Sunteți pe pagina 1din 1332

Componente, concepte si tehnologii de reţele de calculatoare

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................................... 3

II. Documente necesare pentru activitatea de predare..................................................................... 4

III. Resurse ...................................................................................................................................... 5

Tema 1: Componentele unei reţele de calculatoare .................................................................... 5

Fişa suport: Componentele unei reţele de calculatoare ........................................................... 5

Tema 2. Servicii de retea ........................................................................................................... 15

Fişa suport: Servicii de reţea ................................................................................................. 15

Tema 3. Tipuri de reţele de calculatoare ................................................................................... 34

Fişa suport: Tipuri de reţele de calculatoare ......................................................................... 34

Tema 4. Topologii de reţele de calculatoare ............................................................................. 49

Fişa suport: Topologii de reţele de calculatoare.................................................................... 49

IV. Fişa rezumat ............................................................................................................................ 57

V. Bibliografie ............................................................................................................................... 61

1
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul Componente, concepte şi tehnologii de reţele de calculatoare, pentru care


a fost elaborat materialaul are alocate un număr de 120 ore, din care:

Laborator tehnologic 60 ore

Activităţi de predare 60 ore

Parcurgerea modulului se face în săptămânile S1-S6.

Competenţa/Rezultatul Fişe suport


Teme
învăţării

Identifică componentele • Tema 1: • Fişa suport:


unei reţele de
calculatoare Componentele unei reţele de Componentele unei reţele
calculatoare de calculatoare

Prezinta conceptul de • Tema 2: • Fişa suport:


servicii in retea
Servicii de retea Servicii de reţea

Compara tipurile de • Tema 3: • Fişa suport:


retea
Tipuri de reţele de calculatoare Tipuri de reţele de
calculatoare

Descrie topologiile • Tema 4: • Fişa suport:


reterlei de calculatoare
Topologii de reţele de Topologii de reţele de
calculatoare calculatoare

Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Administrator retele locale


si de comunicatii, vor fi capabili să utilizeze echipamentele retelelor de calculatoare, sa
cunoasca si sa utilizeze protocoale si terminologii de retea, sa cunoasca si sa aplice

3
topologii de retele locale (LAN) si retele globale (WAN), modele de referinta OSI (Open
System Interconnection), sa utilizeze cabluri, unelte pentru cablarea structurata,
routere, in conformitate cu standardele in vigoare.

II. Documente necesare pentru activitatea de predare


Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Administrator reţele


locale şi de comunicaţii, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau
www.edu.ro , secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Administrator reţele locale şi de comunicaţii, nivelul


3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea
învăţământ preuniversitar

Alte surse pot fi:

• CD ataşat materialului

• Pentru fişa 1, Componentele unei reţele locale, este indicat a se folosi


prezentarea PowerPoint ataşată materialului, cât şi a se consulta
următoarele materiale: http://realpunk.3x.ro/html/net.html

• Pentru fişa 2, Servicii de reţea, recomand consultarea materialelor de la


adresele: www.referatele.com/referate/informatica/online5/Servicii-in-
retele--Retelele-locale-referatele-com.php,
http://en.wikipedia.org/wiki/Dhcp

• Pentru fişa 3, Tipuri de reţele de calculatoare, recomand consultarea


materialelor de la adresa:
http://www.preferatele.com/docs/informatica/2/construirea-unei-ret17.php

• Pentru fişa 4, Topologii de reţele de calculatoare, recomand consultarea


materialelor de la adresa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Topologii_de_re%C5%A3ea
III. Resurse

Tema 1: Componentele unei reţele de calculatoare

Fişa suport: Componentele unei reţele de calculatoare


Acest material vizează competenţa:

Identifică componentele unei reţele de calculatoare

Conţinuturi tematice:

• Componentele reţelei de calculatoare: calculator, server, hub, switch, bridge,


router

• Aspectul fizic şi simbolurile componentelor unei reţele de calculatoare

Calculatoare şi servere

O reţea de calculatoare este un grup de calculatoare şi echipamente periferice care


partajează (folosesc în comun) resurse.

Rolul reţelelor este de a oferi utilizatorilor acces rapid la date, imprimante sau alte
echipamente periferice aflate pe mai multe calculatoare, asigurând în acelaşi timp
fiecărui utilizator performanţele şi securitatea necesare. Operaţia prin care se acordă
drepturi utilizatorilor pentru a folosi discuri, directoare, fişiere, echipamente periferice
etc. se numeşte partajare (sharing).

Într-o reţea, unul din calculatoare este, de obicei, mai puternic şi gestionează activitatea
întregului sistem. Acesta este denumit file-server (gestionar de fişiere) sau mai simplu
server. Celelalte calculatoare din reţea poartă numele de workstations (staţii sau posturi
de lucru).

Există reţele în cadrul cărora staţiile de lucru nu sunt constituite decât din monitor şi
tastatură, fără a avea hard propriu, care transmit toate datele serverului fără a face nicio
prelucrare proprie. Aceste staţii de lucru se mai numesc şi terminale neinteligente. În
cazul în care o staţie de lucru deţine capacitate proprie de procesare şi poate prelua o
parte din instrucţiunile de prelucrare de la calculatorul principal ea este referită ca
terminal inteligent.

Sarcinile care revin serverelor sunt diverse şi complexe şi de aceea serverele din
reţelele mari sunt specializate, fiind adaptate nevoilor utiilizatorilor.

5
Se disting mai multe tipuri de servere:

• servere de fişiere şi de tipărire, care realizează stocări de date de înaltă


performanţă pentru clienţi multipli şi pot furniza servicii de tipărire partajate;

• servere de aplicaţii, ce rulează aplicaţii de mari dimensiuni pentru clienţi mai


puţin puternici:

• servere de poştă electronică, care gestionează transferul de mesaje electronice


între utilizatorii reţelei;

• servere de fax, care gestionează traficul de mesaje fax, partajând una sau mai
multe plăci fax-modem;

• servere de comunicaţii, care gestionează fluxul de date şi mesaje transmise între


reţeaua serverului şi alte reţele de calculatoare etc.

Calculatoarele din reţea nu trebuie neapărat să fie apropiate între ele putând fi situate
fizic în părţi diferite ale unei clădiri sau ale lumii. Din acest punct de vedere, respectiv
după aria de răspândire geografică, reţelele de calculatoare se împart în: reţele locale şi
reţele pe arii extinse (reţele pe arie largă).

Reţelele locale – LAN (Local Area Networks) – constau de obicei dintr-un grup de
calculatoare răspândite pe o arie restrânsă (un birou, o clădire sau un grup de clădiri
învecinate ale aceleiaşi organizaţii).

Reţele pe arii extinse – WAN (Wide Area Networks) – sunt reţele de mari dimensiuni ce
cuprind calculatoare ce se pot afla în diferite colţuri ale unui oraş sau ale lumii.

Serverele ocupă un loc important în tehnologia informaticii, la fel ca şi microcomputerele


în trecut, care însă au fost înlocuite. Un server este o aplicaţie pe computer, uneori
chiar un computer întreg, care operează continuu în reţeaua sa şi aşteaptă solicitări din
partea altor calculatoare din reţea. Serverele pot fi folosite simultan şi pentru alte
scopuri, dar când nevoile o cer, ele pot fi rezervate exclusiv pentru funcţia de server. De
exemplu, un calculator se poate folosi într-un birou simultan pentru două scopuri, ca
staţie de lucru şi ca server pentru celelalte calculatoare din birou. Cuvântul server
provine din cuvântul englez to serve – a servi: calculatorul server poate în principiu
deservi întreaga reţea de calculatoare-clienţi, pentru a asigura accesul la toată paleta
de forme de conectare şi servicii. Deseori unul şi acelaşi computer poate juca ambele
roluri, şi de server, şi de client, în acelaşi timp. Numele de server este un alt termen
pentru Host computer – computer gazdă, spre deosebire de alte elemente "inteligente"
din reţea (cum ar fi routerele şi switch-urile).

În zilele noastre serverele se aseamănă fizic cu celelalte calculatoare uzuale, deşi


configuraţia hardware este deseori optimizată pentru funcţionarea lor ca servere. Multe
componente de hardware sunt identice cu cele ce le găsim într-un calculator personal.
Totuşi serverele rulează programe specializate care sunt foarte diferite faţă de cele
folosite pe calculatoare personale şi staţii de lucru.

Serverele nu trebuie confundate cu calculatoare mainframe, care centralizează


informaţii şi procesează activităţile la nivel de mari firme. Un mainframe poate în
principiu să funcţioneze simultan şi ca server, sau chiar ca mai multe servere, pe lângă
toate celelalte activităţi. Multe societăţi mari au ambele tipuri de calculatoare, anume şi
mainframe, şi servere. Acestea din urmă sunt de obicei mici, multe şi descentralizate.

Serverele deservesc resurse hardware care sunt partajate şi pot uneori fi controlate de
către calculatoarele client, cum ar fi imprimate (atunci serverul se numeşte print server)
sau sisteme de fişiere (atunci el se numeşte file server). Această partajare permite un
acces şi o securitate mai bune; ea poate reduce cheltuielile cu dispozitive periferice.

Mainframe

Mainframe-urile sunt computere mari şi scumpe folosite de instituţii guvernamentale şi


companii mari pentru procesarea de date importante pe domeniile: statistică,
recensăminte, cercetare şi dezvoltare, proiectare, prognoză, planificarea producţiei,
tranzacţii financiare ş.a. Încă nu există un cuvânt românesc corespunzător. Deseori
mainframe-urile sunt numite, cu o nuanţă ironică, big iron (engl.: marele fier). Mainframe
s-ar putea traduce cu "dulap principal", ceeace provine de la aspectul exterior al
primelor mainframe-uri - ele arătau ca dulapuri uriaşe de metal. Cu scurgerea anilor,
tehnologiile de fabricaţie s-au dezvoltat enorm, mărimea fizică a mainframe-urilor a mai
scăzut, iar viteza lor de calcul a crescut foarte mult.

În ziua de azi prin mainframe se înţelege în primul rând un calculator mare compatibil
cu modelele de tip IBM System/360, care au apărut pe piaţă în anul 1965. Actualmente
cel mai modern model de la IBM se numeşte System z10.

Pe lângă acestea, mai sunt considerate mainframe-uri şi calculatoarele actuale de tip:

• Fujitsu-Siemens: Nova, compatibil cu IBM System z9

• Groupe Bull: DPS

• Hewlett-Packard: NonStop (provenite iniţial de la firma Tandem)

• Hitachi: modele compatibile cu IBM System z9

• Platform Solutions Inc. (PSI): modele compatibile cu IBM System z9

• Unisys: ClearPath
În general, toate reţelele au anumite componente comune şi anume:

- Servere, care sunt calculatoarele ce oferă resurse partajate pentru toţi utilizatorii din
reţea;

- Clienţi, care sunt calculatoare ce accesează resursele partajate în reţea de un server;

- Mediul de comunicaţie, se referă la modul în care sunt conectate (cuplate)


calculatoarele;

- Datele partajate, reprezintă fişiere puse la dispoziţie de către servere în reţea;

- Coponente software ce pot fi utilizate în comun;

- Imprimante şi alte echipamente periferice.

Există multe echipamente care pot fi folosite într-o reţea pentru a oferi conectivitate.
Echipamentul folosit depinde de cât de multe dispozitive vor fi conectate, de tipul de
conexiune utilizat de acestea şi de viteza de operare a lor. Acestea sunt cele mai
comune echipamente într-o reţea şi despre ele vom vorbi în continuare:

• Calculatoare (staţii şi servere)

• Hub-uri

• Switch-uri

• Bridge

• Rutere

• Puncte de acces wireless

Componentele fizice ale unei reţele sunt necesare pentru a transporta datele între
aceste echipamente. Caracteristicile mediului determină unde şi cum sunt utilizate
componentele. Acestea sunt cele mai utilizate medii de transmisie folosite într-o reţea:
cablu torsadat, fibră optică, unde radio. Aceste medii de transmisie fac obiectul unui alt
modul care se va studia, Modulul VIII.

Pentru a face transmisia de date mai scalabilă (mai uşor de extins) şi eficientă decât
într-o reţea peer-to-peer, proiectanţii folosesc echipamente de reţea specializate cum ar
fi hub-uri, switch-uri, rutere şi puncte de acces wireless, pentru a transmite date între
echipamente.
Placa de reţea

Figura 1

Plăcile de reţea (reprezentate în Figura 1) sunt dispozitive electronice cu rol de interfaţă


între calculator şi cablu de reţea. Ele se instalează în interiorul fiecărui calculator din
reţea. O placă de reţea îndeplineşte următoarele funcţii:

- pregăteşte datele pentru a fi transmise prin cablu pe reţea;

- transmite datele către alt calculator;

- controlează fluxul de date între calculator şi cablul de reţea.

Fiecare placă de reţea este diferenţiată de alte plăci din cadrul reţelei prin adresa sa de
reţea, ce este înscrisă în circuitele sale electronice.

O placă de reţea este prevăzută cu unul sau mai mulţi conectori, prin care se realizează
conexiunea cu cablul de reţea.

Performanţele plăcilor de reţea influenţează decisiv performanţele reţelei, deoarece


acţionează direct asupra transmiterii datelor. Deşi toate plăcile de reţea respectă
anumite standarde şi specificaţii minimale, totuşi nivelurile lor de performanţă sunt
foarte diferite în funcţie de tipul constructiv şi de firma producătoare.
Hub

Figura 2

Hub-urile, prezentate în Figura 2, sunt echipamente care extind raza unei reţele,
primind date pe un port, regenerând semnalul şi apoi trimiţând datele pe toate celelalte
porturi. Acest proces înseamnă că tot traficul generat de un echipament conectat la hub
este trimis către toate celelalte echipamente conectate la hub de fiecare dată când hub-
ul transmite date. Astfel se generează o cantitate mare de trafic în reţea. Hub-urile mai
sunt denumite şi concentratoare, deoarece au rolul unui punct central de conectare
pentru un LAN. În Figura 3 este reprezentat simbolul unui hub şi câteva calculatoare
conectate la un hub.

Figura 3

Repetor

Figura 4
Semnalul, în timp ce străbate cablul de reţea, suferă o degradare datorită rezistenţei
cablului. Acest proces poartă numele de atenuare. Cu cât cablul este mai lung, cu atât
atenuarea este mai puternică, făcând ca semnalul să devină de nerecunoscut.
Repetorul, al cărui simbol grafic este în Figura 4, preia semnalul atenuat de pe un
segment de cablu, îl amplifică fără a-i modifica frecvenţa şi îl transmite mai departe pe
un alt segment de cablu. Repetoarele reprezintă o soluţie ieftină pentru extinderea
reţelei (vezi Figura 4) şi se utilizează în special când traficul generat pe fiecare segment
al reţelei nu este mare, iar costurile au o pondere importantă în luarea deciziei de
realizare a reţelei.

Switch şi Bridge

Figura 5

Fişierele sunt împărţite în bucăţi de dimensiuni mici numite pachete, înainte de a fi


transmise în reţea. Acest proces permite detectarea erorilor şi o retransmisie mai simplă
dacă un pachet este pierdut sau corupt. Informaţiile de adresare sunt adăugate la
începutul şi sfârşitul pachetelor înainte de a fi transmise. Pachetul, împreună cu
informaţiile de adresare, se numeşte cadru.

Reţelele locale sunt de obicei împărţite în secţiuni numite segmente, similar cu modul în
care o companie este impărţită pe departamente. Graniţele dintre segmente pot fi
definite folosind un bridge.

Un bridge este un echipament folosit pentru a filtra traficul de reţea între segmentele
unui LAN. Bridge-urile păstrează în memorie informaţii despre toate echipamentele de
pe fiecare segment la care sunt conectate. Când un bridge primeşte un cadru, adresa
destinaţie este examinată de acesta pentru a determina dacă respectivul cadru ar trebui
trimis către un alt segment sau aruncat. Un bridge mai ajută şi la îmbunătăţirea fluxului
de date prin limitarea cadrelor numai la segmentul de care aparţin.

Switchurile, prezentate în Figura 5, sunt uneori denumite bridge-uri multiport. De obicei,


un bridge poate avea doar două porturi, conectând două segmente ale aceleiaşi reţele.
Un switch are mai multe porturi, depinzând de cât de multe segmente de reţea trebuie
conectate. Un switch este un echipament mai complex decât un bridge. Un switch
menţine o tabelă cu adresele MAC pentru calculatoarele care sunt conectate la fiecare
port.

În informatică, o adresă Media Access Control (adresă MAC) este un număr întreg pe 6
octeţi (48 biţi) pe reţelele Token-ring sau Ethernet folosit la identificarea unui calculator
într-o reţea locală.

Când un cadru este primit pe un port, switch-ul compară informaţiile de adresă din
cadru cu tabela sa de adrese MAC. Switch-ul determină ce port să folosească pentru a
trimite cadrul.

În Figura 6 realizăm extinderea unei reţele folosind un bridge şi un switch.

Router Figura 6

Figura 7

În timp ce un switch conectează segmente ale unei reţele, routerele, prezentate în


Figura 7, sunt echipamente care interconectează mai multe reţele. Switch-urile folosesc
adresele MAC pentru a transmite un cadru în interiorul unei reţele. Routerele folosesc
adrese IP pentru a transmite cadrele către alte reţele. Un router poate fi un calculator
care are instalat un software special sau poate fi un echipament special conceput de
producătorii de echipamente de reţea. Routerele conţin tabele cu adrese IP împreună
cu căile optime către alte reţele destinaţie.

În Figura 8 este reprezentat simbolul unui router:

Figura 8

Puncte de acces wireless

Figura 9

Punctele de acces wireless, prezentate în Figura 9, oferă acces la reţea pentru


dispozitive wireless cum ar fi laptopuri şi PDA-uri. Punctul de acces wireless foloseşte
unde radio pentru a realiza comunicaţia cu calculatoare, PDA-uri şi alte puncte de
acces wireless. Un punct de acces are o rază de acoperire limitată. Reţelele mari au
nevoie de mai multe puncte de acces pentru a asigura o acoperire adecvată.

Echipamente multifuncţionale

Figura 10

Există echipamente de reţea care au mai multe funcţii. Este mult mai convenabil să
cumpăraţi şi să configuraţi un singur echipament care deserveşte mai multe scopuri
decât să cumpăraţi un echipament separat pentru fiecare funcţie. Acest lucru este
adevărat mai ales pentru utilizatorii individuali. Acasă este de preferat să cumpăraţi un
echipament multifuncţional decât să cumpăraţi un switch, un ruter şi un punct de acces
wireless. Linksys 300N, prezentat în Figura 10, este un exemplu de echipament
multifuncţional.

Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM?

Conţinutul trebuie să fie predat în laboratorul de informatică şi recomand ca aici să


existe un videoproiector deoarece ataşez acestei fişe de documentare şi o prezentare
PowerPoint.

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.


De asemenea consider că în laborator ar fi util să existe componente ale unei reţele de
calculatoare: calculator, server, hub, switch, bridge, router, pentru ca elevii să le
identifice.

Clasa poate fi organizată frontal.

Ca materiale suport se pot folosi:

• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:

o Aspectul fizic şi simbolurile componentelor unei reţele de calculatoare

• Activităţi interactive, de genul următor:

o Activităţi de recunoaştere de termeni

o Activităţi de asociere între denumiri, reprezentări, simboluri

o Activităţi de asociere de relaţii între termeni şi simboluri

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe orale, scrise şi practice


Tema 2. Servicii de retea

Fişa suport: Servicii de reţea


Acest material vizează competenţa:

Prezintă conceptul de servicii de reţea

Conţinuturi tematice:

• Noţiunea de serviciu de reţea: Procese rulate pe Sisteme de Operare de Reţea


(NOS) pentru a oferi soluţii clienţilor

• Servicii de reţea: DHCP, FTP, HTTP, DNS, E-MAIL, Printing, NFS

Noţiunea de serviciu de reţea:

Serviciile sunt programe care rulează pe sistem, dar care sunt pornite automat
de către sistemul de operare la bootare şi sunt făcute în aşa fel încât să ruleze
indiferent dacă şi ce utilizator se loghează la consolă şi independent de acţiunea
utilizatorului. Scopul acestor programe invizibile pentru utilizator este de a asigura
anumite servicii, cum ar fi serviciul de server de web şi ftp accesibile de către alţi
utilizatori prin reţea.

Pentru că serviciul îşi face treaba singur deservind şi alţi utilizatori decât cel conectat la
consolă, nu are de ce să îl deranjeze pe utilizator cu amănunte despre funcţionarea lui,
toată comunicaţia despre funcţionarea lui desfăşurându-se nu prin ferestre pe ecran, ci
prin fişiere pe disc. Adică serviciul află ce are de făcut (optiuni, setări) din fişiere de
configurare şi raportează ce a făcut în fişiere de tip log. Unde anume se află acestea pe
disc şi în ce format, depinde evident de serviciu şi de modul lui de implementare de
către autor.

Ca exemplu serverul de web/ftp al Windows, care se numeşte IIS (Internet Information


Service) îşi face aceste fişiere log în %WinDir%\SYSTEM32\LogFiles\W3SVC1 şi
MSFTPSVC1, unde %WinDir% desemnează folderul în care este instalat Windows (de
obicei fie C:\WINDOWS fie C:\WINNT sau C:\WTSRV). Pentru a uşura configurarea, se
obişnuieste dezvoltarea unei aplicaţii separate, bazată pe ferestre pentru a putea fi usor
de utilizat, care să creeze şi să modifice fişierele de configurare pe care le citeşte
serviciul.

Lista seviciilor instalate, modul de operare, statusul, în cazul sistemelor de operare


Windows se administrează din aplicaţia Services care se găseşte atât in Administrative
Tools cât şi în Computer Management.
Reţelele de calculatoare oferă o gamă largă de servicii suplimentare la cele oferite de
calculatoarele izolate.

Sisteme de Operare pe Reţea (NOS, Network Operating System)

Un sistem de operare (Operating System, OS) este software-ul cu ajutorul căruia


un computer poate rula aplicaţii şi poate oferi servicii. În mod similar, un sistem de
operare de reţea (Network Operating System, NOS) permite comunicarea la nivel logic
între mai multe dispozitive şi folosirea în comun a resurselor într-o reţea.

Un NOS este, în general, un sistem de operare care rulează pe un server de


reţea, cum ar fi Linux, Unix, sau Microsoft Windows Server.

Funcţia unui sistem de operare (OS) este de a controla partea de hard a computerului,
programele de execuţie şi interfaţa cu utilizatorul. Un sistem de operare îndeplineşte
aceste funcţii pentru un singur utilizator sau un număr de utilizatori care nu sunt
conectaţi la sistem concomitent. Un administrator poate înfiinţa conturi pentru mai mult
de un utilizator, dar utilizatorii nu au posibilitatea de conectare în acelaşi timp la sistem.

În contrast, sistemele de operare de reţea (NOSs) permit distribuirea funcţiilor lor peste
un număr de calculatoare din reţea. Un sistem de operare de reţea depinde de sistemul
de operare de pe fiecare computer. Se adaugă apoi funcţii care permit accesul la
resursele partajate de un număr de utilizatori simultan.

Computerele cu sisteme de operare în reţea au ca rol să realizeze concomitent accesul


la resursele partajate. Sistemele client conţin software specializat care le permite să
solicite partajat resurse care sunt controlate de sisteme server care să reacţioneze la
cererea clientului.

PC-urile funcţionează ca şi clienţi într-un mediu NOS. Prin utilizarea funcţiilor de către
sistemul de operare nativ al PC-ului, utilizatorul are posibilitatea de a accesa resursele
locale care sunt la PC. Acestea includ aplicaţii, fişiere şi dispozitive care sunt direct
subordonate, cum ar fi imprimantele. Atunci când un PC devine un client intr-un mediu
NOS, suplimentar software-ul specializat local permite utilizatorului să acceseze non-
local sau la distanţă resurse ca în cazul în care aceste resurse au fost o parte a
sistemului local.

Deşi un număr de utilizatori ar putea avea conturi de pe un PC, numai un singur cont
este activ în sistem la un moment dat. În contrast, un NOS acceptă mai multe conturi de
utilizator, în acelaşi timp, concomitent şi permite accesul la resursele partajate de mai
mulţi clienţi. Serverele de mai mulţi utilizatori trebuie să accepte şi să acţioneze ca
arhive de resurse care sunt împărtăşite de mai mulţi clienţi. Serverele au nevoie de
software specializat şi hardware suplimentar. Serverul trebuie să conţină mai multe
conturi de utilizator şi să fie capabil să permită la mai mulţi utilizatori accesul la
resursele de reţea la un moment dat.

În scopul de a sprijini mai mulţi utilizatori şi de a oferi acces partajat la servicii de reţea,
de resurse şi dispozitive, serverele NOS trebuie să ruleze sisteme de operare cu
caracteristici care se extind dincolo de cele ale PC-urilor client.

Un număr de sisteme de operare, cum ar fi Linux, Windows NT/2000/XP şi Novell


NetWare pot integra caracteristici care sunt necesare pentru a funcţiona ca un server
NOS.

Un sistem de operare capabil de a fi server NOS trebuie să fie capabil să susţină mai
mulţi utilizatori simultan. Administratorul de reţea creează un cont pentru fiecare
utilizator, permiţând utilizatorului să se conecteze la serverul de sistem. Un cont de
utilizator de pe un server permite serverului să autentifice utilizatorul şi să aloce resurse
adecvate userului căruia i s-a permis accesul. Sistemele care oferă această capabilitate
se numesc sisteme multiuser. UNIX, Linux si Windows NT/2000/XP au toate această
capacitate şi sunt deci sisteme multiuser.

Un server NOS este un sistem multitasking. În interior, un sistem de operare trebuie să


fie capabil de a executa mai multe sarcini sau procese, în acelaşi timp. Sistemele de
operare Server realizează acest lucru cu ajutorul unui software specific. Acest software
alocă timp procesorului, memoriei şi altor elemente ale sistemului de sarcini diferite,
într-un mod care le permite acestora să împartă resursele sistemului. Fiecare utilizator
de pe sistemul multiuser este susţinut de o activitate sau un proces intern de pe server.
Aceste sarcini interne sunt create dinamic ca utilizatorii conectaţi la sistem să se elimine
atunci când utilizatorii se deconectează.

O altă caracteristică a sistemelor capabile de a acţiona ca servere NOS este puterea de


procesare. În mod obişnuit, calculatoarele au o singură unitate centrală (CPU), care
execută instrucţiunile ce formează o anumită activitate sau proces. În scopul de a lucra
în mod eficient şi de a răspunde rapid cererii emise de un client, un sistem de operare
care funcţionează ca un server NOS necesită un procesor mai puetrnic pentru a
executa diverse sarcini sau programe. Pentru a atinge viteze mai mari de execuţie,
unele sisteme sunt echipate cu mai mult de un procesor. Aceste sisteme sunt denumite
sisteme de multiprocesare. Ele sunt capabile de a executa mai multe sarcini în paralel
prin atribuirea fiecărei sarcini la un alt procesor. Munca pe care serverul o poate efectua
într-o anumită perioadă de timp este mult îmbunătăţită în sistemele multiprocesor.
Există server multitasking care execută mai multe instanţe de servicii de reţea.
Serverele de această natură sunt denumite uneori întreprindere de servere datorită
capacităţii lor de a trata servicii mai multe şi mai grele . Aceste servere sunt de
asemenea capabile să ruleze concomitent copii de o anumită comandă. Acest lucru le
permite să execute mai multe instanţe ale aceluiaşi serviciu sau program.

Într-un mediu NOS multe sisteme client accesează şi partajează resursele unuia sau
mai multor servere. Sistemele client Desktop sunt dotate cu sisteme proprii de memorie
şi dispozitive periferice precum o tastatură, monitor sau unitate de disc. În vederea
sprijinirii procesării locale, sistemele server trebuie să fie dotate astfel încât să suporte
mai mulţi utilizatori şi mai multe sarcini ale clienţilor.

De obicei, serverele NOS sunt sisteme mai mari cu suplimentare de memorie pentru a
accepta mai multe sarcini, care sunt toate active, sau rezident, în memorie, în acelaşi
timp. Adiţional spaţiul de pe hard disk este de asemenea o cerinţă pentru ca serverele
să poată organiza fişiere şi să funcţioneze ca o extensie a memoriei interne de pe
sistem. De asemenea, serverele de obicei necesită extra sloturi de expansiune pe
panourile lor de sistem pentru a conecta dispozitive partajate, cum ar fi imprimante şi
mai multe interfeţe de reţea.

Alegerea unui NOS poate fi un proces complex şi decizia alegerii este de multe ori
dificilă. Fiecare NOS îşi are puncte forte şi puncte slabe. Un NOS poate costa cu mii de
dolari mai mult decât SO, în funcţie de numărul de clienţi care se vor conecta la server.

Este important să deţinem noţiunile de bază despre cele mai cunoscute familii NOS.
Cele mai multe dintre reţelele actuale includ mai mult de un tip de server şi

este important pentru un administrator de reţea să ştie cum poate să opereze cu ele.

Sistemele de operare în reţea au propria lor limbă. Vânzătorii de NOS utilizează aceiaşi
termeni în moduri diferite. De exemplu, într-un mediu UNIX, "root" se referă la cont
master de administrator, dar în reţelele NetWare, este utilizat pentru a identifica un
obiect Novell Directory Services (NDS). În Windows, rădăcina se poate referi la o
componentă de bază a unui Distributed File System (DFS).

Cele mai cunoscute NOS sunt:

• Linux

• Windows NT and Windows 2000

• Windows XP
Servicii de reţea

Sugestii metodologice

Înainte de prezentarea fiecărui serviciu de reţea recomand profesorului să


sublinieze următorul aspect: un administrator de reţele de calculatoare va
trebui să configureze şi să depaneze calculatoarele dintr-o reţea. Pentru a
configura eficient un calculator din reţea, trebuie să înţeleagă adresarea IP,
protocoalele şi alte concepte de reţelistică. De asemenea, elevii trebuie să
ştie că o reţea functionează mai bine dacă este proiectată să îndeplinească
necesităţile utilizatorului. Construirea unei retele necesită analiza mediului şi
înţelegerea opţiunilor pentru reţea.

Sfaturi de care ar trebui să ţină cont un administrator de reţea:

Întotdeauna trebuie să discutaţi cu clientul, precum şi cu alte persoane


implicate în proiect.

Este important să aveţi o idee generală despre hardware-ul şi software-ul ce


vor fi folosite în reţea.
Determinarea protocoalelor şi a aplicaţiilor de reţea
Ar trebui să vă interesaţi de viitoarea creştere a companiei şi a reţelei.

În proiectarea reţelelor, trebuie să determinaţi protocoalele ce vor fi utilizate. Unele


protocoale sunt proprietare şi funcţionează doar cu anumite echipamente, în timp ce
altele sunt open standard şi funcţionează cu o varietate de echipamente. In Figura 11
se detaliază diverse protocoale de reţea.

Figura 11

Consideraţi următoarele aspecte atunci când selectaţi protocolul:


• Stiva de protocoale TCP/IP este necesară pentru fiecare echipament pentru a se
conecta la Internet. Aceasta face din ea un protocol preferat pentru reţele.

• NetBEUI este un protocol mic şi rapid, util în reţelele cu securitate scăzută.


NetBEUI funcţionează bine într-o reţea mică ce nu este conectată la Internet.
Este uşor de instalat şi nu necesită configurare. Totuşi, NetBEUI poate provoca
trafic nejustificat în reţele mari, aşadar nu este o alegere bună dacă reţeaua se
va mări.

• IPX/SPX este un protocol ce aparţine versiunilor mai vechi de Novell Netware.


Datorită creşterii Internet-ului, versiunile mai noi de Novell Netware folosesc
TCP/IP în detrimentul IPX/SPX.

• Reţelele Apple Macintosh au abandonat protocolul AppleTalk pentru suita de


protocoale TCP/IP pentru a asigura conectivitatea cu alte reţele TCP/IP, cea mai
notabilă fiind Internet-ul.

Atunci când stiva de protocoale TCP/IP este activată, celelalte protocoale devin
disponibile pe porturi specifice, ca în Figura 12.

Figura 12

Serviciul DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol)

Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP) este un utilitar software folosit pentru
atribuirea dinamică de adrese IP echipamentelor de reţea. Acest proces dinamic elimină
nevoia de atribuire manuală a adreselor IP. Un server DHCP poate fi instalat şi staţiile
pot fi configurate să obţină în mod automat o adresă IP. Când un calculator este
configurat să obţină o adresă IP în mod automat, toate celelalte căsuţe de configuraţie
pentru adresarea IP sunt estompate, după cum este prezentat in Figura 13. Serverul
menţine o listă de adrese IP pe care le poate atribui şi administrează procesul în aşa fel
încât fiecare echipament din reţea să primească o adresă unică. Fiecare adresă este
păstrată pentru o perioadă predeterminată. Când această perioadă expiră, serverul
DHCP poate folosi respectiva adresă pentru orice alt calculator care intră în reţea.
Acestea sunt informaţiile pe care un server DHCP le poate atribui staţiilor:

• Adresa IP

• Masca de subreţea

• Default gateway

• Valori opţionale, cum ar fi adresa serverului Domain Name System (DNS)

Serverul DHCP primeşte o cerere de la o staţie. Serverul selectează o adresă IP şi un


set de informaţii asociate dintr-o mulţime de adrese predefinite care sunt păstrate într-o
bază de date. Odată ce adresa IP este selectată, serverul DHCP oferă aceste valori
staţiei care a efectuat cererea. Daca staţia acceptă oferta, serverul DHCP îi împrumută
adresa IP pentru o anumită perioadă.

Folosirea unui server DHCP simplifică administrarea unei reţele pentru că software-ul
ţine evidenţa adreselor IP. Configurarea automată a stivei TCP/IP reduce de asemenea
posibilitatea de a atribui adrese IP invalide sau duplicate. Înainte ca un calculator din
reţea să se bucure de avantajele serviciului DHCP, calculatorul trebuie să poată să
găsească un astfel de server în reţeaua locală. Un calculator poate fi configurat să
accepte o adresă IP de la un server DHCP selectând opţiunea "Obtain an IP address
automatically" în fereastra de configurare a plăcii de reţea, după cum puteţi vedea în
Figura 14.
Figura 14

Dacă un calculator nu poate comunica cu serverul DHCP pentru a obţine o adresă IP,
sistemul de operare Windows va configura automat o adresă IP privată. În cazul în care
calculatorul primeşte o adresă IP din plaja 169.254.0.0 169.254.255.255, calculatorul va
putea comunica doar cu alte calculatoare care au adrese din aceeaşi clasă. O situaţie
în care aceste adrese private sunt utile o reprezintă un laborator unde vreţi să preveniţi
accesul în exteriorul reţelei. Această opţiune a sistemului de operare se numeste
adresare automată cu IP-uri private (Automatic Private IP Addressing - APIPA). APIPA
va cere în mod continuu o adresă IP de la un server DHCP din reţea.

Serviciul FTP (File Transfer Protocol)

Permite transferul fişierelor între calculatoarele dintr-o reţea, prin copiere sau mutare.
Este un serviciu stabil, orientat pe conexiune. Protocolul FTP utilizează TCP pentru
trasnsferul datelor.

Atunci cand fişierele sunt copiate de pe un server ce suportă FTP, acest serviciu
stabileşte mai întâi o conexiune de control între client şi server. A doua conexiune ce se
stabileşte ulterior, reprezintă legătura între cele două calculatoare prin care se transferă
datele. Portul de comandă folosit este portul 21, respectiv portul pentru date este 20.
Transferul de date se poate efectua în mod ASCII sau în mod binar. Aceste moduri
determină codarea fişierelor de date. La finalul tranferului de fişiere, conexiunea de date
se termină automat. Conexiunea de control se termină când utilizatorul închide complet
sesiunea.

În plus, există două tipuri de conexiuni la un server de FTP : activ şi pasiv.


În modul FTP activ (Figura 15), clientul stabileşte conexiunea de la un port neprivilegiat
(N>1023) la portul de comanda 21 al serverului FTP. După aceea, clientul va începe să

Figura 15

asculte la portul N+1 şi trimite comanda FTP, PORT N+1 serverului FTP. La rândul său,
serverul se va conecta de la portul de date local 20 la portul de date specificat anterior
de client.

În modul FTP pasiv (Figura 16), clientul va deschide aleator două porturi neprivilegiate
(N>1023 şi N+1). Primul din aceste porturi va contacta serverul pe portul 21 şi trimite
comanda FTP, PASV. Rezultatul acestei comenzi transmise de client, este deschiderea
de către serverul FTP a unui port neprivilegiat aleator (P>1023) şi trimiterea comenzii
FTP, PORT P. În final, clientul va stabili o conexiune între portul N+1 şi portul P al
serverului FTP pentru tranferul datelor.

Figura 16
Serviciul HTTP (Hypertext Transfer Protocol)

HTTP este metoda cea mai des utilizată pentru accesarea informaţiilor în Internet care
sunt păstrate pe servere World Wide Web (WWW). Protocolul HTTP este un protocol
de tip text, fiind protocolul "implicit" al WWW. Adică, dacă un URL nu conţine partea de
protocol, aceasta se consideră ca fiind http. HTTP presupune că pe calculatorul
destinaţie rulează un program care înţelege protocolul. Fişierul trimis la destinaţie poate
fi un document HTML (abreviaţie de la HyperText Markup Language), un fişier grafic, de
sunet, animaţie sau video, de asemenea un program executabil pe server-ul respectiv
sau şi un editor de text. După clasificarea după modelul de referinţă OSI, protocolul
HTTP este un protocol de nivel aplicaţie. Realizarea şi evoluţia sa este coordonată de
către World Wide Web.

HTTP oferă o tehnică de comunicare prin care paginile web se pot transmite de la un
computer aflat la distanţă spre propriul computer. Dacă se apelează un link sau o
adresă de web cum ar fi http://www.example.com, atunci se cere calculatorului host să
afişeze o pagină web (index.html sau altele). În prima fază numele (adresa)
www.example.com este convertit de protocolul DNS într-o adresă IP. Urmează
transferul prin protocolul TCP pe portul standard 80 al serverului HTTP, ca răspuns la
cererea HTTP-GET. Informaţii suplimentare ca de ex. indicaţii pentru browser, limba
dorită ş.a. se pot adăuga în header-ul (antetul) pachetului HTTP. În urma cererii HTTP-
GET urmează din partea serverului răspunsul cu datele cerute, ca de ex.: pagini în
(X)HTML, cu fişiere ataşate ca imagini, fişiere de stil (CSS), scripturi (Javascript), dar
pot fi şi pagini generate dinamic (SSI, JSP, PHP şi ASP.NET). Dacă dintr-un anumit
motiv informaţiile nu pot fi transmise, atunci serverul trimite înapoi un mesaj de eroare.
Modul exact de desfăşurare a acestei acţiuni (cerere şi răspuns) este stabilit în
specificaţiile HTTP.

Serviciul DNS (Domain Name System)

Acest serviciu rezolvă problema identificării unei staţii/server/entităţi de reţea după


nume şi nu după adresa IP. Dezvoltarea sistemului a venit ca o consecinţă normală a
faptului că un nume semnificativ este mult mai uşor de reţinut şi folosit decât un şir de
numere ce reprezintă adresa IP. Pe scurt, serviciul DNS traduce adresele (numele)
folosite de utilizatori (ex: www.ase.ro) în adrese IP necesare programelor (ex:
193.226.34.67), dând astfel posibilitatea ca utilizatorii să poată să folosească un nume
pentru a identifica un server/staţie/etc.

Proiectanţii Internetului au creat DNS (Sistemul Numelor de Domenii) care permite


referirea calculatoarelor gazdă cu ajutorul numelor. DNS este, practic, un soft care
transformă numele (feaa.uaic.ro) în numere (193.226.30.15) şi invers. Pentru a face o
astfel de transformare, DNS are nevoie de câteva informaţii. Aceste informaţii sunt
stocate pe mai multe calculatoare din Internet (servere
DNS). În fond DNS este un exemplu tipic de baze de date distribuite. O bază de date
distribuită poate fi văzută ca o sumă de fişiere memorate pe calculatoare diferite din
Internet - localizate în spaţii geografice diferite. Softul pentru baza de date distribuită
gestionează şi controlează întreaga colecţie de date ca pe o singură bază de date.

DNS este alcătuit din trei mari componente:

• Spaţiul numelor de domeniu,

• Servere de nume,

• Resolvere.

Spatiul numelor de domenii reprezintă informaţia conţinută în baza de date distribuită


din Internet. Putem să ne imaginăm această informaţie ca o structură arborescentă:

• arpa - este un domeniu Internet special, care transformă adresele IP în nume

• grupul generic sau al organizaţiilor - are etichete de domeniu compuse din trei

caractere (com, edu, gov, mil)

• grupul geografic al ţărilor - are etichete de domeniu compuse din 2 caractere (us, ro,
fr).

Internet Assigned Numbers Authority (IANA) este organismul care administrează la


nivel mondial numele de domenii. La nivel conceptual, Internetul este divizat în domenii
de nivel superior care, la rândul lor sînt divizate în subdomenii etc.

Numele de domenii pot fi relative sau absolute. Numele absolute se termină cu punct
(feaa.uaic.ro) în timp ce cele relative nu. În ambele cazuri însă numele de domeniu se
referă la un anumit nod din arbore şi la toate nodurile de sub el.

Componetele unui nume pot avea maximum 64 de caractere, iar întreaga cale nu poate
depăşi 255 caractere. Numele de domenii ar trebui să conţină doar litere, deşi în
practică se întâlnesc situaţii care nu respectă această cerinţă. O astfel de situaţie poate
crea probleme aplicaţiilor care analizează doar primul caracter al unei adrese pentru a
identifica DNS-ul căreia aparţine.

Fiecare domeniu controleză maniera de alocare a subdomeniilor sale, motiv pentru care
atunci cînd se crează un nou domeniu se cere permisiunea domeniului în care va fi
inclus.
Serverele de nume sunt programe server care stochează informaţia DNS şi răspund
cererilor adresate de alte programe. Un server de nume nu trebuie să ştie adresele
celorlalte servere de nume din DNS. În schimb trebuie să ştie cum să contacteze
serverele de nume rădăcină, care, la rândul lor, trebuie să ştie numele şi adresele IP ale
tuturor serverelor de nume de nivel doi. Arborele serverelor de nume este foarte larg şi
cu foarte puţine niveluri.

Deci, serverul nu trebuie sa transmită cererea la prea multe servere.

Domeniile de responsabilitate poartă denumirea de zone. Organizaţia responsabilă


pentru o anumită zonă poate divide mai departe zona, fragmentînd-o până când o
singură persoană poate gestiona alocarea numelor. Această persoană este numită, de
obicei, administrator DNS.

Deoarece serviciile de căutare DNS sunt operaţii critice (dacă un program nu poate
obţine adresa IP căutată, nu poate realiza conexiunea dorită), Internet a impus, pentru
fiecare zonă, un server DNS primar şi unul sau mai multe servere secundare. În
general, serverele secundare conţin aceeaşi informaţie ca serverul primar. Ele sunt
folosite pentru a crea „copii de siguranţă”, în cazul în care serverul primar se defectează
sau este supraîncarcat cu cereri.

Un server de nume primar stochează informaţia DNS local, în fişiere speciale. Un


server de nume secundar preia datele de la serverul primar al zonei, printr-un proces
care poartă numele de transfer zonal. În general, un server secundar interoghează
serverul primar odată la câteva ore.

Resolverele sunt programe care extrag informaţiile din serverele de nume ca răspuns
la cererile unor clienţi. Un client contactează serverul de nume pentru zona din care
face parte. Serverul examinează cererea pentru a determina dacă are autoritate pentru
domeniul specificat. În caz afirmativ se face transformarea numelui în adresa IP şi se
trimite răspunsul înapoi la client. În cazul în care serverul nu poate face transformarea
direct, răspunsul depinde de tipul cererii trimise de client. Un client poate cere o
transformare a numelor în două moduri:

• cu rezolvare recursivă - serverul va contacta la rândul lui un alt server de nume, de


obicei de pe un nivel superior din arborele serverelor de nume. Acesta, la rîndul lui, va
examina cererea şi dacă nu poate să facă transformarea, va contacta un alt server. Şi
tot aşa, pînă cînd va fi contactat un server care poate rezolva această cerere.

• cu rezolvare iterativă - serverul va comunica clientului ce server să contacteze mai


departe. Clientul va adresa o cerere acestui server, trimis de serverul zonal şi tot aşa
mai departe până când cererea va ajunge la un server care va face transformarea.
Când un server recepţionează o cerere cu rezolvare iterativă şi nu poate traduce
numele de domeniu, acesta va transmite clientului ce server să contacteze mai departe.
Serviciul E-MAIL

Pe la începuturile sale, Internetul de astăzi a avut patru aplicaţii principale:

• posta electronică

• ştiri

• conectarea la distanţă

• transferul de fişiere

Poşta electronică nu este o aplicaţie chiar atât de simplă pe cât pare. E drept că elevii
pot să o folosească şi fără să ştie cele ce urmează!

Pentru a putea transmite un mesaj prin intermediul poştei electronice este nevoie de
cîteva ingrediente: un calculator, o conexiune la reţea, un program care permite
utilizarea acestui serviciu de Internet, o conexiune la Internet (oferită de un provider -
ISP- sau de un serviciu online) şi o banală adresă de e - mail.

Mesajul pe care îl transmiteţi este preluat în reţeaua Internet de către un server şi apoi
livrat calculatorului menţionat în adresa de e - mail.

Cum este alcătuită o adresă de e - mail ? Adresa de poştă electronică este o adresă
Internet formată din două părţi, despărţite de caracterul @:

• prima parte a adresei reprezintă numele de conectare a persoanei căreia îi este


destinat mesajul (ID_user)

• a doua parte reprezintă denumirea domeniului din care face parte persoana (identifică
nodul destinaţie - adresa_nod)

Dacă aveţi instalat un browser ca Netscape Navigator/Communicator sau Microsoft


Internet Explorer aveţi şi aplicaţiile necesare pentru e-mail. Există şi altele nu numai
cele ale rivalilor aminitiţi: Pine (pentru Unix), EudoraPro, America Online (AOL),
HotCast, Calypso, Messenger.

Pentru a primi sau a trimite un mesaj, calculatorul trebuie însă să comunice cu un


server de e-mail folosind un anumit protocol de livrare. Acest protocol se stabileşte de
obicei în momentul configurării softului de e - mail.

POP - Post Office Protocol (protocol de poştă) este un protocol simplu utilizat

pentru aducerea mesajelor dintr-o cutie poştală aflată la distanţă. Scopul acestui
protocol este de a aduce poşta electronică de la distanţă şi de a o depozita pe
calculatorul local al utilizatorului, pentru a fi citită mai tîrziu. Este cel mai vechi protocol,
prima versiune a fost definitivată în anul 1984, ajungându-se în prezent la POP3.

IMAP - Interactive Mail Access Protocol (protocol interactiv de acces la poştă)


este un protocol care a fost proiectat pentru a ajuta utilizatorii care folosesc mai multe
calculatoare (un calculator la birou, un calculator acasă sau un notebook). În acest caz
server-ul de e-mail păstreaza un depozit central de mesaje la care accesul poate fi
realizat de pe orice calculator. În comparaţie cu protocolul POP3, IMAP nu copiază
poşta electronică pe calculatorul personal al utilizatorului.

DMSP - Distributed Mail System Protocol (protocol distribuit pentru sistemul de


poştă) este un protocol care permite utilizatorilor să aducă poşta electronică de pe
serverul de e - mail pe un calculator şi apoi să se deconecteze de la server.

Când se alege un client de e - mail trebuie avute în vedere următoarele:

• ce standarde suportă: IMAP4 sau POP3 ?

• capabilitatea de lucru cu conturi de e-mail multiple

• posibilitatea de a aduce de pe server doar mesajele dorite, celelalte fiind eliminate prin
filtre

• posibilitatea de arhivare a mail - urilor, precum şi importul şi exportul textelor

• ergonomia (interfaţa cu utilizatorul, modul de explicitare a erorilor intervenite,


documentaţia)

• funcţionalitatea: în ce măsură clientul de e-mail îndeplineşte şi atinge cerinţele


utilizatorului, prin opţiunile puse la dispoziţie

• resurse necesare sistemului pentru fiecare aplicaţie în parte pentru a rula optim şi fără
întreruperi

• dacă suportă format HTML

Toate programele de e-mail funcţionează pe baza unor protocoale de comunicaţie, în


afara celor de livrare, care asigură accesul la server-ul de poştă electronică precum şi
livrarea mesajelor. Cele mai cunoscute standarde de poştă electronică (protocoalele de
acces) sunt:
ISO - localizează activităţile de procesare a mesajelor electronice la nivelul 7 al
modelului OSI. Acesta permite ca reţele diferite să poată comunica indiferent de
deosebirile existente între sistemele de operare folosite.

SMTP - Simple Mail Transfer Protocol (protocol simplu de transfer de poştă) este
un protocol pentru transferul mesajelor între două calculatoare din reţea aflate la
distanţă. Este un protocol folosit în Internet şi face parte din stiva de protocoale TCP /
IP.

Funcţionează împreună cu programe de poştă electronică, oferind atât pentru client cât
şi pentru server funcţii de transmitere şi recepţionare a mesajelor e–mail.

MHS - Message Handlig Service este un standard popularizat de către firma Novell.
Serverul MHS transmite mesaje între calculatoare care folosesc sisteme e - mail
diferite.

MIME - Multipurpose Internet Mail Extensions (extensii de poştă cu scop

multiplu) este un protocol prin intermediul căruia se pot transmite şi recepţiona şi


mesaje non ASCII: imagini, audio, video, etc.

Serviciul NFS

NFS a fost proiectat pentru a rezolva o problemă obişnuită din cadrul unei reţele Unix.
Tendinţa generală cunoscută este cea a proceselor distribuite şi a reţelelor client-
server. Cu toate acestea, mulţi utilizatori au, de fapt, maşini puternice care comunică cu
un server. Există aplicaţii de care au nevoie utilizatorii şi care sunt localizate în alte
locuri decât pe desktop, şi de aceea apare necesitatea unei metode de acces a
fişierelor la distanţă. Deşi servicii precum Telnet-ul permit utilizatorului accesul unor
maşini la distanţă, acestea nu ţin cont de procesorul maşinii, transferând la distanţă.

Un alt aspect important al schimbului între maşini distribuite este partajarea periferică şi
nevoia de a furniza acces pentru mulţi utilizatori la anumite resurse. Pentru a facilita
integrarea staţiilor într-o reţea locală şi pentru a simplifica accesul fişierelor la distanţă şi
partajarea periferică, Sun Microsystems a introdus Sistemul Fişierelor de Reţea
(Network File System, NFS). Acesta are la bază un sistem numit RPC (Remote
Procedure Calls-Apelul Procedurilor la Distanţă ).

Cei de la Sun au proiectat NFS astfel încât să permită maşinilor de diferite tipuri să
funcţioneze la fel, indiferent de sistemul lor de operare. Prin publicarea specificaţiilor
NFS, Sun a permis celorlalţi producători să-şi modifice sistemele pentru a fi compatibile
cu NFS , rezultând astfel o reţea mult mai omogenă. NFS este acum un standard al
mediilor Unix, având un suport puternic în alte sisteme de operare.

NFS se referă, de fapt, la două lucruri diferite: un produs şi un protocol. Produsul NFS
este un set de protocoale pentru diverse sarcini. Protocolul NFS este unicul protocol din
cadrul produsului NFS ce se ocupă cu accesul fişierelor. În prezent, NFS este în
strânsă legătură cu sistemul Unix şi protocolul TCP/IP. Pentru celelalte sisteme de
operare (precum Novell NetWare), NFS este o extensie care este adăugată de către
administratorul de sistem. Linux (şi majoritatea versiunilor Unix) utilizează procesul
NFSD pentru a administra accesul de tip NFS.

NFS-ul permite unei aplicaţii citirea şi scrierea fişierelor aflate pe servere NFS. Accesul
la serverul NFS este transparent atât aplicaţiei cât şi utilizatorului. Accesul transparent
la structura de fişiere a altei maşini este obţinut prin legarea logică a serverului NFS la
client. Sistemul se fişiere al serverului NFS se poate monta în întregime sau în parte.
Montarea este realizată în acelaşi fel ca orice montare a sistemului de fişiere, deşi
comanda are un parametru ce indică folosirea NFS-ului. De exemplu, pentru a monta
directorul /usr/database/data de pe o maşină la distanţă (numită wizard) în directorul tău
/usr/data vei iniţia următoarea comandă:

mount –t nfs wizard :/usr/database/data /usr/data

La iniţierea comenzii , maşina locală verifică dreptul de acces la acest director de pe


maşina aflată la distanţă. Dacă totul e în ordine, maşina de la distanţă trimite un
identificator de fişier ce va fi utilizat pentru a redirecţiona toate cererile de pe maşina
locală, referitoare la acel director. De fiecare dată când utilizatorul unui director montat
prin NFS iniţiază o cerere, un proces daemon numit NFSD se ocupă de transferuri.

NFS utilizează termenul de „client” pentru orice maşină care cere un fişier de pe o altă
maşină, care este serverul. Sistemele de operare multitasking pot fi în acelaşi timp şi
client şi server. De obicei, se impun restricţii asupra fişierelor sau asupra părţilor unui
sistem de fişiere partajabile, atât pentru securitate cât şi din considerente de viteză. O
instalare NFS tipică utilizează PC-urile sau staţiile de lucru care nu necesită bootare de
pe disc ca fiind clienţi ce accesează un sistem server puternic. (Întrucât sistemele de
operare instalate pe PC-uri precum MS-DOS sunt monoutilizator (single-tasking), PC-
urile se comportă în mod uzual doar ca clienţi, cu excepţia cazului în care se lucrează
pe sisteme de operare multiutilizator (multitasking), precum Windows NT, Windows 95,
sau OS/2).

Pentru reţelele Linux , pot exista câteva sisteme Linux care îşi partajează drivere cu alte
maşini din cadrul reţelei. E posibil să avem o reţea întreagă de sisteme multiutilizator
care îşi partajează driverele între ele, deşi în practică acest lucru este posibil numai în
cadrul unei reţele mai mici. Viteza de transfer în cadrul reţelei devine importantă,
datorită cerinţei de transferare rapidă a fişierelor cu NFS. Când a fost proiectat, scopul
iniţial al unui sistem de fişiere montat prin NFS a fost acela de a asigura o performanţă
echivalentă cu 80% din cea a unui hard disk montat local. Acest scop determină o
creştere a performanţei atât la nivelul driverelui de disc NFS, cât şi la nivelul reţelei. În
mod obişnuit, driverele de disc NFS de pe un anumit server sunt printre cele mai rapid
disponibile, în scopul de a reduce ”gâtuirile” la celălalt capăt. În practică, pentru
majoritatea reţelelor, sistemul NFS utilizează un echipament standard, ceea ce nu
constituie, de fapt, o problemă pentru împărţirea unor directoare în cadrul unei reţele
mici.

NFS oferă o serie de avantaje în cadrul unei reţele Linux. În primul rând, permite o
păstrare a informaţiilor şi a aplicaţilor mari pe un singur disc al reţelei, la care au acces
toate maşinile (deci are loc o economisire a spaţiului de disc, pe care ar impune-o
copiile independente). Din punct de vedere administrativ, NFS oferă posibilitatea
păstrării aplicaţiilor într-o singură locaţie (ba chiar şi plasarea tuturor directoarelor
utilizatorilor pe o singură maşină) pentru o mai uşoară actualizare, copiere şi
organizare. Versiunea Linux a FTP-ului diferă într-o anumită măsură de versiunea
standard a Unix-ului, prin faptul că multe din proprietăţile sistemului NFS sunt regăsite
în codul nivelului nucleu al Sistemului de Fişiere Virtuale (Virtual File System -VFS ).
Versiuni mai vechi de Linux aveau anumite probleme cu versiunea FTP datorită
dimensiunii maxime a datagramelor TCP, care trebuia redusă pentru a funcţiona corect.
Aceasta a avut un efect drastic de încetinire a performanţelor.

Deoarece NFS-ul se bazează pe Linux, nivelul de securitate oferit este destul de


rudimentar. Acesta este motivul pentru care Sun a introdus Secure NFS (NFS Sigur),
care se bazează pe un protocol de mesaje criptat pentru o protecţie mai bună împotriva
unui acces nepermis asupra sistemului de fişiere montat NFS. Această versiune nu este
încă disponibilă în cadrul unei implementări Linux.

Serviciul Printing

Tipărirea a reprezentat încă de la bun început un motiv pentru legarea calculatoarelor în


reţea. O imprimantă partajată în reţea este o imprimantă care acceptă comenzi de
tipărire de la mai multe calculatoare. Atunci când se conectează o imprimantă la un
server din reţea şi acesta se configurează astfel încât să partajeze resurse de tipărire
tuturor utilizatorilor din reţea, acesta este numit server de tipărire (print server). Sunt
folosiţi de asemenea termeni diferiţi pentru a desemna locul în care este plasată efectiv
imprimanta în reţea.

O imprimantă locală (local printer) este o imprimantă care este ataşată direct la server.
Aceasta este locală numai în relaţie cu serverul la care este ataşată.

O imprimantă la distanţă (remote printer) este o imprimantă ataşată la un calculator altul


decât serverul. Calculatorul la care este ataşată o va considera locală, dar restul,
inclusiv serverul o vor considera „la distanţă”. Faptul că imprimanta este locală sau la
distanţă depinde de calculatorul care se foloseşte drept punct de referinţă.

Mai există şi un al treilea tip de imprimantă, cu conectare directă.

O imprimantă cu conectare directă (direct connect printer) este o imprimantă care are
propria sa interfaţă de reţea, propriul procesor şi memorie de tipărire proprie. Aceste
imprimante sunt de regulă ataşate direct la un hub de reţea, folosind cablu torsadat,
exact ca orice alt calculator din reţea.

Nu este suficient să conectăm o imprimantă la unul dintre calculatoarele din reţea


pentru a putea trimite comenzi de tipărire de la orice staţie. Calculatorul la care se leagă
imprimanta trebuie configurat ca server de tipărire.

