P. 1
Aristotel - retorica

Aristotel - retorica

4.78

|Views: 8,200|Likes:
Published by gabone10

More info:

Published by: gabone10 on Jan 15, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
See more
See less

04/27/2015

Dochita I.

Ionut Sorin Curs Zi, anul II

CATEVA SCURTE OBSERVATII DESPRE „RETORICA” LUI ARISTOTEL

Aristotel este fara indoiala, unul din cei mai mari filozofi si ganditori ai lumii, fie ea antica, moderna sau contemporana. S-a nascut in 384 IH in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la Academia lui Platon. Va sta 20 de ani elev si profesor, a tinut prelegeri din filosofie. Ca si Platon, mentorul sau, s-a aplecat asupra cercetarii tuturor problemelor si nevoilor cetatii, dandu-le o interpretare originala si profunda. Va pleca in anul mortii lui Platon in Asia Mica si in statele grecesti din jur. In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexandru rege, Aristotel revine la Atena si isi deschide propria scoala filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi si scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre sirurile de coloane. Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizand logica, etica, retorica, economia politica, poetica,

psiholog , al naturii. Opera sa filozofica si stiintifica este vasta, cuprinzand probleme de politica si morala, de metafizica si fizica, de estetica sau de retorica. Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand prin eruditia sa. Aristotel a fost militar, profesor (printre altii, la curtea lui Alexandru cel Mare) si om politic – circumstante in care observa cat de important este de a sti sa vorbesti in public (de altfel, nu ai fi putut indeplini o functie publica daca nu erai un bun retor, un bun orator). In fond, „retorica” este arta de a vorbi in public (acesta fiind sensul initial al cuvantului grecesc „ritotiki”).”In vechime retorica era o stiinta care se invata cu multa seriozitate, iar ambitia multora era sa fie buni oratori, fiindca numai asa puteau dobandi functii inalte in conducerea statului”. Hesiod, spune in versurle sale ca sfatul chibzuit al unui vorbitor poate calma spiritele si aduce liniste intr-o comunitate. Grecii recunosteau inca din perioda homerica puterea de convingere a cuvantului. Sau, intr-o alta forma deosebit de elocventa, „grecii erau o rasa cu un inalt spirit politic, dar si cu o tendinta litigioasa, astfel ca artele discursului erau un bun mijloc univaesal de influentare, ca si in demonstratiile moderne”. In acest sens si scop, Aristotel scrie „Retorica”, o lucrare cu puternice tendinte practice si pedagogice – nu este , deci, un opus filozofic si nici nu are aceasta pretentie. Fiind un fin observator al psihologiei oamenilor, Aristotel a analizat o multime de discursuri ale oratorilor vremii si a scos in evidenta care erau tehnicile discursului si

care erau metodele de a convinge si a ajunge la influenta dorita a publicului. Aristotel recunoaste importanta recurgerii la emotie, insistand asupra ideii ca ea trebuie produsa de discursul insusi si nu prin „nascociri fundamentale”, frecvente in tribunalele grecesti. Dar, accentul pus de Aristotel in „Retorica” sa este pe cel al

argumentarii, al elementului argumentativ.
dialectica sunt in acelasi raport cu stiinta.

Analizand retorica

alaturi de dialectica, Aristotel sustine teza conform careia retorica si

In principiu, retorica este considerata o parte sau o sectiune a dialecticii. Ea este o parte a dialecticii, in sensul ca trateaza argumentele ce nu presupun cunoasterea vreunei stiinte speciale si care pot fi urmarite si folosite de orice om inteligent (spre deosebire de demonstratia de tip stiintific, care presupune si o cunoastere speciala initiala). Oratoria, ca si dialectica, poate trata orice subiect, dar in practica, ea este destinata cu precadere subiectelor asupra carora delibereaza. „Ea

este o arta a dialecticii si a studiului

caracterului uman, care poate fi numita mai adecvat politica”, lundu-si forma din prima si continutul din a doua. In cazul
lui Aristotel, politica revine in sfera comunicarii si a dezbaterii la nivelul cetatenilor cu aceleasi drepturi. Deci, relatia dintre politica si retorica se fundamenteaza pe conditii politice favorabile si pe dialogul social. Aceste elemente erau deja evidente in cadrul functional al institutiilor politice ale Atenei, precum tribunalul sau Adunarile. Pentru structura

