Sunteți pe pagina 1din 12

Dochita I.

Ionut Sorin
Curs Zi, anul
II

CATEVA SCURTE OBSERVATII DESPRE


„RETORICA” LUI ARISTOTEL

Aristotel este fara indoiala, unul din cei mai mari filozofi si
ganditori ai lumii, fie ea antica, moderna sau contemporana.

S-a nascut in 384 IH in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la


curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste.
La 17 ani revine la Atena ajungand la Academia lui Platon. Va sta 20 de
ani elev si profesor, a tinut prelegeri din filosofie. Ca si Platon, mentorul
sau, s-a aplecat asupra cercetarii tuturor problemelor si nevoilor
cetatii, dandu-le o interpretare originala si profunda. Va pleca in anul
mortii lui Platon in Asia Mica si in statele grecesti din jur.

In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se


ocupa de educatia fiului sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexandru
rege, Aristotel revine la Atena si isi deschide propria scoala filosofica
langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va
numi si scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta
filosofie plimbandu-se printre sirurile de coloane.

Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor


stiintelor, teoretizand logica, etica, retorica, economia politica, poetica,
psiholog , al naturii. Opera sa filozofica si stiintifica este vasta,
cuprinzand probleme de politica si morala, de metafizica si fizica, de
estetica sau de retorica.

Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza


prin amploarea si adancimea, prin contributiile originale. In toate
domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand
prin eruditia sa.

Aristotel a fost militar, profesor (printre altii, la curtea lui


Alexandru cel Mare) si om politic – circumstante in care observa cat de
important este de a sti sa vorbesti in public (de altfel, nu ai fi putut
indeplini o functie publica daca nu erai un bun retor, un bun orator).

In fond, „retorica” este arta de a vorbi in public (acesta

fiind sensul initial al cuvantului grecesc „ritotiki”).”In vechime


retorica era o stiinta care se invata cu multa seriozitate, iar ambitia
multora era sa fie buni oratori, fiindca numai asa puteau dobandi
functii inalte in conducerea statului”. Hesiod, spune in versurle sale ca
sfatul chibzuit al unui vorbitor poate calma spiritele si aduce liniste
intr-o comunitate. Grecii recunosteau inca din perioda homerica
puterea de convingere a cuvantului.

Sau, intr-o alta forma deosebit de elocventa, „grecii erau o


rasa cu un inalt spirit politic, dar si cu o tendinta litigioasa, astfel ca
artele discursului erau un bun mijloc univaesal de influentare, ca si in
demonstratiile moderne”.

In acest sens si scop, Aristotel scrie „Retorica”, o lucrare cu


puternice tendinte practice si pedagogice – nu este , deci, un opus
filozofic si nici nu are aceasta pretentie. Fiind un fin observator al
psihologiei oamenilor, Aristotel a analizat o multime de discursuri ale
oratorilor vremii si a scos in evidenta care erau tehnicile discursului si
care erau metodele de a convinge si a ajunge la influenta dorita a
publicului.

Aristotel recunoaste importanta recurgerii la emotie, insistand


asupra ideii ca ea trebuie produsa de discursul insusi si nu prin
„nascociri fundamentale”, frecvente in tribunalele grecesti. Dar,

accentul pus de Aristotel in „Retorica” sa este pe cel al

argumentarii, al elementului argumentativ. Analizand retorica


alaturi de dialectica, Aristotel sustine teza conform careia retorica si
dialectica sunt in acelasi raport cu stiinta.

In principiu, retorica este considerata o parte sau o sectiune a


dialecticii.

Ea este o parte a dialecticii, in sensul ca trateaza argumentele


ce nu presupun cunoasterea vreunei stiinte speciale si care pot fi
urmarite si folosite de orice om inteligent (spre deosebire de
demonstratia de tip stiintific, care presupune si o cunoastere speciala
initiala).

Oratoria, ca si dialectica, poate trata orice subiect, dar in


practica, ea este destinata cu precadere subiectelor asupra carora
delibereaza.

„Ea este o arta a dialecticii si a studiului


caracterului uman, care poate fi numita mai adecvat
politica”, lundu-si forma din prima si continutul din a doua. In cazul
lui Aristotel, politica revine in sfera comunicarii si a dezbaterii la nivelul
cetatenilor cu aceleasi drepturi. Deci, relatia dintre politica si retorica
se fundamenteaza pe conditii politice favorabile si pe dialogul social.
Aceste elemente erau deja evidente in cadrul functional al institutiilor
politice ale Atenei, precum tribunalul sau Adunarile. Pentru structura
Retoricii, institutiile democratiei vor reprezenta elementele
determinante care vor influenta diviziunea genurilor retorice in
demonstrativ, judiciar si deliberativ. Pe baza acesti statut, atat
vorbitorul cat si auditorul Adunarilor urmeaza un scop politic:
dobandirea fericirii, scop al tuturor actiunilor.
Asa cum bine s-a exprimat si David Ross, aceasta conceptie
aristotelica despre retorica se datoreaza in mare parte lui Platon care,

in „Phaidros”, o defineste ca fiind o stiinta filozofica bazata pe


dialectica si psihologie si care, de asemenea, se datoreaza exercitiilor
de retorica din Academie, facute in spiritul acestora.