Tipărirea în reţea

Atunci când un utilizator tipăreşte un document pe o imprimantă din reţea de pe un


calculator client, folosind un program aplicaţie, redirectorul de pe maşina client trimite
datele la calculatorul server de tipărire care controlează activitatea imprimantei din
reţea. Serverul de tipărire foloseşte un program (spooler de tipărire) pentru a accepta
comanda de tipărire şi pentru a o plasa în coada de tipărire (print queque), care este un
fel de memorie a calculatorului, folosită pentru stocarea comenzilor de tipărire, până
când acestea sunt trimise la imprimantă. Atunci când imprimanta este liberă pentru a
accepta comanda de tipărire, aceasta este eliberată din coadă după principiul LILO (last
in–last out).

Configurarea unui server de tipărire

Problemele specifice legate de configurarea unui calculator server pentru a fi un server


de tipărire depind de sistemul de operare în reţea folosit. Cu toate acestea anumite
sarcini vor fi realizate în orice mediu sistem de operare în reţea, pentru a permite
clienţilor să tipărească la imprimanta care este găzduită de serverul de tipărire:

Imprimanta trebuie să fie ataşată fizic la serverul de tipărire – De obicei se foloseşte un


cablu de imprimantă paralel, care ataşează imprimanta la un port paralel (LTP1) de pe
calculator. Imprimantele care au propriul lor program de server de tipărire, vor fi
conectate direct la reţea printr-un hub (sau alt dispozitiv de conectare).

Driverul de imprimantă trebuie să fie instalat pe serverul de tipărire – Fiecare sistem de


operare vine cu o bază de date de drivere de imprimantă. Dacă s-a achiziţionat o
imprimantă mai nouă, ale cărei drivere nu sunt în baza de date a sistemului de operare,
acestea se instalează de pe CD-ul furnizat odată cu imprimanta.

Imprimanta trebuie să fie partajată în reţea – Modul în care se realizează acest lucru
depinde de sistemul de operare în reţea. Pe o maşină Windows 2000 Server, orice
imprimantă conectată direct va fi partajată automat, din momentul în care a fost
configurat driverul adecvat. După ce imprimanta este disponibilă în reţea, calculatoarele
client trebuie să fie configurate. Acest lucru este doar o simplă problemă de conectare
la imprimantă la distanţă şi instalarea driverului de imprimantă adecvată pe fiecare
calculator client. Din moment ce imprimanta este localizată, utilizatorii se pot conecta la
ea efectuând un clic pe butonul drept al mouse-ului pe imprimantă şi selectând
Connect.

Gestionarea unei imprimante de reţea

Gestionarea unei imprimante de reţea înseamnă mai mult decât doar să te asiguri că
imprimanta are cartuş sau toner plin şi hârtie. Administratorul de reţea are capacitatea
de a opri tipărirea, de a şterge anumite comenzi de tipărire, de a modifica ordinea din
coadă a comenzilor sau chiar de a şterge întreaga coadă de comenzi. În mod implicit,
contul de administrator de pe serverul de tipărire va avea capacitatea de a gestiona
coada de tipărire. Administratorul poate oferi drepturi şi altor utilizatori pentru a gestiona
imprimantele din reţea.

Gradul în care utilizatorul poate interacţiona cu o imprimantă (prin serverul de tipărire)


va depinde de autorizările sau drepturile pe care le asociaţi unui utilizator cu privire la
imprimantă. Acestea seamănă cu drepturile sau autorizările care sunt asociate unei
partiţii de reţea.

Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM?
Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică în care calculatoarele să
fie legate în reţea. Recomand şi existenţa unei imprimante legate la acea reţea.

CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor
cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.
Ca materiale suport se pot folosi:
• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o Servicii de reţea: definire serviciu de reţea, procese rulate pe NOS,
descriere servicii de reţea
o Prezentare a unei situaţii reale cu cerinţe variate de tipul: “Ce
serviciu de reţea s-ar folosi în situaţia dată? Justificaţi”

Ca probe de evaluare se pot folosi:


o Probe orale, scrise şi practice
Tema 3. Tipuri de reţele de calculatoare

Fişa suport: Tipuri de reţele de calculatoare

Acest material vizează competenţa:

Compară tipurile de reţea

Conţinuturi tematice:

• Definirea retelelor de calculatoare

• Explicarea beneficiilor reţelisticii

• Tipuri de reţele de calculatoare clasificate după

 distanţă: LAN, WAN, WLAN

 modul de comunicare: peer-to-peer (P2P), client-server

• Modul de funcţionare al reţelelor: LAN, WAN, WLAN, peer-to-peer (P2P), client-


server

Sugestii metodologice

Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de reţea de calculatoare profesorul


poate începe prin a face următoarele precizări şi a da următoarele exemple:
Reţele sunt peste tot în jurul nostru. Reţelele sunt sisteme constituite din
legături.
În viaţa de zi cu zi întâlnim următoarele reţele cunoscute de toată lumea:
sistemul telefonic, sistemul de transport public, sistemul poştal, reţeaua de
calculatoare a unei companii, Internetul. Noţiunea de reţea are mai multe
definiţii, cei mai mulţi specialişti acceptă că o reţea reprezintă un sistem
informatic în care sunt conectate două sau mai multe calculatoare. Când
aceste calculatoare sunt conectate între ele utilizatorii pot “împărţi” resurse
commune, software şi hardware: fişiere, imprimante, modemuri, dispositive
de stocare a informaţiilor etc.

Definirea reţelelor de calculatoare


O reţea de calculatoare este o colecţie de staţii conectate prin echipamente de reţea. O
staţie este orice echipament care trimite sau primeşte informaţii într-o reţea. Perifericele
sunt echipamentele care sunt conectate la staţii. Unele echipamente pot avea rol de
staţii sau de periferice. De exemplu, o imprimantă conectată la un laptop care este în
reţea are rol de periferic. Dacă imprimanta este conectată direct la un echipament de
reţea, de exemplu un hub, switch sau router, are rolul unei staţii.

Fiecare reţea include:

o cel puţin două calculatoare (PC=Personal Computer)

o minim o placă de reţea (NIC=Network Interface Card) pe fiecare PC

o un mediu de interconectare fizică, fire sau cabluri sau conexiuni fără fir
(wireless), existent atât între PC-uri cât şi în legătură cu perifericele

o un sistem de operare al reţelei din familiile Microsoft, Novell, UNIX, Linux

Mai multe tipuri de echipamente diferite se pot conecta la o reţea: calculatoare desktop,
laptop-uri, imprimante, scannere, servere de fişiere/imprimare.

O reţea poate partaja diverse tipuri de resurse:

• Servicii, cum ar fi printarea sau scanarea

• Spaţiu de stocare pe echipamente externe, cum ar fi hard disk-uri sau discuri


optice.

• Aplicaţii, cum ar fi bazele de date

Putem folosi reţelele pentru a accesa informaţii stocate pe alte calculatoare sau pentru
a imprima documente folosind imprimante partajate.

Echipamentele de reţea sunt interconectate folosind o varietate de conexiuni:

• Conexiune prin cupru – Foloseşte semnale electrice pentru a transmite date între
echipamente

• Conexiune prin fibră optică – Foloseşte fire din sticlă sau plastic, denumite şi
fibre, pentru a transporta informaţie sub formă de impulsuri luminoase

• Conexiune fără fir (Wireless) – Foloseşte semnale radio, tehnologie infraroşu


(laser) sau transmisii prin satelit

Beneficiile reţelelor de calculatoare

Beneficiile calculatoarelor şi ale altor echipamente aflate într-o reţea includ costuri
reduse şi productivitate sporită. În cadrul retelelor, resursele pot fi partajate, ceea ce
implică reducerea duplicării şi a corupţiei datelor.
Este nevoie de mai puţine echipamente periferice

Mai multe echipamente pot fi conectate la o reţea. Nu este nevoie de câte o imprimantă,
scanner sau echipament de backup pentru fiecare calculator din reţea. Mai multe
imprimante pot fi plasate într-o locaţie centrală şi apoi partajate între utilizatorii reţelei.
Toţi utilizatorii trimit documente de imprimat către serverul central de imprimare care
administrează cererile. Serverul de imprimare poate distribui cererile către mai multe
imprimante sau le poate păstra într-o coadă pe cele care au nevoie de o anumită
imprimantă.

Posibilităţti sporite de comunicare

Reţelele oferă diverse unelte de colaborare care pot fi folosite de diferiţi utilizatori pentru
a comunica unii cu alţii. Uneltele de colaborare online includ e-mail, forumuri şi chaturi,
voce şi video, mesagerie instantă. Folosind aceste instrumente, utilizatorii pot comunica
cu prietenii, familia şi colegii.

Evitarea duplicării şi coruperii fişierelor

Un server administrează resursele din reţea. Serverele stochează date şi le partajează


cu utilizatorii dintr-o reţea. Datele confidenţiale pot fi protejate şi partajate numai cu
utilizatorii care au permisiunea de a accesa acele date. Software pentru urmărirea
documentelor poate fi folosit pentru a preveni suprascrierea sau modificarea fişierelor
care sunt accesate şi de mai mulţi utilizatori simultan.

Costuri mai mici de licenţiere

Licenţele pentru aplicaţii pot avea costuri ridicate pentru calculatoare individuale. Mulţi
producători software oferă licenţe pentru reţele, care pot reduce dramatic costurile.
Această licenţă de reţea permite unui grup de persoane sau unei întregi organizaţii să
folosească aplicaţia plătind o singură taxă.

Administrare centralizată

Administrarea centralizată reduce numărul de persoane de care este nevoie pentru a


administra echipamentele şi datele din reţea, reducând timpul şi costurile companiei. Nu
este nevoie ca utilizatorii individuali ai reţelei să îşi administreze datele şi
echipamentele. Un administrator poate controla datele, echipamentele şi permisiunile
utilizatorilor din reţea. Realizarea backup-ului datelor este mai usorară deoarece
acestea sunt stocate într-o locaţie centrală.

Conservarea resurselor

Procesarea datelor poate fi distribuită pe mai multe calculatoare pentru a evita cazul în
care un calculator este supraaglomerat cu taskurile de procesare.

Tipuri de reţele de calculatoare


Reţelele de date evoluează continuu în ceea ce priveşte complexitatea, gradul de
utilizare şi proiectarea. Pentru a discuta despre reţele, diferitelor tipuri de reţele li se
asociază nume diferite. O reţea de calculatoare este identificată prin următoarele
caracteristici specifice:

• Raza de acoperire

• Modul de stocare a datelor

• Modul de administrare a resursele

• Modul de organizare a reţelei

• Tipul de echipamente de reţea folosite

• Mediul folosit pentru conectarea echipamentelor

Descrierea unei reţele LAN (Local Area Network)

Modul de funcţionare al reţelelor locale (LANs)

Figura 17
O reţea locală (LAN) se referă la un grup de echipamente interconectate care se află
sub o administrare comună. În trecut, reţelele locale erau considerate reţele mici care
existau într-o singură locaţie fizică. Deşi reţelele locale pot fi mici, de exemplu o reţea
instalată acasă sau într-un birou mic, în timp definiţia unui LAN a evoluat pentru a
include şi reţelele locale interconectate formate din sute de dispozitive instalate în mai
multe clădiri şi locaţii.

Lucrul important ce trebuie reţinut este că toate reţelele locale dintr-un LAN se află sub
aceeaşi administrare care controlează securitatea şi politicile de control al accesului
care sunt aplicate în acea reţea. În acest context, cuvântul "local" din "reţea locală" se
referă mai degrabă la controlul local consecvent decât la apropierea fizică între
echipamente. Echipamentele dintr-o reţea locală pot fi apropiate fizic dar acest lucru nu
este o cerinţă efectivă.

Retelele locale sau LAN-urile (Local Area Networks) sunt localizate într-o singură
clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri. Ele sunt frecvent utilizate pentru
conectarea calculatoarelor personale dintr-o firmă, fabrică, departament sau instituţie de
educaţie etc. astfel încât să permită partajarea resurselor (imprimante, discuri de reţea,
date sau programe) şi schimbul de informaţii. Reţelele locale se deosebesc de alte tipuri
de reţele prin caracteristici legate de: mărime, tehnologie de transmisie şi topologie.

1. Reţelele locale au dimensiuni reduse, în consecintã timpul de transmisie poate fi


prevăzut cu usurinţă şi nu există întârzieri mari în transmiterea datelor. Astfel,
administrarea reţelei se simplifică.

2. Cea mai frecventă tehnologie de transmisie foloseste un singur cablu la care


sunt ataşate toate maşinile. Vitezele de funcţionare variază între 10 si 100Mbps
(bps = biţi pe secundă), chiar câteva sute în reţelele mai noi; întârzierile de
transmisie sunt mici iar erorile - puţine.

3. Reţelele locale cu difuzare folosesc diverse tipuri de topologii, cele mai frecvente
fiind tipul magistrală (bus) şi tipul inel (ring).

Pentru ca activitatea utilizatorilor unei reţele să fie eficient organizată si să se poată


asigura securitatea reţelei, fiecărui utilizator îi va fi asociat un cont, care va fi
caracterizat printr-o sumă de drepturi de acces la resursele fizice şi logice ale reţelei
(fişiere, directoare, programe, drive-uri de reţea, imprimante de reţea), corespunzător
necesităţilor şi cunoştinţelor utilizatorilor. Stabilirea riguroasă a drepturilor de acces este
foarte importantă pentru asigurarea securităţii reţelei; softul de reţea va asigura
respectarea drepturilor acordate. Uzual, aceste drepturi sunt stabilite pe grupuri de
utilizatori cu obiective şi necesităţi similare. Un grup este o multime de utilizatori care au
aceleaşi drepturi de acces la o anumită resursă a reţelei (de exemplu, se pot defini
grupuri pentru studenţi, cadre didactice etc.).

Crearea domeniilor de lucru, a grupurilor de utilizatori şi a conturilor cu drepturile


aferente, precum şi actualizarea acetora este realizată de administratorul de reţea,
persoana cu pregătire de specialitate care se ocupă de instalarea, configurarea şi
administrarea funcţionării eficiente şi în condiţii de securitate a reţelei. Securitatea
reţelei poate fi identificatã cu controlul pe care administratorul de reţea îl deţine asupra
resurselor reţelei, precum şi asupra drepturilor de acces la aceste resurse.

Fiecare cont de reţea va avea un nume de identificare - numele contului - şi o parolă


atasată, cu rol în asigurarea protecţiei datelor utilizatorului. Parola, formată din orice
caractere tipăribile, are o lungime dependentă de sistemul de operare de reţea (cel
puţin 5-8 caractere). Utilizatorii îşi pot schimba oricând, în cursul unei sesiuni de lucru,
parola proprie folosind facilităţile oferite de sistemului de operare .

Conectarea la o reţea este procesul prin care serverul care gestionează reţeaua este
informat că un utilizator va începe folosirea resurselor reţelei. Procedura de conectare
este dependentă de sistemul de operare de reţea

Deconectarea de la o reţea este procesul prin care serverul este anunţat că utilizatorul
respectiv încheie utilizarea resurselor reţelei. După deconectarea de la reţea se pot
folosi doar resursele locale ale calculatorului (hard-disk-ul local şi programele aflate pe
acesta, pe dischete sau CD-uri).

Într-o reţea locală se pot partaja, adică folosi în comun de cãtre mai multi utilizatori
(termenul englez pentru partajare este "share"), resurse fizice sau logice, folosind
instrumente specifice oferite de sistemul de. Resursele partajate vor putea fi folosite de
către utilizatori în funcţie de drepturile de acces pe care le au asupra acestor resurse.

Resursele fizice partajate într-o reţea locală sunt discurile şi imprimantele de reţea.

Drive-urile partajate în reţea pot fi discuri din reţea sau portiuni (directoare) ale acestora
- de obicei de pe calculatoarele server. Operaţia de asociere a unui nume de drive logic
unui disc de reţea sau unei porţiuni a acestuia se numeşte mapare şi se realizeazã cu
comenzi specifice softului de reţea. Astfel, într-o reţea de calculatoare, la lista de drive-
uri locale - A: - discheta, C: hard-disk-ul local, unitatea de ZIP sau CD-ROM-ul etc., se
pot adăuga drive-uri de reţea, care referă discuri de pe alte calculatoare din reţea
(uzual, de pe server). Utilizatorii pot partaja (sau mapa) doar resursele asupra cărora
deţin drepturi de acces adecvate.

Imprimantele conectate la o reţea pot fi partajate, adică disponibile mai multor utilizatori.
Imprimantele de reţea folosesc o "coadă de tipărire" care înregistrează cereri de
imprimare de la mai multi utilizatori, fiecare putând trimite diverse "job"-uri (lucrări) de
tipărire. Uzual, prima lucrare trimisă spre tipărire va fi şi prima executată, apoi se va
trece la următoarea etc. (în informatică o structură care funcţioneazã pe principiul primul
intrat este primul servit se numeşte coadă). Dacă însă anumiţi utilizatori care şi-au trimis
lucrări spre tipãrire sunt prioritari, ordinea servirii se modifică şi lucrările neprioritare
aşteaptă terminarea celorlalte.

Pentru ca un utilizator sã poată tipări la o imprimantă de reţea, aceasta trebuie sã fie


instalată fizic şi logic - prin intermediul unui driver, sã fie partajată şi să existe drept de
acces asupra ei pentru utilizatorul respectiv sau pentru grupul (grupurile) din care
acesta face parte. Gestiunea job-urilor trimise imprimantelor de reţea se poate realiza
(şi) prin intermediul unor programe speciale care să funcţioneze în regim de client-
server si să controleze procesele de tipărire (să le întregistreze, să permită modificarea
parametrilor sau chiar ştergerea lor etc.).

Drepturile de acces asupra fişierelor (inclusiv programe executabile) şi directoarelor


asigură o utilizare adecvată a resurselor logice partajate. Uzual, acestea se acordă de
către administratorul de reţea pe grupuri de utilizatori şi pot fi vizualizate (eventual
modificate) de către aceştia. Cele mai uzuale drepturi de acces folosite în retelele locale
sunt: Read (doar citire), Write (scriere), Change (modificare), Full Control (inclusiv
controlul accesului, respectiv modificarea drepturilor de acces asupra acelei resurse).

Orice sistem de operare de reţele permite comunicarea între utilizatori prin transmitere /
recepţionare de mesaje. Unele utilitare pot stabili chiar un dialog între utilizatori. La
aceste facilităţi se poate adăuga sistemul de postă electronică - e-mail - care permite
transmiterea de mesaje mai lungi, memorarea mesajelor, transmiterea de fişiere şi care
nu trebuie confundat cu sistemul de comunicare de bază.

Un mesaj poate fi trimis unui anumit utilizator sau unui întreg grup (pe acelaşi server
sau eventual pe un alt server). Primirea mesajelor poate fi activată sau inhibată prin
comenzi specifice sistemului de operare.

Desrierea unei reţele WAN (Wide Area Network)

Modul de funcţionare al reţelelor de largă răspândire geografică


(WANs)

Figura 18

Reţelele de mare întindere (WAN-uri) conectează reţele locale (LAN-uri) aflate în locaţii
geografice separate. Cel mai simplu exemplu de WAN este Internetul. Internetul este o
retea WAN de mari dimensiuni care este formată din milioane de reţele locale
interconectate. Furnizorii de servicii de telecomunicaţii (Telecommunications service
providers - TSP) sunt utilizaţi pentru a interconecta aceste reţele aflate în locuri diferite.
Sugestii metodologice

Pentru accentuarea necesităţii unei astfel de reţele, profesorul poate pune


elevilor săi problema în următoarea manieră:

Reţelele locale de calculatoare reprezintă nucleul activităţii în reţea şi al celei de


comunicaţii. Ele duc comunicaţiile şi partajarea calculatoarelor şi a resurselor
până la o distanţă relativ mică, de obicei nu mai mult de o sută-două de metri.
Dar ce faceţi dacă reţeaua dumneavoastră trebuie extinsă dincolo de această
distanţă impusă de mediul de transmisie ales? Dacă reţeaua dumneavoastră
funcţionează doar într-o singură clădire sau un singur amplasament, totul e în
regulă. Dar dacă vă extindeţi în mai multe spaţii, s-ar putea să doriţi o reţea
care să lege toate calculatoarele din toate aceste spaţii. De exemplu dacă doriţi
să administraţi un lanţ de magazine de vânzare cu amănuntul într-un oraş sau
în ţară, fiecare magazin fiind dotat cu reţeaua lui de calculatoare care
gestionează vânzările, stocurile şi datele contabile. Ori poate că aveţi mai multe
birouri de reprezentanţă într-un judeţ, o regiune, sau chiar în toată ţara, fiecare
cu propria sa reţea locală de calculatoare (LAN). Dacă aveţi nevoie să partajaţi
informaţii între aceste puncte dispersate, evident că nu puteţi să vă trageţi un
cablu de la un loc la altul; acest lucru ar necesita, printre altele, să obţineţi
autorizaţii de la diverse companii, administraţii locale şi să săpaţi şanţuri pentru
pozarea cablurilor între amplasamente. Adică un proces care ar costa mult prea
mult, în termeni de efort, coordonare şi bani, ca să fie şi practic. Aşadar, trebuie
să existe o cale pentru a face mai multe reţele locale de calculatoare să
comunice între ele, chiar dacă distanţa fizică dintre ele este mare. Astfel intră în
scenă reţelele de mare suprafaţă sau reţelele WAN.

Reţelele de mare suprafaţă nu sunt accesibile din punct de vedere al costurilor oricărei
firme. Mai întâi de toate, reţelele WAN sunt proiectate să conecteze mai multe reţele
locale de calculatoare din birouri sau spaţii separate, aflate în locuri diferite. Dacă nu
aveţi mai multe birouri sau spaţii de activitate, nu vă trebuie o reţea WAN. În plus,
reţelele WAN nu conectează un calculator portabil sau instalat acasă, la o reţea LAN
din firmă. Cel de-al doilea motiv pentru care reţelele de mare suprafaţă nu se potrivesc
oricui constă în aceea că sunt scumpe şi complexe. Deoarece nu puteţi să vă trageţi
cablurile proprii dintr-o parte într-alta a oraşului, trebuie să utilizaţi o reţea din domeniul
public, cum ar fi cea a companiei de telefoane, pentru a vă face legăturile. Aceasta
poate să vă coste între câteva sute şi câteva mii de dolari pe lună, în funcţie de distanţă
şi de viteză. De asemenea, echipamentul WAN este foarte scump şi deoarece
echipamentul este extrem de complex, impune apelarea la specialişti de la compania de
telefoane sau un consultant - pentru instalare, prin urmare costuri suplimentare.

Cu toate aceste posibile complicaţii şi cheltuieli, reţelele tip WAN se pot dovedi un activ
de mare valoare pentru o firmă, oricât de mare sau de mică. Adesea, integrarea
informaţiilor disparate şi a altor resurse nu poate fi realizată fără o conexiune cu rază
mare de acoperire.

Există mai multe caracteristici ce deosebesc o reţea de mare suprafaţă de o reţea


locală de calculatoare.

În general, reţelele de mare suprafaţă au următoarele caracteristici:

• Reţelele WAN depăşesc limita unei singure clădiri sau a unui singur spaţiu de
activitate; sunt utilizate pe raze geografice mai mari decât distanţa ce poate fi acoperită
cu o reţea LAN, de obicei câteva mii de metri sau mai mult. Unele reţele WAN pentru
mari corporaţii pot conecta locuri aflate pe mai multe continente.

• Reţelele WAN conectează mai multe reţele de tip LAN. Reţelele de mare
suprafaţă leagă două sau mai multe reţele locale de calculatoare.

• Reţelele WAN utilizează o infrastructură publică pentru a lega amplasamente


diferite. Dată fiind cheltuiala şi dificultatea instalării unui cablu între amplasamente,
reţelele WAN utilizează infrastructura companiei de telefoane.

• Reţelele WAN presupun achitarea unei taxe lunare. Reţelele de mare suprafaţă
folosesc reţeaua publică de telefonie şi se va percepe o taxă lunară pentru utilizarea
serviciilor companiei detelefoane. Costurile pot să varieze într-o plajă foarte largă, în
funcţie de cerinţe.

• Reţelele WAN sunt mai lente decât cele de tip LAN. Într-o reţea de mare
suprafaţă, viteza variază între extrema inferioară de 33,6 Kbps (cea mai ieftină variantă)
până la extrema superioară de 1,5 Mbps (mai scumpă), deşi pot funcţiona şi mai rapid.
Ca termen de comparaţie, să spunem aici că reţelele LAN sub standard Ethernet
funcţionează cu o viteză de 10 Mbps. Aceasta înseamnă că unele dintre cele mai rapide
reţele WAN funcţionează cu doar 15 la sută din viteza celor mai lente reţele LAN. Dacă
folosiţi Fast Ethernet la 100 Mbps, se realizează doar 1,5 la sută din viteză. Evident, cu
aceste restricţii, nu puteţi face într-o reţea WAN aceleaşi lucruri pe care le puteţi face
într-o reţea LAN.

• Reţelele WAN impun un grad superior de securitate şi complexitate. Deoarece


funcţionează printr-o reţea publică de telefonie, reţelele de tip WAN trebuie să fie mai
sigure decât o reţea locală de calculatoare, astfel încât nimeni să nu aibă acces la
datele dumneavoastră. Reţelele WAN sunt mai complexe decât reţelele LAN, mai ales
când se pune problema să ştiţi ce să trimiteţi în reţea şi să vă asiguraţi că datele trimise
sunt corecte.

Reţelele de mare suprafaţă sunt o variantă extinsă a reţelei locale de calculatoare, deci
avantajele sunt asemănătoare: partajarea de fişiere, comunicarea cu alţi angajaţi prin e-
mail şi alte aplicaţii, organizarea de intraneturi şi partajarea de date comune, cum ar fi
baze de date cu clienţii, informaţii contabile şi alte resurse de evidenţă financiară.
De exemplu, să zicem că firma dumneavoastră are mai multe magazine de vânzare cu
amănuntul împrăştiate în tot oraşul. Fiecare magazin deţine un sistem de înregistrare la
punctul de cumpărare, instalat pe un calculator.

Mai degrabă decât să gestionaţi un sistem separat de contabilizare pe fiecare


calculator, vreţi să automatizaţi procesul înregistrării şi urmăririi vânzărilor din fiecare
magazin cu un singur program de contabilizare, instalat pe un server din sediul
dumneavoastră central.

Deoarece e vorba de date confidenţiale, veţi dori probabil să aveţi o metodă sigură de
transmitere a informaţiilor dinspre magazine spre serverul din sediul central. Sau poate
că aveţi mai multe birouri răspândite pe raza unui oraş, a unui regiuni sau a întregii ţări,
care trebuie să partajeze în reţea materiale video, apeluri telefonice sau alte servicii.

În acest caz, s-ar putea să aveţi nevoie de conectare printr-o reţea de mare suprafaţă,
pentru a facilita circulaţia informaţiilor de la o sursă la alta.

Când putem lua în considerare implementarea unei astfel de reţele?

Aşa cum am spus şi ceva mai devreme, reţelele de mare suprafaţă nu sunt pentru toată
lumea.

Totuşi, există câteva reguli generale pe care e bine să le cunoaşteţi:

• deţineţi cel puţin două birouri sau spaţii de activitate, exclus angajaţi mobili sau
care lucrează acasă.

• fiecare spaţiu de activitate sau amplasament deţine o reţea locală de


calculatoare.În general, reţelele de mare suprafaţă sunt folosite pentru a conecta mai
multe reţele LAN. Dacă nu aveţi decât un singur calculator, când vă conectaţi prin apel
telefonie se consideră, de obicei, că aveţi o conexiune cu acces de la distanţă în reţea ,
în nici un caz WAN.

• aveţi nevoie să transmiteţi în mod regulat informaţii între diferite amplasamente.


Nevoia de transmisii frecvente şi prompte de informaţii este o raţiune importantă pentru
implementarea de reţele WAN. Comunicare frecventă înseamnă că trebuie să
comunicaţi cel puţin o dată pe zi între amplasamentele dumneavoastră.

• trebuie asigurată securitatea informaţiilor. Comunicaţiile importante sau


tranzacţiile financiare sunt tipul de date care ar trebui să circule mai degrabă printr-o
reţea WAN decât prin Internet. Excepţia o reprezintă cazul în care se utilizează un
sistem VPN pentru transmisii sigure prin Internet.

Transmiterea unor informaţii mai puţin delicate, cum ar fi mesaje e-mail, între mai multe
birouri, poate fi făcută prin Internet în condiţii de eficienţă superioară a costurilor,
comparativ cu transmisia printr-o reţea WAN.
Sugestii metodologice

Puteţi realiza acum un feedback, prin care elevul să înţeleagă diferenţa între LAN
şi WAN:

Tipul reţelei Scopul Exemple


LAN Arie geografică limitată, de obicei în Şcoli, acasă, firme mici
interiorul aceleiaşi clădiri
WAN Reţea de mare întindere geografică Corporaţii, organizaţii
guvernamentale

Unele reţele sunt concepute pentru a interconecta mai mulţi utilizatori şi sisteme
într-o regiune geografică relativ limitată şi pentru a permite o mai mare viteză de
comunicare între aceştia. Alte reţele conectează un număr mai mic de dispozitive
care sunt separate prin distanţe geografice mari. Pentru a îndeplini cerinţele
acestor două mari categorii de utilizatori, au fost proiectate cele două tipuri de
reţele.

Descrierea unei reţele fără fir WLAN (Wireless Local Area Network).
Modul de funcţionare al reţelelor locale wireless (WLANs)

Figura 19

Într-o reţea locală tradţională, echipamentele sunt conectate folosind cablu de cupru. În
unele medii, e posibil ca instalarea cablurilor de cupru să nu fie practică sau să fie chiar
imposibilă. În aceste situaţii, sunt utilizate dispozitive wireless pentru a transmite şi a
primi date folosind unde radio. Aceste reţele se numesc reţele fără fir (Wireless LANs -
WLANs). Ca şi într-o reţea locală, într-un WLAN se pot partaja resurse cum ar fi fişiere
şi imprimante şi se poate accesa Internetul.

Într-un WLAN, echipamentele wireless se conectează la puncte de acces din zona lor.
Punctele de acces sunt de obicei conectate la reţea folosind cabluri de cupru. În loc să
fie nevoie de cabluri de cupru pentru toate staţiile din reţea, doar punctul de acces
wireless este conectat la reţeaua cu cablare de cupru. Raza de acoperire pentru un
WLAN poate fi mică şi limitată la o cameră sau poate fi mai mare.

Evoluţia comunicaţiilor wireless s-a realizat în strânsă dependenţă cu dezvoltarea


domeniului reţelelor de comunicaţie. Conform definiţiei deja consacrate, o reţea WLAN
(Wireless Local Area Network) reprezintă un sistem flexibil de comunicaţii de date,
folosit ca extensie sau alternativă a unei reţele LAN (Local Area Network) prin cablu,
într-o clădire sau grup de clădiri apropiate. Folosind undele electromagnetice,
dispozitivele WLAN transmit şi primesc date prin aer, eliminând necesitatea existenţei
cablurilor şi transformând reţeaua într-un LAN potenţial mobil. Astfel, dacă o firmă
posedă o reţea WLAN, mutarea într-un alt sediu nu presupune operaţii de cablare şi
găurire a pereţilor, ci doar mutarea calculatoarelor. Imediat după aceea reţeaua poate fi
folosită. Accesarea informaţiilor folosind tehnici şi dispozitive de tip wireless cunoaşte,
în acest moment, o dezvoltare fără precedent. Punctul forte al acestei tehnologii este
utilizarea sistemelor de acces radio în locul metodei clasice, bazată pe cabluri. Alegerea
soluţiei wireless evidenţiază şi alte avantaje: instalare foarte rapidă, investiţie iniţială
mică şi cu amortizare rapidă, costuri de întreţinere reduse, flexibilitate în administrare,
mobilitate şi scalabilitate, eliminarea dificultăţilor care apar atunci când se încearcă
utilizarea tehnicilor de cablare în zone greu accesibile (mlaştini, munţi) etc.

WLAN-urile folosesc unde electromagnetice din domeniul radio şi infraroşu. Primul tip
este şi cel mai des utilizat, deoarece undele radio trec prin pereţi sau alte obiecte solide,
în timp ce radiaţia infraroşu nu poate străpunge obiectele opace şi are o rază de
acoperire mult mai mică. Totuşi, pentru reţele aflate în interiorul unei camere sau în
situaţia în care nu există obstacole ce ar putea bloca undele din domeniul infraroşu, cea
de-a doua soluţie este frecvent luată în considerare pentru proiectare şi implementare.

Reţelele wireless oferă o înaltă performanţă şi flexibilitate pentru conectarea sistemelor


de calcul de tip desktop şi notebook, a staţiilor de lucru şi a altor dispozitive de reţea.
Ele oferă, de asemenea, o alternativă flexibilă şi ieftină pentru conectarea mai multor
clădiri într-un complex de tip campus sau corporaţie. Aplicaţiile pentru reţele wireless
includ acces Internet, producţie, puncte de vânzare cu amănuntul, domeniul medical,
educaţie şi utilizare de uz general la birou.
Reţele de calculatoare peer-to-peer

Figura 20

Într-o reţea peer-to-peer, echipamentele sunt conectate direct unele la altele fără alte
dispozitive de reţea între ele. În acest tip de reţea, fiecare echipament are capabilităţi şi
responsabilităţi. Utilizatorii individuali sunt responsabili de resursele personale şi pot
decide ce date şi echipamente partajează. Deoarece utilizatorii individuali sunt
responsabili cu resursele calculatoarelor lor, nu există un punct central de control şi
administrare în reţea.

Reţelele peer-to-peer funcţionează cel mai bine în medii care au până la zece
calculatoare. Deoarece utilizatorii individuali îşi controlează calculatoarele, nu este
necesară angajarea unui administrator de reţea.

Reţelele peer-to-peer au mai multe dezavantaje:

• Nu există o administrare centralizată a reţelei ceea ce îngreunează determinarea


persoanei care controlează resursele din reţea.

• Nu exista securitate centralizată. Fiecare calculator trebuie sa folosească măsuri


de securitate pentru protecţia datelor.

• Cu cât numărul de calculatoare conectate creşte, devine din ce în ce mai dificilă


şi complexă administrarea reţelei.

• Nu există stocare centralizată a datelor. Trebuie menţinute backup-uri separate


ale datelor. Responsabilitatea cade în sarcina utilizatorilor individuali.

Reţele peer-to-peer există în cadrul reţelelor actuale de dimensiuni mai mari. Chiar şi
într-o reţea mai mare, utilizatorii pot partaja resurse direct cu alţi utilizatori fără a folosi
un server dedicat. Acasă, puteţi organiza o reţea peer-to-peer dacă aveţi mai multe
calculatoare. Puteţi partaja fişiere cu alte calculatoare, puteţi trimite mesaje între
calculatoare şi puteţi imprima documente folosind o imprimantă partajată.

Reţele de calculatoare de tip client-server


Într-o reţea client/server, clientul cere informaţii şi servicii din partea serverului. Serverul
oferă clientului informaţiile sau serviciile solicitate. Serverele dintr-o astfel de reţea
realizează de obicei diverse procesări pentru maşinile client - de exemplu, căutarea într-
o bază de date înainte de a trimite clientului înregistrările cerute.

Un exemplu de reţea client/server îl constituie mediul corporatist în care angajaţii


folosesc serverul de e-mail al companiei pentru a trimite, primi şi stoca e-mailuri.
Clientul de e-mail de pe calculatorul unui angajat trimite o cerere către server pentru a
descărca eventualele e-mailuri necitite. Serverul răspunde trimiţând e-mailurile solicitate
către client.

Într-un model client/server, serverele sunt întreţinute de către administratori de reţea.


Backup-urile de date şi măsurile de securitate sunt implementate de administratorul de
reţea. Administratorul de reţea controlează de asemenea accesul utilizatorilor la
resursele din reţea. Toate datele dintr-o reţea sunt stocate pe un server centralizat de
fişiere. Imprimantele partajate din reţea sunt de asemenea administrate de un server
centralizat de imprimare. Utilizatorii reţelei care deţin drepturile de acces necesare pot
accesa atât datele cât şi imprimantele partajate. Fiecare utilizator trebuie să aibă un
nume şi o parolă autorizate pentru a avea acces la resursele reţelei pe care au
permisiunea să le folosească.

Pentru protecţia datelor, administratorul trebuie să realizeze un backup de rutină al


tuturor fişierelor de pe servere. Astfel, dacă unul din calculatoare se strică sau datele
sunt pierdute, administratorul poate cu uşurinţă să recupereze datele pe baza unui
backup recent.
Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM?
Conţinutul se recomandă să fie predat în laboratorul de informatică sau într-o sală care
are videoproiector.

CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.
Ca materiale suport se pot folosi:
• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni: tipuri de reţele
de calculatoare
• Activităţi interactive, de genul următor:
o Activităţi de identificare a tipurilor de reţele
o Activităţi de descriere a modurilor de funcţionare a diverselor tipuri de reţele

Ca probe de evaluare se pot folosi:


Probe orale şi scrise
Tema 4. Topologii de reţele de calculatoare

Fişa suport: Topologii de reţele de calculatoare

Această fişă vizează competenţa:

Descrie topologiile reţelelor de calculatoare

Conţinuturi:

• Noţiunea de topologie

• Topologii de reţele: Bus (magistrală), Star (stea), Ring (inel), Star-Bus, Star-Ring,
Mesh

Modalitatea prin care se realizează conexiunea între calculatoarele unei reţele se


numeşte topologia fizică a reţelei de calculatoare. Topologia reţelei se referă nu numai
la modalitatea fizică de conectare ci şi la protocolul de conexiune.

Pentru desemnarea manierei de proiectare a unei retele se foloseste termenul


topologie. Trebuie să precizăm că există două tipuri de topologii: fizică şi logică.

Topologia fizică a unei reţele se referă la configuraţiile mediilor de transmisie, a


calculatoarelor şi perifericelor.

Topologia logică reprezintă metoda folosită pentru transferul informaţiilor de la un


calculator la altul.

Există următoarele topologii fizice:

• Bus (magistrală)

• Star (stea)

• Ring (inel)

• Star-Bus

• Star-Ring
• Mesh (plasă)

Topologia Bus (magistrală)

Această topologie este în general utilizată atunci când viitoarea reţea este simplă, mică
sau temporară (Figura 22). Într-o topologie de tip bus calculatoarele sunt conectate în linie.

Figura 22

Într-o reţea de tip bus, cablarea presupune existenţa unui cablu, de regulă coaxial, fără
nici un dispozitiv de amplificare a semnalului. Din acest motiv reţeaua se mai numeşte
şi reţea pasivă. Atunci când un calculator trimite un semnal ce conţine informaţii, toate
calculatoarele conectate la reţea îl primesc, dar numai unul dintre ele (cel a cărui
adresă corespunde cu adresa inclusă în mesajul transmis) acceptă informaţia. Celelalte
calculatoare o rejectează. La un anumit moment de timp, doar un singur calculator
poate transmite un mesaj. Fiecare calculator trebuie să aştepte eliberarea liniei pentru
a transmite propriul mesaj. Acest fapt, corelat cu numărul de calculatoare conectate,
poate afecta viteza de transmisie. Un alt aspect este cel legat de adaptarea bus-ului.
Deoarece avem o transmisie de tip pasiv, semnalele electrice genereză unde reflectate.
Pentru a evita acest fenomen nedorit, cele două capete libere ale bus-ului trebuiesc
adaptate, prin ataşarea unei impedanţe egale cu impedanţa caracteristică a mediului de
transmisie.

Avantajele topologiei de tip bus sunt:

• este simplă, foarte eficientă în reţele mici, uşor de utilizat;

• implică cele mai mici costuri (cele mai mici lungimi de cablu folosite);

• este foarte uşor de extins, folosind circuite repetoare;

• calculatoarele conţin plăci de reţea cu conectori de tip BNC.

Dezavantajele topologiei de tip bus sunt:


• încărcare prea mare a reţelei conduce la micşorarea vitezei de transmisie;

• fiecare conector ataşat la cablu produce o atenuare a semnalului transmis;

• este dificil de depanat o astfel de reţea: o conexiune imperfectă sau lipsa unui
"terminator" la capătul cablului, poate duce la întreruperea întregii reţele.

Topologia Star (stea)

Dezvoltată mai târziu, topologia stea a devenit cea mai populară topologie în domeniul
reţelelor datorită numărului redus de probleme care pot apărea. În topologia stea,
fiecare calculator are o singură conexiune direct legată la un hub sau un concentrator
(Figura 23). Un hub este un dispozitiv, instalat într-o locaţie centrală, care funcţionează
ca un nod central (nexus) pentru reţea. Serverele şi calculatoarele client sunt de
asemenea ataşate acestui hub, după cum se observă în figură. Dacă un cablu particular
se defectează, numai calculatorul conectat la acel segment este afectat. Celelalte
calculatoare vor continua să funcţioneze normal. Topologia stea este folosită în general
cu sistemul de cablare twised-pair. Singurul impediment al acestui tip de reţea este
costul hub-urilor. De obicei acest fapt este contrabalansat de uşurinţa prin care se
instalează cablul twisted-pair şi preţul scăzut al acestui tip de cablu.

Figura 23

Fiecare calculator comunică cu hub-ul central, care fie retransmite mesajele tuturor
celorlalte calculatoare (cazul reţelei de tip stea broadcast), fie numai calculatorului
destinaţie (cazul reţelei de tip stea cu comutaţie). În cazul reţelei de tip broadcast, hubul
poate fi activ sau pasiv. Un hub activ regenerează semnalul electric şi îl trimite tuturor
calculatoarelor conectate la el. Acest tip de hub este numit şi repetor multiport.

Huburile active precum şi comutatoarele (switch) trebuie să fie alimentate pentru a


funcţiona. Hub-ul pasiv acţionează doar ca punct de conexiune şi nu necesită
alimentare.

O reţea de tip stea se poate extinde prin conectarea în locul unui calculator a unui hub
suplimentar, permiţând astfel conectarea unui număr suplimentar de calculatoare.

Avantajele topologiei de tip stea sunt:

• introducerea ca şi scoaterea unui calculator se poate face uşor, fără a deranja


restul reţelei;

• utilizarea de hub-uri inteligente, cu microprocesor, permite diagnosticarea întregii


reţele;

• defectul apărut la nivelul unui calculator nu afectează funcţionarea reţelei.

Dezavantajele topologiei de tip stea sunt:

• fiabilitatea reţelei este dictată de fiabilitatea hub-ului; defectarea acestuia face ca


întreaga reţea să se blocheze;

• multe reţele de tip stea necesită un echipament special pentru retransmiterea


prin broadcast sau comutaţie a traficului;

• costul cablării este relativ ridicat faţă de alte topologii.

Topologia Ring (inel)

În general, o topologie bus în care cele două capete sunt conectate, formează o
topologie de tip inel (Figura 24). Topologia de tip inel este utilizată atunci când traficul
este sensibil la timpii de întârziere (fişiere audio sau video) sau atunci când numărul de
utilizatori care accesează datele este foarte mare. Fiecare calculator este conectat la
următorul aflat în inel şi fiecare retransmite următorului calculator ceea ce a primit de la
precedentul. Mesajele parcurg inelul într-o singură direcţie. Pentru că fiecare calculator
retransmite ceea ce a primit, un inel este o reţea activă şi nu se pune problema
atenuării semnalului.
Figura 24

Unele reţele de tip inel utilizează o metodă de trecere a unui jeton de la un calculator la
altul. Jetonul este un mesaj foarte scurt care este transfereat de a lungul inelului până la
calculatorul care vrea să transmită date altui calculator. Acest calculator modifică
mesajul jetonului, adaugă adresa destinatarului şi informaţia dorită şi transmite
acest pachet în reţea.

Fiecare calculator aflat pe traseu după expeditor primeşte odată cu jetonul şi informaţiile
utile. El transferă pachetul la calculatorul următor. Acest proces se repetă până când
calculatorul destinaţie îşi recunoaşte adresa. Calculatorul destinatar transmite în
aceeaşi manieră şi în acelaşi sens, un mesaj de confirmare. La primirea confirmării,
emiţătorul creează un nou jeton şi-l lansează în reţea, permiţând altui calculator să
captureze jetonul şi să transmită informaţii.

Viteza de circulaţie a jetonului este sficient de mare pentru a reduce timpii de întârziere.
De exemplu un jeton poate traversa o reţea inel cu lungimea de 200 m, de circa 10 000
de ori într-o secundă.

Avantajele topologiei inel sunt:

• toate calculatoarele au acces în mod egal la mediul de transmisie;

• atunci când sunt multe solicitări, reţeaua continuă să funcţioneze, mai lent, dar
nu se întrerupe.

Dezavantajele topologiei inel sunt:

• defectarea unui calculator afectează funcţionarea întregii reţele;

• introducerea sau scoaterea unui echipament din reţea se poate face numai cu
întreruperea temporară a reţelei;

• este dificilă depistarea unui defect în reţea.


Topologia Star-Bus

Este o reţea obţinută prin interconectarea mai multor hub-uri cu ajutorul topologiei de tip
bus, hub-uri ce au conectate la porturile lor calculatoare în topologie de tip stea (Figura
25).

Figura 25
Topologia Star-Ring

În topologia star-ring, cunoscută şi sub denumirea token-ring, este o reţea de tip stea
(fizic) dar care se comportă ca o topologie în inel (logic). Topologia logica descrie
modalitatea în care circulă semnalul nu cum arată cablurile. În cazul token-ring, sunt
folosite hub-uri speciale pentru a crea o cale de date care pasează semnalele de la o
staţie la alta într-un proces care se termină la staţia de la care a pornit. În concluzie,
topologia acestei reţele este aceea a unei stele fizice dar din punct de vedere logic este
un inel (Figura 26).

Topologia Mesh (plasă)

Figura 26
Topologia mesh (plasă) este un exemplu de sistem de legături care nu este folosit
aproape deloc. Descriind o reţea în care fiecare calculator conţine o conexiune
dedicată la fiecare alt calculator ne lovim de o nouă problemă (creşterea costurilor) în
timp ce încercăm să rezolvăm altele (siguranţa în funcţionare şi reducerea timpilor de
acces). Fiecare calculator are propria lui legătură la fiecare dintre calculatoarele
prezente (Figura 27), având dreptul de a transmite liber la orice destinaţie (în afară de
momentul în care primeşte date). Problemele apar pe măsură ce numărul de
calculatoare creşte.

Figura 27

Reţelele de tip mesh pot fi foarte uşor depanate şi un defect la o staţie nu duce la
întreruperea reţelei, aşa cum se întâmplă în cazul altor topologii. Legăturile redundante
permit transferul datelor între calculatoare pe mai multe rute, ceea ce conferă cea mai
bună fiabilitate dintre toate variantele. Din păcate, instalarea ca şi reconfigurarea unei
astfel de reţele sunt operaţii ce devin tot mai complicate pe măsură ce creşte numărul
calculatoarelor.

În practică se foloseşte o variantă hibridă, care îmbină topologia mesh cu cea de tip bus
sau star (topologie de tip arbore - tree).
Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM?
Conţinutul se recomandă să fie predat în laboratorul de informatică sau într-o
sală care are videoproiector.

CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor
cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.
Ca materiale suport se pot folosi:
• O prezentare multimedia care să conţină slide-uri pentru diferite tipuri de
topologii. În fiecare astfel de slide se va face o reprezentare grafică a
topologiei, se va descrie funcţionalitatea, se vor prezenta avantaje şi
dezavantaje ale tipului topologic respectiv.
• Activităţi interactive, de genul următor:
o Activităţi de asociere între tipul topologic şi graficul său
o Activităţi de asociere a tipului topologic cu un avantaj/dezavantaj
prezentat
o Activităţi de alegere a uneia sau altei topologii, în funcţie de date
iniţiale ale unei probleme concrete.

Ca probe de evaluare se pot folosi:


Probe orale şi scrise
Unitatea de învăţământ __________________

IV. Fişa rezumat

Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt.
elev A1 A2 A3 A1 A2 A3 A1 A2 A3

1 zz.ll.aaaa 1

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1

57
...

Y
• Competenţe care trebuie dobândite/Rezultatele învăţării

Această fişă de înregistrare este făcută pentru a evalua, în mod separat, evoluţia
legată de diferite competenţe. Acest lucru înseamnă specificarea competenţelor tehnice
generale şi competenţelor pentru abilităţi cheie, care trebuie dezvoltate şi evaluate.
Profesorul poate utiliza fişele de lucru prezentate în auxiliar şi/sau poate elabora alte
lucrări în conformitate cu criteriile de performanţă ale competenţei vizate şi de
specializarea clasei.

• Activităţi efectuate şi comentarii

Aici ar trebui să se poată înregistra tipurile de activităţi efectuate de elev,


materialele utilizate şi orice alte comentarii suplimentare care ar putea fi relevante
pentru planificare sau feed-back.

• Priorităţi pentru dezvoltare

Partea inferioară a fişei este concepută pentru a menţiona activităţile pe care


elevul trebuie să le efectueze în perioada următoare ca parte a viitoarelor module.
Aceste informaţii ar trebui să permită profesorilor implicaţi să pregătească elevul pentru
ceea ce va urma.

• Competenţele care urmează să fie dobândite

În această căsuţă, profesorii trebuie să înscrie competenţele care urmează a fi


dobândite. Acest lucru poate implica continuarea lucrului pentru aceleaşi competenţe
sau identificarea altora care trebuie avute in vedere.

• Resurse necesare

Aici se pot înscrie orice fel de resurse speciale solicitate:manuale tehnice, reţete,
seturi de instrucţiuni şi orice fel de fişe de lucru care ar putea reprezenta o sursă de
informare suplimentară pentru un elev care nu a dobândit competenţele cerute.

59
Notă: acest format de fişă este un instrument detaliat de înregistrare a progresului
elevilor. Pentru fiecare elev se pot realiza mai multe astfel de fişe pe durata
derulării modulului, aceasta permiţând evaluarea precisă a evoluţiei elevului, în
acelaşi timp furnizând informaţii relevante pentru analiză.
V. Bibliografie

1. Ionescu, Dan. (2007). Retele de calculatoare, Alba Iulia: Editura All

2. Georgescu, Ioana. (2006). Sisteme de operare, Craiova: Editura Arves

3. ***. La www.resurse.org/capitol1.html. 24.04.2009

4. Albu, Ion. (2008). Componente electronice. La www.unsite.ro/pag.html,


23.04.2009

5. ***. La http://www.euro.ubbcluj.ro/~alina/cursuri/internet-teorie/1-2-1.htm

6. ***.Lahttp://facultate.regielive.ro/laboratoare/calculatoare/retele_de_calculatoare-
92483.html

7. ***. La http://lectiieco.110mb.com/page4/_files/net/retele3.doc

8. Rughiniş, Răzvan.(2007).Administrarea reţelelor locale,Bucureşti: Editura


Printech
Modele de Referinţă OSI şi TCP/IP

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................... 2

II. Documente necesare pentru activitatea de predare .................................................... 3

III. Resurse ...................................................................................................................... 4

Tema 1. Modelul de referinţă OSI ................................................................................ 4

Fişa suport - Modelul OSI: structură şi funcţionare................................................... 4

Tema 2. Modelul TCP/IP ............................................................................................ 17

Fişa suport - Modelul TCP/IP: structură şi funcţionare ........................................... 17

Tema 3. Comparaţie între modelele OSI şi TCP/IP ................................................... 23

Fişa suport - Compararea modelelor OSI şi TCP/IP ............................................... 23

IV. Fişa rezumat ............................................................................................................ 27

V. Bibliografie ................................................................................................................ 28
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul informaţică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul MODELE DE REFERINŢĂ OSI ŞI TCP/IP pentru care a fost elaborat


materialul are alocate un număr de 120 ore, din care:

Activităţi de predare 120 de.ore

Parcurgerea modulului se face în saptamânile S7-S12 din anul I de studiu.

Competenţa /
Rezultatul Teme Fişe suport
învăţării

Descrie modelul • Tema 1. Modelul de referinţă • Fişa suport - Modelul OSI:


de referinţă OSI OSI structură şi funcţionare

Prezintă modelul • Tema 2. Modelul TCP/IP • Fişa suport - Modelul


TCP/IP TCP/IP: structura şi
functionare

Compară • Tema 3. Comparaţie între • Fişa suport - Compararea


modelele OSI şi modelele OSI şi TCP/IP modelelor OSI şi TCP/IP
TCP/IP

Absolventul învăţământului postliceal cu specialitatea Administrator reţele locale şi


de comunicaţii trebuie să fie capabil să utilizeze echipamentele reţelelor de
calculatoare, să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să
cunoască şi aplice topologii de reţele locale (LAN) şi reţele globale (WAN), modele de
referinţă OSI (Open System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru
cablarea structurată, router-e în conformitate cu standardele în vigoare.

2
II. Documente necesare pentru activitatea de predare
Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Administrator reţele


locale şi de comunicaţii., nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau
www.edu.ro , secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Administrator reţele locale şi de comunicaţii.,


nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar
III. Resurse

Tema 1. Modelul de referinţă OSI


Fişa suport - Modelul OSI: structură şi funcţionare

Modelul de referinţă OSI

Folosirea noilor tehnologii de comunicatie folosind reţelele de computere apărute în anii


’80 au determinat o creştere a productivităţii multor companii. Acest lucru a provocat o
reacţie în lanţ: cu cât companiile se dezvoltau mai mult, cu atât nevoia de comunicare
era mai mare. Astfel s-au realizat noi reţele iar cele existente au fost extinse.

Însă primele probleme care au apărut au fost cele legate de comunicarea între reţele
care foloseau echipamente diferite.

Pentru a rezolva acest gen de probleme, Organizaţia Internaţională de Standardizare


(International Organization for Standardization - ISO) a creat în 1984 un model ce se
numeşte Modelul de referinta OSI (Open Systems Interconnect). Modelul a fost
creat şi dezvoltat cu scopul de a crea o arhitectură cu un model de reţea abstract
împărţit pe niveluri, şi un set de funcţii specifice fiecărui nivel. Prin standardizare se
dorea obţinerea unui model de referinţă pe baza căruia toţi producătorii să poată
construi echipamente compatibile. Însusi termenul de Open, din denumirea modelului,
semnifică faptul că utilizarea standardelor este publică şi gratuită spre deosebire de
sistemele “proprietar” a căror folosire trebuie licenţiată de firma care le-a produs şi
distribuit.

Modelul de referinţă OSI permite vizualizarea traseului parcurs de informaţii sau


pachete de date, de la un program de aplicaţii (de tipul documentelor, foilor de calcul
tabelar, bazelor de date, prezentărilor etc.) la un alt program de aplicaţii localizat într-un
alt computer din reţea, chiar dacă expeditorul şi destinatarul fac parte din reţele cu
topologii diferite, cu tipuri diferite de medii.

Acest model este conceput ca având şapte straturi (sau niveluri), fiecare având funcţii
specifice, realizând împreună comunicarea în reţea. Această separare a funcţiilor într-o
reţea se numeste stratificare (layering). Funcţiile nu specifică cum trebuie efectuată o
operaţiune, ci doar ce trebuie să îndeplinească un anumit nivel, modul de realizare fiind
sarcina protocoalelor (seturi de reguli şi metode). Implementarea protocoalelor se poate
realiza fie software, fie hardware, fie în ambele moduri. În general producătorii
implementează nivelele superioare în software şi cele inferioare în hardware.

Proiectarea arhitecturii pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a


sistemului. De exemplu, schimbarea mediului de comunicaţie nu determină decât
modificarea nivelului fizic, lăsând intacte celelalte nivele.

4
Comunicarea în reţea

Să luăm ca exemplu de comunicare întâlnit zi de zi comunicarea între două şcoli. La


nivel superior, directorii comunică între ei. Similar şi profesorii comunică între ei. Nu în
ultimul rând, şi elevii comunică între ei printr-un limbaj caracteristic.

Pentru ca această comunicare să fie posibilă, există nişte reguli de comunicare ce sunt
respectate de fiecare categorie de persoane.

DIRECTOR 1 DIRECTOR 2
Reguli între directori
Informaţii pentru Informaţii pentru
profesori profesori

PROFESOR PROFESOR
Reguli între profesori
Informaţii pentru Informaţii pentru
elevi elevi

Reguli între elevi


ELEV ELEV

Acesta este un exemplu bun pentru a înţelege ce presupune comunicarea bazată pe


niveluri şi protocoale.

Cele sapte niveluri ale modelului OSI sunt:

7 Aplicaţie
6 Prezentare
5 Sesiune
4 Transport
3 Reţea
2 Legătură de date
1 Fizic
Fiecare nivel este independent, însă oferă servicii nivelului situat deasupra lui şi
primeşte de la cel de sub el, comunicarea fiind realizată în ambele sensuri. Nivelele
sunt adesea identificate nu doar prin nume ci şi prin cifre. Astfel nivelul Aplicaţie este
considerat nivelul 7 iar cel Fizic nivelul 1.

Noţiunea de protocol

Ca şi între oameni, pentru a putea să comunice între ele, calculatoarele trebuie să


vorbească acelaşi limbaj, sau altfel spus, să folosescă acelaşi protocol. Aşadar, un
protocol este un set de reguli pe care fiecare calculator trebuie să-l respecte pentru a
comunica cu un altul.

Dacă vorbim de conversaţie între două calculatoare, apar următoarele întrebări:

Ce putem transmite?
DATE

În ce format transmitem?
TEXT, GRAFIC, VIDEO, AUDIO...

Reguli de transmitere?
PROTOCOALE, STANDARDE

Medii de transmisie?
CABLE, ATMOSFERĂ...

Funcţiile nivelurilor OSI

Fiecare nivel OSI defineşte un set de funcţii, protocoalele stabilind modul în care
sistemul furnizează aceste funcţii.

Nivelul n al unui calculator poate comunica cu nivelul n al altuia. Prin urmare, se spune
că regulile folosite în comunicare se numesc protocoale de nivel n. În realitate datele
nu sunt transmise de la nivelul n al unei maşini către nivelul n al alteia. În schimb,
fiecare nivel realizează prelucrările specifice asupra datelor şi le transmit nivelului
inferior, până la nivelul fizic unde se realizează schimbul efectiv de date. Doar din punct
de vedere logic se poate vorbi de o "conversaţie" între nivelurile a două maşini.