Retoricii, institutiile democratiei vor reprezenta elementele determinante care vor influenta diviziunea genurilor retorice in demonstrativ, judiciar si deliberativ. Pe baza acesti statut, atat vorbitorul cat si auditorul Adunarilor urmeaza un scop politic: dobandirea fericirii, scop al tuturor actiunilor. Asa cum bine s-a exprimat si David Ross, aceasta conceptie aristotelica despre retorica se datoreaza in mare parte lui Platon care, in „Phaidros”, o defineste ca fiind o stiinta filozofica bazata pe dialectica si psihologie si care, de asemenea, se datoreaza exercitiilor de retorica din Academie, facute in spiritul acestora. Tot in „Phaidros”, Platon, recunoaste puterea persuasiva a cuvantului, dar va propune o abordare mai teoretica in legatura cu discursul. Dialogul „Phaidros” descrie discursul subforma unei structuri unitare, analoaga corpului omenesc:”........orice

discurs

se cuvine sa fie alcatuit asemeni unei fiinte vii: sa aiba un trup care sa fie doar al ei, astfel incat sa nu-i lipseasca nici capul nici picioarele; sa aiba deci o parte de mijloc, si extremitatile, menite sa se potriveasca unele cu altele si toate cu intregul”. „Mai intai vine, asa cred, preambul, pe care trebuie sa-l rostesti, la inceputul discursului. In al doilea rand, un fel de expositio cu marturiile ei; in al treilea rand dovezile, iar in al patrulea rand argumentele verosimile. Mi se pare ca omul acela din Bizant, cel mai stralucit mester in ale oratoriei, mai vorbeste si de confirmatie si de reconfirmatie”

Platon afirma ca cel ce invata mestesugul retoricii are nevoie sa cunoasca in adancime sufletul uman si tipurile de discurs specifice acestuia. Retorul care isi propune o discutie avand ca subiect dreptatea sau iubirea, trebuie sa aiba in vedere in special o cunoastere unitara a omului, a societatii si a stiintei. In concluzie, rolul oratorului este de a concepe un discurs pe cale rationala, cu scopul de a fi persuasiv. Constructia unui discurs de acest fel are nevoie atat de „darul „truda”. Aristotel se exprima foarte clar:

vorbirii” , cat si de „stiinta” si „retorica este puterea

de a vedea posibilele cai de persuasiune a oamenilor cu privire la orice subiect dat”
Persuasiunile sunt de doua feluri:

extratehnice, care tehnice, care trebuie

exista deja si nu trebuie decat folosite si cele

inventate de orator. Persuasiunile tehnice sunt divizate in trei specii: cele raportate la

caracterul oratorului (adica acele procedeee ale

discursului, prin care retorul determina auditoriul sa-si formeze o parere buna despre caracterul sau), apoi cele ce vizeaza cresterea

emotiei in auditoriu si cele care conduc la dovada exclusiv prin forza argumentului.
Scopul oricarui discurs este obtinerea credibilitatii, deoarece oratorul trebuie sa fie „demn

de incredere”. Obtinerea caracterul,

credibilitatii este cheia oricarei actiuni practice, iar

patosul si discursul sunt cele trei elemente necesare pentru a
obtine convingerea. Un orator persuasiv trebuie sa fie in primul rand

credibil din punct de vedere etic; trebuie apoi sa miste afectiv
auditorul, iar in al treilea rand, pentru a nu cadea in demagogie ieftina, trebuie

sa argumanteze si sa convinga rational.
Teza fundamentala a lui Aristotel (care provine de la Platon)

este ca adevarul, chiar si in cazul argumentarilor retorice, are mai multa forta persuasiva decat falsul. Cu alte cuvinte, numai datorita lipsei de instruire in ceea ce priveste dovezile, si nu din pricina vreunei deficiente de fond a artei retorice, pledantii, desi spun adevarul, sunt invinsi de adversari care nu au dreptate, dar sunt mai experimentati sau abili. Retorica ca si dilectica, are capacitatea de a persuada contrariile. Prima definitie a retoricii: retorica este mai putin arta de a persuada, cat arta de a descoperii tot ceea ce, intr-un caz dat, comporta ceva persuasiv (asa cum medicina este mai putin arta de a vindeca, decat arta de a trata un bolnav suferind de o afectiune anume). Aristotel distinge persuasivul real de cel aparent. Caracterul oratorului este determinat fie de personalitatea morala a vorbitorului, fie de impresia pa care o face asupra auditorului. Impresia morala are o mare eficacitate, dar trebuie sa fie produsa prin discurs pentru a fi retorica. Dispozitia auditorilor depinde de pasiunile pe care vorbitorul le induce in sufletele lor. Judecata ascultatorilor este diferita, dupa cum li se inspira bucurie sau tristete, prietenie sau ura. Aristotel analizeaza, mai intai, aceasta a treia specie de persuasiune si arata ca se compune din doua subspecii:

exemplul,

care este corespondentul in retorica al inductiei logice (demonstratia, caracterul pe care il simuleaza oratorul si pasiunile pe care le induce auditorului), si

entimema, corespondentul in retorica al silogismului

(ale carui premise sunt uneori necesare, insa cel mai adesea sunt

verosimile), al demonstratiei logice. El este primul care a expus teoria acestui mod de rationament. Metoda entimemei este cea prin excelenta adoptata de retorica. „Argumentele

prin exemplu

nu sunt mai putin convingatoare, insa entimemele smulg mai multe aplauze”.
Aristotel face o deosebire importanta intre elementele retoricii si silogismele dialecticii. Unele dintre aceste argumante sunt de domeniul retoricii sau dialecticii, dar altele sunt de domeniul altor arte. Dar cu cat imprumutam de la alte arte premisele lor, cu atat depasim limitele retoricii si ale dialecticii. Premisele retoricii si dialecticii determina locurile specifice sau specii, pe cand cele ale altor arte, construiesc locurile comune. Retorica distinge trei genuri care corespund celor trei feluri de auditori:

spectatori, judecatori ai trecutului, judecatori

ai viitorului. Ca spectator: auditorul nu are decat sa aprecieze
talentul oratorului. Ca judecator, judeca lui poarta asupra trecutului sau a viitorului (cum face membrul Adunarii). In

genul deliberativ blamam.

sustinem sau combatem, in genul judiciar aparam sau acuzam,in genul epidictic laudam
sau „Timpurile”acestor trei genuri sunt diferite: deliberam a ceea ce se cuvine facut in viitor, judecam in legatura cu trecutul, laudam sau blamam actiuni prezente. Scopurile fiecarui gen se constituie intr-o tripla diferentiere: deliberativul nu are in vedere decat

utilul

sau

daunatorul; judiciarul vizeaza dreptul
tinteste spre

sau

nedreptul; epidictul

nobil sau rusinos. Cele trei genuri au si locuri comune:

posibilul si imposibilul, universul si individualul, marele si micul. Nu sustinem si nu combatem decat in privinta bunurilor si a

relelor. Aristotel le distinge pe acestea dupa locul comun al posibilului si al imposibilului. Nu deliberam asupra scopului, ci asupra actiunilor care ar putea permite atingerea lui. Aceste mijloace sunt utile, iar utilul este bun. Trebuie, asadar, sa descoparim locurile comune in legatura cu binele si cu utilul. Aristotel mentioneaza ca scopul oricarei deliberari este

fericirea, propunand mai multe definitii ale fericirii: traiul bun insotit
de virtute, dobandirea unei vietii agreabile, prosperitatea bunurilor si a sclavilor, cu facultatea de a pastra pe unele si de a le folosii pe celelalte, suficienta mijloacelor de existenta. Partile constitutive ale fericirii sunt: originea nobila, bucuria de a avea copii, un numar mare de copii, un numar mare de prietenii, virtutiile corporale (frumusetea, sanatatea,aptitudinea agonistica, onorurile, virtutea, reputatia, vigoarea), batranetea frumoasa. Posesiunea simultana a bunurilor interioare si a celor exterioare (a celor referitoare la corp) produce autarhie. Filozoful mai adauga acestor enumerari norocul si abilitatea de a conduce. Un scurt perambul ne aminteste ca deliberativul trebuie sa aiba in vedere

interesul. Interesul este ceea ce mentine forma de

guvernamant. In fiecare forma de guvernamant, decizia corpului suveran este suprema, iar corpul suveran este diferit dupa formele de guvernamant, pe care se cuvine sa le cunoastem. Aristotel se limiteaza in Retorica la un scurt rezumat, si nu mentioneaza decat constitutiile existente sau care au existat deja, chiar daca face trimitere la Politica, unde este expusa in detaliu clasificarea constitutiilor. Si asta, numai pentru ca retorica nu trebuie sa cerceteze ceea ce ar trebui sa fie, ci trebuie sa se multumeasca la analiza a ceea ce este deja. Modul argumentului care trebuie folosit este dictat de

circumstantele in care lucreaza oratorul – trebuie sa tina cont ca oamenii carora li se adreseaza nu pot urmarii un sir prea mare de argumente logice, de rationamente, de silogisme. Aceasta observatie a lui Aristotel este pertinenta si perena; astfel, dupa o serie de studii ale unor psihologi americani contemporani, s-a ajuns la concluzia ca un om normal nu poate fi atent si nu poate retine mai mult de 4-5 idei forte, argumente rational sustinute de catre un alt vorbitor. In conceptia lui Aristotel, un bun orator va folosi inlantuiri scurte de argumente, iar, in loc sa deduca premisele in principiile prime, el va considera ca acestea sunt adevarate, atunci cand pot fi accentuate dupa toate aparentele.

