

Leonard Gavriliu

Anti-Warwick Collins O filosofie a genomului

Eseu

Stef

Iaşi, 2012

Fiului meu

Marcel Gavriliu

Redmond, Washington State

Cine se teme de adevăr nici vorbă să-l caute!

Cuprins

Preambul…………………………………………………….7

I Un „personaj” numit Mister…………………………….9

II Cum vrea Warwick Collins să-l pună cu botul pe

labe pe Charles Darwin……………………………… 11

III Zarvă mare în jurul genelor „silenţioase…………… 14

IV Buturuga mică răstoarnă carul mare…………………18

V Insuficienţa gravă a sinaptologismului………………

VI Geniala ipoteză a geneticianului francez

20

Daniel Cohen………………………………………….23

VII Genomul care acumulează informaţie nouă şi care

gândeşte…………………………………………………26

Concluzie generală………………………………………… 28

ADDENDA

Inteligenţa şi rasa……………………………………………29

Glosar………………………………………………………

40

Bibliografie…………………………………………………

49

Biobibliografie……………………………………………….51

explained

Preambul

„In science, one mystery cannot be with another mystery”.

(V.

S.

Ramachandran

[23,

p.62]) Se cuvine ca de la bun început să-i prevenim pe cititori că nu vor găsi în acest eseu nimic din discursul emfatic al „iubitorilor de înţelepciune”, ori din verbiajul acelora care pretind a fi deţinători de adevăruri absolute, „revelate”, ergo garantate. Drept urmare, neavând de construit paralogisme ingenioase pe teme dintre cele mai abstracte şi alambicate (de tipul ce este Neantul şi cum din nimic ia naştere spontan Universul [în această privinţă, G.W.F. Hegel – a se vedea a sa Wissenschaft der Logik, între altele – este un veritabil precursor el teoriei Big Bang-ului!], care este natura „spiritului”, ce este şi cum se manifestă „liberul arbitru”, cum au coborât pe planeta noastră virusurile, din spaţiile interstelare etc.), filosofia noastră se rezumă la câteva reflecţii rezonabile pe marginea unor concepte ale ştiinţei contemporane, cum sunt cele elaborate de anatomia şi fiziologia creierului, de neurologie, de către neuroştiinţe în general (neuron, sinapsă, neurotransmiţători, reflex necondiţionat, reflex condiţionat etc.), de genetică (genă, genom, exon, intron, genotip, fenotip etc.), fără a trata însă punct cu punct asemenea noţiuni, scopul nostru fiind doar acela de a promova o ipoteză incitatoare la noi experimente care să ducă, mai devreme sau mai târziu, la clarificarea definitivă a relaţiei dintre structurile nervoase şi funcţiile acestora, ca şi a relaţiei dintre organisme ca întreguri şi mediul în care acestea vieţuiesc, întregul fiind de fapt unitatea indisolubilă organism & mediu. În acest sens, ni se pare invulnerabilă observaţia elementară atât de pregnant exprimată de Irwin B. Levitan şi Leonard K. Kaczmarek: „Although most neurons receive input from other neurons, the business of the brain is to act on information from the outside world” (18, p.341). Desigur că există şi azi oameni de ştiinţă, de altfel foarte onorabili, care însă nu de puţine ori se complac în formularea de mituri, un fel de paradoxale scientific myths. Aceştia se apucă, bunăoară, să reconstituie fanteziste sinteze chimice „prebiotice”, de pe când atmosfera primitivă a Terrei nu conţinea oxigen şi când, afirmă ei apodictic, s-au putut totuşi înjgheba aminoacizi (care, se ştie, conţin oxigen), baze de acizi nucleici şi chiar ARN (nici din acestea nu lipseşte oxigenul), pentru ca mai apoi, în condiţii propice, să aibă loc producerea de „molecule autoreplicative”, vestitoare ale apariţiei vieţii în cel mai rudimentar chip al ei. În ceea ce ne priveşte, nu ne vom lăsa imaginaţia să zburde, retrospectiv, prin crevasele abisale ale oceanului primordial, unde s-ar fi petrecut aceste

evenimente chimice formidabile. Nici teoriilor despre aşa-numita Mitochondrial Eve (cu varianta „Eva africană) sau despre presupusul Y-chromosomal Adam nu le vom acorda credit, spre deosebire de isprava din 2010 a cercetătorilor de la J. Craig Venter Institute, care au implantat la o bacterie un genom realizat în laborator, creând astfel o celulă cu genom sintetic, viabilă, botezată Synthia, faptă pentru care s-au găsit retrograzi care să-i acuze…”of playing God”! Izbânda lui Craig Venter şi a echipei sale, ca şi alte multe şi spectaculoase succese ale computational genomics şi ale ingineriei genetice ne asigură că meditaţiile noastre nu vor răsuna în pustiu, ele reprezentând un demers raţional şi realist, cu referire la fapte bine stabilite În paginile care urmează, abţinându-ne de la orice ieftină paradă de erudiţie, vom întreprinde, fără vorbă multă, o critică a ceea ce englezul Warwick Collins numeşte „a silent gene theory of evolution”, căreia îi vom contrapune o ipoteză lansată pe la începutul anilor ’90, din secolul trecut, de către Daniel Cohen, neglijată între timp de el, dar fructificată de mai mulţi cercetători intrepizi, între care Bob Waterston şi colaboratorii săi. Această ipoteză excepţională noi o vom susţine cu argumentele care ne stau la îndemână, din păcate numai teoretice, de unde şi revendicarea de simplă filosofie. Eseul nostru se adresează în primul rând cunoscătorilor în materie, ceea ce ne scuteşte de obligaţia de a forja lungi definiţii metaforice şi largi explicitări pe înţelesul tuturor, în stilul propriu textelor de vulgarizare. Dar, spre a face accesibil acest eseu şi unor nespecialişti pasionaţi de cunoaştere, vom ataşa la sfârşi un glosar, în care vom defini o serie de termeni-cheie. Se înţelege că dacă autorul acestor rânduri ar fi fost el însuşi un cercetător care să aibă la dispoziţie tehnica necesară efectuării unor experimente-cheie, lucrurile ar fi stat cu totul altfel, adică nu am fi fost nevoiţi să recurgem doar la nişte supoziţii şi la „retorica” adiacentă, ci am fi expus fără înconjur rezultatele obţinute în laborator şi concluziile de rigoare, în faţa cărora să se încline până şi cei mai sceptici. Din nefericire, trebuie să ne mulţumim cu un fel de disertaţie filosofică, aşteptând de la alţii confirmarea sau infirmarea tezelor expuse. Uşor se va băga de seamă că nu se face trimitere la o bună parte din bibliografia selectivă „afişată”. Ceea ce nu înseamnă că autorii trecuţi sub tăcere nu au exercitat influenţa lor asupra viziunii de ansamblu care ne-a condus la scrierea eseului de faţă, prin care sperăm ca, măcar prin unele afirmaţii şi „fulguraţii” ocazionale, făcute ici şi colo, să trezim interesul pentru abordări noi în investigarea genomului, domeniu în care, de altfel, dinamica cercetării este de-a dreptul fantastică. Dar şi fantastic de lacunară, întrucât nici până astăzi nu s-a cercetat, bunăoară, modul în care influxul nervos străbate corpul neuronului, de la locul de implantare al unei dendrite şi până la conul de emergenţă al unui axon, lăsându-se astfel impresia că genomul din nucleul neuronului nu ar avea nicio implicaţie în transmiterea influxului informaţional şi cu atât mai puţin în potenţarea/modularea acestuia conform necesităţilor adaptării la mediu a organismului. Ceea ce este o absurditate. Încă şi mai absurd însă ni se pare faptul că nici măcar nu s-a pus vreodată o asemenea problemă!

