Biroul e plin.

Cativa colegi de la celalalt departament au venit in vizita, dincolo are loc o sedinta, iar aici zgomotul tastelor razbate dintre cuvinte si gesturi. Cateodata ridic privirea, alteori zambesc si raspund ca si cum sunt acolo, printre ei. Si poate chiar sunt, doar ca ziua asta prea luminoasa pentru o iarna ce nu a apus pe deplin mi-a amintit un pic de tine. Printre randuri incalcite, conversatii serioase, pasi marunti, dar hotarati, arunc un ochi cand si cand la tine. De mult n-am mai facut asta, recunosc. Pana acum nu mi-ai raspuns. Ai fost, probabil, prins si tu in afaceri, intalniri, oameni seriosi si lucruri prea pragmatice pentru a le contura eu, aici si acum. Cred, totusi, ca pentru cateva secunde te-ai oprit si te-ai uitat pe fereastra ca si cum cineva te striga de undeva de departe. Ti s-a parut doarasa ca in secunda doi te-ai intors la teancurile de hartii, emailurile necitite sau agenda incarcata. La sfarsitul zilei n-am mai plecat cu prietenii la bere, nici n-am mai stat la discutii amicale sau planuri de vacanta. Am pasit laolalta cu razele soarelui ce statea sa apuna. M-am gandit ca macar azi, doar azi, sa imi dau intalnire cu tine. M-am oprit intr-un parc mic din buricul Bucurestiului in care toate gandurile, amintirile si visurile mele pareau ca danseaza printre copiii veniti pentru inca o ora de joaca. Sa stii ca intr-o zi ne vom intalni cu adevarat. Mai e pana atunci, dar totusi se va intampla si asta, iar atunci universul tau, al meu, se va intregi in sfarsit. Mi-e frica de ziua aia. Ciudat, nu? Ar trebui sa ma plang de singuratate, de priviri care judeca, de oameni fericiti ce isi striga in gura mare bucuria si cate si mai cate... Nu, sa nu iti faci griji, m-am obisnuit cu ei, sunt chiar o parte din mine, din viata mea. Stiu ca linistea si veselia din ochii mei ii intriga, asa ca suntem chit, niciunul nu si-a invatat pe deplin lectia tolerantei. Nu mi-e frica de ei, de singuratate sau reguli, ci de ziua in care eu voi pasi de cealalta parte a baricadei. Sper ca atunci cand te voi tine de mana sa nu uit sa arunc cate o privire si dincolo, acolo unde te-am asteptat atata timp. Vor mai fi inca multi ce vor merita cel putin o privire. Nu vreau sa uit toti oamenii buni care imi zambesc acum si imi daruiesc vorbe intelepte. As vrea ca atunci sa ma intorc la ei si sa le multumesc. Nu vreau sa uit clipele de rascruce, de rau sau de tristete. Da, le voi inchide intr-o cutie ruginita, insa vreau sa o port la mine pentru a-mi aminti ca nu sunt zeita, iar dragostea nu e o minune meritata de oricine. Totusi, mai presus de toate, as vrea sa nu traiesc o dragoste trufasa. Daca drumul meu afost mai anevoios decat al altora, daca timpul meu nu a fost atat de prielnic si daca pacatele mele au fost mai grele decat ale altora, as vrea ca la final sa nu sterg totul cu buretele. Nu voi avea nevoie de haine frumoase, farduri scumpe si momente de trufie. Si daca va fi sa scriu despre noi, va trebui sa imi aleg cele mai modeste, neascutite si atente cuvinte de pe Pamant. Eu stiu ca undeva, acolo, in lume, vor mai fi multi dintre cei care inca asteapta de partea cealalta a baricadei. Fericirea mea, povestea noastra, cuvintele mele cu doua intelesuri i-ar putea rani si nu vreau asta. Pentru ca si eu am fost ca ei si, desi am mers trufas si am trait frumos, atunci cand usa se inchidea, cuvintele lor ajungeau pana la mine. As vrea sa nu uit ca sunt un om, nu un judecator. Sa ma certi daca voi face asta. Sa nu ma lasi sa iubesc trufas, chiar daca asta va insemna sa traim modest, ca doi muritori. Cu siguranta, atunci iubirea ne va fi mai adevarata. Dar mai e pana atunci. Deocamdata suntem aici,

amandoi, pierduti in marea asta de oameni si vieti incalcite. Nu ne-am gasit, ne vom gasi, dar cine stie cand? Acum voi pleca, pentru ca visarea nu poate zabovi prea mult pe taramul celor singuri. Ma voi duce totusi cu prietenii la bere si mi te voi alunga din minte. Voi rade, voi vorbi, voi gesticula, voi fi fericita si fara tine. Fiindca asa e normal sa fie... deocamdata. Te rog, insa, daca vei trece pe langa barul nostru si ma vei vedea de la fereastra sa nu te lasi pacalit. Sa nu crezi ca veselia mea, amicii si tot universul de acum imi este indeajuns. Nu, sa intri si sa incepi sa faci si tu parte din el. S-ar putea ca vorbele sa nu imi sune la fel de firesc. Sa ai rabdare cu mine. Voi spune intai o propozitie, apoi ma voi poticni, dupa care voi incerca din nou. La final, imi vei afla negresit povestea. Sa nu te superi daca voi fi uitat sa dansez. A trecut ceva timp de cand n-am mai dansat impreuna. Sa ma inveti din nou cum e sa dansezi in doi, cu siguranta imi voi aminti. Nu va fi usor, dar nici greu. Oricum mai e, mai avem timp sa ne obisnuim si sa invatam... sa petrecem zile lungi la birou, sa ne permitem minute de visare, sa mergem cu colegii la bere, sa fim fericiti unul fara celalalt. Fiindca asa e normal sa fie... deocamdata.