Deci fiecare nivel al modelului OSI are un set predeterminat de funcţii pe care le
realizează pentru a face posibilă comunicarea în reţea.
Aceste funcţii ale modelului OSI sunt:

Aplicaţie 7 Furnizează servicii de reţea pentru aplicaţii

6 Transformă formatul datelor pentru a asigura o


Prezentare interfaţă standard pentru nivelul aplicaţie

5 Asigură comunicarea între o aplicaţie locală şi


Sesiune una la distanţă

4 Asigură transportul sigur şi menţine fluxul de


Transport date în reţea

3 Asigură adresarea logică şi selectarea căii de


Reţea rutare

2 Asigură adresarea fizică si accesul la mediul de


Legătură de date transport

Fizic 1 Asigură transmisia binară a datelor

Privind în ansamblu, nivelurile 7, 6 şi 5 (Aplicaţie, Prezentare, Sesiune) se ocupă cu


procesarea locală a informaţiei, iar ultimele 4 niveluri (Transport, Reţea, Legătură de
date şi Fizic) se ocupă cu definirea modului în care trebuie să circule datele între
echipamente).

Încapsularea

După cum arătam mai sus, nivelurile de la emiţător comunică cu echivalentul lor de la
receptor, de exemplu nivelul 5 al emiţătorului transmite informaţii nivelului 5 al
receptorului. Comunicarea se realizează pe baza protocoalelor fiecărui nivel. Acest tip
de comunicare se numeste comunicare peer-to peer. Pentru a putea fi adresată
informaţia către un anumit nivel corespunzător, şi pentru ca acesta să o poată
recunoaşte ca fiind adresată lui, datele sunt supuse unor modificări pe parcursul
comunicării. Acest proces este numit încapsulare, iar în cadrul lui informaţiile sunt
grupate în pachete.

Un pachet de date este o unitate de informaţii grupate logic care circulă între computere
(unităţi de date - Protocol Data Units - PDUs).

În pachete sunt incluse informaţiile de la emiţător, precum şi alte elemente care sunt
necesare pentru a face posibilă şi sigură comunicarea cu receptorul. Prin procesul de
încapsulare fiecare nivel adaugă un anumit identificator la informaţia primită (antete /
headers, secvenţe terminale / trailers şi alte informaţii) şi o trimite mai departe. Astfel,
de la emiţător datele pornesc de la nivelul 7 Aplicaţie şi ajung să fie împachetate până
la nivelul 1 Fizic iar la receptor se va derula procesul invers, despachetând de la nivelul
1 spre nivelul 7.
Procesul de conversie a datelor presupune următorii paşi:

1. Construirea datelor. Utilizatorul scrie email-ul al cărui text şi eventual imagini vor fi
convertite în straturile superioare (7,6,5) pentru a avea un format care să poată fi trimis
în reţea.

2. Segmentarea datelor. Se face la nivelul 4, în aşa fel încât se garantează că datele


vor ajunge în siguranţă de la un calculator la altul.

3. Adaugarea adreselor de reţea. Se face la nivelul nivelului 3 şi se face prin


adaugarea unui header la segmentul nivelului 3, rezultând ceea ce numim pachet.
Acest header vine cu informaţii deosebit de preţioase: adresa logică către care va fi
expediat pachetul, adresa logică a sursei. Tot la acest nivel se decide care va fi
următoarea maşină căreia i se va livra pachetul (next hop).

4. Adăugarea headerului de strat 2. Aici se adaugă un header care conţine informaţii


cu privire la următoarea maşină care va primi acea informaţie. Rezultatul acestei
asamblări fiind ceea ce numim un cadru (frame). Trebuie deosebită această adresare
de cea de la layer 3: spre exemplu dacă sunt într-o reţea A şi trimit informaţie în aceeaşi
reţea, IP-ul destinaţiei va fi al maşinii către care trimit, MAC-ul deasemeni; pe când
dacă trimit într-o altă reţea, IP-ul va fi al destinaţiei, iar MAC-ul va fi al “default gateway-
ul” din reţeaua A în care ne aflăm.

5. Convertirea în biti pentru transmitere. Cadrul trebuie convertit într-un format binar
pentru transmiterea printr-un mediu de propagare. O functie de tip clocking permite
echipamentelor să distingă aceşti biţi, pe măsură ce aceştia călătoresc prin mediul de
transmitere. Mediul fizic de transmitere poate varia de-a lungul căii folosite.

Denumirea fiecărui tip de date corespunzatoare fiecărui nivel:

DATE
7 Aplicaţie Aplicaţie 7
DATE
6 Prezentare Prezentare 6
DATE
5 Sesiune Sesiune 5
SEGMENTE
4 Transport Transport 4
PACHETE
3 Reţea Reţea 3
CADRE
2 Legătură de date Legătură de date 2
BIŢI
1 Fizic Fizic 1
În continuare vom detalia ce se întâmplă la fiecare nivel şi cum se transformă
informaţiile de la emiţător la receptor.

Nivelul Aplicaţie

7 Aplicaţie Furnizează servicii de reţea pentru aplicaţii

6 Prezentare
5 Sesiune
4 Transport
Pentru a fi mai uşor să vă amintiţi despre acest
3 Reţea nivel, gândiţi-vă la:

2 Legătură de date
BROWSER
1 Fizic

Nivelul Aplicaţie permite programelor de aplicaţii să acceseze servicii de reţea


precum accesul la baze de date, emailul şi transferul de fişiere prin FTP.

Nivelul Aplicaţie identifică şi stabileşte disponibilitatea partenerului de comunicaţie,


sincronizează aplicaţiile între ele şi stabileşte procedurile pentru controlul integrităţii
datelor şi erorilor. De asemenea identifică dacă există suficiente resurse pentru a sprijini
comunicaţia între parteneri.

La acest nivel începe procesul de încapsulare. Astfel, datelor li se adaugă un antet


numit application header. Acesta conţine informaţii ce permit receptorului
recunoaşterea informaţiilor primite.

Protocoale de la acest nivel care fac posibilă comunicarea sunt:

• DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) - atribuirea dinamica de adrese IP


echipamentelor de reţea,

• DNS (Domain Name System) – translatarea numelor în adrese IP,

• FTP (File Transfer Protocol) - transfer de fişiere,


• HTTP (Hyper Text Transfer Protocol) - aplicaţii web (prezentare, baze de date
etc.),

• IMAP (Internet Message Access Protocol) şi POP (Post Office Protocol) –


protocoale folosite de clienţii locali de email de preluare a e-mail-urilor de pe
servere de email,

• SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – standard pentru transmiterea e-mail-


urilor,

• SNMP (Simple Network Management Protocol) -administrare şi monitorizare,

• SSH (Secure Shell) – transmitere securizată a datelor,

• Telnet - terminale virtuale,

Aceste protocoale vor fi studiate în amănunt în modulul următor.

Nivelul Prezentare

7 Aplicaţie
6 Prezentare Transformă formatul datelor pentru a asigura o
interfaţă standard pentru nivelul aplicaţie

5 Sesiune
4 Transport
Trebuie să priviţi acest nivel ca cel la care are
loc codificarea datelor într-un format comun (ASCII,
3 Reţea de exemplu).

2 Legătură de date Formatul comun


al datelor
1 Fizic

Nivelul Prezentare este nivelul care formatează datele pe care nivelul aplica ţie al unui
sistem le transmite, pentru ca acestea să fie standardizate şi deci să poată fi citite de
către nivelul aplicaţie al altui sistem. Atunci când este necesar, nivelul face translaţie
între diferitele formate ale datelor folosind un format comun pentru reprezentarea
acestora.

În procesul de încapsulare antetul nivelului 6 (presentation header) este adăugat la cel


primit de la nivelul 7 şi este transmis către nivelul 5.
Nivelul Sesiune

7 Aplicaţie
6 Prezentare
5 Sesiune Asigură comunicarea între o aplicaţie locală şi
una la distanţă

4 Transport
3 Reţea Într-un cuvânt, acest nivel poate fi exprimat ca:

2 Legătură de date
Dialog
1 Fizic

După cum spune chiar numele său, nivelul Sesiune stabileşte, gestionează şi
finalizează sesiunile de comunicaţie între aplicaţii. Prin sesiune se înţelege dialogul
între două sau mai multe entităţi.

Altfel spus, nivelul Sesiune este responsabil de crearea conexiunilor, de sincronizarea


şi menţinerea lor şi de întreruperea acestora. În plus, acest nivel oferă garanţii în ceea
ce priveşte expedierea datelor, clase de servicii şi raportarea erorilor.

Antetul adăugat la acest nivel se numeşte session header. Până în acest moment
al încapsulării informaţia transmisă are denumirea de date.

Protocoale pentru acest strat: ADSP, NetBEUI, NetBIOS.


Nivelul Transport

7 Aplicaţie
6 Prezentare
5 Sesiune
Asigură transportul sigur şi menţine fluxul de
4 Transport date în reţea

3 Reţea
2 Legătură de date Gândiţi-vă la calitatea serviciilor sau la
încredere!
1 Fizic Încredere

Nivelul Transport are rolul de a transporta datele în siguranţă şi de a asigura şi


menţine un flux al acestora.

Nivelul furnizează un serviciu pentru transportul datelor către nivelurile superioare şi, în
special, caută să vadă cât de sigur este transportul prin reţea. Nivelul transport oferă
mecanisme prin care stabileşte, întreţine şi ordonă închiderea circuitelor virtuale;
detectează „căderea" unui transport şi dispune refacerea acestuia; controlează fluxul de
date pentru a preveni rescrierea acestora.

Pentru realizarea acestor responsabilităţi, datele sunt descompuse în unităţi mai mici,
segmente, numite şi unitati de date de nivel Transport (transport layer Protocol Data
Units - PDUs) pentru a fi mai uşor administrate. Un PDU descrie datele care se
deplaseaza de la un nivel la altul în modelul OSI.

Antetul (transport header) adăugat la acest nivel conţine informaţii legate de porturi,
numere de secvenţă şi de confirmare, necesare pentru transferul sigur al datelor.

Protocoale: TCP şi UDP, SPX, PEP, VOTS.


Nivelul Reţea

Este unul dintre cele mai complexe niveluri; asigură conectivitatea şi selecţia căilor de
comunicaţie între două sisteme ce pot fi localizate în zone geografice diferite.

Nivelul Reţea adaugă antetul propriu transformând segmentele de la nivelul Transport


în pachete. Acest antet conţine adresele logice ale interlocutorilor precum şi informaţii
de control, rolul acestui nivel fiind adresarea între hosturi şi rutarea pachetelor (găseşte
cea mai bună cale pe care informaţia trebuie să o parcurgă pentru a ajunge la
destinaţie).

Protocoale: ARP (mapează adrese MAC cu IP), ICMP (folosit pentru anunţarea
erorilor), IGP, IS-IS, IGRP, EIGRP, RIP (toate sunt protocoale de routare folosite pentru
schimbarea tabelelor de routare între routere), IPX, IP.

7 Aplicaţie
Gândiţi-vă la selectarea liniilor de cale ferată într-o
6 Prezentare gară, adresare, selecţia căilor de comunicaţie.

5 Sesiune
Adresarea şi rutarea
4 Transport pachetelor.

3 Reţea Asigură adresarea logică şi selectarea căii de


rutare
2 Legătură de date
1 Fizic
Nivelul Legătură de date

Este nivelul care face trecerea datelor din calculator în mediul prin care este trimisă
informaţia (cablu, fibra optică sau unde radio).

Acest nivel controlează fluxul de date în mediul de transport, oferă adresarea fizică
(adresele MAC). Aici se regăsesc tehnologiile care asigură diferite topologii logice ale
reţelelor (Ethernet, IEEE 802.3, IEEE 802.5, FDDI, Token Ring etc).

Cu alte cuvinte nivelul Legătură de date este responsabil cu adresarea fizică şi cu


accesul la mediu (canal de comunicare).

La nivelul Legătură de date pachetele primite de la nivelul Reţea sunt transformate în


cadre (frame-uri). Antetul adăugat la formarea cadrelor conţine adresa fizică a
interlocutorilor, iar coada adăugată conţine informaţii pentru corectarea de erori.

7 Aplicaţie
Gândiţi-vă la controlul accesului pe un aeroport.
6 Prezentare
5 Sesiune controlul
accesului
4 Transport
3 Reţea
Asigură adresarea fizică si accesul la mediul de
2 Legătură de date transport

1 Fizic

Protocoale: HDLC, LAPB, LAPD, PPP, SLIP. Multe dintre acestea definesc modalitatea
de încapsulare în liniile seriale.
Nivelul Fizic

Nivelul Fizic defineşte specificaţiile electrice şi fizice ale mediilor de comunicare şi ale
echipamentelor. Specificaţiile vizează nivelul voltajului din cablu, tipurile de cablu, ratele
de transmisie a datelor, distanţa maximă de transmisie, conectorii fizici.

Nivelul Fizic transformă cadrele în biţi pentru a putea fi transmişi prin mediul de
comunicare.

7 Aplicaţie
6 Prezentare
Gândiţi-vă la semnale şi medii de transmisie.
5 Sesiune
4 Transport semnale şi medii
3 Reţea de transmisie

2 Legătură de date
1 Fizic Asigură transmisia binară a datelor
Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informaţică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor


cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o pentru fiecare nivel: denumire nivel, rol şi funcţionare.
o prezintarea transferului informaţiei de la un calculator la altul, prin reţea,
urmărind pas cu pas ce se întamplă la fiecare nivel.
• Activităţi interactive, de genul urmator:
o Activităţi drag & drop cu ordonarea corectă a nivelurilor OSI
o Activităţi de asociere între numele nivelurilor şi numărul de ordine
o Activităţi de asociere a rolului unui nivel cu denumirea potrivită
o Activităţi de tip rebus, împerechere, completare cu noţiunile învăţate

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise
Tema 2. Modelul TCP/IP
Fişa suport - Modelul TCP/IP: structură şi funcţionare

Modelul de referinţă TCP/IP

Deşi modelul de referinţă OSI a fost creat pentru asigurarea interoperabilităţii


echipamentelor de reţea, modelul TCP/IP a fost conceput pentru a oferi o referinţă
pentru dezvoltarea de protocoale compatibile.

Modelul de referinţă TCP/IP şi stiva protocolului TCP/IP (TCP/IP protocol stack) au


făcut posibilă comunicarea între două computere aflate în oricare parte a lumii, cu
viteza luminii.

Astfel, TCP (Tranmission Control Protocol) are rolul de împărţire a datelor în


pachete şi asigură transmiterea corectă a mesajelor între computere. Pachetele sunt
numerotate, putându-se verifica primirea lor în forma în care au fost transmise şi
reconstituirea mesajelor lungi, formate din mai multe pachete.

IP (Internet Protocol) asigură livrarea pachetelor numai dacă în funcţionarea


reţelelor nu apar erori. Dacă un mesaj este prea lung, IP cere fragmentarea lui în mai
multe pachete. Transmiterea pachetelor IP se face între calculatoare gazdă şi nu direct
între programele de aplicaţie.

Protocolul TCP/IP are avantajul că nu depinde de configuraţia hardware, de mediile de


transmisie, şi este suportat de majoritatea sistemelor de operare.

Spre deosebire de OSI, modelul TCP/IP are doar patru niveluri:

4 Aplicaţie
3 Transport
2 Internet
1 Acces reţea
Deşi două dintre niveluri au acelaşi nume ca la modelul OSI, nu trebuie confundate între
ele pentru că fiecare nivel are funcţii total diferite pentru fiecare model în parte.

Nivelul Aplicaţie

Proiectanţii TCP/IP au
considerat că protocoalele
de nivel superior trebuie să
includă detaliile nivelurilor
prezentării şi sesiunii ale
modelului OSI. Pur şi simplu
au creat un nivel aplicaţie
care manevreaza
protocoalele de nivel
superior, problemele de
reprezentare, codificările şi TCP/IP
controlul dialogurilor. TCP/IP
combină toate aceste
deziderate într-un singur
nivel, care asigură
împachetarea corectă a
datelor pentru nivelul următor.

Nivelul Aplicaţie oferă servicii de reţea aplicaţiilor utilizator cum ar fi browserele web,
programele de e-mail, terminalul virtual (TELNET), transfer de fişiere (FTP).

Nivelul Transport

Nivelul transport al modelului


TCP/IP administrează transmisia
de date de la un computer la
altul, asigurând calitatea
serviciului de comunicare,
siguranţa liniei de transport,
controlul fluxului şi detecţia şi
corecţia erorilor. Una dintre
TCP/IP funcţiile acestui nivel este de a
împărţi datele în segmente mai
mici pentru a fi transportate uşor
prin reţea. El este proiectat astfel
încât să permită conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă, respectiv,
destinaţie.

În acest sens Nivelul Transport implică două protocoale capăt-la-capăt: protocolul de


control al transmisiei (TCP) şi protocolul datagrama al utilizatorului (UDP)
TCP (Trasmission Control Protocol) este un protocol sigur orientat pe conexiune care
permite ca un flux de octeţi trimişi de pe o maşină să ajungă fără erori pe orice altă
maşină din reţea. Orientarea pe conexiune nu semnifica faptul că există un circuit între
computerele care comunică, ci faptul că segmentele nivelului Aplicaţie călătoresc
bidirecţional între două gazde care sunt conectate logic pentru o anumită perioadă.
Acest proces este cunoscut sub denumirea de packet switching.

TCP/IP fragmentează fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj


nivelului Internet. TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un
emiţător rapid nu inundă un receptor lent cu mai multe mesaje decât poate acesta să
prelucreze.

Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un protocol
nesigur, fără conexiuni, destinat aplicaţiilor care doresc să utilizeze propria lor
secvenţiere şi control al fluxului. Protocolul UDP este de asemenea mult folosit pentru
interogări rapide întrebare-răspuns, client-server şi pentru aplicaţii în care comunicarea
promptă este mai importatntă decât comunicarea cu acurateţe, aşa cum sunt aplicaţiile
de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.

Nivelul Internet

Iniţial nivelul reţea trebuia


să asigure rutarea
pachetelor în interiorul
unei singure reţele. Cu
timpul a apărut
posibilitatea interconexiunii
între reţele, astfel încât
acestui nivel i-au fost
adăugate funcţionalităţi de
TCP/IP
comunicare între o reţea
sursă şi o reţea destinaţie.

Pe lângă rolul nivelului


Internet de a trimite
pachete de la sursă spre reţeaua internetwork (dintre reţele) este şi cel de a controla
sosirea lor la destinaţie indiferent de traseul sau reţelele traversate până la destinaţie.
Protocolul specific care guvernează acest nivel se numeşte protocol Internet (IP). În
acest nivel se realizează alegerea căii optime şi distribuirea pachetelor. Acesta este
locul unde acţioneaza routerul în internet.

În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o


adresă destinaţie, folosind şi unele protocoale adiţionale, precum ICMP sau IGMP.
Determinarea drumului optim între cele două reţele se face la acest nivel.
Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecţie a erorilor fiind plasată la
nivelurile superioare (de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu şi IPv6), integritatea
pachetelor este asigurată de sume de control.

Nivelul Acces reţea

Pe acest nivel sunt definite


Standardele şi tehnologiile Ethernet
IEEE 802.3, precum CSMA/CD şi
10BASE-T.

Acest strat se ocupă cu toate serviciile TCP/IP


pe care le necesită un pachet IP
pentru a realiza o legatură fizică,
incluzând şi detalii legate de
tehnologiile LAN şi WAN, de medii de
transmisie, adică ceea ce fac nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic.

Protocoalele TCP/IP

FTP HTTP SMTP DNS DNS TFTP

TCP UDP

IP

Alte LAN şi
INTERNET LAN
WAN
Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informaţică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor


cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o pentru fiecare nivel: denumire nivel, rol şi funcţionare.
o prezintarea transferului informaţiei de la un calculator la altul, prin reţea,
urmărind pas cu pas ce se întamplă la fiecare nivel.
• Activităţi interactive, de genul urmator:
o Activităţi drag & drop cu ordonarea corectă a nivelurilor TCP/IP
o Activităţi de asociere între numele nivelurilor şi numărul de ordine
o Activităţi de asociere a rolului unui nivel cu denumirea potrivită
o Activităţi de tip rebus, împerechere, completare cu noţiunile învăţate

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise
Tema 3. Comparaţie între modelele OSI şi TCP/IP
Fişa suport - Compararea modelelor OSI şi TCP/IP

Comparaţie OSI - TCP/IP

Modelul OSI şi modelul TCP/IP sunt ambele modele de referinţă folosite pentru a
descrie procesul de transmitere a datelor.

Dar de ce trebuie să le studiem pe amândouă când unul poate ar fi suficient?

Modelul OSI este folosit pentru dezvoltarea standardelor de comunicaţie pentru


echipamente şi aplicaţii ale diferiţilor producători. Specialiştii îl preferă pentru analize
mai atente şi ca fundament în orice discuţie legată de reţele.

Pe de altă parte este adevărat că TCP/IP este folosit pentru suita de protocoale TCP/IP
şi este mai folositor pentru că este implementat în lumea reală.

Ca utilizatori finali avem de-a face numai cu nivelul aplicaţie, dar cunoaşterea detaliată
a nivelurilor este vitală pentru realizarea unei reţele. Este adevărat că majoritatea
utilizatorilor nu ştiu mai nimic despre protocoale de rutare sau alte detalii, dar este de
asemenea adevărat că aceşti utilizatori nu trebuie să realizeze reţele scalabile şi sigure
aşa cum trebuie să realizeze un specialist.

Comparând cele două modele de referinţă (OSI şi TCP/IP) vedem diferenţe însă
sunt şi asemănări. Deşi modelul OSI are 7 niveluri iar TCP/IP are doar 4 niveluri, rolul
lor per ansamblu este în final acelaşi.

OSI TCP/IP
7 Aplicaţie 4

6 Prezentare Aplicaţie
5 Sesiune
4 Transport 3 Transport

3 Reţea 2 Internet

2 Legătură de date
Acces reţea
1 Fizic 1
Asemănări

• Ambele au niveluri

• Ambele au nivelul aplicaţiei, deşi fiecare conţine servicii diferite

• Ambele au nivelurile reţelei şi transportului comparabile

• Ambele folosesc tehnologia de tip packet switching (nu cea circuit switching)

• Administratorii de reţea trebuie să le cunoască pe amândouă

Deosebiri

• TCP/IP combină în nivelul său Aplicaţie (4) nivelele Aplicaţie (7), Prezentare
(6) şi Sesiune (5) din modelul OSI.

• TCP/IP combină nivelul Legătură de date (2) şi nivelul Fizic (2) din modelul OSI
într-un singur nivel numit Acces Reţea (1).

• TCP/IP pare a fi mai simplu deoarece are mai puţine niveluri.

• Protocoalele TCP/IP reprezintă standardele pe baza cărora s-a dezvoltat


Internetul.

• Reţelele tipice nu sunt construite pe baza protocoalelor OSI, deşi modelul OSI
este considerat ca ghid.

• TCP / IP foloseşte protocolul UDP care nu garantează întotdeauna livrarea de


pachete precum face nivelul transport din modelul OSI.

Un specialist va folosi modelul OSI, dar şi protocoalele TCP/IP. Va privi protocolul TCP
ca pe un protocol al nivelului Transport (4) din modelul OSI, IP ca pe un protocol al
nivelului Reţea (3) din modelul OSI, şi Ethernet ca o tehnologie a nivelelor Legătură
de date şi Fizic (2 şi 1) din modelul OSI.
Concluzii:

Avantajele oferite de împărţirea reţelelor în niveluri sunt:

- Standardizarea componentelor reţelelor, permiţând astfel crearea acestora de


către diversi producători.

- Permiterea comunicării între tipuri diferite de componente software şi hardware.

- Previne ca schimbările apărute într-un nivel să nu afecteze celelalte niveluri,


permiţând astfel dezvoltarea rapidă a acestora.

- Fenomenul de comunicare în reţea este descompus în părţi mai mici şi implicit


mai simple.

- Comunicarea prin reţea devine mai puţin complexă, înţelegerea şi învăţarea


modului în care informaţia este trimisă şi primită devenind mai uşor de făcut.

Studierea acestor niveluri permite să înţelegem cum circulă pachetele de date de la


o reţea la alta şi ce echipamente operează în fiecare nivel în momentul când informaţia
circulă prin el. Astfel troubleshooting-ul problemelor care pot apărea în cursul fluxului
pachetului de date se poate face mai uşor.
Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informaţică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor


cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o Diferenţele şi asemănările dintre cele două modele
• Activităţi interactive, de genul urmator:
o Activităţi drag & drop pentru evidenţierea asemănărilor şi diferenţelor între
cele două modele
o Activităţi de tip rebus, împerechere, completare cu noţiunile învăţate

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise
IV. Fişa rezumat
Unitatea de învăţământ __________________

Fişa rezumat

Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt. A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3
elev
1 zz.ll.aaaa 1
2
3
4
...
Y

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1

27
V. Bibliografie

1. CCNA (2005) -Ghid de studiu independent, Bucureşti:Editura Bic All

2. Peterson, Larry., Davie, Bruce .(2001). Reţele de calculatoare.O abordare


sistematică, Bucureşti:Editura ALL Educational

3. Cristea, Valentin.,Nicolae, Ţăpuş.(1992). Reţele de calculatoare, Bucureşti:


Editura Teora

4. Bănică, Ion. (1998). Reţele de comunicaţii între calculatoare, Bucureşti:


Editura Teora

5. Munteanu, Adrian., Greavu, Valerică.(2006), Reţele de calculatoare,


proiectare şi administrare, Iaşi:Editura Polirom

6. Held, Gilbert. (1998), Comunicaţii de date, Bucureşti: Editura Teora

7. ***.La www.iana.org/assignments/port-numbers. 08.05.2009

8. ***. La http://www.wikipedia.org/. 04-12.05.2009

9. ***.La http://windowshelp.microsoft.com/Windows/ro-RO/help/81b6d4b7-
905e-4d70-8379-7934913fedb01048.mspx . 08.05.2009

10. ***. La http://fpce9.fizica.unibuc.ro/telecom/internet_prot_ip.htm.


28.04.2009

11. *** La http://www.cs.ubbcluj.ro/~rlupsa/edu/reţele-2003/c11.html.


05.05.2009

12. ***. La http://www.link.ro/articole/tcpip.htm 09.05.2009

13. ***. La http://studentclub.ro/tiberiur/archive/2005/11/11/12211.aspx


02.05.2009

14. ***. La http://cisco.netacad.net 23.04.2009

15. ***. La http://profs.info.uaic.ro/~busaco/teach/courses/net/docs 02.05.2009

16. ***.La http://www.dcd.uaic.ro/default.php?pgid=58&t=site 02.05.2009

17. ***.La jan.newmarch.name/distjava/ socket/lecture.html 04.05.2009

18. ***.La www.easyzonecorp.net/ network/view.php?ID=285 10.05.2009

19. ***.La http://www.stud.usv.ro 12.05.2009

28
20. ***.La http://profs.info.uaic.ro/~busaco/ 24.04.2009

21. ***.La http://www.runceanu.ro 22.04.2009

22. ***.La http://webhost.uoradea.ro/cpopescu/ 30.04.2009


Protocoale TCP / IP

Cuprins

I. Introducere ................................................................................................................... 5

II. Documente necesare pentru activitatea de predare .................................................... 6

III. Resurse ...................................................................................................................... 7

Tema 1. Protocoale de nivel aplicaţie .......................................................................... 7

Fişa suport : Nivelul Aplicaţie: funcţionare şi protocoale........................................... 7

Tema 2. Protocoale de nivel transport ....................................................................... 21

Fişa suport : Nivelul Transport: funcţionare şi protocoale ....................................... 21

Tema 3. Protocoale de nivel Internet ......................................................................... 29

Fişa suport : Nivelul Internet: funcţionare şi protocoale .......................................... 29

Tema 4. Porturi de comunicare a protocoalelor ......................................................... 38

Fişa suport : Porturi de comunicare ........................................................................ 38

Bibliografie ..................................................................................................................... 39

3
I. Introducere

Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,


instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii

Modulul Protocoale TCP/IP, pentru care a fost elaborat materialul, are alocate un
număr de 120 ore, din care:

Laborator tehnologic 60 ore

Activităţi de predare 60 ore

Parcurgerea modulului se face în săptămânile S13 – S18.

Competenţa/Rezultatul
Teme Fişe suport
învăţării

Prezintă protocoalele de • Tema 1. Protocoale de • Fişa suport:


nivel APLICAŢIE nivel Aplicaţie Nivelul Aplicaţie :
funcţionare şi protocoale

Descrie protocoalele de • Tema 2. Protocoale de • Fişa suport:


nivel TRANSPORT nivel Transport Nivelul Transport :
funcţionare şi protocoale

Exemplifică • Tema 3. Protocoale de • Fişa suport:


protocoalele de nivel nivel Internet Nivelul Internet :
INTERNET funcţionare şi protocoale

Analizează porturile de • Tema 4. Porturi de • Fişa suport:


comunicare a comunicare a protocoalelor Porturi de comunicare
protocoalelor
Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Administrator reţele locale
şi de comunicaţii, vor fi capabili să utilizeze echipamentele reţelelor de calculatoare, să
cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să cunoască şi să aplice
topologii de reţele locale (LAN) şi globale (WAN), modele de referinţă OSI (Open
System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru cablarea structurată,
routere în conformitate cu standardele în vigoare.

II. Documente necesare pentru activitatea de predare

Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul didactic


are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Administrator reţele


locale şi de comunicaţii, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau
www.edu.ro , secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Administrator reţele locale şi de comunicaţii, nivelul


3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro, secţiunea
învăţământ preuniversitar

Pentru acest material diagramele au fost realizate cu programul DiaCze, care poate
fi descărcat gratis, de la adresa www.cze.cz
III. Resurse
Tema 1. Protocoale de nivel aplicaţie

Fişa suport : Nivelul Aplicaţie: funcţionare şi protocoale


Acest document vizează competenţa/rezultatul învăţării :Prezintă protocoalele de
nivel APLICAŢIE

Protocolul TCP/IP (Transmission Control Protocol)

Suita de protocoale TCP/IP reprezintă cel mai flexibil protocol de transport


disponibil şi permite computerelor din întreaga lume să comunice între ele, indiferent de
tipul sistemului de operare ce rulează pe ele.

Numele său provine de la:

 TCP ( Transmission Control Protocol) - care face fragmentarea mesajelor în


pachete şi asigură transmiterea corectă a mesajelor între utilizatori.
o Pachetele unui mesaj sunt numerotate, putându-se verifica primirea lor în
forma în care au fost transmise şi reconstituirea mesajelor lungi, formate
din mai multe pachete.
 IP (Internet Protocol) - asigură livrarea pachetelor numai dacă în funcţionarea
reţelelor nu apar erori.
o Dacă un mesaj este prea lung, IP cere fragmentarea lui în mai multe
pachete.
o Transmiterea pachetelor IP se face între calculatoare gazdă şi nu direct
între programele de aplicaţie.

TCP/IP oferă un foarte mare grad de corecţie al erorilor, deşi nu este uşor de utilizat şi
nici cel mai rapid protocol.

Punctele forte ale stivei TCP/IP sunt:

este independentă de configuraţia hardware;

reprezintă o arhitectură care facilitează conectarea în medii eterogene;

se poate utiliza atât pentru reţele locale (LAN) cât şi pentru reţele globale (WAN);

este un protocol standard, routabil.

Printre avantajele utilizării acestui protocol se numără:


este un protocol de reţea routabil suportat de majoritatea sistemelor de operare;

reprezintă o tehnologie pentru conectarea sistemelor diferite. Se pot utiliza mai


multe utilitare de conectivitate standard pentru a accesa şi transfera date între
sisteme diferite.;

este un cadru de lucru robust, scalabil între platforme client / server;

reprezintă o metodă de acces la resursele interne.

Protocolul TCP/IP are patru niveluri: Aplicaţie, Transport, Internet,Reţea. El păstrează


nivelurile Transport şi Internet (Reţea) ale modelului OSI ca niveluri individuale şi
comasează într-un singur nivel ( Aplicaţie), toate nivelurile de peste nivelul Transport
(Aplicaţie, Prezentare, Sesiune) , şi într-un nivel ( Reţea), nivelurile de sub nivelul Reţea
(Legătură de date şi Fizic).

Aplicaţie Nivel 4
Protocoale
Transport
Nivel 3

Internet
Nivel 2
Reţele
Reţea
Nivel 1

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi se recomandă să se recapituleze informaţiile


din Fişa de documentare 1: Modelul OSI – structură şi funcţionare şi Fişa de
documentare 2: Modelul TCP/IP – structură şi funcţionare, modulul 5.
Nivelul aplicaţie

Aplicaţie Nivel 4
Protocoale
Transport
Nivel 3

Internet
Nivel 2
Reţele
Reţea
Nivel 1

Rolul Nivelului Aplicaţie

Nivelul Aplicaţie are rolul de a face legătura dintre o aplicaţie şi serviciile oferite de
reţea pentru acea aplicaţie. Are ca scop traducerea informaţiilor în formate pe care
maşinile care comunică între ele le pot înţelege.

El se ocupă cu protocoalele de nivel înalt, codificarea şi controlul dialogului,


împachetarea datelor şi trimiterea lor la următoarele niveluri.
Comasează nivelurile Aplicaţie, Prezentare şi Sesiune din modelul OSI.

Printre protocoalele care funcţionează la acest nivel se regăsesc cele pentru: terminalul
virtual (TELNET), transferul de fişiere (FTP) , poşta electronică (SMPT), serviciul
numelor de domenii (DNS), folosit pentru stabilirea corespondenţei dintre numele
gazdelor si adresele reţelelor, transferul paginilor web (HTTP), editarea de pagini Web
(HTML).

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi se recomandă să se recapituleze informaţiile


din Fişa de documentare 1:Modelul OSI – structură şi funcţionare şi Fişa de
documentare 2: Modelul TCP/IP- structură şi funcţionare, modulul 5.
Protocoale de nivel Aplicaţie

Un protocol reprezintă un set de reguli şi convenţii ce se stabilesc între


participanţii la o comunicaţie în reţea în vederea asigurării bunei desfăşurări a
comunicaţiei respective. Este de fapt o înţelegere între părţile care comunică, asupra
modului de realizare a comunicării.

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestui conţinut se pot utiliza analogii cu lumea reală (de
exemplu:doi cercetători, din ţări diferite, care lucrează la acelaşi proiect, pentru a putea
comunica trebuie să-şi angajeze fiecare câte un traducător. Aceştia la rândul lor îşi
angajează fiecare câte o secretară …Modul în care se face comunicarea între secretare
diferă de cel dintre secretare şi traducători, traducători şi cercetători, etc.)

Protocolul HTTP

Este un protocol utilizat pentru a transmite informaţii între un program de


navigare Web (browser) şi un server Web, fiind un protocol de tip text.

HTTP permite aducerea pe calculatorul local a unor documente HTML (Hyper Text
Markup Language), fişiere grafice, audio, animaţie sau video, programe executabile
pe server sau un editor de text.

Este softul utilizat de browsere (Internet Explorer , Safari, FireFox … ) pentru aducerea
paginilor web pe calculatorul propriu, fiind protocolul implicit al www.

Există HTTP server (furnizează pagini web) şi HTTP client (cere pagini web) .
Protocoalele nu sunt identice din punctul de vedere al eficienţei, vitezei de lucru,
resurselor utilizate, uşurinţei în instalare, uşurinţei în administrare, etc. Diferenţele sunt
date de tipul reţelei, tipul infrastructurii acesteia, dacă protocolul este routabil sau nu, de
tipul clienţilor din reţea, de tipul de echipamente existent în reţea şi modul cum este
utilizat protocolul.
Protocolul HTTP se caracterizează prin faptul că nu memorează o succesiune a
stărilor prin care trece legătura client-server. Astfel fiecare tranzacţie este
independentă: clientul trimite o cerere, serverul răspunde cu resursa cerută. Pentru
fiecare resursă, există o tranzacţie corespunzătoare.

Mod de funcţionare :

 Serverul HTTP aşteaptă, pe portul 80, cereri de la clienţi (navigator / browser),


care sunt de fapt adrese ale documentelor dorite.

 Clientul primeşte un document în mod text şi dacă găseşte în el legături către


imagini şi le vrea şi pe acestea le cere. Astfel transferul unei pagini hipertext
constă de fapt în una sau mai multe sesiuni de transfer informaţie de la şi către
serverul HTTP.

 După primirea informaţiilor, browser-ului hotărăşte în ce format acestea vor fi


afişate.

Diagramă a protocolului HTTP

Protocolul HTTP a primit în ultima vreme o serie de îmbunătăţiri, printre care:


posibilitatea rulării unor programe pe server (prin mecanismele numite CGI sau ASP),
pe calculatorul pe care rulează clientul (Java sau ActiveX) sau programe interpretate şi
rulate chiar de către navigator (JavaScript, VBScript).

Protocolul TELNET

Este un program simplu, pe bază de text, care permite clientului să se conecteze


la alt computer, utilizând Internetul.

Astfel se pot conecta calculatoare slabe la super-servere şi rula pe ele programe


complexe, fără a fi nevoie de staţii puternice la fiecare post de lucru.

Telnet permite introducerea de comenzi utilizate pentru a accesa programe şi servicii


care se află pe un computer la distanţă, ca şi cum clientul s-ar afla chiar în faţa lui.
Monitorul local devine al doilea monitor al calculatorului de la distanţă şi tastatura locală
a doua tastatură a calculatorului de la distanţă.

Protocolul Telnet poate fi utilizat pentru mai multe lucruri, inclusiv pentru accesarea
poştei electronice, a bazelor de date sau a fişierelor.

Este utilizat de administratori pentru configurarea de la distanţă a dispozitivelor de


reţea.

Este format din:

Telnet server - instalat de administratorul de reţea pe un calculator care astfel


devine server Telnet .Prin Telnet server administratorul de sistem creează
conturi Telnet (username şi parolă ) şi stabileşte în ce zonă se poate conecta
clientul şi ce poate face în acea zonă.

Telnet client - instalat pe un alt calculator care astfel devine client Telnet . Softul
Telnet client deschide canalul de comunicaţii cu serverul şi realizează
conectarea la calculatorul server.
Diagramă a protocolului Telnet

Protocolul FTP

File Transfer Protocol (FTP) este serviciul ce dă posibilitatea utilizatorilor de a


transfera fişiere de la un calculator aflat în Internet, care se numeşte remote host, pe
calculatorul local.

FTP este cea mai folosită metodă pentru transferul fişierelor de la un calculator la altul,
prin intermediul Internetului, indiferent de tipul şi dimensiunea acestora.

Transferul poate fi de două tipuri:

Upload - fişierele sunt transferate de pe calculatorul local pe cel de la distanţă;

Downlod- fişierele sunt transferate de pe calculatorul aflat la distanţă pe cel local;

şi este realizat în format text sau binar .

FTP nu necesită codarea fişierelor înainte de a fi încărcate, aşa cum se întâmplă în


cazul fişierelor din e-mail sau de la grupuri de discuţii.

Este format din :

FTP server - este instalat de administratorul de reţea pe un calculator care astfel


devine server FTP .Prin FTP server administratorul de sistem creează conturi
FTP şi stabileşte în ce zonă se poate conecta clientul şi ce poate face în acea
zonă.

FTP client - este instalat pe un alt calculator care astfel devine client FTP. El
deschide canalul de comunicaţii cu serverul şi realizează upload sau download în
şi din zona permisă.
Mod de funcţionare:

 FTP solicită să se indice calculatorul cu care se doreşte să se schimbe fişiere.

 Se porneşte programul FTP şi se realizează conectarea la calculatorul de la


distanţă.

 După realizarea conectării, utilizatorul trebuie să introducă numele de login şi


parola.

 După acceptarea de către sistemul de la distanţă a numelui de conectare şi a


parolei, utilizatorul este gata să înceapă transferul fişierelor.

 FTP poate să transfere fişiere în ambele direcţii, să ia un fişier de pe staţia


locală (cea care a iniţiat transferul) si să-l pună pe staţia de la distanţă, sau poate
să aducă un fişier de pe staţia de la distanţă şi să-l plaseze apoi pe staţia locală.

FTP se foloseşte atunci când:

se transferă (upload ) pentru prima dată fişierele unui site la o gazdă web.
se înlocuieşte un fişier sau o imagine.
se încarcă (download ) fişiere de pe un alt calculator pe calculatorul propriu.
se permite accesul unei alte persoane pentru a încărca un fişier dintr-un anumit
site.

Diagramă a protocolului FTP

Protocolul SMTP

SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) este un protocol simplu, folosit pentru
transmiterea mesajelor în format electronic pe Internet.
Protocolul SMTP specifică modul în care mesajele de poştă electronică sunt
transferate între procese SMTP aflate pe sisteme diferite. Procesul SMTP care
transmite un mesaj este numit client SMTP, iar procesul SMTP care primeşte mesajul
este numit server SMTP.

Protocolul nu se referă la modul în care mesajul ce urmează a fi transmis este trecut de


la utilizator către clientul SMTP, sau cum mesajul ce urmează a fi recepţionat de
serverul SMTP este livrat destinatarului, nici la modul în care este memorat mesajul şi
nici de câte ori clientul SMTP încearcă să transmită mesajul.

Obiectivul protocolului SMTP este de a trimite mail-uri într-un mod eficient. El este
independent de sistemele care participă la comunicaţie, dacă se asigură un canal prin
care datele să fie transmise într-un mod ordonat .

SMTP foloseşte următorul model de comunicaţie: transmiţătorul, ca urmare a unei


cereri de transmisie a mail-ului, stabileşte o legătură bidirecţională cu receptorul, care
poate fi destinatarul final al mail-ului sau doar un intermediar. De aceea este necesar
să se precizeze numele de host al destinaţiei finale precum şi utilizatorul căruia îi este
destinat mesajul.

Mod de funcţionare:

 Comunicarea între client / transmiţător şi server / receptor se realizează prin


texte ASCII. Iniţial clientul stabileşte conexiunea către server şi aşteaptă ca
serverul să-i răspundă cu mesajul “220 Service Ready”. Dacă serverul e
supraîncărcat, poate să întârzie cu trimiterea unui răspuns.

 După primirea mesajului cu codul 220 , clientul trimite comanda HELO prin care
îşi indică identitatea.

 Odată ce comunicarea a fost stabilită, clientul poate trimite unul sau mai multe
mesaje (prin comanda MAIL), poate încheia conexiunea sau poate folosi unele
servicii precum verificarea adreselor de e-mail.

 Serverul trebuie să răspundă după fiecare comandă indicând dacă aceasta a


fost acceptată, dacă se mai aşteaptă comenzi sau dacă există erori în scrierea
acestor comenzi.

 Atunci când un mesaj este trimis către mai mulţi destinatari, protocolul SMTP
urmăreşte trimiterea datelor din mesaj o singură dată pentru toţi destinatarii care
aparţin aceluiaşi sistem destinaţie.

Un server SMTP trebuie să cunoască cel puţin următoarele comenzi :

 HELO - identificare computer expeditor;


 EHLO - identificare computer expeditor cu cerere de mod extins;
 MAIL FROM - specificare expeditorului;
 RCPT TO - specificarea destinatarului ;
 DATA - conţinutul mesajului;
 RSET – Reset;
 QUIT - termină sesiunea;
 HELP - ajutor pentru comenzi;
 VRFY – verificare o adresa;
Diagrama de funcţionare a protocolului SMTP

Protocolul DNS

DNS (Domain Name Service) este un protocol care traduce adresele Internet
literale în adrese Internet numerice, adrese utilizate de un calculator pentru a găsi un
calculator receptor.

Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:

foloseşte o structură ierarhizată;


deleagă autoritatea pentru nume;
baza de date cu numele şi adresele IP este distribuită.

Baza de date DNS se numeşte distribuită deoarece nu există un singur server care să
aibă toată informaţia necesară traducerii oricărui domeniu într-o adresă IP. Fiecare
server are o bază de date cu propriile domenii , la care au acces toate sistemele de pe
Internet. Fiecare server DNS are un server DNS superior cu care face periodic schimb
de informaţie.

Sistemul de nume DNS are o organizare ierarhică, sub formă de arbore. Acesta are o
rădăcină unică (root) care are subdomenii. Fiecare nod al arborelui reprezintă un
nume de domeniu sau subdomeniu.

Nivelulul radacină

edu com net org gov mil ro uk arpa


Diagrama unei ierarhii DNS

Componente DNS:

Servere DNS - Un server DNS este o staţie pe care rulează un program de


server DNS. Serverele DNS stochează informaţii despre o porţiune din structura
ierarhică a spaţiului de nume şi rezolvă interogări de rezoluţie de nume pentru
clienţii DNS. Când sunt interogate, serverele DNS răspund cu informaţia cerută
dacă aceasta este disponibilă sau generează o referinţă către un alt server DNS
care poate rezolva interogarea.

Un client poate cere o transformare a numelor în două moduri:

 cu rezolvare recursivă – serveru-l contactează la rândul lui un alt server


de nume, de obicei de pe un nivel superior din arborele serverelor de
nume. Acesta la rândul lui, va examina cererea şi, dacă nu poate face
transformarea contactează un alt server. Procesul continuă până se
contactează un server care poate face transformarea;

 cu rezolvare iterativă – serverul comunică clientului ce server să


contacteze mai departe. Clientul adresează o cerere acestui server şi tot
aşa mai departe până când cererea ajunge la un server care face
transformarea. Când un server recepţionează o cerere cu rezolvare
iterativă şi nu poate traduce numele de domeniu, acesta transmite
clientului ce server să contacteze mai departe.
Zone DNS-O zonă DNS este o secţiune continuă din cadrul spaţiului de nume.
Înregistrările pentru o astfel de zonă sunt memorate şi gestionate la un loc, chiar
dacă domeniul este împărţit în subdomenii.

Zona poate fi de două feluri:

 primară – secţiunea în care se pot face actualizări;

 secundară – copia zonei primare.

Înregistrările unei zone oferă DNS-ului informaţiile de care are nevoie pentru a

rezolva cererile lansate de clienţi sau alte servere DNS. Cea mai importantă

astfel de înregistrare este adresa resursei folosită pentru a translata numele

domeniului într-o adresă IP.

Resolvere DNS –Resolver-ul DNS este un program care extrage informaţiile din
severele de nume, ca răspuns la cererile unor clienţi.

Înregistrări de resurse (RR - resource records)- Baza de date DNS conţine


înregistrări de resurse. Aceste înregistrări provin din mapările între nume şi
obiecte din reţea.

Procesul de rezoluţie a numelor se desfăşoară astfel:

 Resolver-ul de nume primeşte de la o aplicaţie client TCP/IP un nume;


 El formulează o interogare primului server de nume din lista serverelor;
 Serverul de nume (DNS) determină dacă este autorizat pentru domeniul
respectiv (există configurată o zonă DNS care conţine numele respectiv);
 Dacă este autorizat, transmite răspunsul clientului;
 Dacă nu, transmite o interogare altui server de nume pentru un răspuns
autorizat;
 Obţine răspunsul autorizat şi transmite clientului un răspuns neautorizat şi
stochează răspunsul local pentru a răspunde la alte cereri pentru acelaşi nume.
 Resolver-ul de nume transmite răspunsul aplicaţiei utilizator şi îl păstrează într-
un cache pentru o anumită perioadă;
 Dacă resolver-ul de nume nu primeşte un răspuns într-un anumit timp,
transmite cererea următorului server de nume din listă. Când lista este epuizată,
se generează o eroare.
Diagramă DNS

Protocolul HTML

HTML (HyperText Markup Language) este un protocol de descriere a


documentelor pentru ca ele să fie afişate în cel mai favorabil format pe ecranul
terminalului. Este format dintr-un set de comenzi ce descriu modul cum este structurat
un document. Comenzile sunt etichete sau tag-uri pereche, una de deschidere
<eticheta> şi alta de închidere </eticheta>. Browserul interpretează aceste etichete şi
afişează rezultatul pe ecran.

Spre deosebire de procesoarele de texte care formatează diferitele componente ale


documentului (titlu, antet, note etc.), protocolul HTML marchează doar aceste elemente,
fără a le formata, această sarcină revenind programului client (browser).

HTML permite utilizatorilor să producă, pagini care includ texte, grafică şi referinţe către
alte pagini de Web.
Diagrama de funcţionare a protocolului HTML

Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor
cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o pentru nivelul Aplicaţie: rol, funcţionare, descriere succintă a protocoalelor
de nivel aplicaţie .
• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o pentru fiecare protocol: denumire, rol, funcţionare, diagrama de
funcţionare.
• Activităţi interactive, de genul urmator:
o Activităţi de asociere a rolului unui protocol cu denumirea potrivită
o Activităţi de tip rebus cu noţiunile învăţate

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise

Tema 2. Protocoale de nivel transport

Fişa suport : Nivelul Transport: funcţionare şi protocoale


Acest document vizează competenţa/rezultatul învăţării :Descrie protocoalele de
nivel TRANSPORT

Nivelul Transport – mod de funcţionare

Aplicaţie Nivel 4
Protocoale
Transport
Nivel 3

Internet
Nivel 2
Reţele
Nivelul Transport are rolul de a asigura calitatea comunicării, siguranţa liniei de
transport, controlul fluxului şi detecţia controlului erorilor, fiind identic cu cel din modelul
OSI.

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi se recomandă să se recapituleze informaţiile


din Fişa de documentare 1:Modelul OSI – structură şi funcţionare şi Fişa de
documentare 2: Modelul TCP/IP- structură şi funcţionare, modulul 5.

Se caracterizează prin:

schimb de date fiabil

independenţă faţă de reţeaua utilizată

independenţă faţă de aplicaţie

Este proiectat astfel încât să permită conversaţii între entităţile pereche din
gazdele sursă, respectiv, destinaţie. Nodul sursă expediază un pachet, porneşte un
contor şi aşteaptă confirmarea de la nodul destinaţie. Dacă contorul expiră înainte de a
primi confirmarea, nodul sursă retransmite pachetul şi resetează contorul.

Cantitatea de date pe care un nod le poate expedia înainte de a primi o confirmare de la


nodul destinaţie poartă numele de fereastră. După transmiterea unui număr de octeţi
egal cu dimensiunea ferestrei, un nod nu mai poate expedia alte mesaje fără a primi
mai întâi o confirmare de la nodul destinaţie.

Nivelul Transport segmentează datele în sistemul sursă şi le reasamblează la


destinaţie. Pe măsură ce nivelul Transport expediază segmentele de date, poate să
asigure integritatea acelor date. O metodă de a realiza acest lucru, este controlul
fluxului. Acesta evită problemele de depăşire a capacităţii buffer-elor de la staţia
receptor de către datele transmise de staţia de la celălalt capăt al conexiunii. Depăşirea
capacităţii buffer-elor poate genera probleme grave din cauză că poate avea ca rezultat
pierderea datelor.
Serviciile nivelului Transport dau de asemenea posibilitatea utilizatorului să ceară un
nivel înalt de siguranţă pentru transportul datelor între gazde şi destinaţii. Pentru
obţinerea acestuia este utilizată o relaţie orientată pe conexiune între capetele
sistemelor care comunică, numită conexiune cap – la - cap.

Transportul cu un grad înalt de siguranţă poate efectua următoarele:

asigură că pentru segmentele livrate va fi confirmată receptarea lor;

furnizează retransmisia oricărui segment care nu poate fi confirmat;

pune segmentele înapoi în secvenţa lor corectă la destinaţie;

furnizează control şi evitarea congestiei.

Protocoale de nivel Transport

Protocolul TCP

TCP ( Transmission Control Protocol) este un protocol orientat pe conexiuni,


care permite ca un flux de octeţi trimişi de un calculator să ajungă fără erori pe orice alt
calculator din reţeaua Internet.

Principalele caracteristici ale TCP sunt:

Transfer de date în flux continuu - datele circulă în acelaşi timp, în ambele


sensuri ale conexiunii.

Siguranţa transmisiei - recuperează pachetele transmise cu erori, pierdute sau


cu număr de secvenţă eronat.

Controlul fluxului de date – în transferul de date dintre două procese, când


aplicaţia destinaţie trimite o confirmare către emitent, se indică şi numărul
permis de octeţi ce se pot recepţiona, pentru a se asigura că transmiterea rapidă
de mesaje de către un emiţător, nu face ca un receptor lent să primească mai
multe mesaje decât poate prelucra. În urma unui astfel de mesaj, emiţătorul îşi
va dimensiona pachetele transmise la lungimea indicată de receptor.

Multiplexarea - permite mai multor procese, care rulează pe acelaşi host, să


utilizeze facilităţile protocolului TCP simultan.

Controlul conexiunii - presupune stabilirea numărului de secvenţă şi a


dimensiunii ferestrei, pentru fiecare pachet TCP.
Pentru a realiza transferul de date, TCP fragmentează fluxul de octeţi în pachete şi
transmite fiecare pachet la nivelul Internet. La destinaţie, procesul TCP receptor
reasamblează pachetele primite într-un flux de ieşire.

Înainte de a începe transferul datelor, între cele două procese utilizator (programe de
aplicaţie) se stabileşte, prin intermediul reţelei, o conexiune logică numită circuit virtual.

Livrarea la destinaţie a fluxului de octeţi în ordinea în care au fost emişi, fără pierderi şi
fără duplicate, se realizează prin folosirea unei tehnici de confirmare pozitivă cu
retransmitere (dacă confirmarea de primire nu a fost transmisă într-un timp prestabilit,
pachetul este transmis din nou) , combinată cu fereastră glisantă (sistem de confirmare
în espectativă) . Mecanismul ferestrei glisante, utilizat de TCP, operează la nivelul
octeţilor şi nu al pachetelor, permiţând o transmisiune eficientă şi un control al fluxului.

Principiul ferestrei glisante:

Emitentul transmite pachete către receptor fără să primească o confirmare, dar


porneşte un cronometru pentru fiecare pachet transmis

Receptorul transmite o confirmare pentru fiecare pachet primit, prin indicarea


numărului de secvenţă al ultimului pachet primit corect

Emiţătorul deplasează fereastra la fiecare mesaj de confirmare („glisează”


fereastra)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... Pachete

Fereastra
Fereastra înainte de glisare

1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... Pachete

Direcţia de alunacare a
ferestrei
Fereastra după glisare

În cazul protocolului TCP principiul ferestrei glisante este folosit la nivel de octet;
segmentele transmise şi confirmările transportă numere de secvenţă pentru fiecare
octet. Dimensiunea ferestrei este exprimată în număr de biţi şi nu în număr de pachete,
şi este determinată de către receptor după ce conexiunea a fost stabilită. Fiecare mesaj
de confirmare include şi dimensiunea ferestrei pe care receptorul o poate să o
manipuleze.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 … Octeţi

A B C D

Fluxul de date al emitentului în cazul


TCP

unde:

A - octeţi transmişi pentru care s-a primit confirmare

B- octeţi transmişi pentru care nu s-a primit confirmare

C- octeţi ce pot fi transmişi fără a se aştepta confirmare

D- octeţi ce nu pot fi încă transmişi

Pentru a transmite datele, modulele TCP folosesc pachete IP. Fiecare pachet conţine
după antetul IP, un antet TCP cu informaţii specifice acestui protocol, conform figurii de
mai jos:

Port sursă(16) Port destinaţie(16)

Număr de secvenţă(32)
Număr de confirmare(32)

Hlen(4) Rezervat(6) Biţi de cod(6) Ferestre (16)

Sumă de control(16) Indicator de urgenţă(16)

Opţiuni (0 sau 32 dacă există)

Date

Antetul TCP

unde:

 portul sursă – numărul de port al celui ce face apelul;

 portul destinaţie – numărul portului apelat;

 numărul de secvenţă – numărul primului octet de date din cadrul segmentului


curent de date;

 numărul de confirmare – valoarea următorului număr de secvenţă pe care sursa


se aşteaptă să-l primească;

 Hlen – reprezintă lungimea antetului şi numărul de cuvinte de 32 biţi aflate în


antet.

 rezervat – fixat la 0;

 biţi de cod – controlul unor funcţii;

 fereastra – indică numărul de octeţi, începând cu cel indicat prin numărul de


confirmare, pe care cel ce trimite mesajul îi poate recepţiona.

 suma de control – suma câmpurilor de antet şi date, calculată pentru verificare ;

 indicatorul de urgenţă – permite identificarea poziţiei unor date de urgenţă, în


cadrul protocolului TCP;

 opţiuni;

 date – datele protocolului nivelului superior.

Utilizând acest protocol, programatorul, nu trebuie să se mai ocupe de aspecte de


corectitudine a transmisiei pachetelor, lucru asigurat de protocolul însuşi. Din acest
motiv scade, într-o oarecare măsură, viteza de transfer.

PROCES 1 …. PROCES 2

Port m Conexiune TCP Port n


Diagrama de comunicare a două procese printr-o conexiune TCP

Protocolul UDP

UDP (User Datagram Protocol) este un protocol ce trimite pachete


independente de date, numite datagrame, de la un calculator către altul fără a garanta
în vreun fel ajungerea acestora la destinaţie.

Ca şi segmentul TCP, segmentul UDP are la rândul său un antet, format din 64 biţi, ca
în figura următoare.

Port sursă(16) Port destinaţie(16)

Lungime(16) Sumă de control(16)

Date(dacă există)

Antetul segmentului UDP

Unde:

 Portul sursă – numărul de port al celui care face apelul;

 Portul destinaţie – numărul portului apelat;

 Lungime – lungimea antetului şi a datelor UDP;

 Suma de verificare (checksum) – suma câmpurilor de antet şi date, calculată


pentru verificare;

 Date – datele protocolului nivelului superior.


Protocolul UDP aduce în plus faţă de IP numărul portului sursă şi numărul portului
destinaţie. O datagramă UDP este plasată, împreună cu portul sursă şi portul destinaţie,
într-un pachet IP, iar în câmpul protocol al pachetului IP se pune valoarea UDP.

Portul destinaţie permite sistemului de operare de pe calculatorul destinaţie să decidă


cărei aplicaţii, de pe acel calculator, trebuie să-i fie livrat pachetul. Portul sursă serveşte
aplicaţiei pentru a şti ce port destinaţie să pună în datagrama de răspuns.

Datagramele UDP se pot pierde, pot ajunge în multiplu exemplar, sau pot ajunge la
destinaţie în altă ordine decât cea în care au fost emise.