“Genetics and environment (internal environment included) interact with each other all the time. In the cortex, the work of genetics and experience co-occur throughout life. The precise time course of the two is not as important as the fact that they overlap”. (J. M. Fuster [8, p.38])

I

Un „personaj” numit Mister

Când, cercetându-se mai amănunţit genomul, nu numai la diferite specii de animale subumane şi de plante, ci şi la om, s-a descoperit că un număr surprinzător de mare de gene nu se alinia genelor codante (coding genes), adică la acelea care îndeplinesc roluri precise în întreaga construcţie a organismelor, fie ele monocelulare sau pluricelulare, procariote sau eucariote, şi când, în pofida eforturilor depuse, nu s-a putut atribui nicio funcţie acelui lung şir de segmente ADN, aflat oarecum în rezervă, şi care la om însumează până la 95-98,5 % din genom, prima reacţie, comodă, a geneticienilor a fost aceea de a le clasa, scurt, în categoria excrescenţelor superflue, inerte, inactive, inutile, unii nepregetând să le numească „deşeuri”, ba chiar şi „gunoi” (junk!). La fel, în anii ’40 din secolul XX, când s-a descoperit molecula de ADN, s-a crezut că ea nu foloseşte la nimic (apud 2, p.25). Cei mai circumspecţi au taxat sobru acele gene misterioase drept gene silenţioase sau, ceva mai circumspect, drept gene cu funcţie necunoscută. Acest ultim mod de a proceda constituia aproape de la sine o provocare în direcţia explorării tenace a acelor „pete albe” de pe harta genomului şi a dezlegării misterului acestora. Noul domeniu de investigaţie microbiologică se anunţa a fi un ispititor Eldorado. Misterul se dovedea a fi însă unul proliferant. Într-adevăr, destul de repede s-au putut constata fapte tulburătoare, între altele faptul că cuantumul total de ADN şi asortimentul cromozomic al animalelor şi plantelor nu variază în mod sistematic în raport cu complexitatea crescătoare evidentă a organismelor. În legătură cu lucrul acesta, citologii americani Jim Darnell, Harvey Lodish şi David Baltimore notează: „Conţinutul în ADN al garniturii cromozomice haploide sporeşte progresiv de la levuri la Drosophila, la puiul de găină, apoi la om (0,015; 0,15; 1,3 şi respectiv 3,2 picograme), în acord cu

vizibila complexitate crescândă a acestor specii. Totuşi, vertebratele care conţin mai mult ADN per celulă sunt amfibienii, a căror structură şi comportament sunt mult mai puţin complexe decât la oameni. Numeroase sunt de asemenea şi speciile vegetale a căror proporţie de ADN per celulă este superior comparativ cu omul: ne referim la grâu ((7 picograme), bobul de baltă (14,6 pg), ceapă (16,8 pg), aşadar de 2-5 ori mai mare decât la om, ca să nu mai vorbim de lalea, la care proporţia este de 10 ori mai ridicată în comparaţie cu omul./ Acest conţinut în ADN per genom haploid variază de asemenea considerabil în cadrul unui grup, de exemplu de 100 de ori între speciile clasei insectelor sau între acelea ale ordinului amfibienilor, unde ar fi de aşteptat să găsim o complexitate destul de asemănătoare. Regăsim aceeaşi variaţie a proporţiei de ADN per celulă la grupele vegetale cu o structură şi cu un ciclu celular similare: bobul de baltă conţine de 3-4 ori mai mult ADN per celulă decât fasolea”(5, p.319 şi p.321). Se trage următoarea concluzie: „Aceste fapte sugerează că o parte din ADN-ul anumitor [sic!] organisme este superfluă, neesenţială, adicătelea că nu codează pentru nicio funcţie indispensabilă. Cantitatea totală de ADN per genom haploid a unui organism este numită valoarea C; absenţa de corelaţie între valoarea C şi complexitatea filogenetică a fost numită paradoxul valorii C. Această stupefiantă variaţie de mărime a genomilor provine îndeosebi din aceea că cromozomii eucariotelor prezintă proporţii variabile ale zonelor de ADN care se repetă, din care unele nu sunt niciodată transcrise şi din care majoritatea par de prisos” (5, p.321). Tabloul faptic de mai sus este, desigur, consternant. Este limpede pentru noi că deja menţionatul, în Preambul, domn Warwick Collins (n. 1948), licenţiat în Biologie la Sussex University, autor al eseului polemic A Silent Gene Theory of Evolution, text caracterizat chiar de către semnatarul său drept „a genuine rival to the theory of natural selection”, nu a ţinut sau nu a vrut să ţină seama de acest tablou faptic derutant. Altminteri nu s-ar fi lansat trup şi suflet în speculaţia sa atât de precară, prin care în primul rând caută să discrediteze morţiş darwinismul şi pe darwiniştii de azi (pe Richard Dawkins, de exemplu), neascunzând că scopul său este îngroparea „ereziei biologice” a lui Charles Darwin, în favoarea propriei sale concepţii, înjosirea unui Darwin care, ţine el să sublinieze, „after all, was not a professional scientist but an amateur naturalist”(3, p.41), pe care noul nostru „evolutionary theorist” vrea neapărat să-l pună cu botul pe labe, cum cică ar fi făcut Einstein cu Newton (?!). Dar să examinăm mai îndeaproape, în capitolul care urmează, obiecţiile lui Warwick Collins contra autorului monumentalei cărţi Originea speciilor.

II

Cum vrea Warwick Collins să-l pună cu botul pe labe pe Charles Darwin

Pentru Warwick Collins pare absolut de netolerat predominanţa în Biologie, de 150 de ani, a teoriei selecţiei naturale formulată de Charles Darwin. Această teorie ar fi, crede W.C., de mult perimată, de fapt ab origine un rebut. Departe de a se dovedi, susţine el, „the main driver of evolution”, selecţia naturală este – dimpotrivă – un factor de involuţie şi, în ultimă instanţă, un factor de stingere a speciilor. Oricum, mai susţine el, selecţia naturală nu poate explica nicidecum sursa variabilităţii şi, de altfel, jubilează detractorul, însuşi Darwin a recunoscut, în Originea speciilor, că „fără a se ivi variaţii avantajoase, selecţia naturală nu poate face nimic” (apud 3, p.31), citat la care W.C. revine ca la un corp delict irecuzabil. Potrivit vederilor lui Warwick Collins, selecţia naturală darwinistă este, în fond, un factor anti-variaţie, un proces eminamente thanatic şi nicicum unul de diversificare şi expansiune a vieţii. Să urmărim însă ceea ce ne spune la un moment dat, în această chestiune, adesea contradictoriul W.C.: „Selecţia naturală este un proces viguros şi răzbătător, însă care, în ciuda efectului său semnificativ asupra peisajului evoluţionist, nu este acelaşi lucru cu impulsionarea evoluţiei. Una dintre caracteristicile fundamentale pe care o mare teorie evoluţionistă trebuie să le explice este modul în care organisme simple, foarte răspândite, s-au dezvoltat devenind organisme mai variate şi mai complexe. Cu alte cuvinte, o astfel de teorie evoluţionistă trebuie să postuleze cauza variaţiei crescânde, atât în ceea ce priveşte speciile existente, cât şi în ceea ce priveşte geneza acestora (speciaţie). Dacă însă examinăm îndeaproape procesul selecţiei naturale, vedem că aceasta acţionează împotriva extremelor variaţiei, în favoarea unei adaptări optime la orice mediu dat. Altfel spus, direcţia generală a selecţiei naturale este contra-variaţie./ Partizanii teoriei conform căreia selecţia naturală impulsionează evoluţia argumentează că mediul este eterogen şi că adaptarea activă la un mediu eterogen generează variaţie crescândă datorită adaptării la acea eterogenitate. În această privinţă, însă, argumentul ni se înfăţişează drept o inversare a cauzei şi efectului. Eterogenitatea mediului depinde într-o măsură covârşitoare de varietatea organismelor