Evenimentele sunt de doua feluri: argumente specifice, ce trateaza subiectul unor stiinte si argumente generale, extrase din domeniile in care ele se afla. Retorul foloseste
cu precadere argumente specifice, care au o mai mare putere de convingere, de persuasiune, dar poate folosi si argumente general valabile. Aristotel distinge trei ramuri ale retoricii: oratoria practicata de consilier, cea a avocatului, si oratoria de prezentare, de elogiere a unui lucru existent in prezent. Aristotel remarca cu ironie ca oratorul politic poate accepta ca fiind nedreapta cauza pentru care pledeaza, dar el nu poate adminte sub nici o forma ca ea nu este oportuna. La fel, avocatul accepta ca s-a cauzat un prejudiciu, dar clientul sau nu a incalcat legea niciodata. De asemenea, elogiatorul poate accepta ca subiectul elogiului este inconstient de propriul interes, insa trebuie sa pledeze cu orice pret pentru probabilitatea sa morala. Aristotel continua indicand tipurile de argument potrivite

oratoriei politice, declararii si pledoariilor din curtile judecatoresti, cu o anexa referitoarela dovezile „extratehnice” mentionate deja. Continutul acestor capitole reprezinta o filozofie morala si politica populara, a bunului-simt, Aristotel sustinand ca dialectica oratorica este ceva aproape natural. „Atata

timp cat cineva incearca

sa construiasca dialectica sau retorica nu ca deprinderi practica, ci ca stiinte, el nu face altceva decat sa anuleza in mod inconstiient caracterul lor natural. Procedand astfel, le transforma in stiinta cu un obiect precis de studiu, si nu in stiinte ale simplelor argumente”
Explicatii despre diferitele stratageme ale meseriei de avocat (intrebuintate uneori si azi), asa cum ar fi trecerea de la legile scrise la cele nescrise, s.a.m.d., le intalnim in ultimul capitol al Cartii I – aici se ilustreaza acea trasatura a retoricii remarcata de Aristotel de a „demonstra

contrariile”

Capitolele 12-17, Cartea a II-a, formeaza o sectiune ce trateaza despre „caracter”, adica se ocupa de caracterele pe care ne asteptam sa le gasim in auditoriu, dupa cum membrii sai sunt tineri sau batrani, sau dupa cum au sau nu membrii anumite daruri inascute – oratorul trebuie sa-si adecveze stilul in functie de auditoriu, pentru a produce in cei care il asculta

emotiile

dorite de ei si de el.

In Cartea a III-a, Aristotel discuta despre siba drept virtutii permanente si fundamentale

stil , care trebuie sa

claritatea si

adecvarea la subiect. Stilul nu trebuie sa fie nici mediocru nici

pompos. Stilul are o legatura directa cu alegerea cuvintelor, claritatea fiind asigurata prin folosirea cuvantului obisnuit si potrivit pentru exprimarea gandului. Tonul trebuie ridicat sau coborat in functie de demnitatea subiectului, dar acest lucru trebuie sa fie facut aproape neobservat, discursul trebuind sa isi pastreze caracterul de naturalete. Trecand la problema planului discursului, Aristotel afirma ca partile esentiale ale unui discurs sunt in numar de doua: situatiei proprii si

expunerea

demonstrarea ei. Dar consimte ca diviziunea exordiu, expunerea situatiei,

isocratica a discursului in:

dovada si peroratie, este una valabila, tratand cele patru parti ale
discursului din perspectiva celor trei tipuri de oratorie: politica, juridica si declamatorie. In concluzie, putem spune ca dezvolatrea pe cele doua planuri, care Aristotel o propune in Retorica, (adica filozofic si politic) reprezinta o sinteza de avengura ce intentioneaza reconsiderarea filozofica a retoricii, nu o expunere descriptiva a traditiei de pana atunci. „Retorica” a fost scrisa de Aristotel in scopuri pur practice. El a vrut si a reusit sa scrie un manual al oratorului. Chiar Aristotel declara ca nu este un deschizator de drumuri in materie si nici nu vrea sa fie considerat astfel. Desigur ca stilurile si conceptiile despre oratorie s-au schimbat in timp, dar o parte din sustinerile lui Aristotel mai sunt general valabile. Din aceste motive, lectura „Retoricii” ramane deosebit de instructiva.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->