UDP nu împarte fişierele care trebuiesc transmise în reţea în părţi mici;mesajului


nesegmentat îi ataşează două numere, reprezentând programul care trimite segmentul
şi cel care îl primeşte Nu aşteaptă confirmarea de primire din partea calculatorului
destinaţie şi nu efectuează retransmisii. Poate fi considerat un TCP simplificat , mai
rapid dar mai nesigur.

Diagrama unei conexiuni UTP

Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor
cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o pentru nivelul Transport: rol, funcţionare, enumerare protocoale de nivel
Transport.
o pentru fiecare protocol : denumire, funcţionare, diagrama asociată, antet.
• Activităţi interactive, de genul următor:
o Activităţi de asociere a rolului unui protocol cu denumirea potrivită
o Activităţi dedrag and drop de reconstituire a antetelor celor două
protocoale, pornind de la părţile componente.
o Activităţi de tip rebus cu noţiunile învăţate.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise

Tema 3. Protocoale de nivel Internet

Fişa suport : Nivelul Internet: funcţionare şi protocoale


Acest document vizează competenţa/rezultatul învăţării :Exemplifică protocoalele
de nivel INTERNET
Nivelul Internet – mod de funcţionare

Aplicaţie Nivel 4
Protocoale
Transport
Nivel 3

Internet
Nivel 2
Reţele
Reţea
Nivel 1

Scopul nivelului Internet este de a trimite pachetele sursă din orice reţea către o
alta şi să facă astfel încât acestea să ajungă la destinaţie indiferent de ruta şi reţeaua
din care au fost transmise.

Nivelul Internet încapsulează pachetul într-o datagramă IP, completează antetul


datagramei, utilizează algoritmul de dirijare pentru a determina dacă să livreze
datagrama direct sau să o trimită unui router şi pasează datagrama interfeţei de reţea
corespunzătoare pentru a fi transmisă.

Tot nivelul internet este cel care tratează datagramele care sosesc, verificându-le
validitatea, şi utilizează algoritmul de dirijare pentru a decide dacă datagrama trebuie
prelucrată local sau trebuie trimisă mai departe.

Acest nivel corespunde nivelului Reţea al modelului OSI.

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi se recomandă să se recapituleze informaţiile


din Fişa de documentare 1:Modelul OSI – structură şi funcţionare şi Fişa de
documentare 2: Modelul TCP/IP- structură şi funcţionare, modulul 5.

Protocolul IP
Internet Protocol (IP) este un protocol prin care datele sunt trimise de la un
calculator la altul prin intermediul Internetului. Fiecare calculator (host), are o adresă
IP unică, care îl identifică între toate computerele de pe Internet.

Adresele IP sunt date static de către administrator sau dinamic de DHCP sau BOOTP
şi depind de soft-ul de reţea .

Când se trimit sau primesc date, mesajul este împărţit în părţi mai mici numite pachete
sau datagrame . Fiecare pachet cuprinde adresa celui care trimite datele, dar şi a celui
care le primeşte.

O datagramă IP este formată din:

 versiunea – numărul versiunii;

 lungimea antetului – lungimea antetului în cuvinte de 32 biţi;

 prioritate şi tipul serviciului – modul în care este manevrată datagrama;

 lungimea totală – lungimea totală (antet + date);

 identificare – valoare unică pentru datagrama IP;

 semnalizatoare

 deplasamentul fragmentului – fragmentarea datagramelor pentru a permite

diferite unităţi maxime de transmisie;

 durata de viaţă – durata în care un pachet este considerat valid;

 protocol – protocolul nivelului superior;

 verificator pentru antet – valoare pentru verificarea integrităţii antetului ;

 adresa IP sursă – adresa IP a staţiei sursă a pachetului;

 adresa IP destinaţie – adresa IP a staţiei destinaţie a pachetului;

 opţiuni IP – opţiuni referitoare la testarea reţelei, depanare, securitate;

 date – date a le protocolului de nivel superior.

conform figurii următoare.


Prioritatea
Lungimea
Versiunea(4) tipului şi Lungimea totală(16)
antetului(6)
serviciului(8)

Deplasarea
Identificare(16) Semnalizări(3)
fragmentului(13)

Timp de viaţă(8) Protocol(8) Sumă de verificare antet(16)

Adresa IP sursă(32)

Adresa IP destinaţie(32)

Opţiuni (0 sau 32 dacă există)

Date(variază dacă există)

Datagramă IP

Pachetele pot să sosească într-o ordine diferită faţă de cea în care au fost trimise, iar
dacă se doreşte livrarea lor ordonată, rearanjarea este realizată de către nivelurile
superioare.

Comunicaţia în Internet funcţionează după cum urmează:

 Nivelul transport preia şiruri de date şi le divide în datagrame.

 Fiecare datagramă este transmisă prin Internet, fiind eventual fragmentată în


unităţi mai mici pe parcurs.

 Când toate fragmentele ajung la destinaţie ele sunt reasamblate de nivelul reţea
în datagrama originală.

Protocolul ICMP

ICMP (Internet Control Message Protocol) este un protocol din suita TCP/IP
care foloseşte la semnalizarea şi diagnosticarea problemelor din reţea. Mesajele ICMP
sunt încapsulate în interiorul pachetelor IP.

IP header ICMP mesaj

Pachet IP
Încapsularea mesajelor ICMP într-un pachet IP
ICMP poate genera un mare număr de pachete care trimise în reţea către o destinaţie
pot întoarce informaţii utilizate de administratorul de sistem sau de softuri de
monitorizare a reţelei la depanarea şi optimizarea hardware şi software.

Tip Cod Suma de control

Conţinutul mesajului

Formatul protocolului ICMP

Există o serie de mesaje ICMP, dintre care cele mai importante sunt:

Mesajul DESTINAŢIE INACCESIBILĂ- folosit atunci când subreţeaua sau un


router nu pot localiza destinaţia, sau un pachet nu poate fi livrat deoarece o reţea
cu „pachete mici”, îi stă în cale.

Mesajul TIMP DEPĂŞIT – trimis când un pachet este eliminat datorită ajungerii
contorului său la zero.

Mesajul PROBLEMĂ DE PARAMETRU – indică detectarea unei valori


nepermise într-un câmp din antet.

Mesajul OPRIRE SURSĂ - folosit pentru a limita traficul gazdelor ce trimit prea
multe pachete.

Mesajul REDIRECTARE – folosit atunci când un router observă că un pachet


pare a fi dirijat greşit.

Mesajele CERERE ECOU şi RĂSPUNS ECOU - folosite pentru a vedea dacă o


anumită destinaţie este accesibilă şi activă.

Mesajele CERERE AMPRENTĂ DE TIMP şi RĂSPUNS AMPRENTĂ DE TIMP


– folosite pentru a măsura performanţele reţelei. Cele două mesaje sunt similare,
cu excepţia faptului că în răspuns sunt înregistrate timpul de sosire a mesajului şi
de plecare a răspunsului.

Protocolul RIP

RIP (Routing Information Protocol) este un protocol de routare, fiind un


protocol „distance vector”, adică un protocol care cere ca router-ele să paseze periodic
copii ale tabelelor de routare vecinilor cei mai apropiaţi din reţea.

Fiecare destinatar adaugă la tabelă propria "valoare" distanţă şi o expediază vecinilor


săi cei mai apropiaţi. Acest proces se desfăşoară în toate direcţiile între router-ele aflate
în imediată vecinătate.
Router- ele pe care este implementat protocolul RIP trimit propria tabelă de rutare pe
toate interfeţele active o dată la 30 de secunde.

RIP se foloseşte în reţele relativ mici sau de o complexitate mică. Pentru reţele foarte
complexe se foloseşte OSPF care este un protocol "link state" si nu "distance vector".

Protocolul RIP calculează ruta optimă pentru pachete pe baza distanţei până la
destinaţie. Distanţa este dată de numărul de routere până la destinaţie. Dacă un pachet
trebuie sa treacă prin mai mult de 15 routere RIP consideră că ruta respectivă nu este
validă.

Există două versiuni RIP:

Versiunea 1 - foloseşte classful routing, adică toate dispozitivele din reţea trebuie
sa folosească aceeaşi mască.

Versiunea a doua- asigură classless routing, adică RIP-ul 2 trimite informaţii


referitoare la mască.

RIP foloseşte trei tipuri de timpi pentru a-şi desfăşura activitatea aşa cum trebuie:

route update timer - reprezintă intervalul de timp după care un router trimite
update-ul ce conţine întreaga tabelă de rutare;

route invalid timer - timpul după care un router declară o anumită rută ca fiind
invalidă.

route flush timer - timpul care se scurge de la declararea unei rute ca fiind
invalidă şi până la ştergerea ei din tabela de rutare.

Diagramă a protocolului RIP


Protocolul ARP

ARP (Address Resolution Protocol) este folosit pentru a converti adresa


Internet Protocol (IP) în corespondenţa sa fizică numită MAC (Media Access Control).

Adresa fizică odată aflată este inclusă într-o tabelă aflată în memoria RAM a
calculatorului sursă. Tabela se numeşte ARP Table, iar memoria care o conţine se
numeşte “ARP cache”.

Fiecare calculator din reţea are propria tabelă ARP în care înregistrează adresele MAC
şi IP ale gateway-ului, precum şi propriile sale adrese MAC şi IP. Când vrea să
transmită ceva în reţea, fiecare calculator apelează la aceste informaţii.

Majoritatea routere-lor permit acces la ARP cache-uri printr-o interfaţă Web de


administrare. Acestea arată adresele IP şi MAC ale fiecărui dispozitiv conectat la reţea.
În general, în cazul conexiunilor între reţele, adresele MAC corespund unui router şi nu
unui dispozitiv. Astfel, dacă în cache-ul routerului există şi IP-uri / MAC-uri din alte
reţele, ele nu sunt valide, MAC-ul fiind al routerului reţelei externe, nu al staţiei din
reţeaua respectivă.

De obicei ARP este implementat chiar în driverele sistemelor de operare din cadrul
reţelelor şi este găsit în reţele Ethernet.

Modul de funcţionare al ARP:

 În momentul în care un dispozitiv încearcă să trimită ceva către un alt dispozitiv


din reţea prin Ethernet, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să determine
adresa MAC a ţintei. Mapările IP-to-MAC sunt derivate din ARP cache-ul aflat
în cadrul fiecărui dispozitiv.

 Dacă adresa IP nu apare in cache-ul dispozitivului, acesta nu poate trimite un


mesaj către ţinta sa. El trebuie mai întâi să trimită o cerere ARP în subreţeaua
locală.

 Host-ul cu IP-ul respectiv va trimite un ARP reply ca răspuns al cererii, permiţând


în acest fel dispozitivului care vrea să trimită mesajul să updateze cache-ul şi să
înceapă trimiterea efectivă a mesajului.
Diagramă a protocolului ARP

Protocolul RARP

RARP ( Reverse Address Resolution Protocol ) este inversul lui ARP


permiţând aflarea adresei IP atunci când se cunoaşte adresa fizică (MAC)

Când o staţie de lucru difuzează adresa sa MAC şi solicită o adresă IP, serverul RARP
este responsabil de tratarea acestei cereri şi furnizarea unui răspuns. El deţine de
obicei tabele de corespondenţă adresă MAC - adresă IP, caută adresa IP ce
corespunde adresei MAC a solicitantului şi transmite un răspuns acestuia.

Acest protocol este utilizat atunci când staţia de lucru nu are hard disk.

Un dezavantaj al protocolului RARP constă în faptul că pentru a ajunge la server-ul


RARP, staţia sursă foloseşte o adresă MAC de difuzare. Asemenea difuzări nu sunt
propagate prin router-e şi deci este necesar să existe un server RARP în fiecare LAN.
Diagrama RARP

Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor
cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o pentru nivelul Internet: rol, funcţionare, enumerare protocoale de nivel
Internet.
o pentru fiecare protocol : denumire, funcţionare, diagrama asociată.
• Activităţi interactive, de genul următor:
o Activităţi de asociere a rolului unui protocol cu denumirea potrivită.
o Activităţi de tip rebus cu noţiunile învăţate.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise
Tema 4. Porturi de comunicare a protocoalelor

Fişa suport : Porturi de comunicare


Acest document vizează competenţa/rezultatul învăţării : Analizează porturile de
comunicare a protocoalelor

Când un calculator vrea să se conecteze la un server web, el se conectează de


fapt la o adresă IP. Când se face conectarea, în afară de adresa IP trebuie specificat şi
portul la care se doreşte conectarea. Un port este un număr întreg pe 16 biţi, folosit,
de protocoalele de comunicaţie în reţea, pentru a identifica cărui protocol sau aplicaţie
de nivel superior trebuie să-i livreze mesaje.

Numerele de porturi sunt utilizate pentru a ţine evidenţa diferitelor conversaţii ce


traversează reţeaua în acelaşi timp.

INTERNET
_______
PC ______
____

Port 80

Server WEB

Diagramă transmitere date prin portul 80

Se împart în trei categorii:

Well-known – numere de porturi cu valori cuprinse între 0 şi 1023. Porturile well-


known sunt de obicei impare.

Registered - numere de porturi cu valori cuprinse între 1024 şi 49151

Private - numere de porturi cu valori cuprinse între 49151 -65535

Cei care dezvoltă aplicaţii software, folosesc porturi well-known, care sunt controlate şi
atribuite de către autoritatea pentru desemnarea numerelor internet (IANA).Pe
majoritatea sistemelor aceste numere pot fi utilizate numai de către procesele sistem
sau de către programe lansate în execuţie de către utilizatori privilegiaţi. Existenţa
porturilor well-known permite clienţilor să găsească serverele fără informaţii de
configurare.
Cele mai cunoscute porturi sunt :

Port Protocol

20 FTP- pentru transfer date


21 FTP- pentru control
23 Telnet
25 SMTP
53 DNS
7 ICMP
80 HTTP
520 RIP

Sugestii metodologice
UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o
sală care are videoproiector sau flipchart.
CUM PREDĂM?
Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor
cunoştinţe.
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:
o noţiunea de port, clasificarea numerelor de porturi, diagramă de
transmitere date prin porturi. .
o pentru fiecare protocol : portul folosit.
• Activităţi interactive, de genul următor:
o Activităţi de asociere a unui protocol cu portul folosit.
o Activităţi de asociere a numărului de port cu numele categoriei din care
face parte.
o Activităţi de tip rebus cu noţiunile învăţate.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:


o Probe practice şi scrise
Unitatea de învăţământ __________________

Fişa rezumat
Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt.
elev A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3

1 zz.ll.aaaa 1

...

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1

38
Bibliografie

1. CCNA (2005) -Ghid de studiu independent, Bucureşti:Editura Bic All

2. Peterson, Larry., Davie, Bruce .(2001). Reţele de calculatoare.O abordare


sistematică, Bucureşti:Editura ALL Educational

3. Cristea, Valentin.,Nicolae, Ţăpuş.(1992).Reţele de calculatoare, Bucureşti:


Editura Teora

4. Bănică, Ion. (1998).Reţele de comunicaţii între calculatoare, Bucureşti:


Editura Teora

5. Munteanu, Adrian., Greavu, Valerică.(2006),Reţele de calculatoare,


proiectare şi administrare, Iaşi:Editura Polirom

6. Held, Gilbert. (1998), Comunicaţii de date, Bucureşti: Editura Teora

7. ***.La www.iana.org/assignments/port-numbers. 10.05.2009

8. ***. La http://www.wikipedia.org/. 04-12.05.2009

9. ***.La http://windowshelp.microsoft.com/Windows/ro-RO/help/81b6d4b7-
905e-4d70-8379-7934913fedb01048.mspx . 10.05.2009

10. ***. La http://students.info.uaic.ro/~bpistol/doc/protocoale-routare/


04.05.2009

11. ***. La http://fpce9.fizica.unibuc.ro/telecom/internet_prot_ip.htm.


30.04.2009

12. *** La http://www.cs.ubbcluj.ro/~rlupsa/edu/retele-2003/c11.html.


10.05.2009

13. ***. La http://www.link.ro/articole/tcpip.htm 10.05.2009

14. ***. La http://studentclub.ro/tiberiur/archive/2005/11/11/12211.aspx


09.05.2009

15. ***. La http://cisco.netacad.net 25.04.2009

16. ***. La http://profs.info.uaic.ro/~busaco/teach/courses/net/docs 02.05.2009

17. ***.La http://www.dcd.uaic.ro/default.php?pgid=58&t=site 03.05.2009

18. ***.La jan.newmarch.name/distjava/ socket/lecture.html 03.05.2009

39
19. ***.La www.easyzonecorp.net/ network/view.php?ID=285 11.05.2009

20. ***.La http://www.stud.usv.ro 10.05.2009

21. ***.La http://profs.info.uaic.ro/~busaco/ 28.04.2009

22. ***.La http://www.runceanu.ro 27.04.2009

23. ***.La http://webhost.uoradea.ro/cpopescu/ 30.04.2009


COMUNICAREA ÎNTR-O REŢEA LOCALĂ (LAN)

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................... 2

II. Documente necesare pentru activitatea de predare .................................................... 3

III. Resurse ...................................................................................................................... 4

Tema 1. Funcţionarea echipamentelor într-o reţea locală ............................................ 4

Fişa suport: Echipamente de reţea. Rol şi funcţionalitate ......................................... 4

Tema 2. Medii de comunicare prin fire de cupru ........................................................ 15

Fişa suport 2.1. Medii de comunicare prin fire de cupru ......................................... 15

Fişa suport 2.2 Tipuri de cabluri din cupru. Sertizare şi testare .............................. 23

Tema 3. Medii de comunicare prin fibră optică .......................................................... 31

Fişa suport: Medii de comunicare prin fibră optică ................................................. 31

IV. Fişa rezumat ............................................................................................................ 38

V. Bibliografie ................................................................................................................ 39

1
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul COMUNICAREA ÎNTR-O REŢEA LOCALĂ (LAN), pentru care a fost elaborat
materialul,are alocate un număr de 120 ore, din care:

Laborator tehnologic 60 ore

Activităţi de predare 60 ore

Parcurgerea modulului se face în săptămânile S25-S30

Competenţa/Rezultatul Fişe suport


Teme
învăţării

Descrie funcţionarea • Tema 1. Funcţionarea • Fişa suport :


echipamentelor într-o echipamentelor într-o reţea Echipamente de reţea.Rol
reţea locală locală şi funcţionalitate

Pregăteste mediul de • Tema 2. Medii de • Fişa suport 2.1: Medii


comunicare prin fire de comunicare prin fire de de comunicare prin fire
cupru cupru de cupru

• Fişa suport 2.2: Tipuri


de cabluri din cupru.
Sertizare şi testare

Identifică mediul de • Tema 3. Medii de • Fişa suport : Medii de


comunicare prin fibră comunicare prin fibră optică comunicare prin fibră
optică optică

Absolventul învăţământului postliceal cu specialitatea Administrator reţele locale şi


de comunicaţii trebuie să fie capabil să utilizeze echipamentele reţelelor de
calculatoare, să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să
cunoască şi aplice topologii de reţele locale (LAN) şi reţele globale (WAN), modele de
referinţă OSI (Open System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru
cablarea structurată, router-e, în conformitate cu standardele în vigoare.

2
II. Documente necesare pentru activitatea de predare
Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Administrator reţele


locale şi de comunicaţii, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau
www.edu.ro , secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Administrator reţele locale şi de comunicaţii,


nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar
III. Resurse

Tema 1. Funcţionarea echipamentelor într-o reţea locală

Fişa suport: Echipamente de reţea. Rol şi funcţionalitate

Acest material vizează competenţa „Descrie funcţionarea echipamentelor într-o


reţea locală” .

Pentru a face transmisia de date mai scalabilă şi eficientă decât într-o reţea peer-to-
peer, proiectanţii folosesc echipamente de reţea specializate cum ar fi hub-uri,
switch-uri, router-e şi puncte de acces wireless, pentru a transmite date între
echipamente.

Placa de reţea

Fig. 1 - PLACĂ DE REŢEA

Placa de reţea-NIC (Network Interface Card-fig. 1) este o placă cu circuite


integrate, placă ce se montează într-un slot de extensie de pe placa de bază. În
cazul laptop-urilor cartela de reţea se numeşte PCMCIA card sau mai nou PC card.

Scopul plăcii de reţea este de a realiza conexiunea dintre un calculator şi o reţea


locală la care acesta este conectat.

Placa de reţea reprezintă legătura fizică dintre cablul de reţea şi magistrala internă a
sistemului. Exista trei variante de plăci disponibile pe piaţă: 8-bit, 16-bit şi 32-bit. Cu
cât este mai mare numărul de biţi pe care se face transferul de date, cu atât viteza
de transmisie suportată de placa de reţea este mai mare. Majoritatea plăcilor din
acest moment suportă un transfer de 10/100Mbps, viteza de transmisie fiind
determinată automat în funcţie de capabilităţile plăcii de reţea de la celălalt capăt al
conexiunii.

Prin reţea datele circulă în serie (un bit o dată), în timp ce în interiorul calculatorului
circulă în paralel (16, 32 sau 64 biţi o dată, în funcţie de bus-ul sistemului). Deci,
placa de reţea trebuie să convertească datele care circulă în interiorul calculatorului
în format serial. Pentru a funcţiona, fiecare placă de reţea necesită o întrerupere
(IRQ - Interrupt Request Line), o adresă I/O şi o adresă de memorie. Întreruperea se
poate asocia unei resurse prin care procesorul şi celelalte componente ale
calculatorului îşi acordă atenţie unele altora. Unele din aceste întreruperi sunt
atribuite anumitor dispozitive chiar dacă acestea nu au fost încă instalate fizic în
calculator (de exemplu, LPT2 pentru o a doua imprimantă). În cazul plăcilor de reţea,
atribuirea unei întreruperi depinde de numărul întreruperii disponibile pe calculator şi
de numărul întreruperii prin care placa de reţea a fost proiectată să acceseze
sistemul. Dacă întreruperea pe care este proiectată să lucreze placa de reţea este
ocupată de alt dispozitiv, trebuie rezolvat conflictul care apare reconfigurând placa
pentru a lucra pe altă întrerupere.

Conexiunea logică foloseşte standarde numite protocoale. Un protocol este o


descriere formală a unui set de reguli şi convenţii care stabilesc modul de
comunicare între echipamentele dintr-o reţea. Protocolul TCP/IP (Transmission
Control Protocol/Internet Protocol) este principalul protocol folosit.

Ultima parte a conexiunii o reprezintă aplicaţia care interpretează datele şi le


afişează într-o formă mai simplă. Aplicaţiile lucrează împreună cu protocoalele pentru
a trimite şi primi date.

Tipul plăcii de reţea trebuie să corespundă cu mediul şi protocolul folosite în reţea.


Placa de reţea comunică cu reţeaua printr-o conexiune serială şi cu calculatorul
printr-o conexiune paralelă.

Fiecare NIC are o adresă unică scrisă într-un cip ROM de pe placă. Aceasta adresă
se numeşte adresă MAC (Media Access Control) şi are o dimensiune de 48 biţi (12
cifre în baza 16) şi este exprimată în hexazecimal (12 cifre). Cartelele de reţea sunt
considerate dispozitive de nivel 2.

Uneori, cartelele de reţea sunt dotate cu dispozitiv numit transceiver (transmiter/


receiver), dispozitiv care converteşte un anumit tip de semnal electric în alt tip sau
chiar în semnal optic. În acest caz, transceiver -ul este considerat un dispozitiv de
nivel 1 deoarece menirea sa este de a converti biţii dintr-o formă în alta, neavând
nimic de a face cu informaţiile necesare celorlalte protocoale.

Plăcile adaptoare pentru reţea au o mică memorie folosită ca memorie-tampon.


Similar altor dispozitive hardware, placa de reţea are nevoie de un driver prin care
să poată fi controlată. În sistemele Plug-and-Play (PnP), plăcile de reţea sunt
configurate automat fără intervenţia utilizatorului, în timp ce pe sisteme non-PnP
configurarea se face manual prin programul de setare a comutatoarelor DIP.

Testul de eroare în calitatea semnalului SQE (Signal Quality Error) este folosit pentru
a testa dacă circuitul dintre transmiţător şi interfaţa de reţea (NIC) prezintă coliziuni.
În majoritatea reţelelor moderne Ethernet, testul SQE nu mai este folosit. Cele mai
multe plăci de reţea (NIC) au un transmiţător integrat şi testul pentru coliziuni nu mai
este necesar.

Funcţiile plăcii de reţea

Placa de reţea realizează următoarele funcţii:

- pregăteşte datele pentru a putea fi transmise printr-un mediu;

- transmite datele;

- controlează fluxul datelor de la calculator la mediul de transmisie ;

- recepţioneazǎ datele venite prin cablu şi le transformǎ în octeţi pe care unitatea


centralǎ a calculatorului îi poate inţelege.

Repetorul

Repetorul este un dispozitiv de interconectare ce funcţionează la nivel fizic.


Deoarece la nivelul fizic nu există date ci doar biţi, repetorul nu este preocupat de
identificarea destinaţiei sau de verificarea unui cod de corecţie, ci doar de semnalul
electric pe care-l primeşte şi de regenerarea acestuia.

Principala sa funcţie este aceea de a extinde suprafaţa acoperită de o reţea locală cu


un cost şi o latenţă foarte scăzute.

Şirul de biţi generat de o placă de reţea este clar, respectând strict nivelurile de
tensiune standardizate. Cu cât şirul de biţi călătoreşte mai mult prin cablu, semnalul
electric se deteriorează şi devine din ce în ce mai slab. Pentru a opri deteriorarea
semnalului peste o limită ce l-ar face de nerecunoscut pentru destinaţie, repetorul ia
şirul de biţi, îl aduce la treptele de semnalizare standardizate şi îl amplifică.

În reţelele Ethernet întâlnim deseori repetoare multiport numite huburi. Huburile vor
transmite datele primite pe unul dintre porturi pe toate celelalte porturi. Pentru mediul
torsadat acestea îndeplinesc o funcţie suplimentară şi anume asigură conectarea
tuturor nodurilor la un mediu de transmisie distribuit.

Iniţial au existat două tipuri de huburi: pasive şi active. Huburile pasive oferă
posibilitatea interconectării la acelaşi mediu de transmisie a mai multor dispozitive,
fără a regenera semnalul la trecerea prin ele. Huburile active vor oferi în plus faţă de
primele regenerarea semnalului. Datorită scăderii extrem de rapide a preţurilor şi
avantajelor ce le oferă această regenerare de semnal huburile pasive au dispărut de
pe piaţă încă de la sfârşitul anilor '80, din această cauză în continuare prin huburi
vom înţelege huburi active.

Una din componentele esenţiale ale protocolului Ethernet este detecţia coliziunilor.
Ne interesează care este efectul unui repetor asupra coliziunilor.

 Domeniul de coliziune reprezintă acea secţiune dintr-o reţea în care se va


propaga o coliziune.

 Domeniul de difuzare (domeniul de broadcast) reprezintă acea secţiune dintr-


o reţea în care se va propaga un pachet de difuzare (broadcast).

Pentru un repetor nu există noţiunea de coliziune, după cum nu există noţiunea de


pachet de date. Deci repetoarele extind atât domeniile de coliziune cât şi pe cele de
difuzare.

Repetoarele împart reţeaua în microsegmente. Această denumire nu este general


acceptată, câteodată fiind folosit termenul de segment pentru cele două sau mai
multe seturi de calculatoare pe care le conectează un repetor.

Există o regulă foarte importantă pentru proiectarea reţelelor Ethernet: regula 5-4-3.

Regula 5-4-3:

Comunicaţia dintre oricare două calculatoare sau dispozitive dintr-o reţea nu trebuie
să treacă prin mai mult de

• 5 microsegmente

• 4 repetoare consecutive

• 3 microsegmente populate

De ce regula 5-4-3?

Există o fereastră de timp pentru transmiterea unui bit. Pentru Ethernet, ce oferă o
viteză de 10 Mbps, durata transmiterii unui singur bit este de 100 de nanosecunde.
Dimensiunea minimă a cadrului Ethernet este de 64 de octeţi. Rezultă că timpul
necesar transmiterii cadrului de dimensiune minimă este de 51,2 microsecunde.

De ce ne interesează acest timp? Pentru că apariţia unei coliziuni trebuie detectată


înainte de expirarea acestui interval de timp. Altminteri, apariţia unei coliziuni va fi
interpretată ca o coliziune la cel de-al doilea cadru şi nu pentru primul.

Latenţa introdusă de mediul de transmisie va fi dată de viteza de propagare a


semnalului electric, aceasta fiind aproximativ două treimi din viteza luminii. Rezultă
că propagarea pe un segment de 100 de metri va dura aproximativ 0,5
microsecunde. Comparativ cu latenţa introdusă de un repetor Ethernet, de
aproximativ 5,6 microsecunde, latenţa introdusă de mediul de conectare este cu
patru ordine de mărime mai mică, deci neglijabilă.

Cel mai defavorabil caz se obţine când sursa şi destinaţia se află la distanţa maximă,
iar coliziunea apare lângă destinaţie, astfel încât coliziunea ce trebuie detectată şi de
sursă trebuie să parcurgă de două ori distanţa maximă.

Dacă vom considera acum că între sursă şi destinaţie se află cinci repetoare, vom
determina că în cel mai defavorabil caz detecţia coliziunii va fi posibilă doar după cel
puţin 56 de microsecunde, asta însemnând că un alt doilea pachet deja a fost trimis.

Hub-uri

Fig. 2 - HUB

Hub-ul (fig. 2) este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi (intrări) necesar
pentru interconectarea prin cabluri UTP a cel puţin 3 calculatoare din reţea (host-uri).

Hub-ul amplifică semnalul primit de la un host(calculator) şi îl distribuie către toate


celelalte calculatoare. Într-o reţea existentă pot fi adăugate noi host-uri prin
conectarea fizică a acestora cu cabluri UTP la hub-ul existent. Există hub-uri cu 4, 8,
16 sau 24 de intrări.

Hub-urile, sunt echipamente care extind raza unei reţele, primind date pe un port,
regenerând semnalul şi apoi trimiţând datele pe toate celelalte porturi. Acest proces
înseamnă ca tot traficul generat de un echipament conectat la hub este trimis către
toate celelalte echipamente conectate la hub de fiecare dată când hub-ul transmite
date. Astfel se generează o cantitate mare de trafic în reţea. Hub-urile mai sunt
denumite şi concentratoare, deoarece au rolul unui punct central de conectare
pentru un LAN.

Hub-urile pot fi montate în cascadă, tot cu scopul de a obţine extinderea unei reţele
existente.

Bridge-uri şi switch-uri
Fig. 3 - SWITCH

Fişierele sunt împărţite în bucăţi de dimensiuni mici numite pachete, înainte de a fi


transmise în reţea. Acest proces permite detectarea erorilor şi o retransmisie mai
simplă dacă un pachet este pierdut sau corupt. Informaţiile de adresare sunt
adaugate la începutul şi sfârşitul pachetelor înainte de a fi transmise. Pachetul,
împreună cu informaţiile de adresare, se numeşte cadru.

Reţelele locale sunt de obicei împărţite în secţiuni numite segmente, similar cu modul
în care o companie este împărţită pe departamente. Graniţele dintre segmente pot fi
definite folosind un bridge.

Un bridge este un echipament folosit pentru a filtra traficul de reţea între


segmentele unui LAN.

Bridge-urile pastrează în memorie informaţii despre toate echipamentele de pe


fiecare segment la care sunt conectate. Când un bridge primeşte un cadru, adresa
destinaţie este examinată de acesta pentru a determina dacă respectivul cadru ar
trebui trimis către un alt segment sau aruncat. Un bridge mai ajută şi la îmbunătăţirea
fluxului de date prin limitarea cadrelor numai la segmentul de care aparţin.

Un bridge poate avea doar două porturi, conectând două segmente ale aceleiaşi
reţele.

Un switch are mai multe porturi, depinzând de cât de multe segmente de reţea
trebuie conectate. Un switch este un echipament mai complex decât un bridge. Un
switch menţine o tabelă cu adresele MAC pentru calculatoarele care sunt conectate
la fiecare port. Când un cadru este primit pe un port, switch-ul compară informaţiile
de adresă din cadru cu tabela sa de adrese MAC. Switch-ul determină ce port să
folosească pentru a trimite cadrul.

Switch-ul (fig. 3) este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi care filtrează
şi expediază pachete de date între segmentele reţelei.

Switch-ul operează pe nivelele 2 şi uneori 3 ale modelului de referinţă OSI şi suportă


orice protocol de transfer de date (protocol de comunicare, codul de adresare şi
împachetare de date care constituie limbajul comun al calculatoarelor din reţea).

Principiul de funcţionare a switch-ului are la bază mecanismul store-and-forward.


Pentru aceasta, fiecare switch întreţine o tabelă de redirecţionare compusă din
adrese MAC şi numere de porturi (căi de acces). Pentru un anumit port, care
defineşte un domeniu de coliziune distinct, switch-ul memorează adresele MAC ale
staţiilor din domeniul respectiv (conectate la acel port). Termenul de valabilitate al
intrărilor din această tabelă este dat de un parametru numit inactivity timer (timpul
mort) sau age (vârsta), care stabileşte cât timp sunt reţinute în buffer-e (zone tampon
de stocare intermediară de date) adresele MAC ale staţiilor care nu generează şi nu
primesc trafic. Prin urmare, valoarea acestui parametru poate influenţa performanţele
unei reţele: dacă are valori prea mici, staţiile care generează puţin trafic vor fi mai
greu de găsit în reţea de către alte echipamente, iar dacă valoarea parametrului este
prea mare, există riscul ocupării buffer-elor şi al blocării echipamentului. După
recepţia de date este analizată adresa MAC de destinaţie şi este căutată în tabela de
redirecţionare. Prin acest mecanism switch-ul identifică interfaţa prin care este
disponibilă staţia de destinaţie şi direcţionează datele printr-un canal de comunicaţie
virtual, complet separat de traficul generat de celelalte interfeţe. Astfel se reduce
numărul coliziunilor, ceea ce conduce la creşterea benzii de transfer şi la optimizarea
modului de utilizare a canalului de comunicaţie.

Router-ul

Fig. 4 - ROUTER

Router-ul (fig. 4) este un dispozitiv ce interconecteză între ele două sau


mai multe reţele de calculatoare.
În Internet, router-ul este un dispozitiv, sau în unele cazuri un software instalat pe un
calculator, care determină care este următorul punct din reţea către care se
expediază un pachet de date în drum spre destinaţia sa finală. Router-ul este
conectat la cel puţin două reţele (în punctul în care o reţea comunică cu cealaltă,
adică în gateway). Decizia asupra direcţiei în care se trimite fiecare pachet de date
se bazează pe determinarea stării reţelelor la care este conectat.

Router-ul creează şi/sau stochează un tabel al rutelor disponibile, cu informaţii


despre starea lor, şi îl utilizează împreună cu algoritmii de determinare a distanţei şi
costurilor pentru a selecta cea mai bună cale de urmat pentru pachetul dat. De
obicei, un pachet parcurge un număr de puncte de reţea cu router-e înainte de a
ajunge la destinaţie. Rutarea este o operaţie asociată cu nivelul 3 din standardul OSI
(Open Systems Interconnection), nivelul reţea.

Router-ul utilizează pachete tip header (antet), o tabelă de adrese pentru a


determina locaţia în care să direcţioneze datele şi un protocol (de exemplu ICMP,
Internet Control Message Protocol) pentru a comunica şi a determina calea optimă
între două host-uri (sisteme gazdă) pe Internet. Router-ul nu identifică tipul şi
conţinutul datelor transmise.

ICMP este o extensie a potocolului IP (Internet Protocol) care conţine mesaje de


eroare, control, informaţii. De exemplu, comanda ping utilizează ICMP pentru a testa
conexiunea Internet între două sisteme.

IP specifică formatul pachetelor de date şi schemele de adresare. Majoritatea


reţelelor combină IP cu un protocol de nivel mai înalt, TCP (Transmission Control
Protocol), care stabileşte conexiunea virtuală între sursă şi destinaţie. IP-ul singur
funcţionează ca sistemul poştal. Permite adresarea unui pachet de date şi lansarea
sa în Internet fără o legătură directă cu destinaţia. TCP/IP stabileşte conexiunea între
sursă şi destinaţie, astfel încât pe linia respectivă se poate face schimb de mesaje
continuu pe perioade de timp determinate.

În timp ce un switch conectează segmente ale unei reţele, routere-le sunt


echipamente care interconectează mai multe reţele. Switch-urile folosesc adresele
MAC pentru a transmite un cadru în interiorul unei reţele. Routere-le folosesc adrese
IP pentru a transmite cadrele către alte reţele. Un router poate fi un calculator care
are instalat un software special sau poate fi un echipament special conceput de
producătorii de echipamente de reţea. Routere-le conţin tabele cu adrese IP
împreună cu căile optime către alte reţele destinaţie.
Puncte de acces wireless

Fig. 5 - ACCESS POINT

Punctele de acces wireless(fig. 5) oferă acces la reţea pentru dispozitive wireless


cum ar fi laptopuri şi PDA-uri. Punctul de acces wireless foloseşte unde radio pentru
a realiza comunicaţia cu calculatoare, PDA-uri şi alte puncte de acces wireless. Un
punct de acces are o rază de acoperire limitată. Reţelele mari au nevoie de mai
multe puncte de acces pentru a asigura o acoperire adecvată.

Echipamente multifuncţionale

Fig. 6 - MULTIFUNCŢIONAL

Există echipamente de reţea care au mai multe funcţii(fig. 6). Este mult mai
convenabil să cumpăraţi şi să configuraţi un singur echipament care deserveşte mai
multe scopuri decat să cumpăraţi un echipament separat pentru fiecare funcţie.
Acest lucru este adevărat mai ales pentru utilizatorii individuali. Acasă, este de
preferat să cumpăraţi un echipament multifuncţional decât să cumpăraţi un switch,
un router şi un punct de acces wireless.

În tabelul 1 sunt prezentate echipamentele uzuale folosite într-o reţea de


calculatoare, precum şi rolul şi funcţionalitatea lor.
Tab. 1 - Echipamente de reţea. Rol şi funcţionalitate

Nr. Denumire Rol Funcţionalitate


crt. echipament
1 Placa de Interconectarea unor Transmite datele prin mediul de
reţea calculatoare transmisie
2 Repetorul Amplifică semnalul primit Extinde suprafaţa acoperită de
o reţea locală cu un cost şi o
latenţă foarte scăzute.
3 Hub Amplifică semnalul primit de Sunt echipamente care extind
la un host(calculator) şi îl raza unei reţele, primind date
distribuie către toate pe un port, regenerând
celelalte calculatoare semnalul şi apoi trimiţând
datele pe toate celelalte porturi.
4 Bridge Este un echipament folosit Păstrează în memorie
pentru a filtra traficul de informaţii despre toate
reţea între segmentele unui echipamentele de pe fiecare
LAN. segment la care sunt
conectate, iar când un bridge
primeşte un cadru, adresa
destinaţie este examinată de
acesta pentru a determina
dacă respectivul cadru ar trebui
trimis către un alt segment sau
aruncat.
5 Switch Este un dispozitiv de reţea Principiul de funcţionare a
cu mai multe porturi care switch-ului are la bază
filtrează şi expediază mecanismul store-and-forward.
pachete de date între
segmentele reţelei.
6 Router-ul Este un dispozitiv ce Router-ul creează şi/sau
interconecteză între ele stochează un tabel al rutelor
două sau mai multe reţele disponibile, cu informaţii despre
de calculatoare starea lor, şi îl utilizează
împreună cu algoritmii de
determinare a distanţei şi
costurilor pentru a selecta cea
mai bună cale de urmat pentru
pachetul dat.
7 Puncte de Oferă acces la reţea pentru Foloseşte unde radio pentru a
acces dispozitive wireless cum ar realiza comunicaţia cu
wireless fi laptopuri şi PDA-uri calculatoare, PDA-uri şi alte
puncte de acces wireless.
Sugestii metodologice

Unde? Locul de desfăşurare a activităţii de predare poate fi laboratorul de


informatică. Elevii vor lucra fiecare la un calculator conectat la internet.

Cum? Ca mod de organizare a clasei se poate lucra frontal la început(când se


prezintă tipurile de echipamente) şi apoi pe grupe de 4/5 elevi sau chiar individual.

Pentru a preda acest material profesorul poate folosi o prezentare în format


electronic rulată cu ajutorul unui proiector.

Ca activităţi pentru elevi, profesorul poate să arate elevilor o placă de reţea de la un


calculator din laborator, switch-ul reţelei din laborator şi eventual router-ul şcolii.
Identificând modelul fiecărui echipament, profesorul poate propune elevilor o
activitate de documentare prin care să culeagă informaţii de pe site-urile
producătorilor despre echipamentele din laboratorul de informatică: caracteristici
tehnice, categorie etc. Apoi profesorul poate propune o activitate de tip drag and
drop în care elevii să asocieze nişte imagini cu echipamentele discutate şi denumirea
lor.

Ca instrumente de evaluare se pot utiliza teste ce conţin diverse tipuri de itemi


(alegere multiplă, ordonare de elemente, asociere, completare de spaţii libere etc)
Tema 2. Medii de comunicare prin fire de cupru

Fişa suport 2.1. Medii de comunicare prin fire de cupru

Acest material vizeză competenţa „Pregăteşte mediul de comunicare prin fire de


cupru”

Prin mediu de comunicaţie înţelegem mediul ce asigură comunicarea


dintre două calculatoare (mediul prin care”circulă” datele).

Mediile de comunicaţii sunt de două tipuri:

 Medii de comunicaţii prin fire de cupru

 Medii de comunicaţii prin fibră optică

 Medii de comunicaţii ce utilizează unde (wireless)

Mediile de comunicaţii prin fire de cupru sunt reprezentate de cabluri din cupru ce
asigură transmisia datelor prin semnale electrice. Cablurile de cupru sunt cabluri
coaxiale şi cabluri torsadate.

Pentru reţele locale se realizează cablarea structurată de tip UTP/STP.


Conceptul de cablare structurată a fost dezvoltat ca urmare a necesităţii uniformizării
celor două tipuri de cablaje existente: cablajul de voce (telefonie) şi cel de date. Până
la elaborarea standardelor de cablare structurată, partea de telefonie a unei clădiri
era realizată pe cabluri răsucite (topologie stea), în timp ce pentru reţeaua de date s-
a utilizat cablul coaxial (topologie de tip magistrală).

Cablul coaxial

Fig. 7
Cablul coaxial (fig. 7) a avut şi are încă o largă folosire în reţelele locale, datorită
reţelelor Ethernet 802.3. Viitorul însă nu îi este favorabil, datorită faptului că oferă un
mediu de transmisie partajat, imposibil de utilizat în reţele de mare viteză, reţele cu
legături full duplex sau bazate pe utilizarea comutatoarelor super-rapide.
Performanţele sale au fost atinse de cablul cu fire răsucite pentru distanţe scurte şi
depăşite de cablul cu fibră optică, pentru distanţe lungi.

Structura cablului coaxial este ilustrată de figura 8. El constă dintr-un miez de cupru,
numit conductorul central, izolat de al doilea conductor, conductorul exterior, de
obicei un ecran realizat cu ţesătură de fire subţiri. Tot cablul este învelit într-o teacă
de plastic.

Fig. 8

Există mai multe tipuri de cablu coaxial:

* Thicknet sau 10BASE5 – Cablu coaxial care a fost folosit în reţelistică şi


funcţiona la viteze de 10 Mbs până la o distanţa maximă de 500 de metri. Are buni
parametri electrici, dar dificil de montat, de realizat cablajul în interiorul unei cladiri,
datorită rigidităţii şi razei de curbură maxim admisă.

* Thinnet 10Base2 – Cablu coaxial care a fost folosit în reţelistică şi funcţiona la


viteze de 10 Mbs până la o distanţa maximă de 185 de metri.

* RG-59 – Folosit mai ales pentru cablul de televiziune in Statele Unite.

* RG-6 – Cablu de o calitate mai bună decat RG-59, cu o lăţime de bandă mai
mare şi mai puţin susceptibil la interferenţe.

Performanţele sale sunt superioare până la un punct cablului UTP, atât în ce priveşte
banda de frecvenţa asociată, deci viteza de transmisie, cât şi în ce priveşte
atenuarea semnalului pe cablu şi interferenţele cu exteriorul, cu implicaţii asupra ratei
de eroare şi distanţei maxime de propagare a semnalului fară a fi necesară
amplificarea. Noile categorii de cablu UTP sunt însă comparabile ca performanţe.

Cablul coaxial folosit în transmisiile de date este cablul coaxial în bandă de bază, cu
impedanţa de 50W.

Conectarea calculatoarelor la cablul coaxial se face prin două metode:


- folosind joncţiuni T (fig. 9), metoda care prevede tăierea cablului şi inserarea
fiecărei părţi într-o joncţiune T, care este un conector care uneşte înapoi cablul, dar
prevede şi a treia cale, care face conexiunea către calculator.

Fig. 9

- utilizarea de conector de tip ‘vampir’ (vampire tap- fig. 10), care permite
pătrunderea şi crearea unei găuri în cablu până la conductorul interior, în gaură
inserându-se conectorul, creându-se tot un fel de conexiune în T, dar nefiind
necesară tăierea cablului.

Fig. 10

Cabluri torsadate

Fig.11

Cablurile torsadate (fig. 11) sunt astfel concepute încât să prevină interferenţele
între câmpurile electrice cauzate de transmisia datelor la frecvenţe mai mari. Un
cablu torsadat este format din mai multe perechi compuse din două fire de cupru
izolate, având o grosime tipică de 1 mm. Firele sunt împletite într-o formă elicoidală,
pentru a reduce interferenţa electrică (două fire paralele constituie o antenă; dacă le
împletim nu mai formează o antenă).

Interferenţele pot fi cauzate de câmpurile electrice induse de alte fire din interiorul
aceluiaşi cablu, sau de surse exterioare. Metodele prin care se încearcă reducerea la
minim a acestor interferenţe sunt mai multe, dintre care menţionăm:

• torsadarea cablurilor două câte două, formându-se astfel mai multe perechi
în interiorul cărora câmpurile electrice create de cele două fire se anulează;

• transmiterea semnalului în mod balansat (semnalul util se transmite ca fiind


diferenţa între semnalele electrice dintre cele două fire din cadrul unei perechi; în
acest fel, atunci când apar interferenţe electrice de la surse exterioare cablului,
acestea afectează în mod egal ambele fire, astfel încât diferenţa dintre acestea
rămâne constantă, semnalul fiind nealterat);

• ecranarea cablurilor (metoda de prevenire a interferenţelor electrice


exterioare).

Cablurile răsucite (torsadate) (Twisted Pair, TP) pot fi de mai multe tipuri (Fig. 12):

Fig. 12

 UTP (Unshielded Twisted Pair - fig. 13),

Fig. 13

Cablul UTP poate fi separat în mai multe categorii în funcţie de următorii factori:

* Numărul de fire din cablu


* Numărul de torsadări ale firelor

Cablurile UTP sunt ieftine, subţiri, flexibile, ne-ecranate (fără înveliş izolator), cu patru
perechi de fire răsucite din cupru. Acest tip de cablu se bazează pe efectul de
anulare obţinut prin torsadarea perechilor de fire care limitează degradarea
semnalului cauzată de interferenţe electromagnetice (EMI) şi interferenţe în frecvenţa
radio (RFI).

În interiorul unui cablu UTP există 4 perechi de fire torsadate:

 Alb-portocaliu şi portocaliu

 Alb-verde şi verde

 Alb-albastru şi albastru

 Alb-maro şi maro

Dintre aceste perechi, două (verde şi portocaliu) sunt folosite pentru transmisia de
date, o pereche (albastră) pentru transmisa de voce (telefonie), cealalată pereche
(maro) putând fi utilizată pentru alte aplicaţii (alarme, monitorizare clădire etc.).
Transmisia date/voce nu se poate realiza simultan pe acelaşi tronson de cablu UTP.
Pentru reţele mici (cu distanţe scurte între componente) acest tip de cablu este
suficient. Structura neecranată a UTP prezintă pericolul de a se emite/recepţiona
radiaţii electromagnetice. Pentru creşterea imunităţii la zgomote se mai utilizează o
variantă de cablu denumită ScTP (Screened Twisted-Pair), identică cu UTP dar la
care toate cele patru perechi de fire de cupru sunt ecranate cu o folie metalică.
Distanţa maximă pe care se poate întinde un cablu UTP este 100 m. Pentru o
distanţă mai mare de 100 m, se utilizează amplificatoare de semnal.

Dezavantajul cablurilor UTP este că nu pot fi folosite în exteriorul clădirilor, deoarece


ar fi supuse unor posibile şocuri electrice foarte mari, care ar cauza defectarea
echipamentelor conectate cu aceste cabluri. Pentru a evita aceste probleme, în
exteriorul clădirilor se poate folosi cablu ecranat (STP - shielded twisted pair) sau
ScTP (screened twisted pair). ScTP are un singur înveliş de ecranare exterior, o
grosime un pic mai mare decât UTP, drept pentru care este relativ uşor de
împământat. STP-ul are, pe lângă învelişul de ecranare identic cu cel de la ScTP şi
un înveliş separat pentru fiecare pereche.

 STP (Shielded Twisted Pair - fig. 14), cablu răsucit ecranat, prevăzut cu
patru sau două (varianta STP-A) perechi de fire de cupru, fiecare pereche fiind
ecranată cu o folie metalică în vederea reducerii zgomotelor parazite care pot
afecta semnalul util (perturbaţii electrice, difonie). Cablul STP este mai scump
decât cel UTP.
Fig. 14

Conectorul RJ45 (Registered Jack 45) este un conector cu 8 fire, folosit în reţele
locale, în special de tip Ethernet. Arată la fel ca RJ11 folosit în telefonie, doar că este
puţin mai lat. În figura 15 sunt prezentate priza şi mufa conectorului RJ45.

Fig. 15

Categoriile de cabluri UTP sunt următoarele:

Categoria 3 este folosită pentru sistemele telefonice şi pentru Ethernet în reţele


locale care funcţionează la viteze de 10 Mbps. Categoria 3 are 4 perechi de fire.

Categoriile 5 si 5e au patru perechi de fire cu o rată de transmisie de 100 Mbps.


Acestea sunt cele mai frecvent folosite. Cablul UTP de categoria 5e are mai multe
torsadări pe metru decât cel de categoria 5. Aceste torsadări suplimentare previn
interferenţele din surse exterioare cablului sau cele datorate celorlalte perechi din
cablu.
Unele cabluri de Categoria 6 folosesc un perete desparţitor de plastic pentru a
separa perechile de fire, fapt care impiedică interferenţele. Perechile au de
asemenea mai multe torsadări decât Categoria 5e. În unele medii de afaceri sau de
acasă sunt instalate cabluri Cat6 pentru a fi pregatite pentru cerinţele de lăţime de
bandă din viitor. Aplicaţiile precum video, conferinţele video şi jocurile folosesc
cantităţi mari din lăţimea de bandă.

Cablurile Cat6A produc semnalele Ethernet la o rată de 10 Gbps. Abrevierea pentru


Ethernet pe 10Gb peste cablu torsadat este 10GBase-T, aşa cum este definit în
standardul IEEE 802.3– an 2006. Clienţii care au nevoie de reţele cu lăţime de bandă
crescută pot beneficia de instalarea cablurilor ce suportă Gigabit Ethernet sau 10 Gb
Ethernet.

Cablarea structurată reprezintă baza pe care este construită întreaga reţea de


calculatoare şi telefonie a unei companii. O reţea bine construită determină un grad
scăzut de probleme în cadrul reţelei de calculatoare. Există în momentul de faţă
soluţii de reţele fără fir (wireless), dar acestea nu oferă fiabilitatea, calitatea şi viteza
unei reţele la standardele CAT5e sau CAT6.

Avantajele cablării structurate:

 mutarea cu uşurinţă a departamentelor fară cheltuieli suplimentare

 trafic de date la viteză mare

 modificări de structură a reţelei de date şi voce extrem de simplu de


efectuat

 integrarea cu centrale telefonice

 identificarea şi remedierea problemelor de reţea mult mai uşor şi într-un


timp foarte scurt

 problemele de reţea sunt foarte rare şi de cele mai multe ori sunt izolate

 fiabilitate care tinde spre 100%

Tehnicienii de orice nivel ar trebui să ştie la ce pericol se expun înainte de a lucra cu


echipamente şi cabluri de reţea.

Întotdeauna purtaţi ochelari de protecţie când lucraţi cu cabluri. Niciodată nu


intraţi în contact direct cu capetele neizolate ale oricarui tip de cablu.

Riscurile cablului de cupru

Cablurile din cupru pot fi de asemenea periculoase la manevrare. Când tăiaţi cablul
de cupru, liţele de cupru vă pot înţepa pielea sau vă pot taia. Bucăţile mici care sar
după tăierea cablurilor se împrăştie adesea în aer. Amintiţi-vă să purtaţi ochelari de
protecţie de fiecare dată când taiaţi orice fel de cablu.

Instrumentele de tăiere şi presare folosite pentru a repara sau finaliza cablul pot fi
periculoase dacă nu sunt folosite în mod corespunzător. Citiţi documentaţia care vine
odată cu instrumentele. Exersaţi folosind instrumentele pe un cablu ce poate fi
aruncat şi cereţi ajutorul unui tehnician cu experienţa dacă aveţi nevoie.

Nu uitaţi că un cablu de cupru poate conduce curent electric. Un echipament


deteriorat şi electricitatea statică poate induce curent electric chiar şi într-un cablu
deconectat. Dacă aveţi vreo îndoială, testaţi cablul cu care lucraţi cu un voltmetru
înainte de a-l atinge.

Sugestii metodologice

Unde? Locul de desfăşurare a activităţii de predare poate fi laboratorul de


informatică. Elevii vor lucra fiecare la un calculator conectat la internet.

Cum? Ca mod de organizare a clasei se poate lucra individual la început şi


apoi pe grupe de 4/5 elevi.

Pentru a preda acest material profesorul poate folosi o prezentare în format


electronic rulată cu ajutorul unui proiector.

Ca activităţi pentru elevi, profesorul poate dea porţiuni mici (10-20 cm) de cablu
coaxial și torsadat (UTP sau STP) fiecărui elev pentru ca aceștia să identifice
perechile de fire în cazul cablului UTP precum și părţile interne ale cablului coaxial
(înveliș exterior, miezul de plastic, firul de cupru).

Apoi profesorul poate propune o activitate de tip drag and drop în care elevii să
asocieze perechile de fire existente într-un cablu UTP.

Ca instrumente de evaluare se pot utiliza teste ce conţin diverse tipuri de itemi


(alegere multiplă, ordonare de elemente, asociere, completare de spaţii libere etc)
Fişa suport 2.2 Tipuri de cabluri din cupru. Sertizare şi testare

Acest material vizează competenţa „Pregăteşte mediul de comunicare prin fire de


cupru”

Cele mai întâlnite cabluri UTP Cat5 sunt cele ce conţin 4 perechi de fire. Aceste fire
sunt colorate diferit: sunt 4 culori pline şi 4 culori ce conţin şi alb. Perechile sunt de
genul: firul alb-portocaliu, firul portocaliu, etc. Mufele RJ-45 folosite pentru terminarea
cablurilor UTP conţin 8 găuri în care trebuie introduse cele 8 fire, apoi cu ajutorul
unui cleşte de sertizat, se sertizează mufa. În dreptul fiecărei găuri din mufă se află o
lamelă metalică care iniţial este deasupra găurii, astfel încât firul intră uşor. În timpul
acestui proces de sertizare lamela metalică din dreptul fiecărei găuri este apăsată şi
străpunge firul şi astfel se realizează contactul electric.

Trebuie acordată mare atenţie la detorsadarea firelor. Atunci când este îndepărtat
manşonul de plastic şi sunt detorsadate perechile pentru a putea introduce firele în
mufă, trebuie avută mare grijă ca bucata de cablu detorsadat să fie cât mai mică. În
caz contrar, va apărea o interferenţă între fire, generând crosstalk. Practic vorbind,
trebuie tăiaţi cam 3-4 cm din manşon, apoi sunt detorsadate firele, sunt aranjate în
ordinea dorită, iar apoi cu ajutorul unor lame pe care le are cleştele de sertizat, sunt
tăiate firele, lăsând cam 3/4 din lungimea mufei. În acest fel firele vor ajunge până în
capătul mufei, asigurând un contact electric perfect, iar bucata detorsadată va fi
aproape inexistentă, minimizând riscul apariţiei crosstalk-ului.

Pentru mufarea cablurilor UTP există două standarde care specifică ordinea firelor în
mufă: EIA/TIA 568A şi EIA/TIA 568B(fig. 16).

Fig. 16
În tabelul 2 sunt prezentate modalităţile de aranjare a firelor în cadrul celor două
standarde T568A şi T568B.

Tab. 2 – Aranjarea firelor în cadrul standardelor T568A şi T568B

Pin Funcţie Culoare – T568A Culoare – T568B

1 Transmisie Alb-Verde Alb-Portocaliu

2 Transmisie Verde Portocaliu

3 Recepţie Alb-Portocaliu Alb-Verde

4 Nefolosit Albastru Albastru

5 Nefolosit Alb-Albastru Alb-Albastru

6 Recepţie Portocaliu Verde

7 Nefolosit Alb-Maro Alb-Maro

8 Nefolosit Maro Maro

În cazul tehnologiei 100BaseTX şi 10BaseT (cele care sunt folosite de altfel)


transmisia şi recepţia se fac pe câte o pereche. Cu alte cuvinte, doar două dintre
aceste 4 perechi sunt folosite şi anume perechile portocaliu şi verde (respectând
standardele de mai sus). Pinii pe care se face transmisia şi recepţia sunt 1,2,3 şi 6.
Se folosesc două fire pentru transmisie (Tx+ şi Tx-) şi două pentru recepţie (Rx+ şi
Rx-).