existente în acesta, iar teza că eterogenitatea mediului determină variaţia pare în mod periculos legată de tautologia că însăşi variaţia este cauză de variaţie. În loc de aceasta, obligatoriu este ca teoria evoluţiei să explice cum s-a dezvoltat acea eterogenitate, înainte de a-i atribui calitatea de cauză primară de variaţie. Până una alta, se vădeşte a fi mai logic şi mai verosimil ca variaţia să fie cauza eterogenităţii mediului, nu efectul acesteia./ Se pare însă că există un argument încă şi mai ucigător la adresa concepţiei că eterogenitatea mediului este «cauza» variaţiei. Să presupunem că mediul este eterogen la infinit. Indiferent de cât de eterogen este mediul, în fiecare nişă din numărul de nişe potenţial infinit are loc acelaşi proces: variaţia este întotdeauna redusă prin selecţia naturală, în favoarea adaptării optime./ Dacă ar fi să descriem, intuitiv şi a fortiori, un sistem în care selecţia naturală ar fi mecanismul predominant al evoluţiei, acesta ar fi unul în care variaţia în orice specie ar fi întotdeauna în procesul de reducere a acesteia, în favoarea unui tip optim pentru orice mediu dat. O astfel de reducere continuă a variaţiei în favoarea adaptării optime la mediu ar atinge în cele din urmă un punct în care, pentru orice specie dată, dacă mediul se schimbă în mod semnificativ, nu ar mai fi suficiente resurse de variaţie în cadrul cărora acele specii să se adapteze, moment în care speciile în chestiune ar pieri. Departe de a fi «originea speciilor», cum presupune Darwin, selecţia naturală a indivizilor, acţionând de la sine, pare a fi mai degrabă cauza extincţiei speciilor” (3, pp.50-51). Toată această critică a darwinismului este una în mod fragrant sofistică. Nu este deloc adevărat că selecţia naturală se reduce la tautologia „that variation is itself the cause of variation”, propoziţie în care termenul variaţie este luat într-o accepţie cu totul abstractă, pe când Darwin afirmă, fără niciun echivoc, că variaţia mediului este cauza variaţiei speciilor, cei doi termeni ai silogismului fiind aşadar termeni distincţi. Tautologia cu pricina este invenţia ad-hoc a lui Warwick Collins. Cât priveşte mediul, precizarea acestuia că “the heterogeneity of the environment depends in overwhelming part on the variety of organisms within it”este o precizare evident absurdă, de vreme ce Darwin nu a avut niciodată în vedere un mediu exclusiv mineral, ci unul împănat din abundenţă cu floră şi faună, ambele regnuri fiind variabile în funcţie de zona geografică. Nici în ceea ce priveşte [the] inversion of cause and effect” nu este de acuzat la Darwin o anomalie logică, deoarece în lumea reală adesea efectul poate deveni cauză. De exemplu, seismul, efect al frecării sau prăbuşirii plăcilor tectonice, poate fi cauza prăbuşirii unor oraşe întregi şi a morţii a nenumăraţi oameni (şi nu numai!), la rândul lor cauză a proiectării şi construirii în viitor a unor clădiri mai rezistente la cutremure. Tot aşa, deşertificarea, ca efect al schimbării condiţiilor climatice, poate să devină cauza pieirii multor organisme şi specii, dacă nu cumva cauza modificării lor anatomo- fiziologice şi, ca efect, a supravieţuirii. Jocul cauzelor şi efectelor este nemărginit. Dar cea mai scandaloasă afirmaţie a lui Warwick Collins este, fără îndoială, aceea că „variation is always being reduced by natural selection in favour of optimum adaptation”. În realitate, selecţia naturală, dimpotrivă, promovează în mod neabătut variaţia pozitivă, adică variaţia în consonanţă cu noile cerinţe ale mediului, ceea ce, fireşte, se exprimă printr-o mai bună adaptare la mediu. Selecţia naturală nu condamnă la moarte decât organismele debile sau debilitate prin exprimarea în fenotip a unor mutaţii aberante, necorespunzătoare condiţiilor de mediu. Căci există şi variaţii negative, incompatibile cu dinamica proprie condiţiilor mediului. Tocmai pe acestea le elimină fără milă selecţia naturală, pe când mutaţiile pozitive sunt acceptate, sunt promovate şi

propagate, ducând la apariţia de organisme evoluate, de noi specii, aşa încât selecţia naturală este un autentic factor de evoluţie (a driver of evolution!) şi, prin aceasta, factor de eterogenitate. Aserţiunea lui Warwick Collins, anume că “natural selection of individuals, acting on its own, seems more likely to cause the extinction of species” este, prin urmare, pur şi simplu o inepţie. Atunci când Darwin spune că “unless profitable variations do occur, natural selection can do nothing”, el defineşte chiar rostul esenţial al selecţiei naturale, care este acela de a menţine în cursa vieţii organismele cel mai bine echipate din punct de vedere biologic. De aceea a sa epocală The Origin of Species se şi subintitulează Natural Selection of the Preservation of Favoured Races in the Struggle

of Life. În încheierea acestui capitol, să parcurgem tocmai acel pasaj din Originea speciilor pe care, din raţiuni infamante, Warwick Collins l-a trunchiat cât şi cum a vrut el:

“We have good reason to believe, as shown in the first chapter, that changes in the conditions of life give a tendency to increased variability; and in the foregoing cases the conditions have changed, and this would manifestly be favourable to natural selection, by affording a better chance of the occurrence of profitable variations. Unless such occur, natural selection can do nothing. Under the term of «variations», it must never be forgotten that mere individual differences are included. As man can produce a great result with his domestic animals and plants by adding up in any given direction individual differences, so could natural selection, but far more easily from having incomparably longer time for action. Nor do I believe that any great physical change, as of climate, or any unusual degree of isolation to check immigration, is necessary in order that new and unoccupied places should be left, for natural selection to fill up by improving some of the varying inhabitants. For as all the inhabitants of each country are struggling together with nicely balanced forces, extremely slight modifications in the structure or habits of one species would often give it an advantage over others; and still further modifications of the same kind would often still further increase the advantage, as long as the species continued under the same conditions of life and profited by similar means of subsistence and defence” (6, p.90). Pasajul pe care l-am citat mai sus este cât se poate de concludent ca să mai aibă nevoie de vreo explicitare. Dacă cititorul s-ar lua după spusele lui Warwick Collins, ar crede lesne că Darwin s-a ocupat de variabilitate doar în treacăt şi într-un mod inadecvat, pe când în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Oricine parcurge cu luare aminte Originea speciilor se convinge repede că problema l-a preocupat temeinic pe autorul teoriei selecţiei naturale, Darwin neignorând nici mutaţiile, pe care le şi numeşte chiar astfel. Iar unul dintre capitole (Chapter V) poartă edificatorul titlu Laws of Variation şi tratează despre probleme care şi azi sunt interesante pentru biologi şi filosofi. Acelaşi cititor atent va găsi în cartea lui Darwin rânduri care desfiinţează fără drept de apel caricatura de critică pe care Warwick Collins o aduce darwinismului, deoarece autorul Originii speciilor arată, fără nicio ambiguitate, că [the] natural selection acts solely by accumulating slight, succesive, favourable variations” (6, p.444). Aşadar, nici pomeneală de „contra- variaţie”, de aneantizarea variaţiilor, ci, cu totul dimpotrivă, de acumularea lor, ca premisă a unei mai reuşite adaptări, din partea unor organisme ipso facto mai evoluate.

III

Zarvă mare în jurul genelor „silenţioase”

Ce ne propune Warwick Collins să punem în locul variabilităţii şi selecţiei naturale darwiniste? O teorie strident speculativă a evoluţiei, pe care el o numeşte „a silent gene theory of evolution”, teorie bazată pe existenţa în genom, pe lângă un mic procent de gene codante (coding genes), a unui uriaş procentaj de aşa-numite gene silenţioase (98,5 % la om, faţă de 5-24 % la „modern prokaryotes” şi 26-52 % la „modern unicellular eukaryotes”, – notează el nu o dată, riscând şi o formulare legică:

„complexitatea speciilor este proporţională cu procentul de gene silenţioase în genom” [3, p.104]), despre care mult timp nimeni n-a ştiut ca ele să îndeplinească vreo funcţie. În consecinţă, Warwick Collins le atribuie el una, făcând din masa impresionantă a acestor gene „tăcute” un vast poligon al mutaţiilor genetice, sursă ocultă de realizare a variabilităţii speciilor, mutaţii responsabile de generarea complexităţii structurale a organismelor. Acest „disident” faţă de biologia clasică (cum însuşi se caracterizează) are da capo convingerea fermă că se află în faţa evidenţei “that significant mutation occurs in the silent or non-coding genes, and that silent genes may latter begin either to code or to control coding genes”(3, p.25). Să facem însă cunoştinţă, în original, cu pagini reprezentative din cartea sa, în care iarăşi abundă accentele polemice la adresa darwinismului, ţinta urmărită obsesiv de către Warwick Collins fiind denunţarea a ceea ce pentru dânsul este “the empirical weakness of natural selection”, a faptului că „natural selection offered an elegant theory of extinction, but not (as Darwin claimed) of the origin of new species” (3, p.11). Cităm:

“I submit that the finding that junk genes can form coding genes is even more significant when placed in context. Mutations, or changes in the genes, may be either point mutations, involving minor changes in the genetic material (often single base-pair substitutions, which tend to have little or no effect) or macro-mutations, involving for example significant deletions or additions of genetic material. Most macro-mutations are deleterious to the organism, and many are lethal. For obvious reasons, what interests evolutionary theorists are those macro-mutations involving significant changes in the genetic material which in turn lead to new and useful physical structures. These are

sometimes called benign macro-mutations. In what follows, the term <mutation> will also refer to macro-mutations./ One of the great weaknesses in neo-Darwinian theory is the belief that new variation is created by mutations in the coding genes. The problem is that no one so far has been able to point to a single clear example of a coding gene mutating directly into another coding gene without an intermediate silent phase. Because of this weakness, Motoo Kimura, the great Japanese geneticist, has described the neo- Darwinian theory of mutation as largely <mythic>./ When one compares the two sources of mutation – the coding genes and the silent or junk genes – one perhaps begins to see why this is so. For a coding gene to become a new mutational gene would typically require not one but a whole series of random changes, involving probable deletions of material, probable additions, not to speak of numerous and cumulative point changes. If, however, the gene in question is a coding gene, then a number of these intermediate stages are likely to be detrimental to the organism (on the principle that the great majority of mutations are detrimental, and only a small minority are beneficial). So the intermediate states will be eliminated over time through natural selection acting on the deleterious physical characters for which they code./ In silent genes, by contrast, because the genes do not code for physical characters, they are immune from natural selection. Natural selection, acting on the physical characteristics of the organism (collectively called the phenotype) cannot <see> the silent genes, and therefore the silent genes can pass through an almost infinite number of intermediate mutational stages over long stretches of time without deleterious effect on the host organisms concerned./ When assessing whether new variant mutations are likely to arise from the coding genes or the silent genes, we should not only take into account that there are usually more silent genes than coding genes in the eukaryote genome – the genome which is characteristic of all complex and multicellular organisms. We should also consider the far more important fact that silent genes can mutate freely along an almost infinitely large number of pathways, over long periods of time and without deleterious effect on the population of host organisms./ After numerous mutations have accumulated in the silent gene in question, as and when the gene begins to code, it has no better or worse chance of being beneficial than any other macro-mutation. But that is not the point. The point is that non- coding genes offer an almost infinitely richer potential range of mutational pathways towards new variant genes, while the potential pathways of coding genes are highly restricted./ When we look into the heart of the genome, and we see how radically different are the opportunities for mutation provided by the silent genes compared with the coding genes, we begin to perceive how genomes which contain large numbers of silent genes are far more likely to evolve into varied, complex organisms./ Simultaneously, we start to perceive that natural selection of individuals is not playing the primary role in driving evolution, but a secondary role in <trimming> variation (which has already been generated) to suit local environments. According to this view, natural selection is primarily adaptive, and occurs downstream of variation – only after variation has been created by the silent genes” (3, pp.21-23). Aceasta este concepţia (mai degrabă viziunea) lui Warwick Collins, în toată splendoarea ei. Insensibil la propriile-i contradicţii, admiţând pe parcurs cu seninătate o “indigenous selection within the genome” (p.35), rebotezată mai încolo “intra-genomic selection” (p.61, p.90), neuitând să vitupereze că “natural selection is not nature’s creator but nature’s executioner – the equivalent of an abattoir in which those

organisms which are less well suited to survival are cleared away(p.136), ştergând cu buretele ca de pe o tablă neagră unele concesii pasagere, dar discordante în context, aiurea făcute lui Darwin, ca atunci când admite că „the argument that the organism evolves to suit its environment remains fully intact” (p.141), Warwick Collins îşi radicalizează pas cu pas teoria, scriind în final: „În timp ce teoria potrivit căreia selecţia naturală impulsionează evoluţia pune accentul pe primatul adaptării fenotipului, teoria genei silenţioase propune nişte cauze de variaţie în general intragenomice. Acolo unde selecţia naturală asertează că adaptarea creează noi varietăţi şi specii, teoria genei silenţioase arată că procesele selecţiei naturale reduc în mod constant variaţia la un tip optim şi că de aceea este negativă, distructivă şi entropică. Aceste diferenţe cu greu ar putea fi minimalizate şi sunt pur şi simplu la fel de puternice atunci când avem în vedere funcţiile genelor ca atare. Acolo unde teoria selecţiei naturale afirmă poziţia centrală a genelor codante (drept urmare, avocaţii acestora au impus tradiţia denumirii drept «gunoi» a genelor non-codante), teoria genei silenţioase argumentează poziţia centrală a genelor non-codante sau «silenţioase», atât în generarea variaţiei mutaţionale cât şi în impulsionarea evoluţiei” (pp.148-149). Viciul fundamental al teoriei lui Warwick Collins constă în faptul că mutaţiile prin care genele non-codante ar deveni gene codante sunt pentru el procese întâmplătoare („random processes”!), iar pe deasupra şi procese strict intragenomice, autonome, deci la adăpost faţă de orice fel de intervenţie environmentală. Ceea ce, bineînţeles, exclude de