Tot in „Phaidros”, Platon, recunoaste puterea persuasiva a


cuvantului, dar va propune o abordare mai teoretica in legatura cu

discursul. Dialogul „Phaidros” descrie discursul subforma unei

structuri unitare, analoaga corpului omenesc:”........orice discurs


se cuvine sa fie alcatuit asemeni unei fiinte vii: sa
aiba un trup care sa fie doar al ei, astfel incat sa nu-i
lipseasca nici capul nici picioarele; sa aiba deci o
parte de mijloc, si extremitatile, menite sa se
potriveasca unele cu altele si toate cu intregul”. „Mai
intai vine, asa cred, preambul, pe care trebuie sa-l
rostesti, la inceputul discursului. In al doilea rand, un
fel de expositio cu marturiile ei; in al treilea rand
dovezile, iar in al patrulea rand argumentele
verosimile. Mi se pare ca omul acela din Bizant, cel
mai stralucit mester in ale oratoriei, mai vorbeste si
de confirmatie si de reconfirmatie”
Platon afirma ca cel ce invata mestesugul retoricii are nevoie
sa cunoasca in adancime sufletul uman si tipurile de discurs specifice
acestuia. Retorul care isi propune o discutie avand ca subiect
dreptatea sau iubirea, trebuie sa aiba in vedere in special o cunoastere
unitara a omului, a societatii si a stiintei.
In concluzie, rolul oratorului este de a concepe un discurs pe
cale rationala, cu scopul de a fi persuasiv. Constructia unui discurs de

acest fel are nevoie atat de „darul vorbirii” , cat si de „stiinta” si


„truda”.

Aristotel se exprima foarte clar: „retorica este puterea


de a vedea posibilele cai de persuasiune a oamenilor
cu privire la orice subiect dat”

Persuasiunile sunt de doua feluri: extratehnice, care


exista deja si nu trebuie decat folosite si cele tehnice, care trebuie
inventate de orator. Persuasiunile tehnice sunt divizate in trei specii:

cele raportate la caracterul oratorului (adica acele procedeee ale


discursului, prin care retorul determina auditoriul sa-si formeze o
parere buna despre caracterul sau), apoi cele ce vizeaza cresterea

emotiei in auditoriu si cele care conduc la dovada exclusiv prin


forza argumentului.

Scopul oricarui discurs este obtinerea credibilitatii, deoarece

oratorul trebuie sa fie „demn de incredere”. Obtinerea


credibilitatii este cheia oricarei actiuni practice, iar caracterul,
patosul si discursul sunt cele trei elemente necesare pentru a
obtine convingerea. Un orator persuasiv trebuie sa fie in primul rand
credibil din punct de vedere etic; trebuie apoi sa miste afectiv
auditorul, iar in al treilea rand, pentru a nu cadea in demagogie ieftina,

trebuie sa argumanteze si sa convinga rational.


Teza fundamentala a lui Aristotel (care provine de la Platon)
este ca adevarul, chiar si in cazul argumentarilor retorice, are mai
multa forta persuasiva decat falsul. Cu alte cuvinte, numai datorita
lipsei de instruire in ceea ce priveste dovezile, si nu din pricina vreunei
deficiente de fond a artei retorice, pledantii, desi spun adevarul, sunt
invinsi de adversari care nu au dreptate, dar sunt mai experimentati
sau abili.
Retorica ca si dilectica, are capacitatea de a persuada
contrariile.
Prima definitie a retoricii: retorica este mai putin arta de a
persuada, cat arta de a descoperii tot ceea ce, intr-un caz dat,
comporta ceva persuasiv (asa cum medicina este mai putin arta de a
vindeca, decat arta de a trata un bolnav suferind de o afectiune
anume). Aristotel distinge persuasivul real de cel aparent.
Caracterul oratorului este determinat fie de personalitatea
morala a vorbitorului, fie de impresia pa care o face asupra auditorului.
Impresia morala are o mare eficacitate, dar trebuie sa fie produsa prin
discurs pentru a fi retorica. Dispozitia auditorilor depinde de pasiunile
pe care vorbitorul le induce in sufletele lor. Judecata ascultatorilor este
diferita, dupa cum li se inspira bucurie sau tristete, prietenie sau ura.
Aristotel analizeaza, mai intai, aceasta a treia specie de