Atenţie: firele de Tx şi firele de Rx trebuie să facă parte din aceeaşi


pereche!!! Să observăm că prima pereche ajunge pe pinii 1 şi 2, iar a doua pereche
pe pinii 3 şi 6, adică exact pe acei pini folosiţi. Dacă nu este respectat standardul
există marele risc ca cele două fire folosite pentru Rx sau Tx să nu facă parte din
aceeaşi pereche, moment în care torsadarea nu mai este practic folosită şi nu se vor
mai anula câmpurile electrice generând interferenţe serioase (cu alte cuvinte ori nu
va merge, ori va merge extrem de prost!).

În general în Europa se foloseşte standardul 568B, iar în Statele Unite 568A. De ce


este important de ştiut sau de respectat acest lucru? Teoretic vorbind nu contează
care standard este folosit, atât timp cât ambele mufe (de la cele două capete) sunt
făcute folosind acelaşi standard. Dar atunci când se lucrează într-o reţea de mari
dimensiuni, lucrează mai mulţi oameni care poate nu vor discuta între ei şi deci nu se
vor pune de acord cum să facă mufele. Prin urmare cea mai sigură soluţie este ca
toată lumea să respecte acelaşi standard, astfel fiind reduse foarte mult problemele
generate de erori umane.

În funcţie de ce tipuri de echipamente conectează,există 3 mari tipuri de cabluri:

Cablul normal, sau direct (straight-through) - are ambele capete sertizate folosind
acelaşi standard (fie A-A - în SUA, fie B-B în Europa-fig. 18). Este folosit atunci când
conectăm o staţie într-un switch sau un hub. Aceste echipamente, în momentul în
care trimit biţii de la un port la altul, inversează Tx-ul cu Rx-ul, adică ceea ce
transmite o staţie pe primii doi pini ajunge la cealaltă staţie pe pinii 3 şi 6 de Rx(fig.
17).

Fig. 17

T568B T568B

T568A T568A

Fig. 18

În general, se foloseşte un cablu straight-through pentru a conecta (echipamente


diferite):

• Switch de router

• Switch de PC

• Hub de PC

Cablul inversor (cross-over) - atunci când vrem să conectăm direct două staţii între
ele fără a mai folosi un alt echipament, trebuie să avem în vedere că ceea ce
transmite o staţie trebuie să ajungă la cealaltă în pinii de Rx, iar pentru că nu mai
avem un echipament care să ne facă această inversare, trebuie să o facem singuri,
folosind un cablu inversor. Acest cablu inversează practic pinii 1 şi 2 cu pinii 3 şi 6,
adică pinul 1 ajunge în cealaltă parte la pinul 3 şi pinul 2 la pinul 6 (fig. 19). Acest
cablu se realizează făcând o mufă pe standardul A şi una pe standardul B (se
inversează perechile portocaliu cu verde- fig. 20).

Fig. 19

T568A T568B

T568B T568A

Fig. 20

În general, se foloseşte un cablu de tip cross-over pentru următoarele


situaţii(echipamente de acelaşi tip):

• Switch de switch

• Switch de hub

• Hub de hub

• Router de router

• PC de PC
Cablul consolă (rollover) - Se foloseşte atunci când dorim să ne conectăm la consola
unui router, care este un port de comunicaţie serială prevăzut cu o mufă RJ45. Celălalt
capăt îl introducem într-un adaptor RJ45 - DB9 (sau DB25) pe care îl folosim la portul
serial al calculatorului. Acest tip de cablu are pinii în oglindă, adică pinul 1 ajunge la
pinul 8, 2 la 7, etc(fig. 21).

Fig. 21

În tabelul 3 este prezentată o modalitate de aranjare a firelor (utilizând la capătul din


stânga standardul T568B) pentru cablul consolă.

Tab. 3 – Aranjarea firelor pentru cablul consolă

Nr. pin Culoare Nr. pin Culoare

1 Alb-Portocaliu 1 Maro

2 Portocaliu 2 Alb-Maro

3 Alb-Verde 3 Verde

4 Albastru 4 Alb-Albastru

5 Alb-Albastru 5 Albastru

6 Verde 6 Alb-Verde

7 Alb-Maro 7 Portocaliu

8 Maro 8 Alb-Portocaliu

Realizarea practică a unui cablu de reţea

Pentru crearea unui cablu avem nevoie de un cleşte de sertizare(fig. 22), două mufe
pentru UTP (RJ45) şi o bucată de cablu UTP. Pentru o cablare corectă, cablul UTP va fi
multifilar. Întotdeauna în reţelele UTP se foloseşte cablu unifilar pentru crearea structurii
şi cablu multifilar pentru conectarea calculatoarelor la prize sau la hub/switch dacă
distanţa permite.

27
Fig.22

Etapele realizării operaţiei de sertizare sunt prezentate în tabelul următor:

Tab. 4 - Etapele realizării operaţiei de sertizare

Pentru realizarea unui cablu de reţea


straight sau cross aveţi nevoie de un cleşte
sertizor pentru mufe RJ45, un tăietor
specializat sau un cuter.

Se taie mantaua de PVC a cablului la 3


cm de capăt folosind un tăietor specializat
(se presează puţin şi se execută o mişcare
circulară în jurul cablului) sau un cuter
(atentie să nu taiaţi şi firele).
Se despletesc perechile şi se
ordonează firele conform standardului dorit
(T568A sau T568B).

Trebuie să aveţi grijă să nu lăsaţi


cablurile mai lungi decât e necesar. Normal
se păstrează răsucite în interiorul izolaţiei
pentru a nu apărea interferenţe. Dacă
cumva aţi scos prea multă izolaţie, tăiaţi
din cabluri lăsând doar ~1.5cm de la
capătul izolaţiei. Se taie firele la 1,5 cm de
mantaua de PVC.

Se înfige cablul în mufă repectându-se


poziţia mufei şi ordinea firelor conform
descrierilor de mai sus. Se verifică
aşezarea corectă a firelor în mufă.

Se sertizează mufa folosind cleştele de


sertizare.
Sugestii metodologice

Unde? Locul de desfăşurare a activităţii de predare poate fi laboratorul de


informatică. Elevii vor lucra fiecare la un calculator conectat la internet.

Cum? Ca mod de organizare a clasei se poate lucra frontal la început (când se


prezintă tipurile de echipamente) şi apoi pe grupe de 4/5 elevi sau chiar individual.

Pentru a preda acest material profesorul poate folosi o prezentare în format electronic
rulată cu ajutorul unui proiector.

Ca activitate pentru elevi, profesorul poate propună realizarea efectivă a unui cablu.
Pentru asta, fiecare elev va avea o porţiune de cablu UTP/STP, două mufe RJ45 şi un
cleşte de sertizare. Profesorul va urmări şi ajuta elevii la realizarea acestei operaţii.
Pentru testarea cablurilor realizate de către elevi se pot înlocui cablurile deja existente
între calculatoarele din reţea şi prizele din perete şi utilizând comanda PING, se
testează comunicarea între calculatoare.

Ca instrumente de evaluare se pot utiliza teste ce conţin diverse tipuri de itemi


(alegere multiplă, ordonare de elemente, asociere, completare de spaţii libere etc)
Tema 3. Medii de comunicare prin fibră optică

Fişa suport: Medii de comunicare prin fibră optică

Acest material vizează competenţa „Identifică mediul de comunicare prin fibră


optică” .

Fibrele optice (fig. 23) sunt cilindri lungi şi flexibili cu diametru de 10-100μm, prin care
razele luminoase se propagă prin reflexii interne totale multiple pe suprafaţa laterală a
fibrei; există şi fibre optice cu gradient , caracterizate de faptul că indicele de refracţie
este maxim în centrul fibrei, scade treptat spre periferia ei asfel încât reflexia totală a
luminii este mai complicată decât în cazul fibrelor optice simple.

Fibra optică este un conductor din sticlă sau plastic care transmite informaţii folosind
lumina. Un cablu cu fibră optică, prezentat in Figura 3, conţine una sau mai multe fibre
optice acoperite de o teacă sau camaşă.

Fig. 23

Fibrele optice sunt fâşii subţiri şi lungi de sticlă foarte fină cu diametrul părului uman.

Sunt aranjate în snopuri numite cabluri optice şi sunt folosite pentru a transmite
semnale de lumină pentru distanţe lungi.

Părţi componente (fig. 24):

• miez (engleză core) - centrul fibrei prin care circulă lumina;

• înveliş optic (engleză cladding) - material optic care înveleşte miezul şi care
reflectă total lumina;
• înveliş protector (engleză coating) - înveliş de plastic care protejează fibra de
zgârieturi şi umezeală.

Fig. 24

Sute sau mii de aceste fibre optice sunt aranjate în snopuri în cablu optic. Snopurile
sunt protejate de învelişul extern al cablului numit îmbrăcăminte.

Propagarea radiaţiei luminoase prin fibra optică poate fi analizată din punctul de vedere
al opticii geometrice atunci când diametrul miezului fibrei optice este mare comparativ
cu lungimea de undă a radiaţiei luminoase (efectele de difracţie se neglijează). Dacă
diametrul miezului fibrei optice este de acelaşi ordin de mărime cu lungimea de undă a
radiaţiei luminoase, analiza trebuie făcută în cadrul opticii ondulatorii. În limbajul opticii
geometrice, radiaţia luminoasă incidentă la limita de separare dintre miezul fibrei (cu
indicele de refracţie n1 ) şi învelişul protector (cu indicele de refracţie n2, n1 > n2) va fi
reflectată total şi deci se va propaga fără pierderi de-a lungul fibrei optice, dacă unghiul
de incidenţă θ este mai mare sau egal cu unghiul limită l , unde unghiul limită este dat
de relaţia:

sin l=n2/n1
Fig. 25

Datorită faptului că este confecţionat din sticlă, cablul cu fibră optică nu este afectat de
interferenţele electromagnetice sau interferenţele cu frecvenţele radio. Toate semnalele
sunt convertite în impulsuri de lumină pentru a intra în cablu, şi convertite înapoi în
semnale electrice când părăsesc cablul. Aceasta înseamnă că un cablu cu fibră optică
poate transmite semnale care sunt mai clare, ajung mai departe şi au o laţime de bandă
mai mare decât cablurile de cupru sau alte metale.

Să presupunem că vrei să aprinzi o lanternă într-un hol lung şi drept. Pur şi simplu
îndreaptă lanterna spre hol- lumina circulă în linii drepte, deci nu e nici o problemă. Dar
dacă holul are o curbă? Poţi să pui o oglindă în colţ ca să reflecte lumina. Dar dacă
holul ar avea multe curbe? Ai putea să îmbraci pereţii în oglinzi şi să îndrepţi lumina
astfel încât să ricoşeze dintr-un perete în altul pe hol. Aceasta este exact ce se întâmplă
într-o fibră optică.

Cablurile cu fibră optică pot atinge distanţe de mai multe mile sau kilometri înainte de a
fi nevoie ca semnalul să fie regenerat. Totuşi cablul cu fibră optică are un preţ mai mare
decât cablul de cupru şi conectorii sunt de asemenea mai costisitori şi mai greu de
instalat. Conectorii pentru fibra optică sunt SC, ST şi LC(fig. 26). Aceste trei tipuri de
conectori pentru fibra optică sunt half-duplex, ceea ce permite datelor să circule într-o
singură direcţie. Astfel, pentru comunicaţie este nevoie de două cabluri.

Fig. 26

Există două tipuri de cabluri cu fibră optică (fig. 27):

• Multimode – Cablul are un miez mai gros decât cablul single-mode. Este mai
uşor de fabricat, poate folosi surse de lumină mai simple (LED-uri) şi
funcţionează bine pe distanţe de câţiva kilometri sau mai puţin. Fibrele optice
multi-mode au miezul de 62.5 microni în diametru şi transmit lumina în infraroşu
de la LED-uri (lungimea de undă de la 850nm la 1300nm).
• Single-mode – Cablul are un miez foarte subţire. Este mai greu de fabricat,
foloseşte laser pentru semnalizare şi poate transmite semnale la distanţe de zeci
de kilometri cu uşurinţa. Au miezul de 9 microni în diametru şi transmit lumina de
la laser în infraroşu (lungimea de undă este de la 1300nm până la 1550nm).

Fig. 27

Lumina într-un cablu cu fibre optice călătoreşte prin miez (holul) ricoşând constant de
înveliş (pereţii cu oglinzi), un principiu numit reflecţie internă totală. Pentru că învelişul
nu absorbe nici un pic de lumină din miez, unda de lumină poate călători distanţe mari.
Oricum, câteva din semnalele luminoase se degradează în fibră, în principal din cauza
impurităţilor din sticlă. Cât de mult se deteriorează semnalul depinde de puritatea sticlei
şi de lungimea de undă a luminii transmise. Cele mai bune fibre optice nu deteriorează
semnalul, mai puţin de 10%/km la 1550nm.

Pentru a înţelege cum sunt folosite fibrele optice în sistemele de comunicaţii să ne


uităm la un exemplu dintr-un film din Al II-lea Război Mondial, unde 2 vapoare într-o
flotă trebuie să comunice unul cu altul fără semnale radio sau pe mări agitate. Căpitanul
unei nave trimite un mesaj unui marinar pe punte. Marinarul traduce mesajul în cod
MORSE (puncte şi linii) şi foloseşte semnal luminos (o lampă puternică) ca să trimită
mesajul celeilalte nave. Marinarul de pe cealaltă navă vede codul MORSE, îl
decodează în engleză, şi trimite mesajul sus la căpitan. Acum, imaginaţi-vă făcând asta
când vasele sunt fiecare în celălalt capăt al oceanului separate de mii de mile şi ai un
sistem de comunicaţii prin fibre optice instalat între cele două nave.

Un sistem de transmisie prin fibră optică este compus din:

• transmiţător- produce şi codează semnalele luminoase;

• fibra optică- conduce semnalele luminoase (pe distanţe lungi);


• regeneratorul optic- poate fi necesar pentru amplificarea semnalului;

• receptorul optic- primeşte şi decodează semnalele luminoase

Tehnicile instalaţiilor trebuie să protejeze ochii: cantitatea de energie optică emisă


din sursa de lumină şi în final prin extremitatea fibrei sunt suficiente pentru a afecta
retina înainte ca victima să observe. Este indispensabilă purtarea ochelarilor de
protecţie infraroşu pentru a lucra deasupra unui dispozitiv aflat în funcţiune.

Avantajele fibrelor optice

 rata de transfer foarte mare în raport cu celelalte tipuri de conexiune;

 mai multă siguranţă - fibra optică este insensibilă la perturbaţii electromagnetice


şi este inaccesibilă scanărilor ilegale pentru interceptarea transmisiunilor;

 posibilitatea de instalare rapidă şi simplă, în orice condiţii, datorită greutăţii


reduse a cablului optic şi existenţei mai multor tipuri de cabluri.

Aplicaţiile fibrelor şi cablurilor optice:

Ele sunt foarte numeroase şi reprezintă mari posibilitaţi de dezvoltare.

a) Aplicaţiile în reţele naţionale şi internaţionale de comunicaţii.

Fibrele optice sunt complet adaptate la transmiterea de semnale de la un punct la


celalalt între centralele de comunicaţie. Ele permit modularea analogică din moment ce
răspunsul lor este liniar pentru putere. Ele permit, mult mai bine, modularea numerică
cu un impuls de lumină reprezentând simbolul “1” şi cu un renel de obscuritate
reprezentând simbolul “0”, de ex.

Debitele foarte ridicate permit multiplicarea cu un factor cuprins între 10 si 50 a


capacitaţii unei reţele instalate, înlocuindu-se cablurile metalice cu cele optice.
Înlocuirea permite de asemenea divizarea cu un factor apropiat de nr. 20. Cablurile
submarine metalice concurează deja cu sateliţii de comunicaţii. Cablurile submarine
optice pe principalele artere de telecomunicaţii intercontinentale, vor deveni complet
indispensabile de sateliţi şi invers.

b) Aplicaţiile în reţelele locale

În afară de reţelele mari,fibrele optice permit instalarea eficace de reţele locale într-un
mediu perturbat de zgomotele eletromagnetice. Astfel, în aglomerarea urbană, printr-o
reţea de fibre optice comutabile la distanţa, poliţia rutieră poate supraveghea pe video
marile intersecţii, podurile etc.

Fibrele cu pierderi mici (mai mici de 1 dB/Km) sunt folosite pentru linii de comunicaţie
pe distanţe până la câţiva kilometri. Asemenea linii pot constitui, de exemplu o legatură
telefonică sigură în limitele unui oraş. Crearea unor astfel de linii de comunicaţie este
de perspectivă, deoarece un mănunchi de fibre optice este cu mult mai subţire decât
un cablu telefonic obişnuit şi, în acelaşi timp, permite să se efectueze mult mai multe
convorbiri telefonice decât în prezent.Diverse şi foarte importante sunt aplicaţiile liniilor
de comunicaţie prin fibre optice relativ scurte. Vom da câteva exemple.Se ştie că unul
dintre “locurile inguste” ale calculatoarelor electronice actuale îl reprezintă sistemele de
comunicare, destinate introducerii şi extragerii informaţiei, realizării comunicării dintre
procesor şi memorie, precum şi comunicării între mai multe calculatoare. Aceste
sisteme de comunicare au o schemă complexă făcută dintr-un mare număr de
conductoare, în care se induc curenţi electrici de zgomot, se crează paraziţi ce nu pot fi
înlăturaţi. Aici apare o deficienţa caracteristică tuturor sistemelor de comunicaţie
electrice: imposibilitatea principală a deculpării ideale între primire şi recepţie (intrare şi
ieşire), sensibilitate la toate perturbaţiile exterioare. De aceea, folosirea unui sistem de
comunicare bazat pe optica fibrelor, în calculatoarele electronice moderne, are bune
perspective şi este de mare importanţă pentru organizarea legăturii dintre calculatoare
rapide.

Sistemele actuale de comandă a avioanelor sunt saturate de conductoare. Înlocuirea


conductoarelor cu fibre optice permite nu numai creşterea calităţii unui sistem de
comandă, ci şi reducerea masei totale a avionului.

Prin liniile de comunicaţie cu fibre optice se pot transmite nemijlocit imagini în mişcare
fără a fi nevoie să se aranjeze cadrele după succesiunea semnalelor. În acest scop se
formează cabluri din fibre optice. Principiul transmiterii imaginilor prin cabluri de fibre
optice este destul de simplu. Se poate spune că fasciculele luminoase, reflectate sau
emise de un element al imaginii transmise , parcurg întreaga lungime a cablului şi la
ieşire reconstituie respectivul element din imagine. Păstrând la ieşirea cablului o
aceeaşi distribuţie reciprocă a fibrelor ca şi la intrare, se poate reconstitui imaginea
existentă la înregistrare. În particular, se pot lua imagini de obiecte aflate în locuri greu
accesibile. Astfel, medicii pot privi in interiorul organelor interne ale corpului uman
(esofag, stomac,intestine).

În tabelul 4 sunt prezentate standardele în materie de cabluri.

Tab. 4 - Standarde în materie de cabluri:

Standard Mediu Viteză Lungime Topologie


10Base2 coaxial 10Mbps 185 m magistrală
10Base5 coaxial 10Mbps 500 m magistrală
10BaseT torsadat 10Mbps 100 m stea
10BaseFL fibră m. 10Mbps 400 m stea
100BaseTX torsadat 100Mbps 100 m stea
100BaseFX fibră m. 100Mbps 2000 m stea
1000BaseT torsadat 1000Mbps 100 m stea
Sugestii metodologice

Unde? Locul de desfăşurare a activităţii de predare poate fi laboratorul de


informatică. Elevii vor lucra fiecare la un calculator conectat la internet.

Cum? Ca mod de organizare a clasei se poate lucra frontal la început (când se


prezintă tipurile de cabluri optice) şi apoi pe grupe de 4/5 elevi.

Pentru a preda acest material profesorul poate folosi o prezentare în format electronic
rulată cu ajutorul unui proiector.De asemenea, profesorul poate utiliza un film ce contine
tehnologia de instalare/mufare a cablurilor optice.

Ca activităţi pentru elevi, profesorul poate să arate elevilor un cablu optic, pentru a
identifica parţile componente ale acestuia. Profesorul poate propune elevilor o activitate
de documentare prin care să culeagă informaţii de pe site-urile producătorilor despre
fibra optică: caracteristici tehnice, categorie etc. Apoi profesorul poate propune o
activitate de tip drag and drop în care elevii să asocieze nişte imagini cu
echipamentele discutate şi denumirea şi caracteristicile lor.

Ca instrumente de evaluare se pot utiliza teste ce conţin diverse tipuri de itemi


(alegere multiplă, ordonare de elemente, asociere, completare de spaţii libere etc)
IV. Fişa rezumat
Unitatea de învăţământ _________________

Fişa rezumat

Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt. A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3
elev
1 zz.ll.aaaa 1
2
3
4
...
Y

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1

38
V. Bibliografie
1. Ionescu, Dan. (2007). Retele de calculatoare, Alba Iulia: Editura All

2. Georgescu, Ioana. (2006). Sisteme de operare, Craiova: Editura Arves

3. Petre, Carmen. Popa, Daniela, Crăciunoiu, Ştefania. Iliescu, Camelia. (2002).


Informatică. Metodica predării informaticii şi tehnologiei informaţiei şi
comunicaţiei, Craiova: Editura Arves

4. Munteanu, Adrian.( 2006). Reţele locale de calculatoare.Proiectare şi


administrare,Bucureşti:Editura Polirom

5. Rughiniş, Răzvan. Deaconescu, Răzvan. (2007). Administrarea Reţelelor locale,


Bucureşti:Editura Printech

6. Cebuc, Emil. Dădârlat Vasile. (2006). Reţele locale de calculatoare-de la cablare


la interconectare (ed.revizuita si compl.). Bucureşti: Editura Albastră

7. Bruce, Hallberg. (2006). Reţele de calculatoare. Bucureşti: Editura Rosetti


Educational

8. Lupu, Cristian. (2003). Interconectarea. Bucureşti: Editura tehnică

9. Kearns, Dave. Peter Norton, Peter. (2006). Reţele de calculatoare. Bucureşti:


Editura Teora

10. Meyers, Mike. (2007). Manualul NETWORK+ , pentru administrarea şi


depanarea reţelelor. Bucureşti: Editura Rosetti Educational

39
Comunicarea într-o reţea locală

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................... 2

II. Documente necesare pentru activitatea de predare .................................................... 3

III. Resurse ...................................................................................................................... 4

Tema 1. Mediul de comunicare fără fir ......................................................................... 4

Fişa suport: Medii de comunicare fără fir.................................................................. 4

Tema 2. Arhitectura reţelelor locale ........................................................................... 25

Fişa suport: Arhitectura reţelelor locale .................................................................. 25

IV. Fişa rezumat ............................................................................................................ 36

V. Bibliografie ................................................................................................................ 37
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul Comunicarea în reţele locale (LAN) pentru care a fost elaborat materialul, are
alocate un număr de 120 ore, din care:

Laborator tehnologic: 60 ore

Activităţi de predare: 60 ore

Parcurgerea modulului se face în săptămânile S25 – S30.

Competenţa/rezultatul Fişe suport


Teme
învăţării

Investighează mediul de • Tema 1. Mediul de • Fişa suport: Medii


comunicare fără fir. comunicare fără fir de comunicare fără
fir

Identifică arhitectura reţelelor • Tema 2. Arhitectura • Fişa suport:


locale reţelelor locale Arhitectura reţelelor
locale

Absolventul învăţământului postliceal cu specialitatea Administrator reţele locale şi


de comunicaţii trebuie să fie capabil să utilizeze echipamentele reţelelor de
calculatoare, să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să
cunoască şi aplice topologii de reţele locale(LAN) şi reţele globale (WAN), modele de
referinţă OSI (Open System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru
cablarea structurată, router-e în conformitate cu standardele în vigoare.
II. Documente necesare pentru activitatea de predare
Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente


de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat


– www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ
preuniversitar

Pentru acest material diagramele au fost realizate cu programul OPNET, care poate
fi descărcat gratis, de la adresa:
http://www.opnet.com/university_program/itguru_academic_edition/
III. Resurse

Tema 1. Mediul de comunicare fără fir

Fişa suport: Medii de comunicare fără fir

Această fişă vizează competenţa individuală: investighează mediul de comunicare fără


fir.

Definiţie

Reţeaua fără fir (wireless) este reţeaua care nu utilizează cabluri între dispozitive.

Reţelele fără fir folosesc fie unde electromagnetice din domeniul radio, fie infraroşu.

Primul tip este cel mai răspândit, deoarece undele radio trec prin pereţi şi alte obiecte
solide, pe când radiaţia infraroşu, ca şi lumina nu poate străpunge obiectele opace şi
are o rază de acoperire mult mai mică. Totuşi, şi acest din urmă tip este luat în
considerare de unele soluţii, pentru conectarea unor echipamente care nu se
deplasează în timp ce se realizează transfer de date.

Tipuri de reţele fără fir:

- infraroşu: această tehnologie operează cu dispozitive cum ar fi calculatoare,


notebook, PDA- uri şi telecomenzi, aceasta operează în spectrul invizibil, situat
după roşu din spectrul vizibil. O metodă pentru comunicaţia în infraroşu este
specificată de IrDA (Infrared Data Association), folosită pe distanţe scurte, cu
consum redus de energie, această tehnologie presupune existenţa unui câmp
vizual fără obstacole între dispozitivele care realizează comunicarea. Sistemele
care folosesc IR lucrează cu lungimi de undă între 850 şi 950 nm. Aceste
sisteme se utilizează în interiorul clădirilor şi operează cu transmisiune
nedirecţională. Staţiile pot recepţiona transmisiuni în vizibilitate directă sau
reflectate. Pentru viteza de acces de bază de 1 Mb/s se foloseşte tehnica de
modulaţie 16-PPM (Pulse Position Modulation). Pentru 2 Mb/s se utilizează 4-
PPM;

- bluetooth (PAN) – este o reţea fără fir personală, care creează o cale prin care
se poate face schimb de informaţii între telefoane mobile, laptop-uri, calculatoare
personale, imprimante, camere digitale şi console sigure, printr-o frecvenţă radio
de rază mică. Dispozitivele bluetooth comunică între ele când se află în aceeaşi
rază de acţiune. Chipurile sunt uşor de fabricat şi întregul process consumă
foarte puţină energie, deci nu e de mirare că Bluetooth a devenit un standard al
industriei wireless. Bluetooth comunică prin unde radio cu o frecvenţă de
aproximativ 2,45 gigahertzi. Aceasta este aceeaşi bandă utilizată de mai multe
dispozitive industriale şi medicale dar şi casnice cum sunt dispozitivele de
deschidere a uşilor de garaj şi aparetele de monitorizare a noilor născuţi.Când un
dispozitiv ce rulează Bluetooth intră în raza de acţiune a altuia, are loc o mică
conversaţie electronică. Acestea decid dacă trebuie să transfere informaţie şi
dacă este cazul, ele formează o mică reţea - de obicei dumneavoastră nu trebuie
să faceţi nimic. Când trimiteţi date de pe un telefon pe altul, este un pic diferit.
Persoana de la capătul receptor al conexiunii trebuie să-şi dea acordul pentru
transfer, şi aici poate apărea o parolă. Aceste măsuri sunt luate din considerente
de confidenţialitate şi securitate. Aşadar într-o încăpere din casa dumneavoastră
aveţi un sistem stereo care utilizează tehnologia Bluetooth în loc de cabluri, un
model nou de telefon fără fir, un aparat de observare, telefonul şi un PC. Când
două sau mai multe dispozitive sunt conectate, aceste comută sincronizat. Dacă
două „conversaţii” diferite au loc pe acelaşi canal de frecvenţă radio în acelaşi
timp, timpul de interferenţă este atât de scurt încât nu poate cauza probleme.

- Wi – Fi (LAN) – Wireless Fidelity – reţele care folosesc unde radio. Este o


tehnologie construită pe baza standardelor de comunicaţie din familia IEEE
802.11 utilizate pentru reţele locale de comunicaţie fără fir la viteze echivalente
cu cele ale reţelelor Ethernet. Raza de acoperire a unei WLAN poate fi limitată la
nivelul unei camere sau poate fi mai mare.

Toate reţelele 802 definesc subnivelul Media Access Control (MAC) şi nivelul fizic
(PHY).

Standardul 802.11 sau Wi – Fi specifică modul de conectare a reţelelor wireless şi se


referă la un grup de standarde 802.11a, 802.11b, 802.11g, 802.11n. Acestea specifică
frecvenţele, vitezele şi alte capabilităţi ale diferitelor standarde Wi – Fi.

Standard Lăţime bandă Frecvenţă Distanţă Interoperabilitate

IEEE 802.11a Pănâ la 54 Banda de 5 150 ft (45.7 m) Necompatibil cu


Mbps Ghz 802.11b,
802.11g,
802.11n

IEEE 802.11b Pănâ la 11 Banda de 2.4 300 ft (91 m) Compatibil cu


Mbps Ghz 802.11g

IEEE 802.11g Pănâ la 54 Banda de 2.4 300 ft (91 m) Compatibil cu


Mbps Ghz 802.11b

IEEE 802.11n Pănâ la 540 Banda de 2.4 984 ft (91 m) Compatibil cu


(Pre-standard Mbps Ghz 802.11b,
802.11g
Aspecte generale ale Standardului IEEE 802.11

Blocul fundamantal în arhitectura standardului 802.11 este reprezentat de Setul de


Serviciu de Bază – BSS.

Acesta reprezintă un grup de staţii care lucrează conform uneia dintre funcţiile de
coordonare: DCF sau PCF( Distributed Coordination Function sau Point coordination
Function)

Aria geografică acoperită de BSS este numită Basic Service Area (BSA) şi este
analogică unei celule din comunicaţiile celulare.

Toate staţiile dintr-o BSS pot comunica direct cu oricare alte staţii din BSS.

Totuşi, fadingul şi interferenţele care pot apărea între BSS vecine care utilizează
aceeaşi parametrii pentru nivelul fizic (frecvenţă şi cod de împrăştiere) pot face ca
anumite staţii să apară ascunse pentru celelalte staţii.

Conform standardului 802.11 se disting două tipuri de reţele locale:

- reţele ad-hoc (peer to peer adică punct la punct)

- reţele infrastructurale.

O reţea ad-hoc (BSS independente) este o grupare a staţiilor într-un singur BSS cu
scopul comunicării inter-reţele fără ajutorul unei reţele infrastructurale.

Orice staţie poate stabili o sesiune de comunicaţie directă cu altă staţie fără a fi
necesară direcţionarea traficului printr-un punct de acces (AP) centralizat. Conectarea
cu reţeaua cu fir se realizează prin intermediul unui calculator cu o aplicaţie software
dedicată. În general, se realizează pentru o reţea cu un număr redus de calculatoare pe
o suprafaţă mică. Calculatoarele trebuie configurate astfel încât să folosească acelaşi
canal radio. De obicei se folosesc astfel de reţele pentru diferite departamente sau
ramuri ale companiilor.

În opoziţie cu reţelele ad-hoc, reţelele infrastructurale au scopul să servească utilizatori


cu servicii specifice şi cu extinderea zonei.

Aceste reţele se constituie utilizându-se un AP. Acest mod de lucru permite o rază mai
mare de acoperire prin utilizarea mai multor AP şi folosirea mai multor calculatoare în
reţea.

AP permite extinderea zonei prin conectarea între mai multe BSS formând un Set de
Serviciu Extins (ESS).

ESS poate apare ca un BSS mai larg pentru subnivelul LLC (Logical Link Control) din
fiecare staţie.
ESS constă din mai multe BSS care pot coopera utilizând un sistem de distribuţie (DS)
implementat independent (poate fi Ethernet LAN , token ring, LAN FDDI, MAN sau alt
mediu fără fir IEEE 802.11).

Sistemul de distribuţie este utilizat pentru transferul pachetelor între diferite BSS.

ESS poate oferi şi accesul pentru utilizatorii reţelei fără fir la o reţea cu fir cum ar fi
Internetul.

Componentele reţelelor 802.11 sunt: staţie sau calculatorul cu placa de reţea wireless,
punctul de acces (access point), mediul wireless, adică frecvenţa radio şi un sistem de
distribuţie care înaintează cadrele către destinaţii. Punctele de acces sunt conectate la
reţea folosind cabluri de cupru.
Exemplu de set de serviciu extins

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi se poate folosi o prezentare multimedia în


care să se specifice caracteristicile acestui standard 802.11, pe lăngâ acestea să mai
conţină exemple de reţele, din care să se vadă clar componentele unei reţele wireless.

Ar mai putea fi utilizat flipchart-ul (în cazul în care o permite dotarea), pe care să apară
scrise toate acronimele folosite in reţele wireless (un fel de glosar de termeni), care se
va păstra pe tot parcursul acestui modul.
Caracteristici generale ale comunicării fără fir:

Pentru a rezolva problemele legate de transmisiune se pot folosi două variante de


organizare (funcţii) a reţelei:

• DCF (Distributed Coordination Function) care este similară organizării din reţelele
de comutare de pachete şi este destinată transferului asincron de date;

• PCF (Point coordination Function) care se bazează pe interogări controlate de


punctul de acces (AP) şi care este destinată transmisiunilor sensibile la întârzieri;

Specificaţiile standardului IEEE 802.11 prevăd trei variante de implementare pentru


nivelul fizic:

• folosind spectru împrăştiat cu salt de frecvenţă (FHSS),

• folosind spectru împrăştiat cu secvenţă directă (DSSS)

• folosind radiaţii în infraroşu (IR).

Sistemele care au la bază FH-SS utilizează banda ISM (Industrial, Scientific and
Medical band) de 2,4GHz.

Primul canal are frecvenţa centrală de 2,402 GHz iar celelalte canale sunt distanţate cu
1 MHz.

Sunt precizate trei seturi de secvenţe de salt cu câte 26 de secvenţe pe set.

Aceasta permite coexistenţa mai multor BSS în aceeaşi zonă geografică ceea ce poate
fi important pentru evitarea congestiilor şi pentru maximizarea transferului de date în
BSS.

Motivul pentru care sunt trei seturi diferite constă în evitarea perioadelor prelungite cu
coliziuni între secvenţele de salt dintr-un set.

Rata minimă pentru saltul de frecvenţă este de 2,5 salturi/s.

Pentru creşterea ratei la 2 Mb/s se utilizează o modulaţie pe patru nivele GFSK prin
codarea simultană a doi biţi utilizându-se 4 frecvenţe.

Sistemele care folosesc DS-SS lucrează de asemenea banda ISM de 2,4 GHz,

În acest caz pentru transmisiunile cu viteza de bază de 1Mb/s se foloseşte modulaţie


diferenţială binară cu comutarea fazei (DBPSK)

Pentru viteze de 2 Mb/s se foloseşte modulaţie diferenţială în cuadratură cu comutarea


fazei (DQPSK).
Imprăştierea este realizată prin împărţirea benzii disponibile în 11 subcanale, fiecare cu
lăţimea benzii de 11 MHz

Se foloseşte o secvenţă de împrăştiere 11 biţi/simbol şi rezultă o capacitate maximă a


canalului de 1 Mb/s.

In cazul unor BSS adiacente sau suprapuse trebuie asigurată o separare între
frecvenţele centrale pentru BSS diferite de 30 MHz.

Această condiţie conduce la posibilitatea ca numai două BSS să fie adiacente sau
suprapuse fără interferenţe.

Mediul de transmisiune poate opera în două moduri:

• modul concurenţial CP (contend period), când staţiile îşi dispută accesul la canal
pentru fiecare pachet transmis

• modul neconcurenţial CFP, când utilizarea mediului este controlată de AP.

O problemă pentru utilizatorii de reţea este lăţimea de bandă pe care o au la dispoziţie.


Standardul IEEE 802.11 prevede viteze de transfer de 11, 5.5, 2, 1 Mbps. Viteza de
transfer este prestabilită de utilizatori sau rezultă în urma negocierii celor doua
echipamente fără fir. Datorită faptului că la fiecare pachet recepţionat se transmite un
mesaj de confirmare a recepţiei (acknowledge). În concluzie pentru un pachet de date e
nevoie de două pachete, de aceea viteza de transfer se reduce la jumătate, aceasta
este situaţia ideală, când nu apar erori de transmisie. Dar dacă canalul de transmisie
este perturbat de alte echipamente viteza scade şi pot apărea şi apar retransmisii de
pachete care reduc lăţimea de bandă. În situaţiile acestea ar putea fi utilizat un analizor
de spectru, care ne poate da informaţii despre perturbările care apar pe canal, dar fiind
un echipament costisitor, se recomandă folosirea altor canale, dacă apar probleme. Un
alt aspect de care trebuie să ţinem cont este numărul de dipozitive wireless folosite.
Având în vedere că un access point este asemănător cu un hub, trebuie respectate
indicaţiile furnizorului de access point, deoarece lăţimea de bandă se împarte la toţi
utilizatorii care comunică simultan. Din cauza coliziunilor care por apărea între două sau
mai multe pachete, ceea ce înseamnă că două sau mai multe echipamente vor să
transmită simultan date, lăţimea de bandă reală poate scădea.

IEEE 802.11 acceptă trei tipuri de cadre:

• de management (pentru asocierea staţiilor cu AP, sincronizare şi autentificare),

• de control (pentru negocieri în timpul CP respectiv pentru confirmări în timpul CP şi


spre sfârşitul CFP);

• de date (pentru transmisie de date şi date combinate cu interogări şi confirmări în


timpul CFP).

Formatul cadrului cuprinde:


• adrese MAC de 48 de biţi pentru identificarea staţiilor,

• 2 octeţi pentru specificarea duratei cât canalul va fi alocat pentru transmiterea cu


succes a unei MPDU (MAC Protocol Data Unit),

• câmpul de date cu posibilitate de criptare dacă protocolul opţional WEP (Wired


Equivalent Privacy),

• 2 biţi pentru tipul cadrului (de control, de management sau de date))

• un CRC de 32 de biţi.

2 2 6 6 6 2 6 0-23126 4

Controlul Durata Adresa Adresa Adresa Secvenţă Adresa Corpul CRC


de cadru conexiunii de cadrului
ID control

Biţi:

2 2 4 1 1 1 1 1 1 1 1 1

Versiu Tip Subtip La De Ultimul Reîncer Putere Putere Dat EP EP


nea de DS la Fragme care mgt mgt e
protoc DS nt
ol

Formatul cadrului conform standardului IEEE 802.11

DCF este metoda fundamentală de acces utilizată pentru transferul asincron al datelor.
Toate staţiile au implementată această variantă.

Ea poate opera singură sau poate coexista cu PCF.

Subnivelul MAC utilizează procedura CSMA (Carrier Sense Multiple Access), ca şi în


Ethernet, dar, fiind dificil de detectat coliziunile într-un mediu fără fire, în reţelele IEEE
802.11 se implementează evitarea coliziunilor - collision avoidance (CSMA/CA) şi nu
detectarea lor. Dat fiind zgomotul mai important în mediul de transmisiune fără fire şi
efectele de propagare multicale şi de interferenţă, în mecanismul de acces de bază se
utilizează procedeul confirmării cadrelor transmise. Dacă un cadru de confirmare (ACK)
nu este recepţionat într-un anumit interval de timp, cadrul neconfirmat va fi retransmis.

Detecţia purtătoarei este făcută:

• fizic, la interfaţa radio (physical carrier sensing)

• logic, la subnivelul MAC (virtual carrier sensing).


Detecţia fizică a purtătoarei se face detectând prezenţa altor utilizatori WLAN prin
analiza tuturor pachetelor detectate şi prin detecţia activităţii în canal observând puterea
relativă a semnalului ce poate proveni de la alte surse.

Detecţia virtuală a purtătoarei se face prin transmiterea unei informaţii cu privire la


durata MPDU în antetul RTS (request to send), CTS (clear to send) şi în cadrele de
date.

MPDU este o unitate completă de date transmisă de subnivelul MAC nivelului fizic.

Această informaţie reprezintă timpul (în microsecunde) cât canalul va fi utilizat pentru
transmiterea cu succes a datelor sau cadrelor de management, începând de la sfârşitul
cadrului curent.

Canalul e marcat ‘ocupat’ dacă mecanismul de detecţie a purtătoarei (fizic sau virtual)
indică acest lucru.

Accesul cu priorităţi la mediu e controlat prin intervalele de timp plasate în spaţiu între
cadre.

Intervalele dintre cadre, ‘intraframe space’ (IFS), sunt perioade de timp liber pentru
transmisiune şi pot fi de trei tipuri: SIFS (Short IFS), PIFS (Point Cordination Function
IFS) şi DIFS (DCF-IFS).

Staţiile care necesită un SIFS au prioritate în transmisiune faţă de staţiile care aşteaptă
PIFS sau DIFS.

Când staţia sesizează canal liber, aşteaptă o perioadă de un DIFS şi testează canalul
din nou.

Dacă acesta e liber, staţia transmite un MPDU. Staţia destinaţie verifică dacă pachetul a
fost transmis corect şi în caz de recepţie corectă, aşteaptă un SIFS şi transmite un
cadru de confirmare pozitivă (ACK) către staţia sursă.

Când se transmit cadre de date, câmpul de durată e utilizat pentru a informa toate
staţiile din BSS cât timp este ocupat mediul de transmisiune.

Toate staţiile îşi ajustează indicatorul NAV(Vector de alocare în reţea) în funcţie de


câmpul de durată, plus intervalele SIFS şi intervalele necesare pentru ACK.
Transmiterea cu succes a unui cadru fără RTS/CTS

Deoarece staţia sursă nu-şi poate asculta transmisiunea, când apar coliziuni, staţia
continuă să transmită MPDU.

Dacă acesta este lung se pierde timp de transmisiune pentru un MPDU eronat.

Acest inconvenient poate fi eliminat dacă staţiile îşi rezervă canalul înaintea
transmisiunii prin intermediul cadrelor de control RTS şi CTS.

Aceste cadre sunt relativ scurte (RTS – 20 octeţi şi CTS – 14 octeţi) comparativ cu
lungimea maximă a unui cadru de date (2346 octeţi).

Cadrul de control RTS, transmis de staţia sursă, conţine date sau cadre de
management pregătite pentru transmisiune către o staţie destinaţie.

Toate staţiile din BSS, ascultă pachetul RTS, citesc câmpul de durată şi îşi ajustează
NAV-ul.

Staţia destinaţie răspunde cu un pachet CTS după o perioadă de aşteptare de un SIFS.


Staţiile care aud pachetul CTS îşi ajustează NAV corespunzător.

După recepţia CTS staţia sursă este asigurată că mediul este stabil şi rezervat pentru
transmiterea unui MPDU.
Transmiterea unui MPDU folosind RTS/CTS

Staţiile pot alege să utilizeze sau nu acest mecanism în funcţie de lungimea MPDU
(RTS – Threshold).

Dacă apar coliziuni pe durata unui RTS sau CTS acestea conduc la o pierdere mai mică
de timp. Totuşi, pentru un mediu puţin încărcat se introduc întârzieri suplimentare
datorate cadrelor RTS/CTS.

Unităţile lungi de date transmise de la LLC la MAC pot necesita împărţirea în fragmente
pentru a creşte fiabilitatea transmisiunii.

Se compară unitatea de date cu un parametru (Fragmentation – Threshold) şi, dacă


acesta este depăşit, se transmit fragmente de MPDU în mod secvenţial.

Canalul este eliberat numai după ce s-a transmis cu succes tot MPDU sau dacă staţia
sursă nu a primit confirmare pentru un fragment.

Confirmarea se transmite de la staţia destinaţie pentru fiecare fragment recepţionat


corect.

Staţia sursă menţine controlul asupra canalului, după o confirmare ACK, aşteaptă un
SIFS şi transmite fragmentul următor.

Atunci când nu este primită confirmarea unui fragment, staţia sursă întrerupe transmisia
şi cere acces la canal, urmând să reia transmisia de la ultimul fragment neconfirmat.
Transmiterea unui MPDU fragmentat

Dacă se utilizează RTS şi CTS, numai primul fragment este transmis folosind acest
mecanism.

Câmpul de durată din RTS şi CTS acoperă transmiterea primului fragment. Staţiile din
BSS îşi menţin NAV prin extragerea informaţiei din fragmentele următoare.

Evitarea coliziunilor la revenire în CSMA/CA se realizează cu o procedură aleatoare.

O staţie aşteaptă până când canalul devine liber şi calculează un timp aleator pentru
revenire.

În IEEE 802.11 lungimea unui segment este mult mai mică decât durata unui MPDU şi
este utilizată prin definirea intervalelor IFS şi a timpilor de revenire.

Timpul de revenire este un număr întreg de cuante de timp (iniţial între 0 şi 7).

După ce mediul devine liber mai mult de un DIFS, staţiile decrementează contorul de
revenire până când acesta devine zero sau mediul este din nou ocupat.

Dacă mediul devine ocupat, contorul este îngheţat urmând să fie decrementat după ce
mediul devine liber din nou.

Atunci când contorul ajunge la zero, staţia transmite cadrul.

Dacă două sau mai multe staţii au decrementat contorul la zero în acelaşi timp apare o
coliziune şi fiecare staţie trebuie să-şi genereze un nou timp de revenire în intervalul 0-
15.

Perioada de timp liberă de după un DIFS este numită fereastră de concurenţă,


(contention window - CW).

Avantajul DCF constă în aceea că asigură un acces cu şanse egale pentru toate staţiile.
Totuşi ea nu poate garanta o întârziere minimă pentru staţiile cu servicii în timp real
(pachete de voce sau video).

Point Coordination Function (PCF)

PCF este un serviciu opţional, orientat pe conexiune, care asigură transferul cadrelor
neconcurenţial (contention-free CF).

PCF se bazează pe coordonatorul de punct (PC) pentru realizarea interogărilor şi


pentru a permite accesul staţiilor la canal. Funcţia de coordonare (PC) este realizată de
AP (acces point) în interiorul fiecărui BSS.

Staţiile care sunt capabile să opereze în perioada de CF (CFP) sunt cunoscute ca staţii
CF-aware.

Metodele de menţinere a tabelelor cu secvenţele de interogare sunt la latitudinea


implementatorului.

PCF trebuie să coexiste cu DCF şi din punct de vedere logic este o organizare
superioară acesteia. PCF se repetă după un interval stabilit de un parametru, CFP-
Rate.

O parte din acest interval este alocată traficului PCF, iar timpul rămas este alocat DCF.

Intervalul de repetiţie este iniţiat cu un cadru de balizare (B – beacon) transmis de AP


cadru care are şi funcţie de sincronizare.

Durata intervalului de repetiţie a CFP este un parametru determinat prin stabilirea CFP-
Rate şi este întotdeauna un număr întreg de cadre B.

Durata minimă a acestuia este timpul de transmitere a două MPDU de dimensiune


maximă plus cadrul B şi cadrul CF-End, iar maximul este stabilit de CFP-Max-Duration
şi nu poate depăşi intervalul de repetiţie a CFP minus timpul necesar transmiterii unui
MPDU în CP (incluzând cadrele RTS/CTS şi ACK).

De aceea timpul trebuie alocat astfel încât cel puţin un MPDU să poată fi transmis în
CP.

Depinde de AP să stabilească cât de mare să fie CFP. Dacă traficul este mic, AP poate
scurta CFP şi oferă restul de timp pentru DCF.

CFP poate fi scurtat şi dacă traficul DCF din intervalul precedent se întinde în intervalul
curent.
Coexistenţa PCF şi DCF

La începutul fiecărui interval de repetare a CFP, toate staţiile din BSS îşi actualizează
NAV-ul cu valoarea maximă a CFP. In timpul CFP, singurele momente când staţiile pot
transmite sunt pentru a răspunde la interogările de la PC sau pentru a transmite ACK.
La momentul de început al CFP, PC testează dacă mediul este neocupat pe o perioadă
PIFS, apoi transmite un cadru B pentru iniţierea CFP. Transmiterea CF începe după un
interval SIFS prin transmiterea unor cadre CF-Poll (fără date), Date sau Date+CF-Poll.
Intreruperea CFP se face prin transmiterea de către CP a unui cadru CF-End. Dacă o
staţie CF-aware primeşte un cadru CF-Poll de la PC, ea poate răspunde după o
perioadă de un SIFS cu un cadru CF-ACK sau Data+CF-ACK. Dacă PC primeşte cadru
Data+CF-ACK, acesta poate trimite un cadru Data+CF-ACK+CF-Poll altei staţii, unde
CF-ACK reprezintă confirmarea recepţieie cadrului anterior. Posibilitatea de combinare
a cadrelor de interogare cu cadrele de confirmare şi cu cele de date a fost concepută
pentru îmbunătăţirea eficienţei. Dacă PC transmite un CF-Poll şi staţia destinaţie nu are
nimic de transmis, aceasta transmite un cadru Null Function înapoi la PC. Dacă PC nu
reuşeşte să recepţioneze o confirmare ACK pentru un cadru transmis, PC aşteaptă un
interval PIFS şi continuă transmisia către staţia următoare din lista de interogări.

Transmisiunea PC-staţii
După primirea unui CF-Poll, o staţie poate alege să transmită un cadru altei staţii din
BSS.

Când staţia destinaţie recepţionează cadrul ea returnează un DCF ACK, iar PC


aşteaptă un interval PIFS după cadrul ACK înainte să continue transmiterea cadrelor
următoare.

Transmisiunea staţie-la-staţie

După recepţia cadrului, staţia aşteaptă un SIFS şi răspunde PC cu un cadru ACK


standard.

Şi în acest context se poate lua în considerare fragmentarea şi reasamblarea MPDU,


staţia destinaţie având responsabilitatea să reasambleze fragmentele pentru a forma
pachetul original.

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi se pot folosi mai multe prezentări multimedia
în care să se puncteze noţiunile importante cu referire la comunicarea în reţeaua
wireless, în funcţie de modul de transmitere din reţea, însoţite de figuri reprezentative
care să arate modul de transmitere a pachetelor.

Se poate folosi o fişă de documentare pentru elevi cu aceste informaţii sau chiar
flipchart-ul, pe care se vor nota informaţiile importante pentru fiecare tip de transmitere
în reţea.
Securitatea datelor

Spre deosebire de Ethernet, mediul de transmisie aduce probleme de securitate


suplimentară. Dacă în Ethernet, accesul la cablu se putea restricţiona prin ascunderea
sau asigurarea zonelor prin care trece acesta, undele radio sunt mult mai dificil de
controlat. Există mecanisme de bruiaj, care generează un zgomot electromagnetic ce
acoperă frecvenţele folosite de reţelele 802.11, dar acestea nu pot funcţiona perfect,
fără a afecta comunicaţiile legitime sau fără a lăsa breşe prin care se poate obţine
acces în reţea. Cum la nivel fizic securitatea este dificil de asigurat, pentru obţinerea
unui nivel de securitate acceptabil este obligatorie criptarea datelor şi controlul
accesului la nivelele superioare celui fizic.

Tehnici simple de control al accesului

Accesul la reţea se poate controla şi prin unele tehnici simple, care pot avea un succes
limitat, dar suficient pentru a îndepărta unele intruziuni ocazionale.

Pentru a asigura securitatea de bază a reţelelor wireless este necesară implementarea

următoarelor funcţii:

• SSID (Service Set Identifiers)

• WEP (Wired Equivalent Privacy or Wireless Encryption Protocol)

• Filtrarea adreselor MAC (Media Acces Control).

SSID-ul este un cod ataşat tuturor pachetelor de date (pachete de date transmise
continuu e un punct de acces pentru a-şi face cunoscută prezenţa şi pentru a asigura
managementul reţelei către oricare secvenţă wireless) format dintr-un şir de 1-32 octeţi
de obicei reprezentaţi prin caractere alfanumerice. Oprirea transmiterii acestui semnal
ascunde prezenţa reţelei faţă de un potenţial atacator superficial, permiţând totuşi
staţiilor care cunosc SSID-ul punctului de acces să se conecteze la reţea. Această
soluţie nu este una de natură să protejeze sistemul de accesul unor intruşi mai riguroşi,
deoarece interceptarea cadrelor transmise în reţea între punctul de acces şi staţiile
conectate poate oferi informaţia necesară pentru accesarea reţelei.

O modalitate foarte slabă de securitate este de a dezactiva opţiunea de broadcast a


SSIDului.

În general un punct de acces îşi transmite SSID-ul la fiecare câteva secunde, astfel
încât, dacă acesta este dezactivat o persoană neautorizată nu poate descoperi automat
SSID-ul şi implicit punctul de acces. Dar, deoarece SSID-ul este inclus în pachete, este
uşor pentru un intrus dotat cu echipament de monitorizare să-i descopere valoarea şi să
se conecteze la reţea.
O altă tehnică la fel de simplă, dar la fel de ineficientă, este filtrarea adreselor MAC. Ca
şi în Ethernet, dispozitivele de acces la reţea sunt identificate în mod unic de o adresă
fizică (denumită şi adresă MAC). Un punct de acces poate fi configurat să nu permită
accesul în reţea decât staţiilor care au una dintr-o listă finită de adrese MAC. Prin
aceeaşi tehnică de ascultare a traficului legitim din reţea, însă, un intrus poate afla
adresa MAC a unei staţii legitime, falsificând apoi această adresă şi obţinând accesul,
pretinzând că este respectiva staţie.

Tehnici de criptare a datelor

WEP

WEP (Wired Equivalent Privacy or Wireless Encryption Protocol) este folosit pentru a
securiza reţelele wireless IEEE 802.11 şi pentru a ameliora problema transmiterii
continue a SSID-ului prin criptarea traficului dintre clienţii wireless şi punctul de acces.

Paşii autentificării WEP:

1.Staţia (STA) trimite o cerere de autentificare.

2.Punctul de acces (AP) generează un nonce şi îl trimite staţiei.

3.Staţia criptează nonce-ul cu cheia secretă comună şi îl trimite înapoi punctului de


acces.

4.Punctul de acces compară datele criptate primite cu cele aşteptate şi apoi trimite
înapoi cadrul de autentificare cu rezultatul.

Prima tehnică de criptare a cadrelor la nivelul legătură de date a fost WEP (Wired
Equivalent Privacy), numele sugerând că a fost gândită cu scopul de a obţine o
securitate a legăturii de date echivalentă cu cea a unei reţele Ethernet. Această tehnică
fost folosită din 1997 până când a fost spartă în 2001 şi a încetat să mai fie considerată
sigură din 2005 odată cu publicarea standardului de securitate IEEE 802.11i.

WEP folosea algoritmul RC4, cu o cheie constantă de-a lungul transmisiunii, în


variantele pe 64 de biţi (cheie de 40 de biţi şi vector de iniţializare de 24) sau de 128 de
biţi (cheie de 104 biţi şi vector de iniţializare de 24), controlul integrităţii datelor
realizându-se printr-o sumă de control CRC. În modul de lucru cel mai sigur, cel cu
cheie partajată, autentificarea staţiilor se făcea printr-un mecanism de challenge: după
ce o staţie anunţă că doreşte să se autentifice, punctul de acces alege aleator un text
clar şi îl trimite staţiei. Staţia criptează textul primit şi îl trimite înapoi punctului de acces;
punctul de acces decriptează mesajul şi îl compară cu cel trimis iniţial, permiţând sau
respingând accesul în consecinţă. După ce accesul este permis, transmisia cadrelor se
face criptat cu cheia reţelei.

O demonstraţie a spargerii WEP a fost publicată în august 2001 de Scott Fluhrer, Itsik
Mantin şi Adi Shamir, care au arătat slăbiciuni în planificarea cheilor din algoritmul RC4,
slăbiciuni care permit atacuri în timp liniar asupra transmisiunilor care îl folosesc, pe
baza lucrării prezentate cu o lună înainte, la conferinţa ACM din 2001, de către Nikita
Borisov, Ian Goldberg şi David Wagner. Ulterior, aplicaţii practice au demonstrat că
atacul Fluhrer-Mantin-Shamir este uşor realizabil practic. La nivelul anilor 2005, o
criptanaliză WEP cu unelte disponibile public necesită un timp de ordinul minutelor,
atacuri îmbunătăţite reuşind de atunci şi în mai puţin de un minut.

Ca o măsură temporară de sporire a securităţii pentru dispozitivele ce nu suportă


programe de securitate avansate a fost elaborat WEP2. O altă variantă a acestui
protocol este WEP Plus elaborat de Agere Systems. Această variantă este într-adevăr
eficientă doar dacă este folosită la ambele capete ale conexiunii, condiţie ce nu poate fi
întotdeauna realizată ceea ce face ca WEP Plus să fie limitat în privinţa securităţii.

WPA şi WPA2

Ca răspuns la spargerea WEP, Wi-Fi Alliance a produs în 2003 specificaţia WPA (Wi-Fi
Protected Access), în care a adresat problemele primare ale WEP. În WPA, s-a păstrat
algoritmul de criptare simetrică RC4, dar s-a introdus în schimb TKIP (Temporary Key
Integrity Protocol), o tehnică de schimbare a cheii de criptare pe parcursul sesiunii de
lucru şi s-a înlocuit suma de control CRC-32 din WEP cu algoritmul Michael, deoarece
cu CRC recalcularea sumei de control unui cadru alterat nu necesita cunoaşterea cheii
de criptare.

IEEE a preluat specificaţia WPA şi a elaborat în 2004 pe baza ei standardul IEEE


802.11i, standard care stabileşte o politică de criptare cunoscută sub numele de WPA2.
În WPA2, algoritmul de criptare RC4 este înlocuit şi el cu mai puternicul algoritm AES,
iar suma de control a cadrului este calculată cu ajutorul CCMP, un cod mai sigur decât
CRC şi decât algoritmul Michael.

WPA şi WPA2 pot funcţiona în două moduri distincte. Cel mai simplu dintre acestea,
folosit în general la reţele personale (casnice sau ale unor firme mici), presupune
configurarea staţiilor cu ajutorul unei parole de acces, parolă din care se calculează
cheile de criptare cu ajutorul funcţiei PBKDF (Password-Based Key Derivation
Function). În celălalt mod, WPA2 autentifică staţiile de lucru cu ajutorul unui server
RADIUS.

Testarea reţelelor fără fir

Mai multe celule sunt conectate între ele, printr-o reţea de distribuţie, realizată de obicei
prin cablu, formând un ESS (Extended Service Set) sau un domeniu.

În acest domeniu un calculator mobil (un client) se poate deplasa de la o celulă la alta
fără a pierde conexiunea cu reţeaua. Aceasta este semnificaţia termenului de roaming
în noul context;
În acest scop staţia mobilă:

• va monitoriza permanent calitatea legăturii cu celula folosită.