la bun început adaptarea la condiţii de mediu date, handicap literalmente letal pentru un

organism viu, fie plantă, fie animal. Aşadar, Warwick Collins nu înţelege nicidecum că adaptarea este tocmai valorificarea, prin selecţie naturală, a mutaţiilor fericite. După cum nu înţelege că fenotipul nu este ceva înstrăinat de genotip, de vreme ce orice fenotip este pur şi simplu burduşit de genotip şi nu se manifestă decât în conformitate cu legile acestuia, care guvernează întregul comportament, atât pe acela ereditar, cât şi pe acela dobândit de-a lungul existenţei de după mitoză sau meioză (sunt multe de precizat în această privinţă, dar nu este aici locul să o facem). Şi să mai observăm că este ţipător de ilogic să le atribui genelor un organism-gazdă (host organism), ca şi cum genele ar fi nişte microorganisme patogene invadatoare şi nu componente esenţiale, sine qua non, ale organismului. Cât se poate de bizar (sau nostim) este faptul că, după atâta perseverentă hăituială

a teoriei selecţiei, Warwick Collins de fapt o restaurează la un moment dat, pe neaşteptate, dând astfel curs propensiunii sale invincibile pentru discursul contradictoriu. Iată chiar cuvintele autorului: “As we have outlined above, one of the accidental

consequences of increasing numbers of silent genes was a much more fertile system of mutation. Silent genes can mutate by random means along infinitely more diverse pathways than coding genes, and without deleterious effects on the host organism. At a latter stage, again by largely random processes, these new mutations could be <switched on> and begin to code. Variation is thus produced sui generis, against the variation- depleting effects of natural selection acting on the physical phenotype. After variation within populations has been generated by silent genes, natural selection adapts that constantly replenished range of variation to the local environment. And so the great process of complex evolution proceeds” (pp.36-37, cu subl. autorului). Este exact ceea ce ne spune Darwin, anume că selecţia naturală operează asupra variaţiilor deja produse. Numai că la Darwin variaţiile nu sunt opera Hazardului, ci sunt rezultatul unei stăruitoare

„accumulative action of natural selection”, în mod evident pe canavaua unei „definite action of the conditions of life” (6, p.134). Ceva mai încolo citim în cartea lui Darwin:

“In one sense the conditions of life may be said, not only to cause variability, either directly or indirectly, but likewise to include natural selection, for the conditions determine whether this or that variety shall survive” (ibidem). Pe de altă parte, cum am şi menţionat fugitiv mai sus, Darwin nu ignoră mutaţiile, referindu-se nu numai o dată la acest fenomen al aşa-ziselor “spontaneous variations, in which the nature of the conditions apparently plays a quite subordinate part”, dar a căror apariţie are neapărat cauzele sale: “There must be some efficient cause for each slight individual difference, as well as for more strongly marked variations which occasionally arise; and if the unknown cause were to act persistently, it is almost certain that all the individuals of the species would be similarly modified” (6, p.199). Aşadar, Warwick Collins combate cu aplomb o teorie pe care el nu o cunoaşte decât superficial. Ainsi que jamais cet auteur ne va pas au fond des choses.

IV

Buturuga mică răstoarnă carul mare

După cum am văzut, Warwick Collins cultivă ideea că garnitura de gene „silenţioase” din genom creşte în raport cu poziţia ocupată de un organism sau altul pe scara evoluţiei, cuantumul de gene „silenţioase” fiind cu atât mai mare cu cât organismul este mai complex din punct de vedere anatomic şi funcţional. Lucrul acesta el ni-l spune de câteva ori, stabilind – aşa cum am şi arătat în capitolul anterior – o succesiune oarecum de la sine grăitoare a procentajelor: 5-24 % la procariotele „moderne”, 26-52 % la eucariotele unicelulare „moderne”, 98,5 % la om. De unde autorul trage o concluzie magnifică: “Wherever we find silent genes in significant numbers (…), we find a great flowering of variation and complexity, and an almost inexhaustible creation of new forms. Where silent genes are present in relatively small numbers, as in the prokaryotes, even though we find all the other key conditions for evolution by natural selection, the result is a much lower rate of variation, and relative evolutionary stasis” (3, p.33). Cu alte cuvinte, complexitatea ajunsă la un punct culminant cere imperios – cumva în virtutea inerţiei – o complexitate încă şi mai mare, una în progresie geometrică, pe când în cazul organismelor primitive variaţia stagnează, în ciuda faptului – adăugăm noi – că până şi la virusuri (ca să nu mai vorbim de bacterii) este evidentă de mult capacitatea nelimitată de producere de noi varietăţi rezistente la mediul devenit ostil (bunăoară ca urmare a medicaţiei la care recurge omul afectat de o infecţie bacteriană sau alta, de o viroză sau alta). Sunt însă şi alte scăpări din partea lui Warwick Collins, ca atunci când el discută „noua paradigmăîn dezvoltarea biologiei contemporane, propusă de J. Mattick, precum şi o interogaţie formulată de S. Ahnert (How much non-coding DNA do eukaryotes require?). Acaparat de propria-i viziune (el o numeşte sentimental „obsesie”) cu privire la genele „silenţioase”, Warwick Collins nu reţine esenţialul din concluziile trase de preopinenţi, concluzii rezumate de dânsul în felul următor: „As we have mentioned above, Mattick, Taft, Pheasant, Ahnert and others are investigating another feature of silent genes than their capacity to drive evolution – their ability to control and supervise the behaviour of coding genes, largely through RNA molecules. This potentially vast area of research is still at an early stage. The outlines, though, are reasonably clear. If