persuasiune si arata ca se compune din doua subspecii: exemplul,


care este corespondentul in retorica al inductiei logice (demonstratia,
caracterul pe care il simuleaza oratorul si pasiunile pe care le induce

auditorului), si entimema, corespondentul in retorica al silogismului


(ale carui premise sunt uneori necesare, insa cel mai adesea sunt
verosimile), al demonstratiei logice. El este primul care a expus teoria
acestui mod de rationament. Metoda entimemei este cea prin

excelenta adoptata de retorica. „Argumentele prin exemplu


nu sunt mai putin convingatoare, insa entimemele
smulg mai multe aplauze”.
Aristotel face o deosebire importanta intre elementele retoricii
si silogismele dialecticii. Unele dintre aceste argumante sunt de
domeniul retoricii sau dialecticii, dar altele sunt de domeniul altor arte.
Dar cu cat imprumutam de la alte arte premisele lor, cu atat depasim
limitele retoricii si ale dialecticii. Premisele retoricii si dialecticii
determina locurile specifice sau specii, pe cand cele ale altor arte,
construiesc locurile comune.
Retorica distinge trei genuri care corespund celor trei feluri de

auditori: spectatori, judecatori ai trecutului, judecatori


ai viitorului. Ca spectator: auditorul nu are decat sa aprecieze
talentul oratorului. Ca judecator, judeca lui poarta asupra trecutului

sau a viitorului (cum face membrul Adunarii). In genul deliberativ


sustinem sau combatem, in genul judiciar aparam sau
acuzam,in genul epidictic laudam sau blamam.
„Timpurile”acestor trei genuri sunt diferite: deliberam a ceea ce se
cuvine facut in viitor, judecam in legatura cu trecutul, laudam sau
blamam actiuni prezente. Scopurile fiecarui gen se constituie intr-o

tripla diferentiere: deliberativul nu are in vedere decat utilul sau

daunatorul; judiciarul vizeaza dreptul sau nedreptul; epidictul


tinteste spre nobil sau rusinos. Cele trei genuri au si locuri comune:
posibilul si imposibilul, universul si individualul, marele si micul.
Nu sustinem si nu combatem decat in privinta bunurilor si a
relelor. Aristotel le distinge pe acestea dupa locul comun al posibilului
si al imposibilului.
Nu deliberam asupra scopului, ci asupra actiunilor care ar
putea permite atingerea lui. Aceste mijloace sunt utile, iar utilul este
bun. Trebuie, asadar, sa descoparim locurile comune in legatura cu
binele si cu utilul.
Aristotel mentioneaza ca scopul oricarei deliberari este

fericirea, propunand mai multe definitii ale fericirii: traiul bun insotit
de virtute, dobandirea unei vietii agreabile, prosperitatea bunurilor si a
sclavilor, cu facultatea de a pastra pe unele si de a le folosii pe
celelalte, suficienta mijloacelor de existenta. Partile constitutive ale
fericirii sunt: originea nobila, bucuria de a avea copii, un numar mare
de copii, un numar mare de prietenii, virtutiile corporale (frumusetea,
sanatatea,aptitudinea agonistica, onorurile, virtutea, reputatia,
vigoarea), batranetea frumoasa. Posesiunea simultana a bunurilor
interioare si a celor exterioare (a celor referitoare la corp) produce
autarhie. Filozoful mai adauga acestor enumerari norocul si abilitatea
de a conduce.
Un scurt perambul ne aminteste ca deliberativul trebuie sa

aiba in vedere interesul. Interesul este ceea ce mentine forma de


guvernamant. In fiecare forma de guvernamant, decizia corpului
suveran este suprema, iar corpul suveran este diferit dupa formele de
guvernamant, pe care se cuvine sa le cunoastem. Aristotel se limiteaza
in Retorica la un scurt rezumat, si nu mentioneaza decat constitutiile
existente sau care au existat deja, chiar daca face trimitere la Politica,
unde este expusa in detaliu clasificarea constitutiilor. Si asta, numai
pentru ca retorica nu trebuie sa cerceteze ceea ce ar trebui sa fie, ci
trebuie sa se multumeasca la analiza a ceea ce este deja.
Modul argumentului care trebuie folosit este dictat de
circumstantele in care lucreaza oratorul – trebuie sa tina cont ca
oamenii carora li se adreseaza nu pot urmarii un sir prea mare de
argumente logice, de rationamente, de silogisme. Aceasta observatie a
lui Aristotel este pertinenta si perena; astfel, dupa o serie de studii ale
unor psihologi americani contemporani, s-a ajuns la concluzia ca un om
normal nu poate fi atent si nu poate retine mai mult de 4-5 idei forte,
argumente rational sustinute de catre un alt vorbitor.
In conceptia lui Aristotel, un bun orator va folosi inlantuiri
scurte de argumente, iar, in loc sa deduca premisele in principiile
prime, el va considera ca acestea sunt adevarate, atunci cand pot fi
accentuate dupa toate aparentele.