• va începe căutarea de noi celule atunci când calitatea comunicaţiei scade sub un prag
prestabilit

• va folosi un ID diferit în fiecare celulă, acesta fiind impus de către sistem.

Uzual, roaming-ul nu este posibil între secţiuni diferite ale reţelei interconectate cu
ajutorul unor Routere sau Gateway-uri, dar există sisteme ce oferă şi această facilitate.

În fiecare celulă dintr-o reţea care acceptă acest serviciu, se transmite permanent un
mesaj baliză care conţine următoarele informaţii: ID-ul domeniului, ID-ul celulei,
informaţii despre calitatea comunicaţiei, informaţii despre celulele vecine.

Exemplu de reţea care poate asigura roaming-ul

În general, pentru orice echipament wireless, fie acesta o staţie bază – fie o staţie client,
antenele sînt cele care oferă robusteţe şi flexibilitate. Chiar dacă sunt abia amintite în
discuţiile pe marginea reţelelor fără fir, antenele sunt cele care optimizează anumite
aplicaţii, cum ar fi legătura între mai multe clădiri. Întrucât mediul fără fir este unul foarte
dinamic, prin folosirea unor antene direcţionale se poate influenţa modalitatea de
propagare a semnalului radio. Astfel, energia şi caracteristica unui semnal pot fi
direcţionate de-a lungul unui culoar îngust în loc să se lovească de pereţi, ceea ce ar
duce la o risipă de energie sau poate cauza interferenţe nedorite. Antenele
omnidirecţionale emit undele radio în toate direcţiile (sferă) în timp ce antenele
unidirecţionale concentrează semnalul pe o direcţie preferenţială dată de orientarea
antenei. Cu cât unghiul de emisie este mai mic, cu atât mai mare este distanţa
acoperită. Avantajul antenelor omnidirecţionale constă în faptul că antena clientului nu
trebuie să fie foarte precis orientată, fiind suficient să se afle în aria de acoperire a
antenei staţiei bază. Dezavantajele sunt numeroase: risipă de putere de emisie,
securitate scăzută datorită riscului ridicat de interceptare a undelor radio. Antenele
unidirecţionale se situează pe o poziţie mai bună în ceea ce priveşte folosirea mai
eficientă a puterii de emisie dar şi a riscului mai scăzut de interceptare a transmisiei.
Dezavantajul lor constă în faptul că acordarea antenelor bază-client trebuie făcută
foarte precis şi dimensiunea este semnificativă. Trebuie notat că diversitatea antenelor
oferă beneficii substanţiale implementărilor LAN fără fir, cum ar fi luxul folosirii mai
multor antene sau posibilitatea de a alege cel mai bun tip de antenă pentru o locaţie
dată. Pentru aceasta este nevoie de o bună cunoaştere a proprietăţilor semnalului radio
şi a modalităţilor de amplasare corectă a antenelor radio. În practică, antenele
amplasate prea aproape una de alta vor duce la o degradare a performanţei
receptorului. Utilizarea diferitelor tipuri de antenă are, de asemenea, impact şi asupra
metodei, dar şi a rezultatelor monitorizării unei locaţii. În practică, antenele
unidirecţionale se folosesc numai pentru legături fixe de tipul punct-la-punct, cum ar fi
cazul unui bridge sau router de tip wireless.

Staţiile bază au deschiderea antenei de obicei de la 60 pînă la 360 de grade, asigurând


conectivitatea clienţilor pe o anumită arie. Ele pot fi legate la o reţea cablată prin fibră
optică, cabluri metalice sau chiar relee radio. Staţiile client au antene cu deschidere
mult mai mică şi trebuie orientate spre BS-uri.

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi ar fi bine să se realizeze o prezentare


multimedia în care să se prezinte noţiunile despre criptarea datelor, securitatea şi
testarea reţelelor fără fir.

Se poate folosi flipchart-ul pentru noţiunile importante referitoare la criptarea datelor,


securitatea şi testarea reţelelor fără fir.
Sugestii metodologice generale

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o


sală care are videoproiector sau flipchart. Dacă dotarea unităţii de învăţământ o permite
se pot folosi componente ale reţelei wireless, dacă nu, se vor folosi în materialele
utilizate la oră.

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

• Activităţi interactive, de genul urmator:

Activităţi de asociere între pozele ce reprezintă reţele şi tipul acestora.

Activităţi de asociere între pozele ce reprezintă componente ale reţelei

wireless şi numele acestora.

Simularea unor transmisii şi recepţii de date prin realizarea unei figuri.

Activităţi de tip rebus cu noţiunile învăţate.

Activităţi de asociere între noţiuni structurate pe două coloane.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe orale şi scrise


Tema 2. Arhitectura reţelelor locale

Fişa suport: Arhitectura reţelelor locale

Această fişă vizează competenţa individuală: identifică arhitectura reţelelor locale.

Arhitecturile pentru LAN descriu atat topologiile fizice cât şi cele logice folosite într-o
reţea.

Ethernet

Arhitectura Ethernet se bazează pe standardul IEEE 802.3. Standardul IEEE 802.3


specifică faptul că o reţea foloseşte metoda de control a accesului Carrier Sense
Multiple Access with Collision Detection (CSMA/CD). Folosind CSMA/CD, staţiile
accesează reţeaua folosind metoda broadcast primul venit, primul servit pentru a
transmite datele.

Protocolul CSMA / CD (Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection) a fost
conceput iniţial pentru a permite mai multor staţii ce folosesc acelaşi mediu fizic de
comunicaţie să comunice între ele, să partajeze această resursă în absenţa unui switch.
Acest protocol nu necesită prezenţa unui management centralizat, a unor token-uri de
acces sau a unor intervale dedicate de transmisie pentru fiecare staţie. Nivelul MAC al
fiecărei staţii va determina momentul în care staţia respectivă poate să intre în emisie.

Regulile de acces ale protocolului sunt indicate în mare măsură de numele acestuia :

• Carrier Sense - sesizarea purtătoarei : Fiecare staţie “ascultă” permanent traficul


pentru a şti când are dreptul de a transmite.

• Multiple Access - oricare dintre staţii poate accesa mediul (transmite) dacă nu există
trafic.

• Collision Detect- dacă două sau mai multe staţii aflate în acelaşi domeniu de coliziune
(în aceeaşi reţea CSMA / CD) încep transmisia în aproximativ acelaşi moment de timp,
semnalele provenite de la cele două staţii vor interfera (intra în coliziune), făcând ca
ambele transmisii să fie deteriorate. Dacă se întâmplă acest lucru, fiecare dintre staţii
trebuie să detecteze această coliziune înainte de sfârşitul transmisiei cadrului eronat, să
se oprească din transmisie şi să încerce o retransmisie după un interval de timp
aleatoriu.

Trei tipuri de reţele Ethernet sunt definite pentru comunicaţii pe fire torsadate (cablu
UTP sau STP) şi fibre optice: reţele Ethernet de 10Mbps (10Base-T Ethernet), 100
MBps (Fast Ethernet) şi 1 Gbps (Gigabit Ethernet). Nodurile reţelei, ce sunt
interconectate prin unul dintre cele două tipuri de medii fizice, pot fi împărţite în două
mari categorii:
- echipament terminal de date (ETD): dispozitive care sunt fie sursa, fie destinaţia
cadrelor de date. Aceste dispozitive pot să fie PC-uri, servere de fişiere sau imprimante.

- echipament de comunicaţii de date (ECD): dispozitive intermediare care recepţionează


şi rutează cadre în interiorul reţelei. Aceste echipamente pot fi dispozitive de sine
stătătoare (hub-uri, switchuri sau routere) sau echipamente de interfaţare a reţelei cu
staţia de lucru (plăci de reţea sau modemuri).

Este o tehnologie care permite unei singure staţii sa transmită la un moment dat in
reţea.

Este o tehnologie half-duplex. Când datele circulă pe rând într-o anumită direcţie tipul
de transmisie folosit este half-duplex. Folosind transmisie half-duplex, canalul de
comunicaţie permite alternarea conexiunii în două direcţii, dar nu simultan. Staţiile radio
de emisie-recepţie funcţionează folosind transmisii half-duplex. Când apăsati butonul
microfonului pentru a transmite, nu auziţi persoana de la celălalt capăt. Dacă ambele
persoane încearcă să vorbească în acelaşi timp, nici o transmisie nu va ajunge la
destinaţie.

Dacă este încălcată această tehnologie, apare o coliziune în reţea.

Când un host care transmite recunoaşte o coliziune, el trimite în reţea un semnal de


ambuteiaj (jam signal), care prelungeşte durata coliziunii suficient de mult astfel încât să
fie recunoscută de fiecare nod din reţea.

Toate host-urile care intenţionează să transmită încetează să trimită frame-uri pe o


perioadă anume de timp; această perioadă de timp random este generată de NIC
pentru fiecare host.

Ethernet foloseşte o topologie logică de tip magistrală sau broadcast şi o topologie


fizică de tip magistrală sau stea. Pe masură ce reţelele se extind, majoritatea reţelelor
Ethernet sunt implementate folosind o topologie stea extinsă sau stea ierarhică,
prezentate în figură.

Arhitectura Topologie fizică Topologie logică

Ethernet Magistrală Magistrală

Stea

Stea extinsă

Token Ring Stea Inel

Fiber-Distributed Data Inel dublu Inel


Interface (FDDI)
Vitezele de transfer standard sunt de 10 Mbps şi 100 Mbps, dar noile standarde
specifică şi Gigabit Ethernet care este capabil să obţină viteze de pănâ la 1000 Mbps (1
Gbps).

În primele reţele Ethernet, semnalele transmise de către staţii erau regenerate cu


ajutorul unui dispozitiv denumit hub. Acest dispozitiv primea semnalul de la una dintre
staţii (pe unul dintre porturile sale) şi îl transmitea spre toate celelalte porturi (cu
excepţia celui prin care recepţionase semnalul). Din acest motiv toate calculatoarele
intrau în competiţie pentru accesarea mediului de comunicaţie (semnalele provenite de
la oricare dintre cel puţin două staţii puteau intra în coliziune).

Apariţia switch-urilor (comutatoarelor de reţea) inteligente a însemnat din punctul acesta


de vedere un important pas înainte. Astfel, fiecare port al unui switch oferă acces
fiecărei staţii la o reţea de debit înalt (de exemplu într-o reţea fast-ethernet fiecare port
poate să transmită un trafic de 100 Mbps). Mai mult decât atât, switchurile sunt capabile
să filtreze traficul pe baza adresei ethernet de destinaţie a pachetului şi să transmită
semnalul recepţionat de la un anumit calculator doar pe portul ce direcţionează acest
semnal spre staţia destinaţie, în loc de a-l difuza spre toate celelalte porturi. Prin
aceasta se subîmparte domeniul de coliziune posibil în mai multe subdomenii cu doar
doi participanţi : portul switchului şi placa de reţea a staţiei ce este conectată la acel
port. Întrucât fiecare participant este acum într-un domeniu privat de coliziune, ce îl
include doar pe el însuşi şi un port al switchului, lăţimea de bandă a fiecărui utilizator al
reţelei creşte semnificativ, fără a fi nevoie de o modificare a vitezei legăturii pe linia
respectivă.

Sugestii metodologice

Pentru această reţea se poate realiza o prezentare multimedia sau se poate folosi
flipchart-ul pentru a puncta noţiunile importante referitoare la Ethernet.

Token Ring

Metoda de acces la mediul token ring este o metoda de tip “token passing”, bazată pe
existenţa în reţea a unui pachet special, numit jeton sau token. Acest pachet, de
lungime minimă, circulă în reţea indicând că mediul este liber. O staţie poate transmite
doar când achiziţionează tokenul. La terminarea transmisiei sau după un timp
determinat, ea este obligată să elibereze tokenul. La iniţializarea reţelei, staţia care este
desemnată să gestioneze reţeaua, monitorul activ, va genera tokenul.

Implementarea metodei de acces, aşa cum o face standardul 802.5, are la bază
următoarele elemente cheie:
- protocol MAC este bazat pe existenţa în reţea doar a unui singur token, astfel că o
staţie care a terminat transmisia nu va mai genera alt token, ci va elibera tokenul ce l-a
deţinut

- există biţi pentru prioritate, ce pot fi setaţi de fiecare staţie

- există bit monitor, folosit dacă se foloseşte gestionarea centralizată a inelului

- există indicatori de rezervare, folosiţi de staţiile cu prioritate ridicată pentru a indica că


următorul token va fi cu prioritate crescută

- există timere pentru controlul perioadei de păstrare a tokenului de către o staţie,


pentru a nu ocupa abuziv inelul sau pentru alte acţiuni ale proceselor în derulare în
reţea

- există biţi de achitare, există biţi pentru semnalarea unor erori sau a îndeplinirii unor
acţiuni.

Token Ring este deseori integrată în sistemele mainframe IBM. Token Ring este folosită
de calculatoare şi mainframe-uri.

Token Ring este un exemplu de arhitectură în care topologia fizică este diferită de cea
logică. Topologia Token Ring este denumită topologie stea-cablată inel deoarece
văzută din exterior reţeaua pare a fi proiectată ca o stea. Calculatoarele sunt conectate
la un hub central, numit multistation access unit (MSAU). Totuşi, în interiorul
echipamentului, cablajul formează o cale de date circulară, creând un inel logic. Inelul
logic este creat de jetonul (token) care se deplasează printr-un port al MSAU către un
calculator. Dacă respectivul calculator nu are date de transmis, jetonul este trimis înapoi
către MSAU şi apoi pe următorul port către următorul calculator. Acest proces continuă
pentru toate calculatoarele, dând astfel impresia unui inel fizic.

Daca una din staţii se defectează sau trebuie dezactivată temporar, operaţia de
scoatere a staţiei din reţea se face la nivelul concentratorului, prin acţionarea unor relee
de trecere bypass.

Implementarea metodei de acces la mediul token ring se face la subnivelul MAC.


Formatul unităţilor de date ale protocolului, ale cadrului MAC 802.5 este dat de
următorul tabel:

Câmpuri SD AC FC DA SA RI INFO FCS ED FS

Octeţi 1 1 1 6 6 0-30 17749 4 1 1

Fie o reţea cu patru staţii A, B, C şi D, să presupunem că staţia A doreşte să transmită


un mesaj către staţia C.
B

Token Ring
A C

Transmisia va avea loc după următorul algoritm:

- staţia A aşteaptă recepţia unui token pe linia ring-in, şi când îl sesizează, îl reţine.
Reţinerea tokenului semnifică că staţia A va seta bitul T din câmpul AC al cadrului de
token, de pe 0 pe 1. Astfel staţia transformă cadrul de token în cadru de date, iar biţii
transmişi pe linia ring-out înapoi în reţea, prin intermediul căii de repetare (care
şunteaza liniile ring-in cu ring-out), formează secvenţa de start SFS, a cadrului de date.

- staţia A inhibă linia de repetare de bit (repeat path)

- staţia A începe transmisia propriilor date, prin punerea pe linia ring-out a biţilor
corespunzători câmpurilor de control cadru FC, adreselor destinaţie DA şi sursa SA şi
eventual informaţie pentru elementul de interconectare în câmpul RI

- staţia A transferă în reţea biţii de date din câmpul Info

- dacă staţia mai are de transmis date (mai are de transmis alte cadre) şi timpul alocat
pentru reţinerea tokenului THT (Timer Holding Token) nu a expirat, setează bitul I
(Intermediate) din câmpul ED, pentru a semnaliza că acest cadru nu este ultimul.

Continuă transmisia pachetelor succesive, respectând paşii anteriori

- când staţia A a transmis ultimul pachet, resetează bitul I

- dacă staţia a terminat transmisia datelor proprii înaintea receptării înapoi pe linia ring-
in a primului cadru transmis, este nevoită să aştepte acest cadru şi va transmite în reţea
biţi de umplere (fill bit)

- când staţia A recepţionează un cadru transmis (îl recunoaşte ca propriu prin


intermediul câmpului de adresă SA), îl scoate din reţea (nu îl mai retransmite) şi devine
disponibilă să elibereze tokenul. Dacă nu mai are cadre de transmis, îl eliberează
imediat, dacă mai are date continuă transmisia în condiţiile descrise mai sus
- în timpul cât staţia A a transmis date în reţea, staţiile care nu au posedat jetonul
(staţiile B, C şi D) au îndeplinit doar funcţia de repetare a biţilor de pe liniile ring-in pe
cele ring-out corespunzătoare, deci au transmis informaţia mai departe în reţea

- dacă ele au detectat eroare de date, semnalează aceasta prin setarea bitului E din
câmpul ED

- staţia receptoare a mesajului emis de staţia A, respectiv staţia C, din analiza


conţinutului câmpului adresa destinaţie DA, recunoaşte propria adresă MAC şi nu
efectuează doar repetarea biţilor, ci şi copierea lor pe linia ‘recepţie’ în bufferele proprii,
precum şi setează corespunzător biţii A şi C din câmpul FS al cadrului recepţionat

- staţia A, la sfârşitul recepţiei înapoi a cadrului (cadrelor) transmise, va elibera tokenul


şi va reactiva linia de repetare proprie (repeat path).

De remarcat că, în anumite cazuri, depinzănd de viteza de transmisie şi de numărul de


staţii conectate la reţea, pentru a se îmbunâtăti performanţa reţelei, se poate aplica
regula eliberării anticipate a tokenului (early token release). Prin aceasta, staţia care a
transmis un cadru (sau o secvenţă) nu mai este obligată să aştepte un timp (în unele
cazuri acest timp este o fracţiune importantă a timpului de parcurgere al inelului), până
la întoarcerea cadrului transmis, pentru a elibera tokenul, ci poate să o facă anticipat.

De notat că pachetele (cadrele) MAC 802.5 sunt transmise una după alta în secvenţă,
fără a exista pauză între două consecutive, precum se impunea la secvenţa de cadre
802.3. Secvenţa de transmisie fiind continuă, sincronizarea între staţii se menţine
permanent. În situaţia căderii unei staţii din inel, este posibil să se piardă sincronizarea
între staţii. Este motivul pentru care standardul prevede posibilitatea ca primul token şi
primul cadru dintr-o secvenţă să fie precedaţi de un număr de biţi (20) de sincronizare
(un fel de preambul).

Regula de stabilire a staţiei cu rol de monitor activ este că la un moment dat, în reţea,
există un singur monitor activ (active monitor), stabilit printr-un proces de alegere
(proces numit claim token), celelalte staţii fiind într-o stare de aşteptare (standby
monitor), putând deveni monitor activ, atunci când apar probleme cu cel existent.

În faza de alegere a monitorului activ, toate staţiile candidate transmit continuu un


pachet special (Claim token). Acest pachet conţine, pentru fiecare statie, propria
valoare de solicitare pentru a deveni monitor activ (valoare stabilită pe baza adresei
sale în inel). În timpul procesului de alegere, fiecare staţie compară valoarea de
solicitare (claim value) din pachetul receptat, cu propria valoare. Dacă valoarea proprie
este superioară celei recepţionate, continuă emiterea de pachete de solicitare, iar dacă
valoarea proprie este inferioară valorii din pachetul recepţionat, întrerupe emisia de
pachete claim token şi doar repetă la ieşire pachetele recepţionate. Astfel că, la sfârşit,
doar o singură staţie va recepta doar propria valoare de claim, realizând că a devenit
monitorul activ.
Aceasta staţie îşi începe activitatea prin iniţializarea retelei şi generarea unui nou
token.

Monitorul activ îşi va face simţită prezenţa în reţea prin generarea periodică a unui
pachet către toate staţiile din inel. Dacă o staţie din inel de tip monitor în aşteptare nu
recepţionează un astfel de pachet o perioadă mai lungă decât durata TSM (Timer
Standby Monitor), poate iniţia un nou proces de alegeri, prin emiterea de cadre claim
token.

Accesul bazat pe priorităţi este o soluţie pentru posibilitatea folosirii reţelei în aplicaţii
diverse, ce necesită tratarea diferenţiată a acţiunilor (pachetelor), după prioritatea lor.
De exemplu, la o reţea locală pot fi conectate nu numai calculatoare, ci şi elemente de
supraveghere sau de conducere a proceselor. Acestea, lucrând în timp real, vor
necesita tratarea lor cu prioritate faţă de pachetele obişnuite de date schimbate de două
calculatoare dintr-un birou.

Pentru aceasta, reţeaua 802.5 prevede mecanism de acces la mediu cu priorităţi,


realizat prin intermediul perechilor de subcâmpuri de biţi de prioritate şi de rezervare
(din câmpul de control al accesului AC), din cadrul unui pachet de date sau din cadrul
tokenului.

Regula de bază a accesului este că o staţie nu poate transmite cadre în reţea dacă nu
posedă o prioritate mai mare, sau cel putin egală, cu cea a tokenului ce circulă în reţea
şi pe care are dreptul să-l reţină.

Celelalte reguli de acces pe bază de priorităţi sunt:

- o staţie care doreşte să transmită, având o anumită prioritate, trebuie să solicite


generarea unui token cu acea prioritate, acest lucru îl face, setând la valoarea priorităţii
sale, biţii de rezevare dintr-un pachet în tranzit.

- staţia care generează un token sau eliberează tokenul după terminarea unei
transmisii, poate ridica prioritatea tokenului, în funcţie de valoarea înscrisă în câmpul de
rezervare, tokenul iniţial are prioritatea 0.

- un pachet de date, pe timpul traversării inelului, poate avea de mai multe ori modificat
subcâmpul de rezervare

- numai staţia care a ridicat valoarea priorităţii tokenului are dreptul de a o coborî şi o va
face la următoarea sesizare a tokenului, în acest mod se vor acorda şanse de
transmisie echitabile şi staţiilor cu prioritate scăzută.

Sugestii metodologice

Pentru această reţea se poate realiza o prezentare multimedia sau se poate folosi
flipchart-ul pentru a puncta noţiunile importante referitoare la Token Ring.
FDDI

FDDI (Fiber-Distributed Data Interface) este un tip de reţea Token Ring. Implementarea
şi topologia FDDI diferă de arhitectura LAN Token Ring de la IBM. FDDI este de cele
mai multe ori folosit pentru a conecta mai multe clădiri într-un complex de birouri sau
într-un campus universitar.

Standardul FDDI a fost elaborat de ANSI şi preluat de ISO şi se referă la o reţea de tip
inel dublu , pe fibră optică, asigurînd o viteză de 100Mbs.

Standardul recomandă folosirea unei fibre optice cu dimensiunile de 62,6/125


micrometrii dar nu interzice utilizarea unui alt tip de fibră. Lungimea de undă a radiaţiei
trebuie să fie de 1300 nm (infraroşu ) şi să varieze între 1270nm şi 1380nm.

Reţeaua este concepută pentru o lungime maximă a cablului optic de 200Km şi 1000 de
staţii. Lungimea unui inel împreună cu ramificaţiile sale (lobi ) nu poate depăşi 100Km.

Timpul maxim de propagare prin fiecare staţie este de 756ns şi prin 200Km de fibră
optică este de 1,017 ms.

O variantă modificată, pentru fire de cupru răsucite, se numeşte CDDI(Cooper


Distributed Data Interface ) .

Inelul exterior este denumit inel primar şi inelul interior este denumit inel secundar.

În mod normal, traficul foloseşte doar inelul primar. În cazul în care acesta se
defectează, datele o să circule în mod automat pe inelul secundar în directie opusă.

Un repetor, echipament care regenerează semnalele, este necesar la fiecare 2 km. În


ultimii ani, multe retele de tip token ring au fost înlocuite de reţele Ethernet mai rapide.

Reţeaua este realizată din două inele de fibră optică (principal şi secundar ) prin care
informaţia circulă în sensuri opuse.

FDDI operează cu trei tipuri de dispozitive :

- SAS (Single Attachement Station )

- DAS (Dual Attachement Unit )

- Concentrator

Dispozitivele de tip SAS se conectează numai la inelul primar prin intermediul unui
concentrator. Avantajul acestor dispozitive este că conectarea/deconectarea lor nu va
avea nici un efect asupra inelului.
Dispozitivele de tip DAS au două porturi notate cu A şi B. Aceste porturi conectează
dispozitivul direct la cele două porturi. Orice defecţiune, deconectare sau oprire a
acestor staţii afectează inelul şi reţeaua.

Accesul la mediul de transmisie este de tip controlat prin jeton neadresat . Acest lucru
înseamnă că un sistem poate emite numai dacă este în posesia jetonului , jeton care se
transmite de la un calculator la succesorul acestuia. Jetonul nu conţine adresa
calculatorului destinaţie (ca în cazul Token Bus ) deoarece succesorul fizic este şi cel
logic.

Jetonul este o succesiune de biţi identificabilă ca “JETON “, succesiune care dă


dreptul posesorului să emită în inel.

Un cadru emis de calculatorul care deţine jetonul parcurge tot inelul fie că găseşte fie
că nu găseşte destinaţia. Dacă calculatorul destinaţie este în inel , el copiază datele şi
apoi modifică cadrul în care acestea sunt incluse astfel încît calculatorul sursă să ştie că
mesajul şi-a atins ţinta şi a fost copiat de aceasta.

După parcurgerea inelului, cadrul reajunge la calculatorul care l-a emis, calculator care
nu îl mai repetă (îl scoate din inel ). De fapt o parte din cadru (partea de început pînă la
adresa sursă ) va mai circula în inel pînă ajunge la următorul calculator care are jetonul,
calculator care emite propiile cadre şi care nu mai repetă restul de cadru.

Ceea ce deosebeşte o reţea FDDI de una Token Ring este momentul eliberării jetonului
de către calculatorul care îl deţine şi prezenţa în inel a mai multor cadre provenite de la
sisteme diferite.

În cazul reţelei Token Ring, un calculator ţine jetonul pînă cînd nu mai are nimic de
transmis sau pînă cînd îi expira timpul alocat. Jetonul este eliberat numai după ce
utimul cadru emis revine la calculatorul care l-a emis, la un moment dat circulă un
singur cadru în inel.

La FDDI calculatorul sursă eliberează jetonul după ce a emis cadrul, fără să aştepte
revenirea cadrului din inel. Jetonul ajunge la calculatorul succesor Acesta poate emite
înainte ca datele primului calculator să străbată inelul . Şi acest calculator procedează
la fel, la un moment dat în inel pot circula mai multe cadre provenite de la calculatoare
diferite.

Reţeaua Token Bus operează cu jeton adresat într-un inel logic (topologia fizică BUS şi
topologia logică inel ), pe când reţeaua FDDI operează cu jeton neadresat într-un inel
fizic (topologia fizică inel şi topologia logică inel ).

La pornirea reţelei , una din etape este stabilirea, prin licitaţie, a timpului maxim admis
pentru parcurgerea inelului de către jeton (TTRT-Target Token Rotation Time ). TTRT
este compus din timpii alocaţi fiecărui sistem pentru transmiteri sincrone şi asincrone şi
timpul necesar unui cadru de lungime maximă să străbată inelul. Sistemul care câştigă
licitaţia emite pentru prima dată jetonul.
Fiecare sistem are un contor al timpului de rotaţie al jetonului numit TRT (Target
Rotation Timer ) cu ajutorul căruia se determină durata efectivă a parcurgerii inelului de
către jeton.

Un sistem decide că s-a pierdut jetonul dacă TRT-ul său ajunge de două ori la zero fără
să fi primit jetonul.

Sistemul care detectează pierderea jetonului încearcă să genereze din nou un jeton.

Sistemul trimite cadre numite “claim Token “ prin care propune o valoare pentru TTRT,
apoi declanşează licitaţia pentru valoarea lui TTRT. Dacă un alt sistem emite cadre
“claim Token “ cu valori mai mari pentru TTRT , sistemul iniţiator începe să retransmită
aceste cadre.

Sistemul care câştigă, va genera un nou jeton care parcurge o dată inelul şi apoi dă
dreptul câştigătorului să emită.

Dacă un sistem presupune că s-a pierdut jetonul, trimite cadre “claim Token “. Dacă
acestea nu se pot transmite în inel (trece de două ori timpul maxim de aşteptare)
înseamnă că jetonul s-a pierdut pentru că inelul este întrerupt.

Se declanşează procedura de detectare a poziţiei sistemului defect prin balizare


(beacon ).

Dacă un sistem primeşte cadre de balizare de la un altul , el va înceta să trimită propiile


cadre de balizare şi le va repeta pe cele primite. În felul acesta cadrele emise de
sistemul care urmează imediat după cel defect trece prin toate calculatoarele din reţea.

Inelul se reconfigurează prin şuntarea sistemului defect sau prin utilizarea inelului
secundar.

Dacă un sistem care emite cadre de balizare îşi recepţionează propiile cadre trage
concluzia că inelul s-a refăcut şi declanşează procedura de generare a unui nou jeton.

Sugestii metodologice

Pentru această reţea se poate realiza o prezentare multimedia sau se poate folosi
flipchart-ul pentru a puncta noţiunile importante referitoare la FDDI.
Sugestii metodologice generale

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o


sală care are videoproiector sau flipchart.

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea a cel puţin un calculator pentru activităţile de fixare a noilor


cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 4-5 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

● Activităţi interactive, de genul urmator:

Activităţi de asociere între caracteristici şi arhitectura respectivă, folosind


două coloane.

Activităţi de tip rebus cu noţiunile învăţate.

Analiză comparativă între cele trei arhitecturi, elevii fiind împărţiţi în trei grupe
fiecare grupă scriind despre o arhitectură.

Se pot folosi alte metode interactive moderne.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

Probe orale şi scrise


IV. Fişa rezumat
Unitatea de învăţământ __________________

Fişa rezumat

Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt. A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3
elev
1 zz.ll.aaaa 1
2
3
4
...
Y

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1
V. Bibliografie
1. ***. La www.resurse.org/capitol1.html. 24.04.2009
2. ***. La www.dpa.ro/rp/publicatii/rtm/RTM12006/cercetare/RTM2006_1_9.pdf
3.05.2009
3. ***. La
http://facultate.regielive.ro/cursuri/retele/aspecte_privind_proiectarea_unei_retele
_de_calculatoare_pentru_o_intreprindere_mica_cu_adaptoare_fara_fir_wireless-
100597.html 4.05.2009
4. ***. La http://shannon.etc.upt.ro/teaching/arc/Lab3.pdf 28.04.2009
5. ***. La www.preferatele.com/docs/informatica/1/tehnologia-pentru-re8.php
8.05.2009
6. ***. La http://ro.wikipedia.org/wiki/Wi-Fi 29.04.2009
7. ***. La http://ro.wikipedia.org/wiki/Bluetooth 29.04.2009
8. ***. La
http://www.geocities.com/media_h/Romanian_Doc/Networking/FDDI_Fiber_Distri
buted_Data_Interface.doc 12.05.2009
9. ***. La http://www.e-referate.ro/referate/Reteaua_Token-
Ring_si_standardul_IEEE_802.52007-12-20.html 10.05.2009
10. ***. La http://www.slideshare.net/busaco/computer-networkswireless 10.05.2009
11. ***. La http://www.inscc.ro/Proiecte/wifi_r/Et_2_wifisec.pdf 27.05.2009
12. ***. La http://www.didactic.ro/files/12/curs9.pdf 2.06.2009
13. ***. La http://en.wikipedia.org/wiki/Token_ring 2.06.2009
14. ***. La
http://searchnetworking.techtarget.com/sDefinition/0,,sid7_gci213154,00.html
5.06.2009
15. ***. La http://www.networkworld.ro/?page=node&id=12145 6.06.2009
16. ***. La http://www.cisco.com/univercd/cc/td/doc/cisintwk/ito_doc/tokenrng.htm
5.06.2009
http://www.datacottage.com/nch/troperation.htm
17. ***. La http://www.datacottage.com/nch/troperation.htm 7.06.2009
18. ***. La http://www.webopedia.com/TERM/T/token_ring_network.html 7.06.2009
Funcţionarea reţelelor globale (WAN)

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................... 2
II. Documente necesare pentru activitatea de predare .................................................... 3
III. Resurse ...................................................................................................................... 4
Tema 1. Echipamente de reţea globală: rol şi funcţionare ........................................... 4
Fişa suport: Echipamente de reţea globală: rol şi funcţionare...................................... 4
Tema 2. Rutare şi protocoale de rutare ..................................................................... 20
Fişa suport: Rutare şi protocoale de rutare ............................................................ 20
IV. Fişa rezumat ............................................................................................................ 43
V. Bibliografie ................................................................................................................ 44
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul Funcţionarea reţelelor globale (WAN) pentru care a fost elaborat materialul
are alocate un număr de 120 ore, în următoarea structură:

Laborator tehnologic 60 ore

Activităţi de predare 60 ore

Parcurgerea modulului se face în săptămânile S33 - S36.

Competenţa / Fişe suport


rezultatul Teme
învăţării

Prezentarea • Tema1. Echipamente de reţea • Fişa suport: Echipamente


funcţionării globală: rol şi funcţionare de reţea globală: rol şi
reţelelor globale funcţionare

• Tema2. Rutare şi protocoale de • Fişa suport: Rutare şi


rutare protocoale de rutare

Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Administrator reţele


locale şi de comunicaţii, vor fi capabili să utilizeze echipamentele reţelelor de
calculatoare, să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să
cunoască şi aplice topologii de reţele locale (LAN) şi reţele globale (WAN), modele de
referinţă OSI (Open System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru
cablarea structurată, router-e în conformitate cu standardele în vigoare.
II. Documente necesare pentru activitatea de predare
Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente


de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat


– www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ
preuniversitar

Alte surse pot fi: .......


III. Resurse

Tema 1. Echipamente de reţea globală: rol şi funcţionare

Fişa suport: Echipamente de reţea globală: rol şi funcţionare

Această fişă vizează competenţa individuală:

1. Descrie rolul echipamentelor de reţea globală

2. Analizează comunicarea într-o reţea globală

ELEMENTE DE CONŢINUT:

Reţelele globale – WAN (WAN - Wide Area Network) au o arie de răspândire


geografică de mărimea unui stat sau continent.

Menţionăm că reţelele pot fi conectate între ele, permiţând schimbul de informaţii.


Conectarea unor calculatoare diferite se face conform unor standarde de reţea .

Legătura fizică dintre componentele reţelei se realizează prin cablurile şi echipamentele


specifice iar legătura logică este stabilită prin sistemul de operare.

Pentru funcţionarea reţelelor globale avem în primul rând nevoie de echipamente de


interconectare:

• Punţi (bridge)

• Routere

• Broutere (punţi + routere)

• Porţi de interconectare (gateway)

Calculatoarele dintr-o reţea pot fi:

- de acelaşi tip, în cazul reţelelor omogene

- de tipuri diferite, în cazul reţelelor eterogene

Definim acum principalele echipamente de interconectare:

Punţile (bridges) realizează conectarea a două reţele de calculatoare, care


prelucrează informaţia în funcţie de adresa destinatarilor şi a expeditorilor.
Porţile (gateways) permit conectarea unor reţele de calculatoare care folosesc
protocoale diferite.

Brouterele (brouters) permit utilizatorilor să dispuna bridge-uri pentru a interconecta 2


sau mai multe LAN-uri şi mai târziu să invoce facilităţi de router odata ce sunt adaugate
noi protocoale reţelei.

Routerele (routers) controlează fluxul de informaţii şi optimizează căile de transfer a


datelor; acestea sunt capabile să traducă protocoalele de comunicare diferite.

Nu putem considera însă că definiţiile anterioare sunt suficiente pentru a cunoaşte


atât rolul cât şi funcţionarea celor mai folosite echipamente de reţea globală WAN. În
acest sens, vă vom oferi informaţii suplimentare utile:

Bridge-uri. Bridge-urile conectează două sau mai multe LAN-uri la nivel MAC (subnivel
din nivelul 2 al stivei de protocoale OSI) al LAN-ului. Cele mai multe probleme legate de
standarde apar atunci când trebuie conectate două sau mai multe reţele. O soluţie
pentru aceste situaţii este utilizarea unui anume dispozitiv care conectează două
sisteme de comunicaţie şi care prelucrează pachetele de date în funcţie de adresa
expeditorului şi a destinatarului; orice astfel de dispozitiv poartă denumirea de bridge.
Acesta, dacă primeşte pachete de date (cadre), va retrimite pachetele de date LAN-
urilor interconectate, bazându-se pe un algoritm de expediere (forwarding) selectat de
producător ca de exemplu dirijare explicită, filtrare de adrese dinamică, filtrare de
adrese statică. Trebuie utilizat la nivel MAC acelaşi protocol atât pentru LAN-ul ce
recepţionează cât şi pentru LAN-ul transmiţător pentru a citi pachetul de date. In acest
sens, există şi bridge-uri de translatare pentru cazul unor MAC-uri diferite dar unii
administratori utilizează routere pentru a îndeplini această funcţie.

Pentru reţele cât mai complexe bridge-urile oferă administratorului de reţea posibilitatea
de a diviza reţeaua în segmente logice mai mici pentru a o face mai uşor de administrat.
De asemenea, bridge-urile refac electric semnalele astfel încât zgomotul nu se propagă
mai departe în reţea (nu se întâmplă acest lucru la repertoare).

Un bridge uneşte cele două reţele legate la el astfel încât ele par a fi o singură reţea. De
exemplu, având serverele S1 şi S2, atunci când calculatorul C1 (un client) face acces la
unul din servere, nu conteaza că ele se află pe reţele diferite; sistemul bridge copiază
toate mesajele de pe interfaţa de reţea numărul 1 pe interfaţa numărul 2, chiar dacă
sursa şi destinatarul se află pe aceeaşi parte a lui. De asemenea, el nu dă atenţie
conţinutului mesajelor.

Deşi bridge-urile care fac legătura segment-la-segment se întâlnesc destul de des iar
segmentele legate în cascade multiple sunt posibile, traficul destinat pentru un nod aflat
la distanţă trebuie să treacă totuşi prin mai multe bridge-uri; din această cauză este
posibilă o degradare a calităţii serviciului prin întârzieri şi pierderi de cadre.
Bridge-urile multiport permit mai multor LAN-uri să partajeze unul şi acelaşi bridge.
Echipamentele comunică unul cu altul prin bus-ul intern al bridge-ului. Costul per port al
bridge-ului poate fi redus prin partajarea resurselor şi printr-o administrare mai bună a
reţelei.

O altă problemă este conectarea a două reţele ce folosesc diferite tipuri de cabluri.
Această problemă este uşor de rezolvat în anumite situaţii particulare de reţele
(exemplu: Ethernet) care pot folosi diverse tipuri de cabluri şi pot fi conectate la diverse
alte tipuri de reţele. Dacă vrem să interconectăm reţele care folosesc diverse tipuri de
cablu putem avea probleme dar care pot fi rezolvate cu ajutorul unui calculator cu
interfeţe pentru fiecare reţea şi cu un program care realizează funcţia de bridge.

Un bridge este format dintr-un întreg sistem: calculator, soft şi interfeţe de reţea; astfel,
softul de bridge preia mesajele de la o conexiune şi le transferă la cealaltă.

Sistemele bridge mai fac de asemenea o filtrare. Dacă un bridge ar transfera toate
pachetele pe care le primeşte, atunci fiecare reţea ar avea pe lângă traficul ei şi întregul
trafic de pe cealaltă parte a bridge-ului. Pentru a evita un astfel de trafic suplimentar
celeilalte reţele, sistemele bridge realizează filtrarea. Sistemele pot fi configurate pentru
a şti ce adrese se află de o parte şi de cealaltă parte a lor sau ele chiar pot învăţa
singure prin simpla urmărire a traficului pachetelor.

Principala calitate a software-ului de bridge este că el nu schimbă conţinutul mesajului,


pentru că el nu înţelege nimic din “limba” în care este scris mesajul. In acest sens,
bridge-ul poate fi foarte rapid, deoarece face foarte puţine prelucrări asupra pachetelor.

În lista de îmbunătăţiri adăugate în ultimul timp bridge-urilor întâlnim: o tabelă de


adresare mai mare, o filtrare de cadru complexă, un debit de informaţie mărit,
echilibrarea încărcării, o diversitate mai mare de interferenţe, redundantă şi suport
pentru capabilităţi de administrare reţea (incluzând protocoale standard).

Brouterele permit utilizatorilor să dispună de bridge-uri pentru a interconecta două sau


mai multe LAN-uri şi mai târziu să invoce facilităţi de router odată ce sunt adăugate noi
protocoale reţelei. Suportul de dirijare este utilizat pentru protocoale de inter-reţea
corespunzătoare nivelelor de sus OSI (network, transport, session, presentation,
application), ca şi pentru alte standarde internaţionale.

Bridge-urile “transparente” nu cer utilizatorului să specifice calea către destinaţie


utilizate în Ethernet; ele trebuie să menţină o tabelă de adresare. La-nceput aceste
tabele erau capabile să memoreze între 2000 şi 5000 de intrări; dar acum, bridge-urile
mai noi pot stoca până la 60.000 de intrări. Prin contrast, bridge-urile destinaţie utilizate
în LAN-uri de tip token-ring, cer ca staţiile ce transmit să asigure informaţii asupra
modului de a ajunge la destinaţie a datelor transmise.

Tabela de adresare a unui bridge transparent este actualizată printr-o metodă statică
sau dinamică:
- în varianta statică, administratorul LAN specifică dacă un cadru de date pentru o
anumită destinaţie necesită sa fie dirijat la un alt LAN.

- în varianta dinamică, bridge-ul construieşte propria tabelă de adrese prin


“observarea” traficului. Fiecare bridge din reţea trebuie să menţină o tabelă de intrări
pentru toţi utilizatorii activi. Pentru a elimina intrările din tabelă ce nu au avut trafic
de o anumită perioadă de timp bridge-ul utilizează diverse tehnici de “învechire” in
cazul în care dimensiunea tabelei este limitată. De asemenea, este utilizată o
tehnică de “inundare” când un cadru soseşte la un bridge având o destinaţie ce nu
se află în tabelă; acest lucru are însă un impact negativ asupra performantelor
generale ale bridge-ului. De aceea în general se recomandă o tabelă de adresare
mai mare.

Filtrarea cadrelor şi rata (debitul) de retransmisie (forwarding) a cadrelor, poate varia


între câteva mii de cadre pe secundă, la câteva zeci de mii pentru gama medie de
bridge-uri şi până la câteva sute de mii pentru bridge-urile din gama de mare
performanţă.

Bridge-urile ce suportă FDDI au pătruns deja pe piată, ca şi bridge-urile ce utilizează


canale necablate (wireless) pentru interconectari bridge la bridge.

În ultimele implementări ale acestor echipamente de interconectare diferenţele între


bridge-uri, routere şi hub-uri încep să se piardă.

Integrarea de funcţii de bridge, router şi hub este realizată prin încărcarea software-ului
specific platformelor hardware disponibile sau prin adăugarea unui modul de bridge sau
router unui hub pentru cablaje (wiring hub).

Router-e. Router-ele sunt echipamente de dirijare (routing) a traficului de date; ele


realizează conexiuni la un nivel arhitectural superior faţă de bridge-uri; acestea asigură
controlul fluxului pentru pachetele de date recepţionate din LAN. Astfel creşte siguranţa
conexiunii, permiţând şi utilizarea unei varietati de subreţele de interconectare. Diferite
pachete pot, în principiu, să fie dirijate prin reţele diferite, de exemplu, pentru securitate
sau din motive de cost.

Un router poate filtra mesaje care nu necesită transferul; în plus, unele routere pot fi
programate să blocheze sau să permită trecerea doar a mesajelor de la anumite
adrese.

De asemenea observăm că dacă cele două reţele utilizează tehnologii de transport


diferite (de exemplu, una utilizează Ethernet iar cealaltă Token Ring) atunci sistemul
router este brouter (este în acelaşi timp şi bridge şi router).

Un router este considerat “deştept” în sensul că ştie ce adrese aparţin fiecărei reţele; el
poate filtra mesajele care nu necesită transferul pe cealaltă reţea. De exemplu,
mesajele de la calculatorul 1 la calculatorul 8 vor fi transferate de pe reteaua A pe
reteaua B, dar mesajele de la calculatorul 1 la calculatorul 3 nu vor fi transferate.
Routerele operează cu un protocol WAN specific sau cu un număr de protocoale. Dacă
sunt utilizate protocoale multiple pentru interconectarea LAN-urilor, un manager poate
avea două soluţii:

- selectează un router separat pentru fiecare protocol sau

- să aibă un router capabil de a recunoaşte mai multe protocoale.

Unul dintre dezavantajele router-elor, relativ la bridge-uri, se referă la reducerea ratei de


filtrare a pachetelor.

Gateway-uri. În situaţia în care conectarea main-frame-urilor, a minicalculatoarelor, a


calculatoarelor personale şi a reţelelor locale s-ar face instantaneu, adică toate
calculatoarele ar “vorbi” aceeaşi limbă, totul ar fi mult mai uşor. Însă aici apare o reală
problemă dar care este rezolvabilă de către sistemele gateway care preiau rolul de
traducator. Ele se află între două sisteme şi convertesc cererile expeditorului în formatul
care poate fi înţeles de destinatar. În acest sens, sistemele gateway pot conecta
calculatoare personale la main-frame-uri, minicalculatoare şi alte calculatoare care
folosesc şi alte sisteme de operare (exemplu: Novell oferă o gateway care traduce
“limba” sau protocolul şi permite calculatoarelor Macintosh să poată folosi fişiere şi
imprimante de pe sisteme NetWare ca şi când ar fi servicii originale Macintosh).
Gateway-urile sunt utilizate pentru interconectarea LAN-urilor ce utilizează protocoale
complet diferite la toate nivelele de comunicaţie. Translaţia completă a unitatilor de date
receptionate, dintr-un protocol în altul complet diferit, afectează viteza de transmisie.
Interconectarea unei reţele IBM SNA (Systems Network Architecture) cu o reţea DEC-
net (Drug Evaluation in Children) este un exemplu tipic de utilizare a unui gateway.

Dealtfel, discuţia cu un main-frame este uşoară dacă doriti să fiţi doar terminal; în
schimb, dacă doriti să fiţi ceva mai sofisticat (exemplu: un alt calculator) aveţi nevoie de
o “barieră” complicată şi puternică; în acest caz, un sistem gateway trebuie pe de o
parte să “înţeleagă” limba sistemului “străin” şi, pe de altă parte, trebuie să se poată
conecta fizic la acel sistem.

La nivel fizic, pentru funcţionarea reţelelor globale avem nevoie alături de


echipamente de interconectare şi de medii de comunicare specifice.

În acest sens, mediile de comunicare necesare sunt :

- perechi torsadate (cablu de telefon sau de reţea)

- cablu coaxial (exemplu: cablu utilizat în reţelele de antenă TV)

- fibra optică

- spaţiul liber (telefonie celulară, unde radio terestre, unde radio prin satelit, unde
laser, microunde, unde meteorice)
Fiecare dintre aceste medii se diferenţiază pe rând în funcţie de:

- baza de instalare,

- capacitatea de transmitere a informaţiei,

- imunitatea la zgomot,

- proprietarul infrastructurii,

- uşurinţa de instalare,

- alţi factori.

Pentru obiectivul nostru, sistemul media din cadrul nivelului fizic poate fi caracterizat
prin capacitatea de a transporta informaţia, imunitatea la zgomot, uşurinţa de instalare
sau prin frecvenţa utilizării de abonaţi:

Mediul de Capacitate Imunitate la Uşurinţa de Frecvenţa


comunicaţie zgomot instalare utilizării

Twisted Pair Mica Slaba Usor Foarte mult

Coaxial Mare Mare Dificil Putin

Fibra optica Nelimitata Excelenta Usor Foarte mult

Aer In creştere Slaba - In crestere

Reţelele actuale, în mare măsură, sunt conectate prin fire sau cabluri, care acţionează
ca mediu fizic de transmisie în reţea, transportând semnalele între calculatoare.

Există diverse tipuri de cabluri, care pot îndeplini cerinţele oricăror reţele, de la cele mai
mici până la cele mari.

- Coaxial

- Torsadat (twisted-pair)

o Neecranat (Unshielded Twisted Pair - UTP)

o Ecranat (Shielded Twisted Pair - STP)

- Fibră optică

Cablul coaxial. Deoarece cablul coaxial era relativ ieftin, uşor, flexibil şi simplu de
instalat acesta a fost cândva cel mai frecvent utilizat pe scară largă în cadrul reţelelor.
În cea mai simplă formă a sa, cablul coaxial era format dintr-un miez de cupru solid,
înconjurat de un înveliş izolator (PVC, teflon), apoi de un strat de ecranare format dintr-o
plasă metalică (cupru sau aluminiu) şi de o cămaşă exterioară de protecţie.

Ecranarea se referă la plasa de metal (sau din alt material) împletită sau răsucită care
înconjoară anumite tipuri de cabluri. Ecranele protejează datele transmise prin cablu,
absorbind semnalele parazite (zgomot), astfel încât acestea să nu pătrundă în cablu şi
să distorsioneze datele.

Miezul unui cablu coaxial transportă semnalele electronice care reprezintă datele. Acest
miez poate fi solid sau multifilar (liţat). Miezul solid este de obicei din cupru. Miezul este
înconjurat de un strat izolator dielectric, care îl separă de plasa de sârmă. Aceasta
acţionează ca masă de semnal şi protejează miezul de zgomot (semnale parazite) şi
diafonie.

Diafonia (crosstalk) este determinată de interferenţă cu semnalul de pe un fir alăturat.

Miezul conductor şi plasa de sârmă trebuie să fie întotdeauna separate printr-un strat
izolator. Dacă se ating, se produce un scurtcircuit, iar zgomotul sau semnalele parazite
din plasa metalică vor ajunge în firele de cupru. Acest lucru duce la distrugerea datelor.

Există două tipuri de cablu coaxial:

• Subţire (thinnet)

• Gros (thicknet)

Cablul coaxial subţire. Cablul coaxial subţire este un cablu flexibil, de aproximativ 0.6
cm grosime. Deoarece acest tip de cablu este flexibil şi simplu de instalat, poate fi folosit
în aproape orice tip de reţea. În cadrul reţelelor, cablul coaxial subţire se conectează
direct la placa de reţea. Poate transporta un semnal la aproximativ 185 metri, după care
semnalul începe să se atenueze.

Cablul coaxial gros. Cablul coaxial gros este un cablu coaxial relativ rigid, de
aproximativ 1.2 cm diametru.

Se mai numeşte şi Ethernet Standard deoarece a fost primul tip de cablu folosit pentru
cunoscuta arhitectură de reţea Ethernet.

Miezul său de cupru este mai gros decât cel al cablului coaxial subţire. Cu cât este mai
gros miezul de cupru, cu atât cablul poate transporta semnalul pe o distanţă mai mare.
Prin urmare, cablul coaxial gros poate transporta semnalele mai departe decât cablul
coaxial subţire, şi anume pe o distanţă de 500 de metri.

Conexiuni pentru cabluri coaxiale. Pentru a stabili conexiunea dintre cablu şi


calculator, atât cablul coaxial subţire, cât şi cel gros folosesc componente de conectare
BNC (British Naval Connector):

• Conector de cablu BNC (mufă) – este sertizat sau lipit la capătul cablului.
• Conector BNC T – cuplează placa de reţea din calculator la cablul de reţea.

• Conector BNC bară – folosit pentru a concatena (uni) două segmente de


cablu coaxial subţire, în vederea obţinerii unui segment de lungime mai mare.

• Terminator BNC – încheie (termină) fiecare capăt al unui cablu de magistrală


pentru a absorbi semnalele parazite. Trebuie ştiut că fără terminatoare BNC, o
reţea magistrală nu poate funcţiona.

Cablul torsadat. Într-o descriere sumară, cablul torsadat (twisted-pair) constă din două
fire de cupru izolate, răsucite unul împrejurul celuilalte.

Există două tipuri de cablu torsadat: neecranat (Unshielded Twisted Pair – UTP) şi
ecranat (Shielded Twisted Pair – STP).

Cablul torsadat neecranat (UTP) care foloseşte specificaţia 10BaseT este cel mai
cunoscut tip de cablu torsadat şi este principalul mediu utilizat în cablarea reţelelor LAN.
Lungimea maximă a segmentului este de 100 de metri.

Cablul UTP constă din două fire de cupru izolate.

În funcţie de scopul propus, există specificaţii UTP care precizează câte răsuciri sunt
permise pe fiecare metru de cablu. Specificaţiile cablului UTP sunt cuprinse în
standardul 568 al asociaţiilor EIA/TIA (Electronic Industries Association şi
Telecommunications Industries Association) referitor la cablarea clădirilor comerciale.

Aceste standarde conţin cinci categorii de cabluri UTP:

• Categoria 1 se referă la cablul telefonic UTP tradiţional, care poate transmite


vocea, însă nu şi date.

• Categoria 2 conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de


până la 4 Mbps. Are în componenţă patru perechi torsadate.

• Categoria 3 conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de


până la 10 Mbps. Are în componenţă patru perechi torsadate, cu trei răsuciri pe
picior de cablu.

• Categoria 4 conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de


până la 16 Mbps. Are în componenţă patru perechi torsadate.

• Categoria 5 conţine certificarea cablului UTP pentru transmisii de date de


până la 100 Mbps. Are în componenţă patru perechi de fire de cupru torsadate.
Aşadar în ziua de astăzi cel mai des folosit tip de cablu UTP este cel de categoria 5,
care este alcătuit din 4 perechi răsucite (8 fire). Fiecare este colorat ca în imaginea de
mai jos. Conform standardului IEEE de conectare se utilizează numai două perechi de
fire conectate la pinii 1,2 respectiv 3 şi 6.

Ordinea standard a culorilor pentru un cablu UTP CAT5 este cea din figură:

Cablul “crossover” utilizat la conectarea a două calculatoare direct prin cablul UTP este
configuraţie standard dar cu schimbarea la un singur capăt a conexiunii prin inversarea
pinilor 1,2 cu 3 şi 6; respectiv 1 cu 3 şi 2 cu 6. Ordinea crossover a culorilor devine:

O problemă care poate apărea la toate tipurile de cabluri este diafonia (crosstalk).
Diafonia este determinată de amestecul (interferenţa) semnalelor utile cu semnalele
provenite din firele alăturate. În special cablul UTP este predispus la diafonie. Pentru a
reduce efectul de diafonie se foloseşte ecranarea.

Cablul torsadat ecranat (STP) are un înveliş protector de calitate mai bună decât cea a
cablului UTP. De asemenea cablul STP include o folie dispusă între şi în jurul perechilor
de fire. Aceste elemente asigură cablului STP o protecţie foarte bună a datelor
transmise împotriva interferenţelor externe. Prin urmare, cablul STP este mai puţin
afectat de interferenţe electrice şi asigură transferul datelor cu viteze superioare şi pe
distanţe mai mari decât cablul UTP. Există de asemenea şi cablu UTP ScTP (Screened
Twisted Pairs) la care sunt ecranate perechile individual precum şi întregul cablu în

ansamblu.

Conexiuni pentru cablul torsadat:

• Conectori pentru calculator: cablurile torsadate folosesc pentru cuplarea la


calculator conectori RJ-45. Aceştia se aseamănă cu conectorii telefonici RJ-11.
Conectorul RJ-45 are dimensiuni mai mari. Conectorul RJ-45 conţine opt
conectori pentru fire, în timp ce RJ-11 are numai patru.

• Dulapuri de distribuţie cu sertare (Rack)


• Panouri de conectare extensibile

• Fişe de conectare

• Prize de perete

Cablul de fibră optică. În acest tip de cablu, fibrele optice transportă semnale de date
digitale sub forma unor impulsuri luminoase modulate. Este un mod relativ sigur de
transmisie a datelor, deoarece prin fibră optică nu se transportă impulsuri electrice. Ca
urmare, datele transmise prin cabluri de fibră optică nu pot fi interceptate, aşa cum se
întâmplă uneori în cazul cablurilor din fire de cupru, care transportă datele sub formă de
semnale electrice. Cablul de fibră optică este indicat pentru transmisii de date de mare
viteză şi capacitate la distanţă foarte mare, datorită purităţii semnalului şi lipsei
interferenţelor electromagnetice.

Fibrele optice sunt alcătuite dintr-un cilindru de sticlă extrem de subţire, numit miez,
înconjurat de un strat concentric de stică, numit armătură. Uneori fibrele sunt construite
din materiale plastice. Acestea sunt mai uşor de instalat, însă nu pot transporta
impulsurile de lumină pe distanţe la fel de mari ca fibra de sticlă. Fiecare fibră de sticlă
transmite semnalele într-o singură direcţie; cablul este alcătuit din două fibre, fiecare în
propriul înveliş (kevlar).

Una din fibre este folosită pentru a transmite, iar cealaltă pentru a recepţiona semnale.

Transmisiile prin cablu de fibră optică nu sunt supuse interferenţelor electrice şi sunt
foarte rapide (se folosesc frecvent pentru transmisii la 100Mbps, dar s-a demonstrat că
suportă şi viteze de peste 1Gbps). Semnalul – impulsul luminos – poate fi transmis pe
distanţe mari.

Dificultatea montării şi fragilitatea mecanică a fibrei în montaje exterioare reprezintă


principalele dezavantaje utilizării pe scară largă a fibrei optice. Astfel, un cablu din fibră
optică trebuie sudat cu dispozitive speciale scumpe iar la montajul exterior (pe stâlpi)
trebuie asigurat din punct de vedere mecanic prin utilizarea unui cablu de oţel.
Cablu coaxial Cablu coaxial Cablu Cablu cu fibra

Caracteristici subţire gros torsadat optică

(10Base2) (10Base5) (10BaseT) (10BaseFL)

Mai scump Mai scump

Costul cablului decat cablul decat cablul Cel mai ieftin Cel mai scump

torsadat coaxial subţire

Lungimea
185 de metri (607 500 de metri 100 de metri (328 2 kilometri (6562
utilizabila a
picioare) (1640 picioare) picioare) picioare)
cablului

Viteze de 10 Mbps 4-100 100 Mbps şi peste


10 Mbps 10 Mbps
transmisie Mbps 1 Gbps

Flexibilitate Destul de flexibil Puţin flexibil Cel mai flexibil Foarte flexibil

Uşor de instalat
Foarte uşor de
Uşurinţa de avand
Uşor de instalat Uşor de instalat instalat; posibil
instalare instrumentele
preinstalat
necesare

Rezistenţa Rezistenţa
Sensibilitate la Sensibil la Nu este afectat
interferenţe bună la bună la interferenţe de interferenţe
interferenţe interferenţe

Comunicaţia fără fir. Infrastructura clasică pe bază de cupru sau fibră pare să fie
insuficientă pentru a menţine conectivitatea dintre utilizatori şi servicii în timpurile de azi
în care nevoia de comunicare a oamenilor este tot mai mare.