species complexity is proportional to the ratio of silent genes in the genome, it appears increasingly likely that silent genes are responsible not only for generating such complexity but also for ensuring orderly processes by which the organism regulates its own activities” (3, p.104). Esenţialul, după opinia noastră, este tocmai acela exprimat în rândurile pe care le-am subliniat cu aldine, esenţial peste care însă Warwick Collins trece fluierând. Într-adevăr, departe de a fi un tăcut atelier de prefabricate pentru mutaţii, atelier de inedite gene codante confecţionate după planul Hazardului şi în dispreţul pentru cerinţele coercitive ale mediului (the pressing requirements of the environment, am spune noi), livrate pe bandă rulantă genomului “zgomotos”, dimpotrivă, partea zisă “silenţioasă” a genomului este ea însăşi una “zgomotoasă”, ba chiar cea mai “zgomotoasă”, cea prin excelenţă “zgomotoasă”, ea fiind marea scenă rotativă pe care se desfăşoară, mai mult sau mai puţin tumultuos, dramatic adesea, viaţa psihică a organismului (senzaţii, percepţii, reprezentări, emoţii, sentimente, pasiuni, amintiri de toată mâna, gândirea, acte voliţionale, trăsături de caracter etc.). Este concepţia pe care o nutresc de zeci de ani, ca psiholog în mod constant preocupat de “raportul” creier – psihic (body – mind). Fireşte că m-a sedus şi pe mine ideea că ar exista o corelaţie determinantă între compartimentul “silenţios” al genomului şi bogăţia/diversitatea activităţii psihice. Mi s-a părut deosebit de interesantă ideea că toate „genele ancestrale” au conţinut introni (apud 5, p. 1071). Cu cât sunt mai numeroase genele “silenţioase” – îmi spuneam cu entuziasm –, cu atât mai mare este capacitatea organismului respectiv de a învăţa, de a acumula, de a stoca informaţie/experienţă şi de a o utiliza nu numai pentru o adaptare pasivă/automată la mediu, ci şi pentru adaptarea mediului la trebuinţe tot mai adaptate şi ele, tot mai sofisticate, tot mai rafinate, pe măsură ce peste mediul natural se suprapunea grandios mediul cultural, creaţie sublimă a omului. Terenul mi se părea pe deplin pregătit pentru o nouă filosofie a genomului şi abia aşteptam să detaliez logic ecuaţia mirobolantă: Cât genom „silenţios” – tot atâta disponibilitate pentru învăţare şi pentru învăţare creatoare (invenţie), pentru creaţie culturală (inclusiv în sfera tehnicii/tehnologiei). Asta însă doar până în ziua în care, navigând pe Internet, am făcut o „escală” într- un „port” numit Noncoding DNA, unde am dat nas în nas cu informaţia bulversantă că genomul unui afurisit de peşte pufăitor (pufferfish!), deşi “is only about one eight the size of the human genome, (…) seems to have a comparable number of genes” şi că – atenţie! – “approximately 90 % of the Takifugu rubripes genome is noncoding DNA and most of the genome size difference appears to lie in the noncoding DNA”. În continuare acolo se menţionează că:“The extensive variation in nuclear genome size among eukaryotes species is known as C-value enigma or C-value paradox” şi că: “About 80 percent of the nucleotide basis in the human genome may be transcribed, but transcription does not necessarily imply function”. Iată cum, dintr-o dată, o buturugă mică-mică a răsturnat coşcogeamite carul! Oare să ne consolăm, la repezeală, cu o altă zicală, aceea potrivit căreia excepţia întăreşte regula?

V

Insuficienţa gravă a sinaptologismului

Ne pune pe gânduri uşurinţa cu care cerebrologii, în unanimitatea lor, pe cât ştim, trec cu nepăsare peste structura nucleului neuronal şi mai ales peste funcţiile acestuia la om, dar şi la animale şi plante în general. Într-un impozant volum (650 de pagini, format 21/27 cm!) intitulat The Human Brain, John Nolte, profesor de biologie celulară la University of Arizona College of Medicine, după ce notează sumar că neuronii, “like other cells, contain a nucleus and an assortment of organelles – mitochondria, endoplasmic reticulus, Golgi apparatus, and cytoskeletal elements”, defineşte în felul următor nucleul neuronului: “The nucleus is large and pale-staining, with most of its chromatin dispersed and available for transcription; it contains one or more prominent nucleoli, which are actively involved in the transcription of ribosomal RNA”(22, p.9). Autorul se ocupă apoi mai pe larg de organitele neuronale amintite, ca şi de corpusculii Nissl, de ribozomi, de microtubuli, neurofilamente etc., dar fără a pomeni de genom şi fără a mai reveni vreodată la nucleul neuronului. La fel se procedează şi într-o monografie intitulată The Neuron, Cell and Molecular Biology (604 pagini, format 16,5/23,3 cm), în care Irwin B. Levitan şi Leonard K. Kaczmarek, cel dintâi profesor la University of Pennsylvania School of Medicine, celălalt la Yale University School of Medicine, nutrind convingerea că reţeaua sinapselor „is the essence of nervous system function” (18, p.13), tratează doar o singură dată despre nucleul neuronal, în nu mai mult de zece rânduri, scriind:“The most prominent organelle in the cell body is the nucleus, which contains the genetic material, DNA. The genomic DNA in neurons is identical to that in other cells of the organism”(18, p.31). Urmează o paranteză, în care se arată că în aşa-numiţii „neuroni giganţi” ai unor nevertebrate genomul se divide de mai multe ori, fără ca lucrul acesta să corespundă vreunei diviziuni a celulei, rezultând astfel chiar şi peste 50 000 de cópii ale genomului din nucleu. În aceeaşi paranteză, autorii precizează că “the functional consequences of this are not understood”, pentru ca imediat, în afara parantezei, să aducă o completare care, după părerea noastră, ar fi meritat o atentă aprofundare:“Even though the genome is no different from that in other cells, genes are regulated in specific ways

that result in the synthesis of a pattern of proteins specific to neurons. Of course, specific gene expression also occurs in all other tissues and accounts for the existence of specific cell types in liver, muscle, heart, and other organs, in addition to the many different types of neurons and glia found in the brain”(ibidem). În rest, monografia consacrată de Levitan şi Kakzmarek neuronului se ocupă generos de potenţialele electrice ale celulelor nervoase, de comunicarea dintre neuroni (canale ionice, sinapse, butoane sinaptice, vezicule sinaptice, neurotransmiţători, neuromodulatori, neurohormoni, transducţie etc.) şi mai presus de toate de nemaipomenita plasticitate a sinapselor. În general, de mai multă vreme neuroscientiştii sunt literalmente fascinaţi de sinapse şi de fenomenele care se petrec la aceste puncte de conexiune electrochimică dintre neuroni, ei făcând din sinapse alfa şi omega întregii fiziologii a sistemului nervos. Am numit sinaptologism (a se vedea 12, p.423) această orientare unilaterală, care atribuie sinapselor atât funcţia de stocare a informaţiei vehiculate de potenţialele de acţiune (adică li se atribuie memoria, de exemplu), cât şi procesele mai complicate de instituire a Sinelui, ca fundament al individului, al persoanei, la om. Sinaptologiştii fanatici (ca să nu spun dogmatici), ca Joseph LeDoux, consideră chiar că acest rol de constituire/instituire a Sinelui de către sinapse este de ordinul evidenţelor, deci un adevăr azi în afară de orice dubiu. Cartea sa, în mod ostentativ intitulată Synaptic Self, în care nici măcar o singură dată nu se pomeneşte de nucleul neuronului, debutează cu o neclintită profesiune de credinţă: “My notion of personality is pretty simple: it’s that your <self>, the essence of who you are, reflects patterns of interconnectivity between neurons in your brain. Connections between neurons, known as synapses, are the main channels of information flow and storage in the brain. Most of the brain does is accomplished by synaptic transmission between neurons, and by calling upon the information encoded by past transmission across synapses./ Given the importance of synaptic transmission in brain function, it should practically be a truism to say that the self is synaptic”(17, p.2). Cartea sfârşeşte cu un soi de lozincă, socotită literă de evanghelie de către autorul ei: “That the self is synaptic can be a curse – it doesn’t take much to break it apart. But it is also a blessing, as there are always new connections waiting to be made. You are your synapses. They are who you are” (17, p.324). Este de mirare că minţi – de altfel strălucite, vioaie şi perspicace – nu pot totuşi să înţeleagă că sinapsele nu dispun de niciun fel de mijloc de depozitare a informaţiei (memorie), şi mai ales că nu dispun de linii tehnologice în care informaţia să fie prelucrată, transformată în concepte şi operaţii cu conceptele, să fie îmbrăcată în emoţii şi expresii emoţionale, în trăsături de personalitate şi în comportamente pe măsura acestora etc.