Evenimentele sunt de doua feluri: argumente


specifice, ce trateaza subiectul unor stiinte si argumente
generale, extrase din domeniile in care ele se afla. Retorul foloseste
cu precadere argumente specifice, care au o mai mare putere de
convingere, de persuasiune, dar poate folosi si argumente general
valabile.
Aristotel distinge trei ramuri ale retoricii: oratoria practicata
de consilier, cea a avocatului, si oratoria de prezentare, de elogiere a
unui lucru existent in prezent.
Aristotel remarca cu ironie ca oratorul politic poate accepta ca
fiind nedreapta cauza pentru care pledeaza, dar el nu poate adminte
sub nici o forma ca ea nu este oportuna.
La fel, avocatul accepta ca s-a cauzat un prejudiciu, dar
clientul sau nu a incalcat legea niciodata.
De asemenea, elogiatorul poate accepta ca subiectul elogiului
este inconstient de propriul interes, insa trebuie sa pledeze cu orice
pret pentru probabilitatea sa morala.
Aristotel continua indicand tipurile de argument potrivite
oratoriei politice, declararii si pledoariilor din curtile judecatoresti, cu o
anexa referitoarela dovezile „extratehnice” mentionate deja.
Continutul acestor capitole reprezinta o filozofie morala si politica
populara, a bunului-simt, Aristotel sustinand ca dialectica oratorica

este ceva aproape natural. „Atata timp cat cineva incearca


sa construiasca dialectica sau retorica nu ca
deprinderi practica, ci ca stiinte, el nu face altceva
decat sa anuleza in mod inconstiient caracterul lor
natural. Procedand astfel, le transforma in stiinta cu
un obiect precis de studiu, si nu in stiinte ale
simplelor argumente”
Explicatii despre diferitele stratageme ale meseriei de avocat
(intrebuintate uneori si azi), asa cum ar fi trecerea de la legile scrise la
cele nescrise, s.a.m.d., le intalnim in ultimul capitol al Cartii I – aici se
ilustreaza acea trasatura a retoricii remarcata de Aristotel de a

„demonstra contrariile”
Capitolele 12-17, Cartea a II-a, formeaza o sectiune ce

trateaza despre „caracter”, adica se ocupa de caracterele pe care


ne asteptam sa le gasim in auditoriu, dupa cum membrii sai sunt tineri
sau batrani, sau dupa cum au sau nu membrii anumite daruri inascute
– oratorul trebuie sa-si adecveze stilul in functie de auditoriu, pentru a

produce in cei care il asculta emotiile dorite de ei si de el.

In Cartea a III-a, Aristotel discuta despre stil , care trebuie sa


siba drept virtutii permanente si fundamentale claritatea si
adecvarea la subiect. Stilul nu trebuie sa fie nici mediocru nici
pompos.
Stilul are o legatura directa cu alegerea cuvintelor, claritatea
fiind asigurata prin folosirea cuvantului obisnuit si potrivit pentru
exprimarea gandului. Tonul trebuie ridicat sau coborat in functie de
demnitatea subiectului, dar acest lucru trebuie sa fie facut aproape
neobservat, discursul trebuind sa isi pastreze caracterul de naturalete.
Trecand la problema planului discursului, Aristotel afirma ca

partile esentiale ale unui discurs sunt in numar de doua: expunerea


situatiei proprii si demonstrarea ei. Dar consimte ca diviziunea
isocratica a discursului in: exordiu, expunerea situatiei,
dovada si peroratie, este una valabila, tratand cele patru parti ale
discursului din perspectiva celor trei tipuri de oratorie: politica, juridica
si declamatorie.
In concluzie, putem spune ca dezvolatrea pe cele doua
planuri, care Aristotel o propune in Retorica, (adica filozofic si politic)
reprezinta o sinteza de avengura ce intentioneaza reconsiderarea
filozofica a retoricii, nu o expunere descriptiva a traditiei de pana
atunci.

„Retorica” a fost scrisa de Aristotel in scopuri pur practice.


El a vrut si a reusit sa scrie un manual al oratorului. Chiar Aristotel
declara ca nu este un deschizator de drumuri in materie si nici nu vrea
sa fie considerat astfel. Desigur ca stilurile si conceptiile despre
oratorie s-au schimbat in timp, dar o parte din sustinerile lui Aristotel
mai sunt general valabile.

Din aceste motive, lectura „Retoricii” ramane deosebit de


instructiva.