În acest sens, sistemele fără fir, ca cel de transmisie radio terestră, au apărut ca un
prim nivel de broadcasting de sunet şi ca un substitut al telefonului fix.

Mai târziu, s-au lansat sateliţii de comunicaţie care au făcut posibilă eliminarea
necesităţii unei linii de vizibilitate directă între receptori şi sursa serviciilor pentru unde
radio spaţiale.

De asemenea, sistemul de telefonie mobilă a satisfăcut nevoia de comunicare


permanentă a utilizatorilor în mişcare, iar reţelele locale fără fir au apărut pentru nevoia
de a conecta utilizatorii în reţele de date, fără a pune la punct o infrastructură complexă
şi costisitoare de cablu de cupru sau fibră.
Spre deosebire de mediu fizic de transmisie în reţea (perechile torsadate, coaxial, fibră
optică), media de spaţiu liber este specific utilizării în domeniul public (exemplu:
utilizarea lui este reglată cu atenţie în cadrul geographic).

De asemenea s-a demonstrat că un spectru electromagnetic este divizat de cei care


doresc să-l utilizeze în comunicaţii. De exemplu, frecvenţele 88MHz-1GHz sunt
rezervate pentru radio FM şi emisiuni TV iar frecvenţele înalte 2GHz-500GHz sunt
folosite pentru sistemele de comunicaţii cu microunde.

Capacitatea de transmitere a informaţiilor a unei părţi a spectrului creşte până la


lărgimea unei benzi de trecere (diferenţa dintre cea mai joasă frecvenţă şi cea mai
înaltă, într-un spectru de bandă dat), creşte în condiţiile în care celelalte elemente sunt
egale. Figura de mai jos ne arată un spectru electromagnetic situat între 10KHz şi
1000THz. În această ordine de idei, figura evidenţiază atât ariile spectrului care au fost
preluate de serviciile de comunicaţii obişnuite (exemplu: Radio şi TV) cât şi capacitatea
spectrală a altor forme de medii fizice discutate în această secţiune. Depinzând de
frecvenţa particulară, spaţiul liber de mediu este mai mult sau mai puţin imun la zgomot.

În general spaţiul liber media are o caracteristică de imunitate faţă de zgomot mai
apropiată de perechea torsadată decât cea coaxială sau decât fibra optică. Desigur,
distorsiunile electrice (exemplu: pana de curent) reprezintă o problemă la frecvenţe
joase; în schimb, la frecvenţe înalte sunt în mod obişnuit preîntâmpinate alte forme de
interferenţă. În altă ordine de idei, pentru a obţine licenţă de operare pentru o anumită
arie a unui spectru, nu există probleme de instalare care să afecteze spaţiul liber de

mediu.

Deoarece în ultimii ani a crescut în mod accentuat tehnologia radio (telefoane celulare,
sisteme PCS şi LAN-wireless) utilizarea spaţiului liber pentru comunicaţie este tot mai
populară; în plus, dezvoltările tehnologice permit o cât mai bună exploatare a spectrului.
Reţelele wireless şi prin fibră optică au fost studiate mai atent în alte situaţii
anterioare.

Realizarea patch-urilor UTP straight, crossover şi rollover.

Cele mai întâlnire cabluri UTP Cat5 sunt cele ce conţin 4 perechi de fire. Aceste fire
sunt colorate diferit: sunt 4 culori pline şi 4 culori ce conţin combinate cu alb. Perechile
sunt de genul: firul alb-portocaliu, firul portocaliu, etc.

Mufele RJ-45 folosite pentru terminarea cablurilor UTP conţin 8 găuri în care trebuie
introduse cele 8 fire. Cu un cleşte de sertizat acum se sertizează mufa.

În dreptul fiecărei găuri din mufă se află o lamelă metalică care iniţial este deasupra
găurii, astfel încât firul intră uşor. În timpul acestui proces de sertizare lamela metalică
din dreptul fiecărei găuri este apăsată şi străpunge firul şi astfel se realizează contactul
electric.

Trebuie să fim foarte atenţi la detorsadarea firelor: atunci când este îndepărtat
manşonul de plastic şi sunt detorsadate perechile pentru a putea introduce firele în
mufă, trebuie avută mare grijă ca bucata de cablu detorsadat să fie cât mai mică.

În caz contrar, va apărea o interferenţă între fire, generând crosstalk.

În mod practic, trebuiesc tăiaţi cam 3-4 cm din manşon, apoi trebuie detorsadate firele,
trebuie aranjate în ordinea dorită, iar apoi cu ajutorul unor lame pe care le are cleştele
de sertizat, trebuiesc tăiate firele, lăsând cam 3/4 din lungimea mufei. În acest fel firele
vor ajunge până în capătul mufei, asigurând un contact electric perfect, iar bucata
detorsadată va fi aproape inexistentă, minimizând riscul apariţiei crosstalk-ului.

Pentru mufarea cablurilor UTP există două standarde care specifică ordinea firelor în
mufă şi anume:

- EIA/TIA 568A,

- EIA/TIA 568B.

Acest lucru se vede grafic în figura următoare:


Acelaşi lucru este exprimat în mod structurat în tabelul ce urmează :

Pin Funcţie Culoare – T568A Culoare – T568B

1 Transmisie Alb-Verde Alb-Portocaliu

2 Transmisie Verde Portocaliu

3 Recepţie Alb-Portocaliu Alb-Verde

4 Nefolosit Albastru Albastru

5 Nefolosit Alb-Albastru Alb-Albastru

6 Recepţie Portocaliu Verde

7 Nefolosit Alb-Maro Alb-Maro

8 Nefolosit Maro Maro

În cazul acestor tehnologii folosite, 100BaseTX şi 10BaseT, transmisia şi recepţia se fac


pe câte o pereche.

Cu alte cuvinte, doar două dintre aceste 4 perechi sunt folosite şi anume perechile
portocaliu şi verde (respectând standardele de mai sus). Pinii pe care se face
transmisia şi recepţia sunt 1,2,3 şi 6. Astfel, se folosesc două fire pentru transmisie (Tx+
şi Tx-) şi două pentru recepţie (Rx+ şi Rx-).

Firele de Tx şi firele de Rx trebuie să facă parte din aceeaşi pereche! Observăm că


prima pereche ajunge pe pinii 1 şi 2, iar a doua pereche pe pinii 3 şi 6, adică exact pe
acei pini folosiţi. Dacă nu este respectat standardul există marele risc ca cele două fire
folosite pentru Rx sau Tx să nu facă parte din aceeaşi pereche, moment în care
torsadarea nu mai este practic folosită şi nu se vor mai anula câmpurile electrice
generând interferenţe serioase (adică: ori nu va merge, ori va merge extrem de prost).

Este important de ştiut şi de respectat că, în general, în Europa se foloseşte


standardul 568B iar în Statele Unite 568A. Aparent nu contează care din aceste
standarde este folosit atât timp cât ambele mufe (de la cele două capete) sunt făcute
folosind acelaşi standard. Dar atunci când se lucrează într-o reţea de mari dimensiuni,
lucrează mai mulţi oameni care poate nu vor discuta între ei şi deci nu se vor pune de
acord cum să facă mufele. Astfel, cea mai sigură soluţie este ca toată lumea să
respecte acelaşi standard, astfel fiind reduse foarte mult problemele generate de erori
umane.

Există 3 mari tipuri de cabluri:

1. Cablul normal, sau direct (straight-through) - are ambele capete sertizate folosind
acelaşi standard (fie A-A - în SUA, fie B-B în Europa). Se foloseşte atunci când
conectăm o staţie într-un switch sau un hub. Aceste echipamente, în momentul în
care trimit biţii de la un port la altul, inversează Tx-ul cu Rx-ul, adică ceea ce
transmite o staţie pe primii doi pini ajunge la cealaltă staţie pe pinii 3 şi 6 de Rx.

Imaginea din stânga este elocventă pentru acest tip de cablu (cablu direct):

A doua categorie de cablu (cablul inversor) este evidenţiată prin intermediul figurii
din dreapta sus.

2. Cablul inversor (cross-over) - când vrem să conectăm direct două staţii între ele fără
a mai folosi un alt echipament, trebuie să avem în vedere că ceea ce transmite o
staţie trebuie să ajungă la cealaltă în pinii de Rx, iar pentru că nu mai avem un
echipament care să ne facă această inversare, trebuie să o facem singuri, folosind
un cablu inversor. Acest cablu inversează practic pinii 1 şi 2 cu pinii 3 şi 6, adică
pinul 1 ajunge în cealaltă parte la pinul 3 şi pinul 2 la pinul 6. Acest cablu se
realizează făcând o mufă pe standardul A şi una pe standardul B (se inversează
perechile portocaliu cu verde).

3. Cablul de consolă (rollover) se foloseşte când vrem să ne conectăm la consola unui


router, care este un port de comunicaţie serială prevăzut cu o mufă RJ45. Celălalt
capăt îl introducem într-un adaptor RJ45 - DB9 (sau DB25) pe care îl folosim la
portul serial al calculatorului. Acest tip de cablu are pinii în oglindă, adică pinul 1
ajunge la pinul 8, 2 la 7, etc.
Tema 2. Rutare şi protocoale de rutare

Fişa suport: Rutare şi protocoale de rutare

Această fişă vizează competenţa individuală:

3. Analizează comunicarea într-o reţea globală

ELEMENTE DE CONŢINUT

Prezentare generalǎ

Rutarea este un termen folosit în reţele pentru a desemna procesul de alegere a


căii prin care un pachet este transmis între două reţele diferite.

Rutarea este bazată pe o tabelă care are în principal următoarele câmpuri:

- adresa reţelei (net-address),

- masca reţelei (netmask),

- adresa următorului router (next-hop) şi/sau

- adresa interfeţei de ieşire.

Routerele sunt echipamentele care efectueazǎ rutarea informaţiei între reţele.


Rutarea este reprezentată de un set de instrucţiuni care permite informaţiei ǎs
ajungǎ de la o staţie sursǎ, aflatǎ în reţeaua A, la o staţie destinaţie, aflatǎ în
reţeaua B.

Aceste instrucţiuni sunt cunoscute ca rute.

În funcţie de numărul de staţii care trebuie să primească un mesaj, putem avea


următoarele tipuri de mesaje:

- mesaje unicast: sunt destinate unei singure staţii;

- mesaje multicast: sunt destinate tuturor staţiilor dintr-un grup de staţii identificate
de o adresă de multicast;

- mesaje broadcast: sunt destinate tuturor staţiilor din reţea;

- mesaje anycast: sunt destinate oricarei staţii dintr-un grup de staţii (şi numai uneia).

Rutarea directează drumul pachetelor ce conţin adrese logice dinspre sursă spre
destinaţia finală prin noduri intermediare numite rutere. Procesul de rutare foloseşte
pentru directare, de obicei, tabele de rutare pe care le gestionează ruterele, care menţin
o înregistrare a celor mai bune rute către diferite destinaţii din reţea.

Reţelele mici pot gestiona tabele de rutare configurate manual. Reţelele mari
implică însă topologii mari care se schimbă constant, făcând utilizarea manuală a
tabelelor de rutare foarte dificilă, uneori chiar imposibilă.

Procesul de rutare are două părţi distincte:


• Determinarea căii optime, în care routerul foloseşte informaţiile din tabela de
rutare (inclusiv cele introduse de protocoalele de rutare) pentru a învăţa interfaţa
de ieşire cea mai potrivită pentru a trimite pachetele la o anumită destinaţie

• Comutarea pachetelor care asigură trimiterea unui pachet primit pe o interfaţă


(de intrare) pe interfaţa de ieşire optimă.

Determinarea căii optime

Această parte a procesului de rutare duce la crearea unei tabele de rutare, care
conţine următoarele informaţii:

- adresa reţelei şi masca de reţea

- adresa următorului router şi/sau interfaţa de ieşire pentru destinaţia respectivă

- metrica şi distanţa administrativă

Reţelele sunt plasate în tabela de rutare în ordinea descrescătoare a măştii de reţea (de
la reţele mai mici la reţele mai mari), iar routerul le parcurge liniar.

Metrica şi distanţa administrativă sunt cele două metode de diferenţiere între


diferitele rute către aceeaşi destinaţie. Distanţa administrativă va face diferenţa între
diferitele tipuri de rute (statice, dinamice şi direct conectate). Felul în care se calculează
metrica diferă de la un protocol de rutare la altul, însă în general sunt incluse informaţii
ca întârzierea, lărgimea de bandă, distanţa, cantitatea de trafic. Metrica este relevantă
doar pentru rute generate de acelaşi protocol de rutare, de aceea are o importanţă mai
mică decât distanţa administrativă.

Pentru rutele dinamice, procesul de alegere a căii optime este următorul:

1. este introdusă reţeaua destinaţie dacă aceasta nu există încă în tabela de


rutare;

2. sunt comparate distanţa administrativă şi metrica dacă reţeaua destinaţie


este o subreţea a unei intrări din tabela de rutare astfel:

- dacă acestea sunt identice sau ruta existentă are o metrică mai bună, nu
se efectuează nici o modificare;

- dacă însă ruta nouă este mai bună, se va introduce o nouă intrare în
tabela de rutare, înaintea vechii intrări, astfel încât routerul să folosească
această rută;
3. intrarea este înlocuită în situaţia în care reţeaua există deja în tabela de
rutare iar noua rută este mai bună.

Routerele menţin starea rutelor în tabela de rutare, dar nu şi starea pachetelor


individuale, deoarece acest lucru ar însemna o întârziere a comutării. Mai mult, unele
rutere folosesc, pentru identificarea rapidă a interfeţelor de ieşire, o a doua tabelă
numită FIB (engleză: forward information base); această tabelă este optimizată pentru
căutarea rapidă a interfeţelor.

Comutarea pachetelor este funcţia de bază a unui router. Pentru a o îndeplini în


mod corespunzător, routerul trebuie să efectueze următoarele operaţii:

• să examineze fiecare pachet sosit şi să determine tipul şi adresa destinaţie ale


acestuia

• să determine adresa următorului router (sau a destinaţiei) către care respectivul


pachet trebuie trimis prin examinarea tabelei de rutare

• să determine interfaţa pe care urmează să fie transmis pachetul

• să determine adresa de nivel legătură de date a următorului router (sau a


destinaţiei)

• să reîncapsuleze pachetului cu informaţiile de nivel doi şi trei corespunzătoare şi


să-l trimită pe interfaţa către destinaţie.

Crearea tabelei de rutare a fost descrisă în secţiunea anterioară. Observăm că,


dacă tabela nu conţine interfaţa, ci doar adresa următorului router (next hop), este
aleasă interfaţa aflată în aceeaşi reţea cu routerul următor; dar dacă adresa de nivel
legătură de date a acestuia nu este prezentă în tabela ARP a interfeţei, se face o cerere
ARP pentru a o obţine. Pentru a evita buclele de rutare, trebuie decrementată valoarea
câmpului TTL (time-to-live) din antetul IP dar înainte de a transmite pachetul.

Pentru forwardarea pachetelor IP, designul ruterelor încearcă să minimizeze informaţiile


despre starea pachetelor păstrate de router. După ce un pachet a fost expediat, routerul
nu va mai reţine nici-un fel de informaţie despre acel pachet (pachetele lipsă şi
corectarea erorilor sunt atributele nivelului transport).

Printre cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul procesului de
comutare constă în răspunsul la întrebarea: cum se procedează în cazul congestiei?
Sau: ce trebuie făcut când sosesc mai multe pachete decât poate procesa routerul?
În Internet sunt folosite trei politici pentru a răspunde corect la această situaţie:

1. aruncarea pachetelor din coadă care depăşesc dimensiunea memoriei


tampon a ruterului (engleză: tail drop),

2. aruncarea pachetelor pe baza probabilităţii de apariţie a congestiei în router


(engleză: Random early detection)

3. aruncarea pachetelor pe baza probabilităţii de apariţie a congestiei pe o


legătură / protocol (engleză: Weighted random early detection).

Diferenţa dintre a doua şi a treia metodă constă în faptul că funcţia de probabilitate


folosită şi pragul de la care începe aruncarea pachetelor pot fi diferite în funcţie de
interfaţa de intrare sau de protocolul rutat.

Există două mari tipuri de rutare care stau la baza tuturor celorlalte tipuri de
rutare:

1. rutarea statică

2. rutarea dinamică.

Asemănări şi deosebiri

Când rutele pot fi primite de la alt router ele se numesc rute dinamice iar când rutele
pot fi definite static de cǎtre administratorul reţelei atunci ele se numesc rute statice.
Toate rutele cunoscute unui router formeazǎ tabelul de rutare al acestuia.

Spunem că este convenabil ca algoritmii de rutare dinamici sã fie completa ţi cu rute


statice doar pentru a asigura o rutǎ implicitǎ pentru pachete a cǎror destinaţie nu poate
fi determinatǎ dinamic.

Rutarea statică descrie un sistem care rutează într-o reţea de date în funcţie de căi fixe.
Rutarea dinamică domină în momentul actual Internetul deoarece construieşte dinamic
tabelele de rutare, bazându-se pe informaţiile purtate de protocoale, permiţând reţelei
să acţioneze în mod aproape automat pentru a evita erori şi blocaje în reţea.

Avantajele rutării dinamice faţă de cea statică sunt scalabilitatea şi adaptabilitatea. O


reţea rutată dinamică poate creşte mult mai repede şi este capabilă să se adapteze
schimbărilor din topologia reţelei aduse tocmai de această creştere sau de erorile din
una sau mai multe componente ale reţelei. Într-o reţea dinamică, ruterele îi învaţă
despre topologia reţelei comunicând cu alte rutere.

Unul dintre dezavantajele rutării dinamice este reprezentat de creşterea complexităţii.


Datorită diferenţelor dintre rutarea statică şi cea dinamică, cea mai bună alegere de
rutare este dependentă de ce este mai util pentru reţeaua de care dispunem. Dar
există, ca alternativă, o limită neutră de complexitate a rutării dinamice, fara a-i sacrifica
scalabilitatea. Această limită neutră este o schemă hibridă, în care o parte din reţea
foloseşte rutarea statică, iar cealaltă parte, rutarea dinamică.

Bazele rutării dinamice

Ruterele utilizează protocoale cu rutare dinamică pentru a realiza trei funcţii


elementare:

- descoperirea de noi rute,

- comunicarea informaţiilor despre noua rută descoperită altor rutere

- expedierea pachetelor utilizând acele rute.

Protocoalele cu rutare dinamică se împart în trei mari categorii:

- cu vectori distanţă,

- cu starea legăturilor,

- hibride.

Principalele diferenţe dintre ele constau în modul în care realizează primele două dintre
cele trei funcţii amintite anterior.

Singura variantă la rutarea dinamică este rutarea statică.

Rutarea cu vectori-distanţă

Rutarea se poate baza pe algoritmi cu vectori-distanţă (numiţi şi algoritmi Bellman-Ford)


Aceştia cer ca ruterele să paseze periodic copii ale tabelelor de rutare vecinilor cei mai
apropiaţi din reţea. Fiecare destinatar adaugă la tabelă un vector-distanţă (propria
"valoare" distanţă) şi o expediază celor mai apropiaţi vecini. Acest proces se desfăşoară
în toate direcţiile între routerele care se află în imediata vecinătate.

Prin acest proces pas-cu-pas fiecare router află informaţii despre celelalte routere şi îşi
dezvoltă o perspectivă cumulativă asupra "distanţelor" reţelei. De exemplu, protocolul
timpuriu de rutare RIP (engleză: Routing Information Protocol / protocol de rutare a
informaţiilor) utilizează două unităţi de măsură pentru distanţe pentru a determina cea
mai bună cale următoare pentru orice pachet. Aceste unităţi de măsură pentru distanţă
sunt dependente de timp.
Tabela cumulativă este apoi utilizată pentru actualizarea tabelelor de rutare ale fiecărui
router. La finalul procesului, fiecare router a aflat niste informaţii vagi despre distanţele
până la resursele din reţea; routerul nu a aflat nimic specific despre alte routere sau
despre topologia reală a reţelei ceea ce face, în anumite circumstanţe, să creeze
probleme de rutare pentru protocoalele bazate pe vectori-distanţă. Pentru exemplu în
acest sens, în urma unei căderi în reţea este nevoie de ceva timp pentru ca routerele să
conveargă spre o nouă înţelegere a topologiei reţelei; de asemenea, în timpul acestui
proces, reţeaua ar putea fi vulnerabilă la rutări contradictorii şi chiar la bucle infinite.

Se pot lua anumite măsuri de siguranţă care ar putea să reducă aceste riscuri, dar
rămâne faptul că performanţa reţelei este expusă riscurilor în timpul procesului de
convergenţă. Prin urmare, este posibil ca protocoalele mai vechi care converg lent să
nu fie potrivite pentru WAN-urile extinse, complexe.

Rutarea cu starea legăturilor

Algoritmii de rutare folosind starea legăturilor (link-state routing alghoritm), cunoscuţi


colectiv ca protocoale cu preferarea drumului minim (SPF), menţin o bază de date
complexă a topologiei reţelei. Spre deosebire de protocoalele cu vectori-distanţă,
protocoalele ce folosesc starea legăturilor dezvoltă şi întreţin o cunoaştere completă a
routerelor de reţea dar a felul cum sunt interconectate acestea; această cunoaştere
este realizată prin schimbarea de pachete cu starea legăturilor (LSP) cu alte routere
conectate direct. Fiecare router care a schimbat LSP-uri construieşte apoi o bază de
date logică utilizând toate LSP-urile primite. Pentru a calcula cât de accesibile sunt
destinaţiile legate de reţea este utilizat apoi un algoritm "cu preferarea drumului liber".
Această informaţie se foloseşte pentru a actualiza tabela de rutare.

Acest proces este capabil să descopere modificările topologiei reţelei; cauzele posibile
ar putea fi căderea unei componente sau mărirea reţelei. De fapt, un eveniment din
reţea declanşează schimbul de LSP-uri; de altfel acest schimb nu este realizat periodic.

Rutarea cu starea legăturilor are două zone parţiale de risc:

- în timpul procesului iniţial de descoperire, rutarea cu starea legăturilor poate


acapara mediile de transmisie ale reţelei, reducând astfel în mod semnificativ
capacitatea reţelei de a transporta date. Această degradare a performanţei este
foarte evidentă, dar temporară.

- rutarea cu starea legăturilor solicită intens memoria şi procesorul. Din această


cauză, routerele configurate pentru rutare cu starea legăturilor sunt în general
mai scumpe.

Rutarea hibridă

Ultima formă de rutare dinamică este hibridizarea. Deşi există protocoale hibride
deschise şi echilibrate, protocolul EIGRP a fost proiectat combinând cele mai bune
aspecte ale protocoalelor cu vectori-distanţă şi cu starea legăturilor, fără limitările de
performanţă sau dezavantajele lor.

Protocoalele de rutare hibride echilibrate, utilizează unităţi de măsură vectori-


ditanţă, dar realizează măsurători mult mai precise decât protocoalele cu vectori-
distanţă convenţionale. De asemenea, ele converg mult mai rapid decât acestea din
urmă, dar evită suprasarcinile şi actualizările cu starea legăturilor. Hibrizii echilibraţi nu
sunt periodici ci conduşi de evenimente şi conservă în acest fel lărgimea de bandă
pentru aplicaţii reale.

Bazele rutării statice

Un router care este programat pentru rutare statică expediază pachetele prin porturi
deja ştiute. După ce routerele statice sunt configurate, ele nu mai trebuie să încerce
descoperirea rutelor şi nici măcar să comunice informaţii despre rute. Rolul lor se
rezumă doar la simpla expediere a pachetelor.

Menţionăm că rutarea statică este bună doar pentru reţele foarte mici, care au o singură
cale către orice destinaţie dată. În astfel de cazuri, rutarea statică poate fi cel mai
eficient mecanism de rutare, pentru că nu consumă lărgime de bandă, încercând să
descopere rute şi să comunice cu alte routere.

Dacă reţelele cresc, apar căi redundante către destinaţii iar rutarea statică devine o
sarcină care necesită prea mult efort.

Trebuie menţionat că orice modificări posibile asupra routerelor sau a echipamentelor


de transmisie dintr-o reţea WAN trebuie să fie descoperite şi programate manual.

Dar WAN-urile caracterizate prin tipologii mai complexe, care pot oferi mai multe căi
posibile, necesită categoric rutare dinamică. De asemenea, încercările de a utiliza
rutarea statică în WAN-uri complexe, cu mai multe căi, anulează rolul rutelor
redundante.

Protocoalele de rutare se deosebesc de protocoalele rutate prin funcţie şi scop.

ǎtui şi a menţine tabele de


Protocoalele de rutare sunt folosite de rutere pentru a alc
rutare.

Protocoalele rutate sunt folosite pentru a direcţiona traficul, pe baza informaţiei pe


care o adaugǎ pa chetelor de date şi a schemei de adresare folosite (exemple: Internet
Protocol (IP), Internetwork Packet Exchange (IPX)) .

Tabelul de rutare conţine adresele reţelelor şi respectiv porturile routerului asociate


acestora, învǎţate dinamic (rute dinamice) sau asignate manual (rute statice). Protocolul
de rutare învaţǎ toate rutele disponibile, salveazǎ în tabelul de rutare cele mai bune
dintre ele şi şterge rutele când ele nu mai sunt valabile. Routerul foloseşte tabelul de
rutare pentru a trimite pachetele protocoalelor rutate cǎtre portul adecvat.

Algoritmul folosit de protocol este fundamental în rutarea dinamicǎ. Tabelele de rutare


trebuie sǎ se schimbe astfel încât sǎ reflecte topologia exactǎ a unei reţele ştiind că în
cadrul reţelei configuraţia acesteia se poate schimba din mai multe cauze: dezvoltare,
reconfigurare sau probleme.

Când toate routerele dintr-o inter-reţea folosesc aceleaşi cunoştinţe atunci acest
moment se poate considera ca fiind convergenţa unei inter-reţele.

Înainte de convergenţa reţelei, routerele pot lua decizii greşite; de aceea algoritmii,
topologia reţelei şi hardware-ul trebuie optimizate pentru a reduce acest timp.

Protocoalele de rutare folosesc un coeficient (engleză: metric) pentru a exprima


costul rutei. Acest coeficient poate fi calculat ca fiind numǎrul de noduri (engleză: hops)
pânǎ la destinaţie sau poate fi calculat dupǎ o formulǎ mai complexǎ care sǎ includǎ
viteza conexiunii, timpul de ǎspuns,
r grad de ocupare, securitate, cu ponderi
configurabile.

Enumerăm acum câteva astfel de metrici :

• Lungimea căii

• Siguranţa

• Întârzierea

• Lãrgimea de bandă

• Încărcarea

• Costul de comunicare

Definim acum anumite metrici mai uzuale:

Lungimea rutei este cel mai comun metric de rutare. Unele protocoale de rutare permit
administratorilor de reţea să asigneze valori pentru fiecare legătură de reţea; în acest
caz, lungimea de cale este suma costurilor asociate fiecǎrei legătură de traversat. Alte
protocoale de rutare definesc numărarea de noduri, metrica ce specifică num ãrul de
treceri prin nodurile de reţea (exemplu: routerele, în drumul de la o sursă la o destinaţie)

Siguranţa, în contextul unui algoritm de rutare, se referã la securitatea fiecărei legături


de reţea (rata erorilor de bit). Unele legături de reţea pot ceda mai des decât altele.
Dacă o reţea eşuează, unele legături de reţea pot sã fie reparate mai uşor sau mult mai
repede decât alte legãturi. Se poate ţine cont de orice factori de siguranţă care sunt de
obicei valori numerice atribuite legăturilor de reţea date de administratorii .

Întârzierea de reţea se referã la durata de timp necesar ă trimiterii unui pachet de la


sursă la destinaţie prin reţea. Întârzierea poate să depindă de mulţi factori dintre care
enumerăm: lăţimea de bandă a legături de reţea, statul la coadă la fiecare router de-a
lungul transferului, congestia de reţea pe toată legătura de reţea şi distanţa fizică care
trebuie parcursă. Este considerat un metric comun şi folosit pentru că întârzierile sunt
un amestec de câteva variabile importante.

Lăţimea de bandă se referă la capacitatea de circulaţie disponibilă unei legături. Dacă


toate celelalte lucruri sunt egale, legătura de 10Mbps Ethernet este preferabilă în locul
liniei închiriate de 64kbps. Deşi lãrgimea de bandă este consumul maxim accesibil pe o
legătură, rutele cu legături de lărgimea de bandã mai mare nu sunt neapărat mai bune
decât rutele cu legături mai lente; spre exemplu, dacă o legătură mai rapidă este
ocupată, timpul real necesar pentru a expedia un pachet la destinaţie poate să fie mai
mare.

Încărcarea se referă la gradul la care o resursă de reţea (un router, de exemplu) este
ocupată. Încărcarea poate să fie calculată într-o varietate de moduri: utilizarea de
procesor, pachetele prelucrate pe secundă.

Costul de comunicare este altă metrică importantă, în special pentru cǎ pentru unele
companii nu pun accent pe performanţă atât cât pun pe cheltuielile de exploatare. Deşi
întârzierile de linie pot fi mai mari, ei vor expedia pachetele prin liniile proprii şi nu prin
liniile publice care au un cost proporţional cu timpul de folosire.

Unele protocoale sofisticate de rutare permit rute multiple la aceeaşi destinaţie. Spre
deosebire de algoritmii cu cale unică, aceşti algoritmi permit circulaţia multiplexată pe
linii multiple. Avantajele algoritmilor de cale multipă sunt: algoritmii pot să asigure mai
mult trafic dar şi o mai bunã siguran ţă. Aceasta este în general numită încărcare
distribuită.

Liniar sau ierarhic

Unii algoritmii de rutare funcţioneaz ã într-un spaţiu liniar, în timp ce ceilalţi folosesc
ierarhii de rutare. Într-un sistem liniar de rutare routerele sunt egale între ele în timp ce
într-un sistem de rutare ierarhic câteva routere formeazã coloana principal ǎ a rutări i.
Pachetele de la routerele coloanei principale călătoresc prin coloana principalǎ până ce
ajung în zona destinaţiei; de aici, ele călătoresc de la ultimul router din coloana
vertebralã prin unul sau mai multe routere care nu apar ţin coloanei vertebrale până la
destinaţia finală.

Sistemele de rutare adesea indică grupurile logice de noduri, numite domenii, sisteme
autonome sau zone. În sistemele ierarhice, unele routere dintr-un domeniu pot să
comunice cu routere din alte domenii în timp ce celelalte pot să comunice numai cu
routere din domeniul lor. În reţelele foarte mari, pot exista nivele ierarhice adiţionale.
Avantajul principal al rutării ierahice este acela că imită organizarea din cele mai multe
companii; în consecinţă, rutarea ierarhică suportă organizarea lor pentru trafic. Cea mai
mare comunicare în reţea are loc înăuntru grupurilor de companii mici (domenii).

Calculatorul gazdã-inteligent sau routerul inteligent

Unii algoritmi de rutare presupun că nodul sursǎ este acela care va determina între aga
rută denumitǎ, de obicei, sursǎ de rutare.

Alţi algoritmi presupun acele calculatoare gazdă neştiutoare de rute. În aceşti algoritmi,
routerele determină calea prin reţea pe baza propiilor calcule. În primul sistem,
calculatoarele gazdã au inteligenţa de a ruta în timp ce, în ultimul sistem routerele au
inteligenţa de a ruta.

Pentru a alege protocolul de rutare potrivit unei anumite reţele trebuie luate în
considerare câteva aspecte :

- dimensiunea şi topologia reţelei

- lǎţimea de bandǎ disponibliǎ

- resursele hardware disponibile (puterea de procesare a routerelor,


compatibilitatea între diferite modele şi diferiţi producǎtori)

Un protocol de rutare trebuie sǎ îndeplineascǎ şi condiţiile:

- Optim

- Simplu şi să necesite puţină supraveghere

- Robusteţe şi stabilitate

- Convergenţă rapidă

- Adaptibilitate

Protocoale de rutare

Protocoalele de rutare stabilesc regulile prin care informaţiile despre reţele sunt
schimbate între rutere în scopul obţinerii unei tabele de rutare adecvate topologiei.

Protocoalele de rutare pot fi clasificare după mai multe criterii:

- După tipul de algoritmi folosiţi


 Protocoale bazate pe vectori distanţă (Distance Vector - DV)

 Protocoale bazate pe starea legăturilor (Link State - LS)

- După apartenenţa ruterelor la acelaşi AS (sistem autonom):

 protocoale folosite de ruterele aflate în acelaşi AS (Interior Gateway


Protocols - IGP); Exemple: Routing Information Protocol (RIP, RIPv2), Open
Shortest Path First (OSPF), Enhanced Interior Gateway Routing Protocol
(EIGRP).

 protocoale folosite de ruterele care interconectează AS-urile (Exterior


gateway protocols - EGP). Exemple: Border Gateway Protocol (BGP).

- Daca includ sau nu în update-ul de routare netmask-ul reţelei:

 protocoale classfull (RIPv1,IGRP) - nu includ netmask-ul

 protocoale classless (RIPv2, EIGRP, OSPF,IS-IS)

Clase de protocoale de rutare

Există mai multe clase de protocoale de rutare clasificate astfel :

1. protocoalele de rutare pentru reţele ad-hoc apar în reţele cu puţină sau chiar
fără infrastructură,

2. protocoalele de rutare internă sunt utilizate în interiorul sistemelor autonome,

3. protocoalele de rutare externă sunt utilizate între sistemele autonome.

Vom discuta în continuare despre principalele clase de protocoale de rutare:

1. Protocoale cu rutare internă (Interior Gateway Protocols - IGP )

- RIP (Routing Information Protocol) este un protocol mai vechi de rutare cu


vectori-distanţă

- IGRP (Interior Gateway Routing Protocol) este un protocol de rutare cu starea


legăturilor, utilizat pe scară largă, dezvoltat de Cisco Systems. Este brevetat şi
acceptat doar pe routere Cisco.

- EIGRP (Enhanced Interior Gateway Routing Protocol) este un protocol de rutare


bazat pe protocolul IGRP, predecesorul său. Este proprietate Cisco.

- OSPF (Open Shortest Path First) este un protocol cu starea legăturilor, cu un


standard deschis.
- IS-IS (Intermediate System to Intermediate System) este un protocol bazat pe
modelul de referinţă OSI (engleză: Open Systems Interconnection - Reference
Model).

2. Protocoale cu rutare externă (Exterior Gateway Protocols - EGP )

- EGP (Exterior Gateway Protocol)

- BGP (Border Gateway Protocol: în versiunea curentă, BGPv4, datează din anii
1995) este un protocol de rutare modern, utilizat între sisteme autonome.

Un protocol extern transportă informaţiile de rutare între entităţi administrative


independente, cum ar fi două corporaţii sau două universităţi. Fiecare dintre aceste
entităţi menţine o infrastructură de reţea independentă şi foloseşte EGP pentru a putea
comunica cu cealaltă entitate. Astăzi, cel mai popular protocol extern, BGP, este folosit
între reţelele conectate la Internet şi a fost proiectat special pentru acest lucru.

Un protocol intern este folosit în interiorul unui singur domeniu administrativ, sau între
grupuri apropiate care cooperează. Spre deosebire de protocoalele externe, IGP tinde
să fie mai simplu; el rezolvă suprasolicitările venite din partea unui router. Aceste
protocoale nu pot fi utilizate în reţelele mari.

Pentru comparaţie între clasele de rutare descriem acum rolul fiecărui


protocol de rutare în parte.

Routing Information Protocol (RIP) este protocolul intern cel mai des folosit în
sistemele UNIX. RIP este integrat în cele mai utilizate sisteme UNIX. RIP selectează
ruta cu cel mai mic "număr de hopuri" (metrică) ca fiind ruta cea mai bună. Numărul de
hopuri reprezentat de acest protocol este numărul de porţi prin care trrebuie să treacă
datele pentru a ajunge la destinaţie. RIP consideră cea mai bună rută ca fiind cea care
foloseşte cele mai puţine porţi. Această alegere de rute se face cu ajutorul unor
algoritmi de tip vector-distanţă.

RIP este uşor de implementat şi de configurat.

Dar are şi multe impedimente:

- Diametrul reţelei este limitat: cea mai lungă rută RIP este de 15 hopuri iar o rută RIP
nu poate menţine o tabelă de rutare completă pentru o reţea care are destinaţii mai
departe de 15 hopuri; de asemenea, numărul hopurilor nu poate fi incrementat din
cauza următorului impediment.

- Convergenţa este lentă: pentru a şterge o rută proastă este uneori nevoie de
schimbul de multiple pachete-de-revizuire (update packets) până ce costul
(lungimea) rutei devine 16; aceasta se mai numeşte şi "numărarea la infinit" (RIP
continuă să incrementeze costul rutei până ce devine mai mare decât cea mai mare
metrică RIP validă). RIP poate aştepta 180 secunde înainte de a şterge rutele
invalide. În termeni tehnici, aceasta se mai numeşte şi întârzierea "convergenţei de
rutare" (îi ia mult timp tabelei să reflecte starea curentă a reţelei). Rutarea de clasă
RIP interpreţează toate adresele în funcţie de nişte reguli de clasă. Pentru acest
protocol, toate adresele sunt de clasă A, B, sau C (de aceea RIP este incompatibil
cu reţelele CIDR).

În multe reţele, timpul de convergenţă al RIP şi scalabilitatea acestuia sunt mai slabe şi
nu este considerat a fi alegerea potrivită pentru rutare deoarece, în plus, în comparaţie
cu EIGRP, OSPF sau cu IS-IS (ultimele două fiind cu stare a legăturilor), şi limita de
hopuri reduce sever dimensiunea reţelei.

Pe de altă parte, este uşor de utilizat şi de configurat.

RIP este unul dintre cele mai longevive protocoale. Acesta este şi unul dintre cele mai
usor de confundat protocoale, din cauza varietăţii de protocoale de rutare care au
acelaşi nume. RIP şi multe alte protocoale asemănătoare s-au bazat pe acelaşi set de
algoritmi care folosesc vectori de distanţă comparînd matematic rutele pentru a
indentifica cea mai bună cale spre orice adresă-destinaţie dată.

În ciuda vârstei destul de avansate a protocolului RIP şi a apariţiei mai multor


protocoale de rutare mai sofisticate, acesta este departe de a fi considerat învechit.
Acest protocol este matur, stabil, în mare măsură suportat, şi uşor de configurat.
Simplitatea lui se potriveşte foarte bine la reţelele stub şi în sisteme autonome mici care
nu au destule căi redundante pentru a suporta suprasolicitările protocoalelor sofisticate.

EIGRP a fost dezvoltat de către Cisco cu scopul de a îmbunătăţi protocolul RIP


pe vremea cînd IETF încă lucra la dezvoltarea OSPF -ului. EIGRP este un protocol
brevetat. Acest protocol elimină unele dintre defectele protocolului RIP şi are unele
îmbunătăţiri ce constau în: folosirea de metrici compuse, rutarea pe căi multiple,
mânuirea rutelor implicite.

Evoluţia protocolului EIGRP furnizează compatibilitate şi operaţii precise cu rutere


EIGRP. Ca şi capacităţi cheie care dinting EIGRP de alte protocoale de rutare
enumerăm: convergenţa rapidă, suport pentru mască de subreţea variable-length,
suport pentru update, suport pentru multiple network layer protocols.

EIGRP are avantaje ca: flexibilitate, configurare simplă, viteză îmbunătăţită precum şi
consumarea resurselor. Dealtfel, poate fi un protocol unic atît pentru IP cît şi pentru
protocoale non-IP, eliminînd nevoia de a folosi multiple protocoale de rutare într-o reţea
multi-protocol.

Acest protocol de rutare este unul dintre cele mai diversificate şi robuste protocoale de
rutare. Combinaţia sa unică de caracteristici îmbină cele mai bune atribute ale
protocoalelor de vector-distanţă cu cele mai bune atribute ale protocoalelor cu starea
legăturilor. Se obţine astfel, ca rezultat, un protocol de rutare hibrid care sfidează
împărţirea pe categorii a protocoalelor convenţionale.

Poate fi folosit împreună cu IPv4, AppleTalk, şi IPX. Mai mult, arhitectura sa modulară
permite ca Cisco să adauge suport pentru alte protocoale de rutare importante care vor
apărea în viitor.

Spre deosebire de alte protocoale de rutare bazate pe vectori-distanta, EIGRP nu


mandatează o revizuire periodică al tabelelor de rutare între rutere vecine dar foloseşte,
în schimb, un mecanism de descoperire / recuperare pentru a se asigura că vecinii sunt
conştienţi de accesibilatea fiecăruia în parte.

Open Shortest Path First (OSPF) este alt protocol cu starea legăturilor dezvoltat
pentru TCP/IP. Se foloseşte în reţele foarte mari şi dispune de câteva avantaje faţă de
RIP. Similar cu Interior Gateway Routing Protocol (IGRP), OSPF a fost creat denevoie
pentru că Routing Information Protocol (RIP) a devenit incapabil să servească inter-
reţele mari, eterogene.

OSPF are două mari caracteristici:

- protocolul este deschis, ceea ce înseamnă ca specificaţiile sale sunt de domeniu

- public se bazează pe algoritmul SPF (Shortest Path First).

Deoarece dimensiunea şi viteza Internetului au crescut, limitările protocolului RIP i-au


diminuat popularitatea acestuia. În contrast cu RIP, OSPF este considerat acum a fi
protocolul de rutare intern preferat de reţeaua Internet.

Ideea principală: în loc să schimbe informaţii despre distanţele până la destinaţii


(ca în cazul protocolului RIP), toate nodurile vor menţine hărţi specifice ale reţelei care
sunt revizuite după fiecare schimbare din topologie; aceste hărţi sunt apoi folosite
pentru a determina rute care sunt mai fiabile decât cele în cazul protocoalelor cu
vectori-distanţă; rutele determinate de OSPF par a fi la fel de precise ca şi cele
determinate central, totuşi această determinare fiind distribuită. Astfel, spre deosebire
de RIP, OSPF împarte informaţii despre vecinii săi cu întreaga reţea (cel mult un singur
system autonom). RIP nu încearcă să înveţe despre întreaga reţea Internet, iar OSPF
nu încearcă să se promoveze în întregul Internet. Nu acesta este scopul lor. Ele sunt
protocoale de rutare interne şi, în acest sens, slujba lor este de a construi rutarea în
cadrul unui sistem autonom.

Cele mai importante avantaje ale protocolului OSPF sunt: facilităţi de securitate, facilităţi
de căi multiple, facilităţi în ceea ce priveşte utilizarea metricilor de costuri diferite, suport
integrat atât pentru rutarea unicast cît şi pentru cea multicast, convergenţă rapidă.
În mod clar, OSPF dispune de multă flexibilitate pentru a subdiviza un sistem autonom.
O problemă a protocolului cu legare de stare este cantitatea mare de date care poate fi
colectată în baza de date cu şi de timpul prea lung care este necesar pentru a calcula
rutele pentru acele date.

OSPF este probabil cel mai folosit protocol IGP în reţele de dimensiuni mari. În contrast
cu RIP sau BGP, OSPF nu foloseşte TCP sau UDP dar foloseşte direct protocolul IP
89. OSPF domină protocoalele de rutare IGP, mai ales în reţele Enterprise.

Intermediate System to Intermediate System (IS-IS) este un protocol de rutare


intern din familia protocoalelor OSI. Implementează algoritmul folosind starea legăturilor
(link-state), după principiul Shortest Path First (SPF). A fost protocolul folosit pentru T1
NSFNET şi este încă folosit de anumiţi provideri mari de servicii.

IS-IS rămâne un protocol necunoscut pentru majoritatea administratorilor de reţea şi a


fost preponderent folosit de providerii de servicii care aveau de gestionat o reţea mare
de calculatoare. IS-IS a devenit mai cunoscut în ultimii ani şi a devenit o alternativă
viabilă a protocolului OSPF.

Dacă dorim să realizăm o comparaţie între IS-IS şi OSPF trebuie să avem în


vedere anumite aspecte:

- ambele protocoale utilizează rutarea folosind starea legăturilor, având


implementat algoritmul lui Dijkstra de aflare a rutei optime în cadrul unei reţele.

- au suport pentru lungimi variabile ale măştilor de subreţea (subnet masks),

- pot folosi rute multiple de descoperire a vecinilor folosind pachete ecou

- au suport pentru autentificare în cazul update-urilor.

Dacă OSPF este creat special pentru a ruta IP, IS-IS este un protocol pentru ISO
CLNS. IS-IS nu foloseşte IP pentru a transporta mesajele cu informaţii. Routerele IS-IS
construiesc o reprezentare topologică a reţelei; această hartă indică IP-ul subreţelelor în
care poate fiecare router IS-IS să ajungă, cunoscând şi calea de cost redus. O altă
diferenţă ar fi metoda prin care topologia IS-IS transferă informaţiile prin reţea.

Deoarece OSPF este mai popular, protocolul are un set bogat de extensii şi funcţii
adăugate. Sunt tot mai multe păreri care spun că IS-IS poate satisface reţele de
dimensiuni mai mari.

În plus, IS-IS este mult mai neutru din punct de vedere al tipurilor de adrese de reţea pe
care le poate ruta în timp ce OSPF a fost creat numai pentru Ipv4. În acest sens, IS-IS
a fost mult mai uşor de adaptat să suporte Ipv6, în timp ce OSPF a avut nevoie de o
revizie majoră (OSPF v3).
IS-IS diferă de OSPF prin felul în care "zonele" sunt definite şi prin felul în care are loc
rutarea între aceste zone. Routerele IS-IS pot fi de Nivel1 (intra-area), Nivel2 (inter-
area) sau Nivel1-2 (ambele). Un router de Nivel2 poate fi aflat în relaţie doar cu un alt
router de acelaşi nivel. Schimbul de informaţii se poate realiza doar între routere de
acelaşi nivel (fie ele de Nivel1 sau de Nivel2). Astfel a fost implementat routerul de Nivel
1-2 care realizează schimbul de informaţii între routerele intra-area şi cele inter-area.

În OSPF, zonele sunt delimitate astfel încât Area border router (ABR) se află de fapt în
două sau mai multe zone. De asemenea este delimitată o zonă Area0, prin care trebuie
să treacă tot traficul inter-area.

Din punct de vedere logic, OSPF se aseamănă cu o pânză de păianjen sau o topologie
stea de mai multe zone conectate cu Area0, în timp ce IS-IS creează o topologie logică
asemănătoare unei vertebre, în care routerele de Nivel2 au ramuri care se separă în
routere de Nivel1-2 şi Nivel1.

The Border Gateway Protocol (BGP) este protocolul de bază al Internetului.


Acesta funcţionează prin menţinerea unei tabele de reţele IP care stabileşte modul de
conectare între sisteme autonome. BGP este un protocol de rutare între sisteme
autonome. Un sistem autonom este o reţea sau un grup de reţele sub o administrare
unică cu aceleaşi reguli de routare în toată reţeaua. BGP este folosit pentru a comunica
informaţii despre rute pentru Internet şi este protocolul folosit între providerii de servicii
Internet.

BGP este cel mai folosit protocol extern de rutare. Este robust şi scalabil şi se bazează
pe IDRP. BGP moşteneşte abilitatea sistemelor autonome de a putea alege rutele şi de
a-şi implementa regulile de rutare fără a trebui să depindă de o autoritate centrală.

Ca protocol extern, cel mai important lucru este acela ca majoritatea sistemelor nici nu îl
folosesc, deoarece nu sunt nevoite să furnizeze servicii externe.

Dar BGP are şi câteva neajunsuri: în primul rând necesită configuraţie manuală
excesivă, BGP 4 are suport numai pentru Ipv4 (o versiune "multiprotocol" fiind în
dezvoltare).

Fiind necesară o politică de rutare se implementează soluţii ca: BGP tunnelling, Source
Demand Routing, IDPR şi MPLS.

Alegerea protocolului necesită de asemenea câteva cunoştinţe de bază:

Este posibil să folosim un protocol intern în locul unuia extern, şi viceversa, dar acest
lucru nu este indicat. Protocoalele externe sunt proiectate pentru reţele mari, astfel încât
complexitatea lor şi fenomenul de suprasolicitare a ruterului, pot copleşi o reţea mică ori
medie. De cealaltă parte, protocoalele interne nu se pot folosi pentru reţelele mari.

În momentul alegerii unui protocol am putea alege fie rutarea folosind starea legăturilor
(link-state), fie rutarea cu vectori distanţă (distance-vector); însă, alegerea doar în
funcţie de algoritmul folosit nu este recomandată.

Vom prezenta şi alte criterii de alegere care ne vor ajuta să selectăm protocolul care se
potriveşte cel mai bine reţelei pe care o gestionăm:

- trebuie să avem în vedere destul de repede că protocolul se va adapta schimbărilor


intervenite în reţea. Aici intervine timpul de convergenţă, care este cantitatea de timp
scursă de la întâlnirea unei schimbări în reţea până la restabilirea consistenţei şi
modificarea tabelei de rutare. Ideal ar fi ca acest timp să fie suficient de mic astfel
încât să nu poată fi detectat de utilizatori.

- Un alt criteriu important este consumul de resurse, astfel protocolul de rutare trebuie
să aibă suport pentru lungimi variabile de măşti de subreţea. Trebuie să considerăm
ca importante: consumul de bandă realizat de mesajele protocolului dar şi câtă
putere de procesare şi memorie foloseşte routerul. Un protocol cu starea legăturii va
gestiona mai bine consumul de bandă, iar un protocol cu vectori distanţă va gestiona
consumul memoriei şi al procesorului.

Trebuie ţinut cont şi de felul în care se iau în vedere rutele multiple către o destinaţie.
Acest lucru poate să fie critic sau nu în reţeaua gestionată. În cazul în care nu există căi
redundante în reţea atunci acest aspect ar putea să nu intereseze; există însă pericolul
adăugării acestor căi în reţea în viitor, fiind astfel necesară schimbarea protocolului
pentru a putea satisface noile cerinţe.

Putem considera şi modul în care protocolul este scalabil în funcţie de dimensiunile pe


care le poate atinge reţeaua. Protocoalele care folosesc starea legăturilor scalează mai
bine, dar câteva protocoale cu vectori distanţă, cum ar fi EIGRP, au putut fi folosite şi în
reţele cu mai mult de 1000 de rutere.

Un aspect final legat de faptul că protocolul este standard deschis sau este un protocol
brevetat este relevant din cauza politicii de care este constrânsă organizaţia care deţine
reţeaua sau de faptul că ruterele din reţea trebuie să fie compatibile.
Tabelul de mai jos identifică criteriile prezentate mai sus.

Protocol RIP OSPF IGRP EIGRP

starea
Tipul vectori distanţă vectori distanţă vectori distanţă
legăturilor

Timpul de
încet rapid încet rapid
Convergenţă

VLSM nu da nu da

Consum de
ridicat scăzut ridicat scăzut
Bandă

Consum de
scăzut ridicat scăzut scăzut
Resurse

Suport căi
nu da da da
multiple

Scalabilitate nu da da da

Brevetat nu nu da da

Protocol Non-IP nu nu nu da

Protocolul de reţea reprezintă un set de reguli de comunicare în reţea care


permite interconectarea logică a reţelelor şi echipamentelor. Cel mai răspândit protocol
la ora actuala se numeste TCP/IP. Datorită versatilităţii sale, se poate folosi atât pentru
conectarea locală, cât şi pentru conectarea la distanţă.
Nota: Este bine de reţinut că TCP/IP nu este singurul protocol care a supravieţuit în cei
peste 30 de ani de evolutie a tehnicii digitale. Se folosesc încă, deşi la o scară sensibil
mai mică, protocolul IPX/SPX creat de Novell şi DECnet/LAT creat de Digital Equipment
Corporation, atât în mediu corporatist, cât şi industrial.

1. parametrii TCP/IP

Parametrarea protocolului TCP/IP presupune atribuirea unei adrese IP (ip address) şi


definirea unei ”măşti de reţea“ (network mask) pentru fiecare dispozitiv care accesează
reţeaua. Pentru a accesa şi alte reţele externe, este necesar să se parametreze şi o
”ieşire implicita“ (default gateway).

O adresă TCP/IP este constituită din două elemente: adresa reţelei şi adresa locală.
Cele două elemente se compun prin alipire şi rezultă o adresă ”unică“ pentru fiecare
dispozitiv de reţea.

Există mai multe scheme de adrese posibile, dar în continuare se va discuta despre
adresele de clasa C, care permit interconectarea a maxim 254 dispozitive într-o singură
reţea locală.
2. adresa locală (LAN)

Vom analiza trei exemple de adrese de clasa C:

Exemplul 1

IP address: 192.168.0.11

Network mask:255.255.255.0

Exemplul 2

IP address: 192.168.2.2

Network mask:255.255.255.0

Exemplul 3

IP address: 192.168.123.101

Network mask:255.255.255.0

Pentru analiză, adresa din exemplul 3 se compune din adresa de reţea


192.168.123 şi respectiv adresa locală 101

De asemenea, un alt PC din reţeaua 3 poate avea adresa IP: 192.168.123.3 şi un altul:
192.168.123.249.

Adresa routerului de conectare la Internet se supune aceleiaşi reguli: trebuie să fie din
aceeaşi reţea locală: (192.168.123), la care adăugăm o adresă locală liberă, de
exemplu 254.

Adresa de LAN completă pentru router va fi deci: IP address: 192.168.123.254

Masca de reţea este cea care îi 'spune' echipamentului cum să calculeze adresa de
reţea şi adresa locală plecând de la adresa completă.

Într-o reţea simplă (flat network), masca de reţea trebuie să fie aceeaşi pentru toate
dispozitivele din reţeaua locală.

Pentru clasa C aleasă în exemplele mele va fi: Network mask: 255.255.255.0

Acest router serveşte drept ieşire la Internet (default gateway) pentru celelalte PC-uri,
deci pentru acestea din urmă va trebui să setăm ca ieşire implicită adresa routerului.
Parametrarea completă pentru PC-ul din exemplul 3 va fi :

PC nr. 1

IP address: 192.168.123.101
Network mask: 255.255.255.0

Default Gateway :192.168.123.254

Nota 1: Router-ul nu are nevoie de “Default gateway“ pe partea de LAN. El va avea


sarcina să routeze reţeaua locală prin interfaţa sa WAN proprie către reţeaua la
distanţă, care va avea un alt router care îl va conecta mai departe, şi tot aşa până la
destinaţie.

Nota 2: Adresa locală are doar un rol generic. Teoretic se poate alege orice adresă,
dar trebuie să se păstreze consistenţa adresării.

3. a) Adresa WAN (TCP/IP)

Reţelele WAN se pot împărţi în două categorii mari: reţele WAN private şi reţele WAN
publice. Adresele IP pentru interfeţele WAN ale routerelor ce conectează una sau mai
multe reţele private pot fi alese după dorinţa celui ce proiectează reţeaua, cât timp se
respectă regulile de routare.

Când trebuie însă să setăm interfaţa WAN a unui router care conectează o reţea locală
la Internet, adresa interfeţei WAN a router-ului este atribuită de către furnizorul de
Internet, deci nu mai poate fi aleasă la întâmplare. Furnizorul trebuie deci să ofere
adresa IP, masca de reţea, ieşirea implicită şi, în plus, adresa serverului de DNS.

Serverul DNS are rolul de a converti un nume generic de Internet la adresa IP asociată.
Protocolul TCP/IP ”funcţionează“ doar cu adrese IP, dar s-a ”creat“ un dicţionar denumit
Domain Name System (DNS) care transformă adresele IP abstracte în denumiri mai
uşor de ţinut minte, care să aibă o semnificaţie.

Exemplu: www.google.com are adresa 209.85.129.99 .

3. b) Adresa WAN (PPPoE)

Un alt protocol folosit de către furnizorii cu multi clienti este ”Point-to-Point Protocol over
Ethernet“. Acesta necesită ca parametri un ”nume de utilizator“ (user name) şi o
”parolă“ (password). Adresa IP a DNS-Server-ului poate fi setată manual sau poate fi
încărcată automat.

Nota: Adresa IP a DNS-Server-ului nu este obligatoriu să fie din aceeaşi reţea cu


interfaţa WAN.

4. DHCP

În reţelele mari, parametrarea fiecărui PC care ce conectează în reţeaua locală poate fi


anevoioasă, de aceea s-a creat un sistem automatizat.

Pe PC-ul client se bifează opţiunea DHCP sau ”automatically”, urmând ca la pornire


PC-ul să ”ceară“ parametrii TCP/IP necesari de la un ”DHCP Server”, daca acesta
există în reţeaua locală.
Se poate configura router-ul să functioneze ca şi ”DHCP Server”, activând această
funcţie cu o bifă în dreptul opţiunii : ”Use router as DHCP server”.

De obicei se specifică prima şi ultima adresă din gama de adrese automate.

Se pot folosi, de asemenea, în aceeaşi reţea şi adrese fixe (parametrate manual),


singura regulă ce trebuie respectată fiind cea a adreselor unice per LAN.

Conectarea cablurilor

Pe spatele router-ului se află în mod normal 4 conectori (uneori 5, alteori chiar 8 sau 9)
de tip RJ45 pentru conectare LAN şi un conector RJ45 pentru conectare WAN.

În conectorii de LAN se vor conecta PC-urile locale, iar în conectorul notat WAN se va
conecta cablul care vine de la furnizorul de Internet. În caz de conectare greşită,
conexiunea nu va funcţiona, dar partea bună este că, în mod normal, nimic nu se strică.

Wireless

Conectarea wireless este privită cu o nemeritată suspiciune de majoritatea utilizatorilor


neprofesionişti. De vină pentru acest mit sunt setările de fabrică, care asigură de obicei
accesul direct, în modul necriptat, în scopul oferirii unei uşurinţe maxime la instalare.