A te limita la studiul şi cultul sinapselor este a te limita la studierea şoselelor, a străzilor, cu punctele lor „nevralgice” (răscruci, poduri, pasaje suspendate sau subterane, curbe şi fundături, semnale de circulaţie rutieră, radare ale poliţiei etc.), ignorând cu totul localităţile, urbane sau rurale, unele de o importanţă capitală, care explică natura şi sensul circulaţiei de la o localitate la alta, inclusiv tehnologia intercomunicaţiei (stradală, feroviară, navală, aeriană). Ca orice comparaţie, şi cea de mai sus şchiopătează, însă reduce la importanţa sa (de altfel deloc minoră) reţeaua de dendrite şi de axoni, cu sinapsele aferente, de o elasticitate în afară de orice îndoială, însă supusă unor comenzi venite de la nodurile numite neuroni, în care genomii din nuclee guvernează de fapt totul.

Probleme ca acelea abordate cu entuziasm de către Joseph LeDoux nu pot fi soluţionate fără a ne îndrepta în mod serios atenţia spre nucleul neuronului şi spre genomul din acesta, adică spre acele centrale neuronale în care se elaborează trăirile şi comportamentul omului şi, în general, al tuturor vieţuitoarelor, fie ele şi animalicule şi planticule de felul acelora care formează planctonul, ori de ordinul virusurilor şi bacteriilor. Un faimos cercetător al „secretelor memoriei”, Eric R. Kandel (laureat al Premiului Nobel, decembrie 2000), deşi sinaptologist înveterat şi el, a presimţit totuşi rolul cardinal al nucleului neuronal, desigur în conjuncţie cu mediul ambiant, în edificarea activităţii interioare şi a comportamentului organismelor, atunci când a scris, într-un moment de „inspiraţie”:“Thus, even though I had long been taught that the genes of the brain are the governors of behavior, the absolute masters of our fate, our work showed that, in the brain as in bacteria, genes also are the servants of the environment. They are guided by events in the outside world. An environment stimulus – a shock to an animal’s tail – activates modulatory interneurons that release serotonin. The serotonin acts on the sensory neuron to increase cyclic AMP and to cause protein kinase A and MAP kinase to move to the nucleus and activate CREB. The activation of CREB, in turn, leads to the expression of genes that changes the function and the structure of the cell”(16, p.264, cu sublinierile noastre). Avem, în pasajul pe care l-am reprodus mai sus, o idee îndrăzneaţă, realmente novatoare, rezultat al unui adevărat insight, idee din nefericire lăsată într-un stadiu embrionar.

VI

Geniala ipoteză a geneticianului francez Daniel Cohen

În prefaţa la cea de-a doua ediţie (2008) a Dicţionarului de cerebrologie (Creier şi psihic), îmi exprimam uimirea că nu se acordă atenţie studierii sistematice a rolului nucleului neuronal în ceea ce numim percepţie, memorie, gândire, imaginaţie, inteligenţă, trăsături de caracter etc., şi semnalam totodată cititorului faptul că în dicţionar am consacrat un articol ipotezei formulate, în ultimul deceniu al secolului XX, de către geneticianul francez Daniel Cohen, ipoteză conform căreia ADN-ul necodant („silenţios”) din genom ar putea să fie de fapt codificatorul şi tezaurul întregii noastre vieţi psihice, fiind deci de aşteptat ca neuroscientiştii să abordeze cu toată seriozitatea această problemă, apelând la tehnica de vârf adecvată scopului cercetării (12, p.5). În cele ce urmează vom expune ceva mai pe larg ipoteza lui Daniel Cohen, care susţine că intronii (= ADN-ul necodant, „silenţios”) ar putea foarte bine să servească drept bancă de date pentru informaţia recepţionată de organism, o bancă de date în care însă informaţia nu rămâne inertă, ci ar intra în operaţii de logică inductivă şi deductivă, şi nu numai. Să mergem însă direct la sursă şi să cităm din lucrarea lui Daniel Cohen, Les gènes de l’espoir/ À la découverte du génome humain:

„Cât despre mine, îmi place să gândesc, simplă supoziţie, că tocmai în fragmentele necodante ale genomului rezidă memoria omului./ La urma urmelor, aceste 90 % din genom, despre care se crede că nu plătesc nici cât o ceapă degerată, ne oferă totuşi patru litere diferite, repartizate la hazardul a 3 miliarde de caractere: o combinatorie alfabetică formidabilă aflată la dispoziţia neuronilor noştri, care ar putea găsi aici un mijloc de stocare nebănuit (…). Înlănţuirea aleatoare a literelor ADN-ului necodant ar fi cooptată la demnitatea de arsenal, de depozit de muniţii intelectual. Neuronii ar fi meşterii [maîtres d’oeuvre, în textul original], iar ADN-ul banca de date. (…)Ideile noastre, cel puţin acelea pe care creierul le-ar socoti bune de memorizat, ar fi transformate în secvenţe codate. Conceptul de foame, destul de elementar, ar putea fi reprezentat printr-o secvenţă destul de scurtă, ceva de felul ATCGGG [şiragul imaginat

de Daniel Cohen e mai lung] (…). Tocmai această posibilitate de a stoca imaginile mentale ale creierului nostru, scânteierile sale de inteligenţă promptă, ar permite conservarea lor, regăsirea lor, manipularea lor, astfel ca în cele din urmă să se ajungă la ceea ce numim gândire conştientă./ Romancierilor de anticipaţie, autorilor de science- fiction le revine sarcina de a-şi imagina continuarea…Este aici, cred, materie pentru inspiraţie” (2, pp.92-94). In ceea ce ne priveşte, vedem aici „materie de inspiraţie” nu atât pentru „les romanciers d’anticipation” ori pentru „les auteurs de science-fiction”, cât pentru oamenii de ştiinţă (microbiologi, neurologi, geneticieni etc.) dornici să dezlege, prin experimente irefutabile, enigmele genomului, ale acelor componente ale genomului implicate în geneza post partum a ceea ce numim psihicul omului şi, în general, al vieţuitoarelor, inclusiv al celor vegetale, prin psihic înţelegând întreaga suprastructură dobândită de organisme în procesul vital de adaptare la mediu, o adaptate activă şi inventivă în cazul celor mai evoluate dintre organisme. Extrem de relevante sunt consideraţiile lui Daniel Cohen referitoare la importanţa factorilor de mediu în determinarea comportamentelor, concluzia la care el ajunge fiind de o judiciozitate absolut remarcabilă: „Cu cât speciile evoluează spre complexitatea neuronală, cu atât influenţa învăţării şi a educaţiei este mai preponderentă(2, p.258). „Dar – scrie el în continuare – selecţia genetică a comportamentului la câini ne face să gândim că lucrurile s-ar putea să stea la fel pentru anumite comportamente umane. Nu trebuie să subestimăm partea noastră de animalitate./ Cu toate acestea, mi se pare iluzoriu să căutăm să ştim dacă anumite populaţii au cutare sau cutare trăsătură particulară de comportament determinată genetic. Oricum, este vorba de o cunoaştere pe cât de problematică tot pe atât de inutilă. Cel mult îmi vine câteodată ideea că, dacă admitem că genele stau la baza anumitor comportamente şi că mediul selecţionează genele, atunci suntem îndreptăţiţi să spunem, spre a rămâne în logica oricărei teorii a evoluţiei, că genele se află de asemenea sub influenţa culturii, deoarece cultura este tocmai mediul creat de om./ Faptul că unele popoare, prin hazardul geografiei, dar şi al istoriei, ar putea să se distingă prin culoarea pielii, a părului sau ochilor, dar şi prin câteva trăsături de comportament moştenite genetic, nu ar trebui să ne mire sau să ne neliniştească. Aici nu avem de-a face cu ereditatea unor caractere dobândite, ci cu mecanismul clasic al selecţiei naturale” (2. pp.238-239). Nu stă în intenţia noastră să dezvoltăm asemenea chestiuni, oricât de tentantă ar fi o divagaţie sau alta. Să nu pierdem din vedere ceea ce ne-am propus: demonstrarea – prin forţa lucrurilor, doar teoretică aici – a faptului că genomul zis „silenţios” constituie aparatul microscopic prin care se edifică psihicul şi tot ce presupune acesta, adică integrarea optimă în ambient, călăuzită de experienţa de viaţă pe care o dobândim, experienţă concentrată într-un bloc energetic numit motivaţie. Inexistent la naştere, psihicul se constituie încetul cu încetul, pe scheletul/schelăria genomului „silenţios”, începând, când este vorba de om, încă din prima zi de existenţă extrauterină a individului, ca rezultat al interacţiunii permanente cu mediul specific, putând fi identificat în caracteristicile proceselor senzitiv-senzoriale şi asociativ-intelective, în deprinderi, în trăsăturile de caracter şi de personalitate (aptitudini, interese, inteligenţă, obişnuinţe etc.). Să riscăm acum exprimarea unor idei mai generale, călăuzitoare. După părerea noastră, oriunde avem genom „silenţios” (denumire cu totul improprie!), avem şi capacitatea de stocare a experienţei de viaţă a organismului în cauză şi, în consecinţă,

formarea unui psihic, oricât de rudimentar. Nu este de conceput fiinţă vie, fie ea şi o prăpădită de bacterie, care să nu simtă şi să nu facă diferenţa între ceea ce îi este „plăcut” şi prielnic şi ceea ce îi este „neplăcut”, neprielnic, ceea ce o va face să se comporte în consecinţă, nemailăsându-se păcălită de – să zicem – moleculele unui antibiotic sau de către un bacteriofag „şiret”. Virusurile, de cel puţin 100 de ori mai minuscule decât cea mai măruntă bacterie (şi ca şi moarte în afara celulelor, în care pătrund ca să se înmulţească), trebuie să aibă şi ele în genom un cât de mic sector de gene „silenţioase”, din moment ce învaţă să evite pericolele care le pasc în organismele-gazdă. Dar, bineînţeles, de la conştiinţa de sine a virusului şi până la conştiinţa de sine a omului distanţa este ca de la Terra şi până la cea mai îndepărtată galaxie abia vizibilă printr-un telescop de ultimă generaţie.

VII

Genomul care acumulează informaţie nouă şi gândeşte

Încă mai de mult mi-a fost clar că activitatea psihică a omului este opera genomului zis „silenţios” (îl voi numi ontogenom, termen pe care îl voi defini mai precis în concluzia finală), aşa după cum reflexele primare (necondiţionate) şi instinctele ţin în mod organic de genomul compus din genele care codează proteine (îl voi numi filogenom). Aceste gene proteinogene, însă, nu pur şi simplu structurează, în indispensabilă complicitate cu mediul care le furnizează „materia primăşi energia, nişte ţesuturi şi organe inactive, ci le structurează cu tot cu funcţiile respective, în cazul instinctelor nişte funcţii fundamentale (filogenetice), care nu au nevoie să fie învăţate pentru a se manifesta. Desigur că, părăsind uterul (lăcaş „paradiziac”, după unii psihanalişti), copilul va începe să-şi „domesticeascăşi să-şi educe unele instincte (mai ales pe acelea a căror manifestare este întârziată, amânată din cauza imaturităţii), dar instinctul este instinct şi va pune la grele încercări evoluţia individului în familie, în societate, formând, alături de reflexele primare (clipitul ochilor, strănut, tuse, tresărire, reacţie rotuliană, reflexul de orientare etc.), şi de temperament, adevăratul inconştient, radical diferit de inconştientul descris şi întrucâtva mitologizat de Sigmund Freud (a se vedea 9, pp.238-241). Cât priveşte viaţa psihică propriu-zisă, inclusiv punctul ei culminant numit conştiinţă, aceasta se desfăşoară în ontogenom, dar nu în afara unei permanente şi inextricabile comunicări cu restul genomului, şi, fireşte, nu în afara „simbiozei” cu mediul. Vor trece însă, probabil, secole şi secole (după cum şi Daniel Cohen crede) până când va fi dezlegată, într-un mod acceptat de toată lumea, enigma acestor structuri fenomenale şi a funcţiilor lor „miraculoase”. Sans beaucoup de bavardage, să formulăm acum o propunere „concretă”. Ideea este următoarea:

În laboratoare bine utilate cu tehnologia necesară, să se efectueze experimente prin care să se verifice „la sânge” ipoteza că psihicul – aşa cum l-am definit – îşi are locaţia (nu una de odihnă!) în genomul „silenţios” (= ontogenom), care numai „silenţios”

nu este, pentru început verificându-se dacă învăţarea, ca modificare adaptivă a comportamentului, ţine sau nu de introni. Să se găsească, în acest scop, major pentru ştiinţă, animalul cel mai indicat pentru o asemenea cercetare, aşa cum Thomas Hunt Morgan a ales pentru cercetările sale Drosophila, insectă cu un ciclu de viaţă foarte scurt (12 zile) şi care, deci, oferă posibilitatea examinării în scurt timp a unui lung şir de descendenţi, sau aşa cum Eric R. Kandel a ales melcul marin Aplysia californica, animal care are în creier un număr mic de neuroni (20 000, număr infim faţă de sutele de miliarde de neuroni din creierul omului!) – „just the sort of animal one would select for studies of learning” (16, p.146). Sugerăm ca pentru început să se ia un animal incomparabil mai mic, un eucariot unicelular (monocellular eukaryote), căruia să i se formeze un reflex condiţionat, după care să se procedeze la extirparea genelor zise „silenţioase”. Dacă o dată cu extirparea acestor gene va dispărea reflexul condiţionat respectiv, va fi limpede că aceste gene sunt instrumentul învăţării şi, în general, al comportamentului dobândit. (Este cumva de la sine înţeles că, în prealabil, trebuie secvenţiat genomul animalului de experienţă şi că, fireşte, nu va fi extirpat întregul genom „silenţios”, ci genă cu genă, succesiv, până când se identifică gena sau genele implicate în formarea reflexului condiţionat în cauză). Ergo:

Numai nişte experimente concrete, bine conduse, ne vor îngădui să depăşim stadiul raţionamentelor ipotetice, stadiul presupunerilor, important şi acesta, dar nu suficient. Pe măsură ce tehnologia de labora