Explicarea parametrilor Wireless şi setarea corectă, care să ofere protecţie împotriva


conectării neautorizate, a făcut subiectul unui capitol anterior.
Unitatea de învăţământ __________________

IV. Fişa rezumat

Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt. A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3
elev
1 zz.ll.aaaa 1
2
3
4
...
Y

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1
V. Bibliografie

1. Internetworking Technology Handbook


2. TCP/IP Network Administration
3. Managing IP Networks with Cisco Routers
4. http://www.nada.kth.se/kurser/kth/2D1490/00-01/
5. Wikipedia
6. Cisco Systems
7. Norton, Peter – Kearns, Dave, "Retele de Calculatoare", editura Teora, 1999
8. Munteanu, A., Greavu–Serban, A., „Retelele locale de calculatoare - Proiectare si
Administrare” , Editura Polirom, 2006;
9. Scripcariu, L., Scripcariu, I., „Retelele de calculatoare”, Editura “Tehnopress” Iaşi,
2003;
10. Tanenbaum, A., „Retele de Calculatoare”, ed. a 3 – a, Editura Computer Press
Agora, 1998.
Conectarea calculatoarelor la reţea

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................................. 2

II. Documente necesare pentru activitatea de predare .......................................................... 2

III. Resurse .................................................................................................................................... 3

Tema 1. Instalarea plăcii de reţea.......................................................................................... 3

Fişa suport: Instalarea plăcii de reţea ............................................................................... 3

Tema 2. Configurarea plăcii de reţea ...................................................................................... 23

Fişa suport: Configurarea plăcii de reţea........................................................................... 23

Tema 3. Conectarea calculatorului la reţea prin intermediul modemului .......................... 37

Fişa suport - Conectarea calculatorului la reţea prin intermediul modemului............. 37

V. Bibliografie .............................................................................................................................. 45

1
I. Introducere

Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare, in-


strumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii, modulul Conectarea calculatoarelor la reţea, pentru care a fost elaborat
materialul, are alocate un număr de 50 ore, cu următoarea structură:

Laborator tehnologic 40 ore


Activităţi de predare 10 ore
Parcurgerea modulului se face în săptămânile S1-S2 de şcoală

Competenţa/rezultatul
Teme Fise suport
învăţării
Instalează o placa de Tema 1. Instalarea plăcii de re- Fisa suport: Instalarea plă-
reţea ţea cii de reţea
Configurează placa de Tema 2 Configurarea plăcii de Fisa suport: Configurarea
reţea reţea plăcii de reţea
Instalează modemul Tema 3. Conectarea calculato- Fisa suport: Conectarea
rului la reţea prin intermediul calculatorului la reţea prin
modemului intermediul modemului

Absolventul învăţământului postliceal cu specialitatea Administrator reţele locale şi de


comunicaţii trebuie să fie capabil să utilizeze echipamentele reţelelor de calculatoare,
să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să cunoască şi aplice to-
pologii de reţele locale (LAN) şi reţele globale (WAN), modele de referinţă OSI (Open
System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru cablarea structurată, router-
e în conformitate cu standardele în vigoare.

II. Documente necesare pentru activitatea de predare

Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul didactic


are obligaţia de a studia următoarele documente:

Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente de cal-


cul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro, secţiunea învăţă-
mânt preuniversitar

Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat –


www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro, secţiunea învăţământ preuniversi-
tar.
III. Resurse
Tema 1. Instalarea plăcii de reţea

Fişa suport: Instalarea plăcii de reţea

Acest material vizează competenţa: Instalarea plăcii de reţea

1.1. Tipuri de reţele

1.1.1. Ethernet

Definiţie

Ethernet (Wikipedia) este denumită o familie de tehnologii de reţele de calculatoare, ba-


zate pe transmisia cadrelor (frames) şi utilizate la implementarea reţelelor locale de tip
LAN. Numele provine de la "eter", care multă vreme s-a crezut că este mediul în care
acţionau şi comunicau zeităţile. Ethernetul se defineşte printr-un şir de standarde pentru
cablare şi semnalizare aparţinând de primul nivel din Modelul de Referinţă OSI - nivelul
fizic (Physical Layer), asigurând conectivitatea la o reţea pe nivelele Media Access Con-
trol (MAC) / Data Link Layer şi având un format de adresare comun.

Ethernet foloseşte:

- o topologie logică de tip magistrală sau broadcast

- o topologie fizică de tip magistrală sau stea.

Vitezele de transfer standard sunt de 10 Mbps şi 100 Mbps, dar noile standarde specifi-
că şi Gigabit Ethernet care este capabil să obţină viteze de până la 1000 Mbps (1 Gbps)

Arhitectura Topologia fizică Topologia logică

Magistrala

Ethernet Stea Magistrala

Stea extinsă

1.1.2. Token Ring

Reţeaua Token Ring a fost concepută de suedezul Olof Soderblom. Reţeaua a fost
dezvoltată de IBM în anii ’70 şi a reprezentat o alternativă la reţeaua Ethernet. Prima
versiune de reţea Token Ring opera pe un cablaj în topologie stelară, realizat cu cablu
STP de tip 1, la o viteză de 4Mbps.
Astăzi, reţelele Token Ring operează la viteze de 4Mbps şi 16Mbps, pe cabluri STP şi
UTP, categoria 4 şi 5.

La începutul anilor ’80, organizaţia IEEE a creat standardul 802.5, pentru specificarea
nivelului fizic şi a subnivelului MAC al reţelei Token Ring, standard acceptat şi de ISO şi
publicat ca standard ISO 8802.5 în anul 1992.

Iniţial, a avut un mare succes dar a intrat în declin după introducerea standardului
10BASE-T aparţinând Ethernet şi a standardului de cablare EIA/TIA 568 la începutul
anilor ’90.

Token Ring (topologie stea-cablată inel) este un exemplu de arhitectură în care topolo-
gia fizică este diferită de cea logică. Calculatoarele sunt conectate la un hub central,
numit multistation access unit (MSAU). Cablajul formează o cale de date circulară, cre-
ând un inel logic. Inelul logic este creat de jetonul (token) care se deplasează printr-un
port al MSAU către un calculator. Dacă respectivul calculator nu are date de transmis,
jetonul este trimis înapoi către MSAU şi apoi pe următorul port către următorul calcula-
tor. Acest proces continuă pentru toate calculatoarele, dând astfel impresia unui inel fi-
zic.

In prezent Token-Ring este tot mai puţin folosită, majoritatea companiilor folosind
Ethernet în reţelele locale.

Arhitectura Topologia fizică Topologia logică

Token Ring Stea Inel

1.1.3. FDDI (Fiber Distributed Data Interface )


FDDI este un tip de reţea Token Ring. Implementarea şi topologia FDDI diferă de arhi-
tectura LAN Token Ring de la IBM. FDDI este folosit pentru a conectarea mai multor
clădiri.

Standardul FDDI a fost elaborat de ANSI şi preluat de ISO şi se referă la o reţea de tip
inel dublu, pe fibră optică, asigurând o viteză de 100Mbs.

Dimensiunile recomandate ale unei fibre optice sunt de 62,6/125 micrometri.

Lungimea de undă a radiaţiei trebuie să fie de 1300 nm (infraroşu ) şi să varieze între


1270nm şi 1380nm.

Lungimea maximă a cablului optic este de 200Km şi 1000 de staţii. Lungimea unui inel
împreună cu ramificaţiile sale (lobi ) nu poate depăşi 100Km

Timpul maxim de propagare prin fiecare staţie este de 756ns şi prin 200Km de fibră op-
tică este de 1,017 ms.

O variantă modificată, pentru fire de cupru răsucite, se numeşte CDDI(Cooper


Distributed Data Interface ) .

Structura reţelei FDDI

Reţeaua este realizată din două inele de fibră optică (principal şi secundar ) prin care
informaţia circulă în sensuri opuse.

FDDI operează cu trei tipuri de dispozitive :

1. SAS (Single Attachement Station )

2. DAS (Dual Attachement Unit )

3. Concentrator
Dispozitivele de tip SAS se conectează numai la inelul primar prin intermediul unui con-
centrator. Orice defecţiune, deconectare sau oprire a acestor staţii nu afectează inelul şi
reţeaua.

Dispozitivele de tip DAS au două porturi notate cu A şi B. Aceste porturi conectează


dispozitivul direct la cele două porturi. Orice defecţiune, deconectare sau oprire a aces-
tor staţii afectează inelul şi reţeaua.

Transmisia datelor prin fibră optică se face în banda de bază prin modularea intensită-
ţii radiaţiei luminoase în modul ON-OFF. Unui bit de 1 îi corespund o emisie de radiaţie
iar unui bit de 0 nu.. (LASER-ul emite numai când se transmit biţi de 1 ).

Arhitectura Topologia fizică Topologia logică

FDDI Inel dublu Inel

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi este necesar să se recapituleze informaţiile din


Fisa de documentare F3 noţiunile însuşite în cadrul modulului M4- anul I). Pentru sec-
venţa de informaţii de mai sus se recomandă:

- promovarea metodelor de predare-învăţare active-participative care duc la rezolvarea


problemei pusă în discuţie, şi anume identificarea tipurilor de reţele locale.

- alegerea metodelor rămâne la latitudinea profesorului: discuţia de grup, masa rotun-


dă, studiul de caz, în vederea încurajării iniţiativei, implicării şi creativităţii elevilor.
1.2. Tipuri de medii

Până de curând, cablurile erau singurul mediu utilizat pentru a conecta echipamentele
într-o reţea. Există multe tipuri de cabluri de reţea. Cablurile coaxiale sau torsadate fo-
losesc cupru pentru a transmite date. Cablurile din fibră optică folosesc sticla sau mate-
rialul plastic pentru transmisia datelor. Aceste cabluri diferă în ceea ce priveşte lăţimea
de bandă, dimensiunea şi costul.

1.2.1. Cablul coaxial

Foloseşte semnale electrice pentru a transmite date intre echipamente .

Cablul coaxial are un miez de cupru, înconjurat de un înveliş izolator, ecranaţi de o că-
maşă exterioară de protecţie. cu o plasă metalică, acoperit apo. Acest tip de cablu este
folosit pentru conectarea calculatoarelor dintr-o reţea. Exista mai multe tipuri de cablu
coaxial:

a) Thicknet sau 10BASE5 –viteze de 10 Mb/s până la o distanţă maximă de


500 de metri.

b) Thinnet 10Base2 – viteze de 10 Mb/s până la o distanţă maximă de 185


de metri.

c) RG-59 – Folosit mai ales pentru cablul de televiziune în Statele Unite.

d) RG-6 – Cablu de o calitate mai bună decât RG-59, cu o lăţime de bandă


mai mare şi mai puţin susceptibil la interferenţe.
1.2.2. Cablu UTP ( torsadat)

(UNSHIELDED twisted Pair – cablu cu perechi răsucite, neecranat)

(IMAGINE CISCO - TREBUIE INLOCUITA)

Cablul torsadat este un tip de cablu de cupru folosit în reţelele telefonice şi în majorita-
tea reţelelor Ethernet. Datele se transmit printr-un circuit realizat cu o pereche răsucită
de cabluri, izolată pentru a oferi protecţie împotriva interferenţelor. Izolaţia de plastic es-
te codificată pe culori. O izolaţie exterioară protejează fasciculul de perechi torsadate.

Există două tipuri de cablu torsadat:

a. Cablul torsadat neecranat (Unshielded twisted-pair - UTP)

– are două sau patru perechi de fire. Deoarece prin cabluri curenţii au sensuri opuse,
câmpurile magnetice generate de aceştia sunt de sens contra şi se anulează limitând
degradarea semnalului cauzată de interferenţe electromagnetice (EMI) şi interferenţe în
frecvenţa radio (RFI). UTP este cel mai folosit tip de cablu în reţele. Se poate întinde pe
maxim 100 m (328 feet).

b. Cablul torsadat ecranat (Shielded twisted-pair - STP)

– zgomotul este ecranat de o folie metalică care acoperă fiecare pereche de fire. altă
folie metalică înveleşte 4 perechi de fire. STP reduce zgomotele electrice din interiorul
cablului. De asemenea reduce EMI şi RFI din exterior.

- Ecranarea suplimentară duce la creşterea dimensiunii cablului STP precum şi a preţu-


lui acestuia iar folia metalică trebuie împământată la ambele capete. Dacă
împâmântarea nu se face corect, ecranarea va acţiona ca o antenă, recepţionând sem-
nale nedorite. STP este folosit mai ales în afara Americii de Nord.
1.2.3. Fibra optica

IMAGINE CISCO - TREBUIE INLOCUITA

Fibra optică este conţine un cilindru foarte subţire din sticlă sau plastic prin care trece
lumina pulsatorie. Un cablu cu fibră optică, conţine una sau mai multe fibre optice aco-
perite de o teacă sau cămaşă. Datorită faptului că este confecţionat din sticla, cablul cu
fibră optică nu este afectat de interferenţele electromagnetice sau interferenţele cu frec-
venţele radio. Transmisia se bazează pe conversia semnalelor electrice în impulsuri de
lumină. Aceasta înseamnă că un cablu cu fibră optică poate transmite semnale care
sunt mai clare, ajung mai departe şi au o lăţime de bandă mai mare decât cablurile de
cupru sau alte metale.

Preţul fibrei optice este mai mare decât al cablul de cupru şi conectorii sunt de aseme-
nea mai costisitori şi mai greu de instalat.

Conectorii pentru fibră optică sunt SC, ST şi LC. Aceste trei tipuri de conectori pentru
fibra optică sunt half-duplex, ceea ce permite datelor sa circule într-o singură direcţie.
Astfel, pentru comunicaţie este nevoie de două cabluri.

Exista două tipuri de cabluri cu fibră optică:

Multimode – Cablul are un miez mai gros decât cablul single-mode. Este mai uşor de
fabricat, poate folosi surse de lumină mai simple (LED-uri) şi funcţionează bine pe dis-
tanţe de câţiva kilometri sau mai puţin.

Single-mode – Cablul are un miez foarte subţire. Este mai greu de fabricat, foloseşte
laser pentru semnalizare şi poate transmite semnale la distanţe de zeci de kilometri cu
uşurinţă.
1.2.4. Wireless

Mediul fără fir constă din componente ce comunică fără fir cu o reţea hibridă care folo-
seşte şi cabluri.

Acest mediu oferă următoarele posibilităţi:

a) conexiuni temporare la o reţea cablată existentă

b) conexiuni de rezervă (backup) pentru o reţea existentă

c) un anumit grad de portabilitate

d) extinderea reţelelor dincolo de limitele impuse de cabluri.

e) Foloseşte semnale radio, tehnologie infraroşu (laser) sau transmisii prin satelit

Intr-un WLAN (reţea locală fără fir), echipamentele wireless se conectează la puncte de
acces din zona lor. Punctele de acces sunt de obicei conectate la reţea folosind cabluri
de cupru. în loc sa fie nevoie de cabluri de cupru pentru toate staţiile din reţea, doar
punctul de acces wireless este conectat la reţeaua cu cablare de cupru. Raza de aco-
perire pentru un WLAN poate fi mica şi limitata la o camera sau poate fi mai mare.

Sugestii metodologice

Clasa poate fi organizată pe grupe de 3-4 elevi.

Activitatea de învăţare 1.2.1. - Cabluri – fibra optica – wireless

Pentru predarea acestor conţinuturi este necesar să se recapituleze informaţiile


din Fişele de documentare F2. Mediul de comunicare prin cupru , F3. Tipuri de cabluri
de CU , sertizare, testare, F4. Mediul de comunicare prin fibra optică, F5. Mediul de
comunicare Wireless, din modulul M8

Test de evaluare
1.3. Arhitectura magistralei de date

Este foarte important ca placa de reţea şi magistrala de date să se potrivească.

1.3.1. ISA – (Industry Standard Arcghitecture)

- este arhitectura folosită de calculatoarele IBM PC, XT TM şi AT. Este permisă adăuga-
rea în sistem a diferitelor plăci interschimbabile, prin inserarea acestora în conectori de
extensie (sloturi). Există plăci adaptoare de 8 şi de 16 biţi precum şi sloturi de 8 şi de 16
biţi.

1.3.2. EISA – (Extended Industry Standard Arcghitecture)

– oferă o magistrală de 16 biţi, compatibilă cu ISA , asigurând, în plus, caracteristici in-


troduse de IBM pentru magistrala sa Micro Channel Architecture

1.3.3. Micro Channel Architecture

– este incompatibilă cu magistrala ISA , atât din punct de vedere fizic cât şi electric.
Această magistrală funcţionează atât pe 16 cât şi pe 32 de biţi şi poate fi condusă de
mai multe procesoare de magistrală.

1.3.4. PCI

(Peripheral Component Interconnect) – este o magistrală pe 32 de biţi folosită de calcu-


latoare Pentium şi Apple Power Macintosh. Arhitectura magistralei poate funcţiona Plug
and Play (autoconfigurare)

Magistrala PCI este utilizată de aproape fiecare platformă de calcul din 1992. Originalul-
33 MHz, 32-bit oferă o lăţime de bandă de vârf teoretică de 133 megaocteţi pe secundă
(MB/sec). În timp, industria a evoluat de la platforma de arhitectura offloading la AGP şi
PCI-X, care sunt variante ale PCI.

Magistrala PCI lucrează intr-o bandă îngustă de frecvenţă sau de tensiune. În plus, ma-
gistrala PCI nu acceptă caracteristici avansate, cum ar fi puterea de management,
schimbarea de periferice, pentru a garanta lăţime de bandă în timp real.

În acelaşi timp, PCI este limitat la o singură direcţie (a trimite sau a primi), la un moment
dat.

Originalul magistralelor PCI a fost conceput pentru a sprijini grafica 2D,o mai mare per-
formanţă a diskului. Datorită cerinţelor de lăţime de bandă pentru grafica 3D Intel şi mai
mulţi furnizori de grafică au creat AGP (caiet de sarcini), care a dedicat o mai mare vite-
ză magistralei PCI pentru operaţiuni grafice.
Magistrala PCI oferă până la 133 MB / sec la conectatarea dispozitivelor de I/O. Un
număr de dispozitive I/O pot satura sau consuma un procent ridicat de această lăţime
de bandă.

PCI se foloseşte pentru conectarea dispozitivelor fizice la calculator.

Poate fi un circuit integrat fixat chiar pe placa de bază, unit expansion card.

1.3.5 PCI EXPRESS

PCI Express ( Peripheral Component Interconnect Express), abreviat official PCIe, este
o placă de extensie proiectată să înlocuiască vechile standarde PCI, PCI-X şi AGP. A
fost introdusă de INTEL în 2004 pentru calculatoarele personale.

PCI Express sunt sloturi cu o mai mare viteza de conectare a perifericelor.


PCI Express amplasate pe placa de bază a computerului sau pe un slot fixat pe acesta.
Sloturile pot fi de mai multe dimensiuni în funcţie de viteza de slot.

PCI Express sunt folosite pentru consumatori, servere şi aplicaţii industriale pentru a
conecta dispozitivele periferice la placa de bază. Cea mai importantă diferenţă dintre
PCIe şi magistralele PC anterioare este topologia pe legătura serială point-to-point .

Interfaţa PCIe electrică este utilizată , de asemenea, şi în alte standarde, cum ar fi placa
de interfaţă ExpressCard pentru laptop.
1.3.6. PCMCIA

Personal Computer Memory Card International Association este un organism de stan-


darde internaţionale care defineşte şi promovează PC Card (anterior cunoscuta sub
numele de "PCMCIA"), precum şi standardele de ExpressCard. Deşi numele organiza-
ţiei se referă la carduri de memorie, standardele lor nu sunt limitate la dispozitive de
memorie. Aceste carduri pot fi folosite pentru conectivitate wireless, modem şi alte func-
ţii în laptop / notebook PC-uri.

În tehnica de calcul, PC Card (PCMCIA iniţial, sau PCMCIA Card) este o interfaţă con-
cepută pentru calculatoare laptop. PC Card standard (precum şi succesorul
ExpressCard) a fost definit pentru un calculator personal - Memory Card International
Association(PCMCIA).
1.3.7. USB

Interfaţa Universal Serial Bus (USB) este o interfaţă care are rolul de a conecta echi-
pamente periferice la un calculator. Iniţial a fost proiectată pentru a înlocui conexiunile
seriale şi paralele. Echipamentele USB sunt hot-swappable, ceea ce înseamnă că utili-
zatorii pot conecta şi deconecta echipamentele şi în cazul în care calculatorul este por-
nit. Conectorii USB sunt folosiţi de calculatoare, camere, imprimante, scannere, echi-
pamente de stocare şi multe alte echipamente electronice. Un hub USB este folosit
pentru a conecta mai multe echipamente USB. Un singur port USB al unui calculator
poate conecta simultan până la 127 de echipamente diferite folosind mai multe hub-uri
USB. Unele echipamente pot, de asemenea, să fie alimentate prin intermediul portului
USB, eliminând astfel nevoia unei surse externe de alimentare.

USB 1.1 permitea transmisia la viteze de pana la 12 Mbps în mod full-speed şi 1.5
Mbps în modul low speed. USB 2.0 permite transmisia la viteze de până la 480 Mbps.
Echipamentele USB pot transfera date până la viteza maximă permisă de portul la care
sunt conectate.

Există două feluri de a trimite informaţii printr-un cablu sau chiar de la aplicaţie la aplica-
ţie: serial şi paralel - serial înseamnă bit cu bit pe un singur canal de comunicaţie şi pa-
ralel înseamnă tot bit cu bit, dar în paralel pe mai multe canale de comunicaţie.

Magistrala USB reprezintă soluţia oferită comunicaţiilor seriale de nouă generaţie de


calculatoare PC. Este o interfaţă serială rapidă, bidirecţională, ieftină şi uşor de folosit.
USB a fost creată ca un standard industrial, o extensie a arhitecturii PC orientată spre
armonizarea cu standardele de comunicaţie din telefonie, ceea ce este numit CTI
(Computer Telephony Integration). Acest aspect este considerat fundamental din punct
de vedere al aplicaţiilor generaţiei următoare.

Avantajele acestei soluţii faţă de vechea interfaţă serială RS-232 transformată sunt:

• rata de transfer - poate atinge 12 Mbps faţă de 115 000 bps;

• conectează până la 127 de dispozitive la PC, (ceea ce înseamnă că operează ca


o magistrală) faţă de numai 2 dispozitive;

• uşor de utilizat de către utilizatorul final (end user) - adăugarea/eliminarea de


dispozitive în/din sistem este foarte comodă;

• are un protocol flexibil;

• este o soluţie ieftină de interconectare.

Magistrala permite ca perifericul să fie ataşat, configurat, folosit şi deconectat în timp ce


gazda şi celelalte periferice operează. USB a fost proiectată în primul rând pentru utili-
zatorii care nu doresc să intre în detalii de instalare hardware, astfel sistemul complicat
de cablare a fost înlocuit cu un control software. Toate problemele presupuse de inter-
conectarea mai multor dispozitive cu performanţe şi rate de transfer diferite sunt tratate
prin software. Magistrala USB defineşte trei categorii de dispozitive fizice:

• gazda USB (USB Host)

• funcţii USB (USB function)

• distribuitoare USB (USB Hub)

Acestea sunt interconectate într-o topologie specifică de tip stea


multiplă.

Sugestii metodologice

Pentru predarea acestor conţinuturi este necesar să se recapituleze infor-


maţiile din Fişa de documentare F6. Arhitectura reţelelor locale din modulul M8.
precum si Activitatea de învăţare 1.3.1. Identificarea şi caracterizarea tipului de
magistrala de date din “materiale de învăţare M1 an II

1.4. Selectarea plăcii de reţea conform tipului de reţea, tipului de me-


diu şi arhitecturii magistralei de date.

Scopul plăcii de reţea este de a realiza conexiunea dintre un calculator şi o reţea locală
la care acesta este conectat. Placa de reţea reprezintă legătura fizică dintre cablul de
reţea şi magistrala internă a sistemului. Exista trei variante de plăci disponibile pe piaţă:
8-bit, 16-bit şi 32-bit. Cu cât este mai mare numărul de biţi pe care se face transferul de
date, cu atât viteza de transmisie suportată de placa de reţea este mai mare. Majorita-
tea plăcilor din acest moment suportă transfer de 10/100MBps, viteza de transmisie fi-
ind determinată automat în funcţie de capabilităţile plăcii de reţea de la celălalt capăt al
conexiunii.

Termenul „modem” este o prescurtare a expresiei „MOdulator-DEModulator”, care de-


semnează operaţiile efectuate de acest dispozitiv. Scopul unui modem este de a trans-
mite informaţii în format digital prin intermediul liniilor telefonice. Modemul, la transmite-
rea datelor în exterior (linia telefonica), modulează informaţiile într-un format compatibil
cu linia telefonică, în timp ce la primirea datelor din exterior demodulează semnalul pen-
tru a obţine forma iniţială a datelor. Modemurile fără cablu convertesc informaţiile digita-
le în semnale radio şi invers.

Reţelele locale au apărut ca urmare a necesităţii accesului mai multor angajaţi ai unei
instituţii la colecţii de date procesate şi stocate pe diferite calculatoare.
Transferul de date între calculatoare se realizează printr-un cablu special de reţea, de
tip BNC sau UTP.

Un PC personal care lucrează izolat sau care comunică doar prin modem cu alte PC-
uri, nu are nevoie de o placă de reţea. Avantajul comunicării prin placa de reţea este că
aceasta este mult mai stabilă şi rapidă decât prin modem, iar dezavantajul este ca
aceasta funcţionează bine numai pe distanţe mici, până la câteva sute de metri.

În cazul PC-urilor cu rol de gateway (poartă) între reţele locale, sau cu rol de router (nod
de distribuţie) pentru mai multe subreţele într-un PC, pot fi montate mai multe plăci de
reţea, pentru ca fiecare placă de reţea să asigure comunicarea cu un grup diferit de PC-
uri.
Cel mai raspindit standard pentru plăcile de reţea este Ethernet. Placa de reţea se mon-
tează în cutia PC-ului, într-unul din sloturile de pe placa de bază, şi mufele ei ies la ve-
dere în spatele PC-ului, unde se conectează cablul de reţea.

Plăcile de reţea mai vechi dispun de mufe BNC, iar plăcile mai noi au numai mufe UTP.
Dar multe plăci de reţea au ambele tipuri de mufe.

Mufa cilindrică este pentru reţele bazate pe cablu coaxial de tip BNC. Asemenea reţele
permit conectarea mai multor PC-uri în serie, într-o reţea de tip ring. Conectarea cablu-
lui la placa de reţea se realizează printr-o mufa BNC în T. Dezavantajul acestui tip de
reţea este că o întrerupere a cablului determină scoaterea din funcţiune a întregii reţele.
Dar este o variantă de reţea mai ieftină.

Mufa pătrată este pentru cablu de tip UTP, un cablu cu 8 fire folosit pentru comunicaţii
rapide. Cablul UTP se foloseşte la o reţea de mai multe PC-uri conectate în stea. Fie-
care PC este conectat la un swich printr-un cablu UTP separat, iar swich-ul permite co-
municarea între ele. Aceasta reţea este mai scumpă, însă are avantajul că o întrerupere
a cablului nu afectează decât conectarea la reţeaua PC-ului de la capătul lui, iar celelal-
te PC-uri continua să funcţioneze normal în reţea.

Alegerea tipului de placă de reţea şi a cablurilor folosite depinde de condiţiile în care


va funcţiona reţeaua respectivă.
Pentru a asigura compatibilitatea între calculator şi reţea, placa de reţea trebuie să se
potrivească cu structura internă a calculatorului (arhitectura magistralei de date) şi să
posede tipul de conector corespunzător cablului folosit.

Datorită pierderilor de semnal pe linie, nu se recomandă utilizarea cablurilor mai lungi


de 180 de metri. Semnalul transmis pe el ajunge prea slab la destinaţie ca să poată fi
recepţionat corect.

– Pentru viteză mare se alege soluţia cu cablu UTP dar este necesar şi un swich.

– Plăcile rapide pot lucra în regimul 10/100/1000 (adică pot comuta, după necesita-
te, între 10 Mbps, 100 Mbps şi 1Gbps).

– Tipul slotului în care va fi montată placa

– În funcţie de configuraţia fizică a plăcii, ea poate lucra pe un slot ISA sau pe un


slot PCI, deci PC-ul trebuie să aibă slotul corespunzător pentru placa de reţea
aleasă. Sloturile ISA sunt prize de culoare neagră de pe placa de bază, iar
sloturile PCI sunt mai scurte şi de culoare albă. Plăcile de bază vechi nu au
sloturi PCI, iar de pe unele plăci mai noi au dispărut sloturile ISA.

– Preţul unei plăci de reţea, este destul de accesibil, variind intre 5$ şi 100$ pen-
tru tipurile cele mai obişnuite.

1.5. Etapele instalării plăcii de reţea

1.5.1. Montarea plăcii de reţea în calculator

1. Se închide şi se deconectează calculatorul de la reţeaua de alimentare şi se scot toa-


te firele

Atenţie! Lucrând la un calculator conectat, acesta se poate deteriora sau operatorul


se poate accidenta.

2. După ce se scot cablurile, se deschide carcasa

3. Placa de reţea se introduce cu atenţie în slotul special

4. Se montează carcasa

Cablarea şi conectarea plăcii de reţea

Există două tipuri de transceivere : interne şi externe


Ex. Pentru un conector AUI se foloseşte un cablu 10 Base-T care poate fi conectat cu
un conector RJ-45 pentru un transceiver intern, sau AUI poate fi folosit pentru a se ata-
şa la un cablu subţire Ethernet.

Transceivere externe:

– pentru cablu de reţea subţire (thinnet) cu conector AUI

– pentru Ethernet care conectează direct la placa de reţea

– pentru cablu gros de reţea (thicknet) cu bandă „vampir”

1.5.1. Instalarea driverelor corespunzătoare sistemului de operare

Un driver este o componentă software care permite unui calculator să comunice cu un


anumit dispozitiv.

Driverele de reţea permit comunicarea între o placă de reţea şi redirectorul de reţea ca-
re rulează pe calculator. Redirectorul este acea parte a software-ului de reţea care ac-
ceptă cereri de intrare/ieşire (I/O) pentru fişiere aflate la distanţă, cereri pe care le trimi-
te sau le redirectează către un alt calculator din reţea.

Un sistem de operare pentru reţele este un sistem de operare cu trăsături adiţionale


pentru a creşte funcţionalitatea şi uşurinţa în administrare într-un mediu de reţea. Urmă-
toarele sunt exemple de sisteme de operare pentru reţea:

 Windows 2000 Server

 Windows 2003 Server

 UNIX
 Linux

 Novell NetWare

 Mac OS X

Un sistem de operare pentru reţea este conceput pentru a asigura resursele necesare
pentru clienţi:

 Aplicaţii pentru servere, precum o bază de date partajată

 Stocarea de date centralizată

 Serviciu pentru directoare ce asigură o bază de date centralizată cu toate conturile


de utilizatori din reţea

 Coada pentru printare prin reţea

 Accesul la reţea şi securitate

 Sistem de stocare redundant, precum RAID şi backup-uri

Sistemele de operare pentru reţea asigură protocoale concepute pentru a îndeplini


funcţiile de reţea. Aceste protocoale sunt controlate de către codul din serverele aflate
în reţea. Protocoalele folosite de sisteme de operare pentru reţea asigură servicii pre-
cum web, transferul de fişiere, e-mail, translatarea numelor şi adresarea IP automată.

Fabricantul plăcii de reţea furnizează producătorului de software de reţea driverele ne-


cesare pentru a fi incluse în sistemul de operare. Dacă driverul pentru o anumită placă
de reţea nu a fost inclus în sistemul de operare, atunci driverele de reţea corespunză-
toare celor mai utilizate sisteme de operare sunt oferite de către producător pe suport
electronic.

Implemetarea driverelor de reţea constă în:

• instalarea driverelor

• configurarea driverelor

• actualizarea driverelor

• dezinstalarea driverelor.

a) Instalarea driverelor

Fiecare sistem de operare oferă proceduri de instalare care folosesc o interfaţă grafică
interactivă care îl ghidează pe utilizator pe parcursul procesului de instalare.

b) Configurarea driverelor
Plăcile de reţea conţin parametri configurabili care trebuie setaţi corespunzător pentru
ca placa de reţea să funcţioneze corect. Majoritatea plăcilor de reţea sunt configurabile
prin software sau respectă specificaţiile Plug-and-Play. Configuraţia este stabilită prin
software, în timpul sau după instalarea driverelor.

c) Actualizarea driverelor

Câteodată, un producător va publica noi drivere software pentru o placă de reţea. Un


driver nou poate să sporească funcţionalitatea unei plăci de reţea sau poate fi necesar
pentru compatibilitate cu un sistem de operare.

Când se instalează un nou driver, trebuie oprit software-ul antivirus astfel încât fişierele
să fie instalate corect. Unele scannere antivirus pot detecta actualizările de drivere ca
fiind un posibil atac. De asemenea, doar un driver ar trebui instalat la un moment dat,
altfel un proces de actualizare poate să intre în conflict cu altele.

Este recomandată închiderea tuturor aplicaţiilor care se execută, astfel încât fişierele
asociate cu actualizarea driverului să nu fie accesate de alte procese. Alternativ, se dă
click pe butonul Update Driver din Device Manager.

Semnul "+" care apare lângă categoria Network adapters va permite expandarea aces-
tei categorii şi afişează o listă cu plăcile de reţea instalate în sistem. Pentru a vizualiza
şi modifica proprietăţile plăcii de reţea, sau pentru a actualiza driverul, dublu click pe
aceasta. În fereastra în care sunt prezentate proprietăţile plăcii de reţea se selectează
meniul Driver.

După ce actualizarea a fost efectuată, este recomandată repornirea calculatorului chiar


dacă nu există mesaj de avertizare care să ceară explicit acest lucru. Repornirea calcu-
latorului asigură faptul că instalarea s-a încheiat cu succes şi că noul driver funcţionea-
ză corect. Când se instalează mai multe drivere, calculatorul se reporneşte după fiecare
update pentru a va verifica dacă nu există conflicte. Acest pas durează mai mult dar
asigură o instalare corectă a driverului.

d) Dezinstalarea unui driver pentru placa de reţea

Dacă un driver de placă de reţea nu funcţionează corect după ce a fost instalat, driverul
poate fi dezinstalat sau se poate trece la versiunea precedentă. în Device Manager ,
dublu click pe echipament. în fereastra Adapter Properties, se selectează meniul Driver
şi click pe butonul Roll Back Driver. Dacă nu a fost instalat nici un driver înainte de ac-
tualizare, această opţiune nu va fi accesibilă. În acest caz, va trebui găsit un driver pen-
tru echipament şi instalat manual, dacă sistemul de operare nu găseşte un driver potrivit
pentru placa de reţea.

1.5.2.Conectarea la reţeaua locală

După instalarea driverului plăcii de reţea, calculatorul este gata pentru conectare. Se
conectează cablul de reţea, numit şi patch Ethernet sau cablu straight-through, la portul
de reţea al calculatorului. Celălalt capăt al cablului se conectează la un echipament de
reţea sau la o priză de perete.

Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică, laboratorul


de tehnică de calcul sau orice sală dotată cu aparatură de proiecţie. Activităţile de învă-
ţare şi de laborator se vor desfăşura în laborator.

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:

- generalităţi despre placa de reţea

- montarea plăcii de reţea in calculator (eventual material video)

- instalarea driverelor

- conectarea la reţeaua locală

• ansamblu de dispozitive pentru realizarea practică

• Activităţi de învăţare, de genul următor:

 Montarea plăcii de reţea în calculator

 Instalarea driverelor corespunzătoare sistemului de operare

 Conectarea la reţeaua locală

 Căutarea pe Internet a driverelor pentru placa de reţea.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


Tema 2. Configurarea plăcii de reţea
Fişa suport: Configurarea plăcii de reţea

2.1. Setarea parametrilor de reţea

Parametrii pe care un server DHCP îi poate atribui staţiilor:

• Adresa IP

• Masca de subreţea

• Default gateway

• Valori opţionale, cum ar fi adresa serverului Domain Name System (DNS)

2.1.1. Adresă IP (static sau dinamic)

După confirmarea conectării calculatorului la reţea şi LED-urile de pe placa de reţea in-


dică o legătură activă, calculatorul are nevoie de o adresă IP. Majoritatea reţelelor sunt
configurate astfel încât calculatorul să primească automat o adresă IP de la un server
DHCP local. În cazul în care calculatorul nu are o adresă IP, va trebui introdusă o adre-
sa IP unică în fereastra de proprietăţi TCP/IP a plăcii de reţea.

Pentru a funcţiona, fiecare placă de reţea trebuie să aibă următoarele informaţii:

• Protocoale – Acelaşi protocol trebuie implementat între oricare două calculatoare


care comunică în aceeaşi reţea.

• Adresa IP – Această adresă este configurabilă şi trebuie să fie unică pentru fie-
care echipament. Adresa IP poate fi configurată manual sau primită automat prin
DHCP.

• Adresa MAC – Fiecare echipament are o adresă MAC unică. Adresa MAC este
alocată de câtre producător şi nu poate fi modificată.

2.1.2. Masca de reţea

Masca de reţea este un sir de 32 de biţi care, în conjuncţie logică cu o adresa IP, va
separa adresa de reţea, anulând biţii de staţie. Fiecare bit din masca de reţea ce cores-
punde (se afla pe aceeaşi poziţie) cu un bit din câmpul de reţea va avea valoare 1, în
vreme ce toţi biţii corespunzători câmpului de staţie vor avea valoarea zero. Măştile de
reţea sunt inutile într-un mediu ce oferă adresare classfuul, deoarece simpla testare a
valorii primului octet faţă de 128 si 192 ne-ar oferi toate informaţiile necesare despre
numărul biţilor ce aparţin câmpului reţea dintr-o adresa IP dată. În schimb, odată cu
apariţia adresării classless, masca de reţea a devenit piatra de temelie în deciziile de
rutare.

Reprezentarea măştilor de reţea folosită cel mai des este cea decimală, datorită simili-
tudinii cu forma de exprimare a adreselor IP.

O a doua formă de reprezentare a măştilor de reţea, este sub forma unui număr ce re-
prezintă numărul de biţi de 1 din masca de reţea, această formă de reprezentare fiind
referită ca prefix de reţea.

Clasa A 255.0.0.0 /8
Clasa B 255.255.0.0 /16
Clasa C 255.255.255.0 /24

2.1.3. Default gateway

„Default Gateway” este adresa de destinaţie căreia îi sunt trimise mai întâi pachetele,
când adresa de destinaţie finală nu aparţine reţelei căreia îi aparţine adresa de expedi-
ţie. Default gateway permite unei staţii să comunice în afara reţelei

2.1.4. DHCP

Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP) este un utilitar software folosit pentru atri-
buirea dinamică de adrese IP echipamentelor de reţea. Acest proces dinamic elimină
nevoia de atribuire manuală a adreselor IP. Un server DHCP poate fi instalat şi staţiile
pot fi configurate să obţină în mod automat o adresă IP. Când un calculator este confi-
gurat să obţină o adresă IP în mod automat, toate celelalte căsuţe de configuraţie pen-
tru adresarea IP sunt estompate. Serverul menţine o listă de adrese IP pe care le poate
atribui şi administrează procesul în aşa fel încât fiecare echipament din reţea să pri-
mească o adresă unică. Fiecare adresă este păstrată pentru o perioadă predetermina-
tă. Când această perioadă expiră, serverul DHCP poate folosi respectiva adresă pentru
orice alt calculator care intră în reţea.

2.1.5. Conectarea a două calculatoare

Două calculatoare se pot conecta în reţea din următoarele motive:

- Jocuri în reţea;

- Partajarea unei conexiuni de Internet;

- Schimb de fişiere;

- Partajarea unei imprimante.

Este cea mai economică soluţie.

Materiale necesare:
- 2 plăci Fast-Ethernet (100 Mbps) sau Gigabit (1000 Mps) cu prize RJ45,
(sau 2 calculatoare dotate cu porturi de reţea)

- 1 cablu tip RJ45 torsadat.

2.1.5.1. Conectarea a două calculatoare cu Windows Vista

În Panoul de control => Afişare starea şi de gestionare a reţelei => În panoul din
stânga, faceţi clic pe "Gestionare conexiuni la reţea" apoi clic-dreapta "Local Area
Connection", clic pe "Properties"!

În fereastra de conectare la LAN, veţi vedea diferite protocoale care sunt instalate. Deci,
se pot partaja fişiere, juca jocuri de reţea, folosi imprimanta, este important ca aceste
protocoale să fie instalate:

• Client pentru Microsoft Networks

• Partajare fişiere şi imprimante pentru Microsoft Networks

• QoS Packet Scheduler

• Internet Protocol TCP / IP

Dacă oricare dintre aceste protocoale, lipsesc, clic pe "Install ..." şi se adăugă.

Pasul 1. Configurarea adreselor pentru fiecare computer:

 Se selectează "Internet Protocol TCP / IP" şi clic pe "Properties". Acum trebuie


atribuită o adresă IP fiecărui computer, acesta se poate face în mod automat sau
se poate defini, ceea ce este de preferat. Frecvent, se vor da aceste adrese:

 PC1

o IP Address: 192.168.0.1

o Subnet Mask: 255.255.255.0

 PC2

o IP Address: 192.168.0.2

o Subnet Mask: 255.255.255.0

Pasul 2. Completarea DNS

 Se închide fereastra, făcând clic pe OK

 Se verifică cele 2 computere care aparţin aceluiaşi grup de lucru. Pentru aceasta
clic dreapta pe pictograma "Computer" din meniul Start şi se selectează
"Properties", apoi clic pe "Advanced System Settings" în panoul din stânga.
 În conformitate cu "Computer Name", se va vedea numele computerului şi de
grupul de lucru în care se află. Click pe "ID-ul de reţea" pentru a schimba grupul
de lucru, este de preferat 2 computere care sunt în acelaşi grup de lucru.

Pasul 3. Se verifică dacă cele două PC-uri comunică bine împreună.

 Se Tipăreşte "cmd" => Start:

 Se Tipăreşte pentru PC1, comanda "ping 192.168.0.2" pentru a verifica dacă


PC1 vede No. 2. Apoi "ping nume PC2.

 PC de tip 2, la comanda "ping 192.168.0.1" pentru a verifica dacă PC 2 se poate


vedea # 2. Apoi "ping nume PC1.

 "ipconfig / all" permite verificarea configurarii reţelei de la PC.

Pasul 4. Partajarea fişierelor pe fiecare calculator.

 Panou de control=> Afişare stare şi de gestionare a reţelei. Înainte de "File


Sharing", clic pe săgeată în jos pentru opţiune, şi a se verifică "Activează partaja-
rea de fişiere", apoi clic pe "Apply" şi se selectează "Nu".

 clic dreapta pe folderul de acţiune, clic pe "Sharing" apoi pe "Advanced Sharing"


şi se verifică "Partajaţi acest dosar", numele de fişiere, deoarece se va vedea în
reţea.

 se deschideţi meniul Start şi clic pe "Network", se vor vedea calculatoarele, pre-


cum şi toate dosarele şi fişierele pe care le au în comun.

2.1.5.2. Conectarea a două calculatoare cu Windows XP

Pentru a ne asigura că dispunem de o placă de reţea sub Windows XP:

Pentru gestionarea perifericelor:

 Se deschide fereastra de gestionare a perifericelor

 START -> RUN -> Se tipăreşte devmgmt.msc -> OK

 Clic pe cruciuliţa din dreptul Plăcii de reţea => caracteristicile de co-


nectare

În panoul de configurare a plăcii de reţea:

 START => RUN=> se tipăreşte ncpa.cpl => OK => va fi afişată în


dreapta ferestrei lista plăcilor de reţea disponibile
Se poate vedea :

• Conexiunea reţelei fără fir

• Conexiunea 1349

• Conexiunea la reţeaua locală

Pentru configuraţiile mai vechi putem folosi o a doua placă de reţea , vom fo-
losi o placă PCI Fast- Ethernet (100 Mbps) sau Gigabit (1000 Mbps). Plăcile
vechi de reţea sunt de tipul Ethernet (10 Mbps)

Pasul 1. Pentru a vedea protocoalele instalate (în fereastra de conectare la LAN)

În Panoul de control, dublu-clic pe "Network Connections" apoi clic-dreapta "Local Area


Connection", "Properties"!

Deci, se pot partaja fişiere, juca jocuri de reţea, folosi imprimanta, este important ca
aceste protocoale să fie instalate:

• Client pentru Microsoft Networks

• Partajare fişiere şi imprimante pentru Microsoft Networks

• QoS Packet Scheduler

• Internet Protocol TCP / IP

Dacă oricare dintre aceste protocoale lipsesc, clic pe "Install ..." şi se adăugă.

Pasul 2. Configurarea adreselor fiecărui computer

• Se selectează "Internet Protocol TCP / IP" şi clic pe "Properties". Se atribuie o


adresă IP la fiecare computer, acesta se poate face în mod automat sau se pot
defini, de ceea ce este, de departe, de preferat. Frecvent, se vor da aceste
adrese:

PC 1
IP Address: 192.168.0.1
Subnet Mask: 255.255.255.0

PC2
IP Address: 192.168.0.2
Subnet Mask: 255.255.255.0

• Se consideră DNS necompletat.

• Se închide fereastra, făcând clic pe OK


• Se verifică, dacă PC-urile aparţin aceluiaşi grup de lucru. Pentru aceasta, clic
dreapta pe desktop şi se selectează "Proprietăţi."
În conformitate cu "Computer Name", se va vedea numele computerului şi gru-
pul de lucru în care se află. Click pe "ID-ul de reţea" pentru a schimba grupul
de lucru, este de preferat 2 computere care sunt în acelaşi grup de lucru

Pasul 3. Se verifică dacă cele două PC-uri comunică bine împreună.

• Se deschide un prompt de comandă (fereastra MS-DOS pentru Windows


98) prin deschiderea meniului Start / Run, se tastează "cmd"):
• Se tastează pentru PC1, comanda "ping 192.168.0.2" pentru a verifica dacă
PC1 vede PC2.

Apoi "ping nume PC2.


• Se tastează pentru PC2, comanda "ping 192.168.0.1" pentru a verifica dacă
PC2 se poate vedea # 2. Apoi, "ping nume PC1.
Cu "ipconfig / all" se va afla daca reţeaua este configurată de la PC.

Pasul 4. Partajarea fişierelor pe fiecare calculator

 click dreapta pe folderul de a partajat,

 clic pe "Sharing", numele de fişiere, deoarece se va vedea în reţea.

 Clic-dreapta pe pictograma "My Network Places" de pe desktop şi clic


pe "Explorer" (Atenţie: există o diferenţă între Open şi Explorer), faceţi
clic pe "întreaga reţea", apoi de grup de lucru, se vor vedea calcula-
toarele, precum şi toate dosarele şi fişierele au în comun.

Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică, laboratorul


de tehnică de calcul.

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:


• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:

- adrese IP

- masca de reţea

- default gateway

- DNS

• Calculatoare destinate activităţii de laborator – conectarea a două calculatoare cu


Windows XP şi cu Windows Vista

Activităţi de învăţare, de genul următor:

2.1.1. Conectarea a două calculatoare cu Windows Vista

2.1.2. Conectarea a două calculatoare cu Windows XP

Fişă de lucru

Ca metode de evaluare se pot folosi probe practice şi scrise

2.1.6- Conectarea a două sau mai multe calculatoare cu un switch

Materiale necesare:

a) un switch fără modem,

b) sau un switch cu modem integrat.

Obs. Utilizarea telefoniei prin ADSL impune adesea utilizarea unui modem de la furnizor
de acces (ex. Livebox). Deci, curent se utilizează un switch fără modem.

2.1.6.1. Conectarea a două sau mai multe calculatoare cu un switch


fără modem

Dacă avem deja un modem sau Livebox, FreeBox :

Un switch cu 4 porturi:
Pentru legarea unui număr de până la 4 calculatoare reţeaua se foloseşte pentru parta-
jarea fişierelor şi a imprimantei. Se poate suplimenta cu un modem router Ethernet 1
pentru a avea şi conexiune la Internet.

Ex. Netgear FS105

Un router Wi-Fi (wireless) cu 4 porturi:

- pentru legarea unui număr de până la 4 calculatoare cu prize RJ45 şi dispunerea


egală a unei conexiuni wireless. Se poate suplimenta cu un modem router
Ethernet 2 pentru a avea şi conexiune la Internet.

Va trebui:

- dezactivată funcţionarea routerului sau modemului şi să le montăm în mod „bridge”

- să se stabilească o conexiune la Internet printr-un router PPPoE.

ex. Linksys WRT54G

De asemenea, Netgear WGT634U (cu port USB 2.0 pentru conectarea unui HDD ex-
tern).

2.1.6.2. Conectarea a două sau mai multe calculatoare cu un switch


cu modem

1
"Modem routeur Ethernet" seamănă cu LiveBox, FreeBox, dar diferă funcţional de un modem routeur clasic.

Mărcile cele mai bune sunt Linksys, NetGear, D-Link


2
Dacă dorim integrarea unui modem ADSL la switch şi pe care nu se va utiliza pentru
serviciile de telefonie şi TV

Un modem routeur Ethernet cu switch cu 4 porturi

Pentru legarea unui număr de până la 4 calculatoare în reţea şi partajarea conexiunii


Internet.

ex : SpeedTouch 510 sau 516 4 ports

Un modem routeur Wi-Fi cu switch 4 ports :

- totul se realizează cu un singur periferic

ex : Netgear DG834GT

2.1.6.3. Conectarea a două sau mai multe calculatoare cu priză BNC

Este utilizat din ce în ce mai puţin

Materiale necesare:

Pentru 2 calculatoare:

- 2 plăci de reţea Ethernet (10 Mbps) sau Fast-Ethernet (100 Mbps) cu priză BNC

- 1 cablu coaxial

- 2 T-uri

- 2 capace de capăt.
Pentru 3 calculatoare:

Reţea tip BUS cu cabluri coaxiale şi prize BNC:

- 3 plăci de reţea cu T-uri

- 2 cabluri coaxiale

- 2 capace.

Acestea se vor distribui:

PC1= 1 T-u, 1 capac, 1 cablu

PC2= 1 T-u, 2 cabluri

PC3= 1 T-u, 1 capac, 1 cablu

Caracteristici:

• au dreptul la protocoale de instalat.


• au aceleaşi mască a subreţelei. (255.255.255.0)
• adrese IP, de tipul:
- PC1 - 192.168.0.1 --
- PC2 - 192.168.0.2 --
- PC3 - 192.168.0.3 --
etc ...
Calculatoarele sunt în acelaşi grup de lucru. (Workgroup)

2.1.7. Partajarea conexiunii la Internet

Condiţii iniţiale

Un computer are acces la Internet şi se doreşte partajarea acestuia cu alte calculatoare.


Conexiunea poate fi folosită în comun ca DSL sau cablu. Un calculator va acţiona ca un
server (PC 1) iar celelalte ca şi client (PC2, 3 şi 4 ...).

Se va aloca adresa 192.168.0.1 la PC1 beneficiar de internet, alte PC-uri, respectiv,


adresa IP192.168.0.2, 3 şi 4 ...

Acum trebuie configurată poarta de acces de pe PC-uri 2, 3 şi 4. Poarta de acces este


adresa IP a PC1, care beneficiază de conexiunea la Internet este 192.168.0.1 în cazul
nostru.
a. În conformitate cu Windows XP şi Vista

• În fereastra Proprietăţi de Internet Protocol (TCP / IP),General intra 192.168.0.1. ca o


poarta de acces pentru PC-urile 2, 3 şi 4.
• În tab-ul "General", clic pe "Folosiţi următoarea adresa a serverului DNS" şi introduceţi
următoarele informaţii:

- Preferred DNS server: 192.168.0.1


- serverului DNS: nimic

În caz de probleme
- Se verifica tipul de nod:
- Start> Run şi tipul: cmd
- se tasteză: ipconfig / all
Altfel:
Faceţi clic pe Start=> Run şi se tastează regedit
Browse: HKEY_LOCAL_MACHINE \ SYSTEM \ CurrentControlSet \ Services \ NetBT \
Parameters.
Se şterge o intrare de pe unul din aceste două nume: NodeType sau DhcpNodeType.
Terminare şi se reporneşte computerul.
• Se verifică dacă este activată NetBIOS:
-clic dreapta pe conexiunea la reţea, apoi clic pe "Properties".
-Selectaţi - TCP / IP, apoi clic pe "Properties".
-clic pe butonul Advanced, apoi pe fila WINS.
-Selectaţi - "Enable NetBIOS prin TCP / IP".
- Se verifică dacă este activată NetBIOS folosind comanda:
- Start> Run> cmd.exe> ipconfig / all
- Verificaţi dacă firewall blochează computerele din LAN
- Dacă este necesar, dezactivaţi-l pentru o perioadă scurtă de timp pentru fixa proble-
ma.
Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică, laboratorul


de tehnică de calcul.

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:

Conectarea a 2 sau mai multe calculatoare cu Windows Vista sau cu Windows XP pen-
tru partajarea fişierelor

Partajarea conexiunii la internet

Calculatoare destinate activităţii de laborator

Activităţi de laborator

Fişă de lucru

Ca metode de evaluare se pot folosi probe practice şi scrise

2.2. Testarea funcţionalităţii

2.2.1. Verificarea ledurilor de Link/Act,

După conectarea cablului de reţea, se verifică LED-urile sau indicatoarele de legătură,


de lângă portul Ethernet de pe placa de reţea, pentru verifica dacă există activitate. Da-
că legătura nu este activă, este posibil să fie din cauza cablului, a portului din hub sau
chiar din cauza unei plăci de reţea stricate. Este posibil sa fie nevoie să se înlocuiască
unul sau chiar mai multe dintre aceste dispozitive pentru a elimina problema.
Fig. legătura activa (IMAGINE CISCO -
TREBUIE INLOCUITA)

2.2.2. Folosirea comenzilor PING, IPCONFIG

După ce calculatorul a fost conectat în reţea, ar trebui testată conectivitatea.

Ping este un instrument folosit pentru testarea conexiunii TCP/IP între computer şi unul
aflat la distanţă. Ping transmite pachetele utilizând ICMP ECHO_REQUEST şi se aş-
teaptă primirea unui răspuns de confirmare pentru fiecare pachet transmis prin ICMP
ECHO_REPLY.

Sintaxa comenzii este:

ping adresa_IP_a_computerului_de_la_distanţă

Comanda ping ( packet internet groper) confirmă existenţa unei conexiuni între calcula-
toare.

Comanda ipconfig se foloseşte pentru confirmarea setărilor şi care afişează adresa IP


externa si interna. Aplicaţia are 1,15 MB.

Ipconfig se foloseşte pentru verificarea configuraţiei protocolului TCP/IP. Pentru afişa-


rea tuturor informaţiilor disponibile, se foloseşte parametrul /all.

Rezultatul tastării comenzii ipconfig /all este următorul:

 Dacă este setată o configuraţie validă, este afişată adresa IP şi masca de subre-
ţea, precum şi gateway-ul implicit, dacă este cazul.

 Dacă este detectat în reţea un duplicat al adresei IP folosite, va fi afişată adresa


IP folosită, dar în dreptul măştii de subreţea se va trece 0.0.0.0.
 Dacă Windows nu a putut obţine o adresă IP de la un server DHCP, va fi afişată
adresa alocată prin tehnologia APIPA.

Dacă se poate da comanda ping unui site de pe internet sau altui calculator din reţeaua
locală cu succes, înseamnă că există o conexiune care funcţionează corect. Dacă nu se
poate da comanda ping uneia dintre aceste destinaţii, va trebui depanată conexiunea.

Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o


sală care are videoproiector sau flipchart, laborator de tehnică de calcul

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cunoştinţe.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

• O prezentare multimedia care să cuprindă următoarele noţiuni:

o pentru fiecare nivel: denumire nivel, rol şi funcţionare.

o prezentarea transferului informaţiei de la un calculator la altul, prin reţea,


urmărind pas cu pas ce se întâmplă la fiecare nivel.

• Activităţi de învăţare

2.2.1 Verificarea ledurilor de Link/Act, Folosirea comenzilor PING, IPCONFIG

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


Tema 3. Conectarea calculatorului la reţea prin intermediul
modemului
Fişa suport - Conectarea calculatorului la reţea prin intermediul mo-
demului

Modemul este un dispozitiv care face posibilă comunicarea calculatorului prin linia tele-
fonică.

El este folosit atunci când calculatoarele se află la distanţe prea mari pentru a putea fi
conectate prin cablu standard.

Modemurile realizează transformarea semnalului de la calculator într-o formă care poa-


te fi transmisă prin liniile telefonice. Procesul de convertire a semnalelor analogice în
semnale digitale şi invers se numeşte modulare/demodulare.

Calculatoarele comunică prin semnale digitale (0, 1) iar liniile telefonice transmit semna-
le analogice care pot lua valori într-o gamă foarte largă.

Modemurile se ataşează calculatoarelor pentru a converti aceste semnale digitale în


semnale analogice şi invers (Modulator-DEModulator) .

Modemurile se mai numesc şi echipamente de comunicaţii de date (DCE) şi conţin:

• interfaţă de comunicare serială RS-32

• interfaţă de telefonie, liniară RJ-11 (conductor cu 4 fire)

3.1. Tipuri de modem

3.1.1. Alegerea modemului şi montarea acestuia

a) Un modem intern se conectează intr-un slot de extensie de pe placa de baza.

b) Modemul extern este o cutie de mici dimensiuni conectată la calculator cu un cablu


serial tip RS-232 iar la priza de perete (jack) cu un cablu RJ-11. Modemurile externe se
mai pot conecta la un calculator şi prin portul USB
Tipuri de modem

a) Modemul Asincron

Sunt cele mai des utilizate. În mediul asincron, datele se transmit sub formă de şiruri.
Fiecare caracter este transformat într-o succesiune de 8 biţi numită byte. Fiecare byte
separat de ceilalţi printr-un bit de START şi unul de STOP.

Comunicarea nu este sincronizată, neavând un dispozitiv de tact sau o metodă de co-


ordonare a transmisiei între emiţător şi receptor. Datorită posibilităţii de apariţie a erori-
lor, modemurile asincrone introduc un bit de paritate. Performanţele comunicării depind
de semnale şi de celelalte canale de comunicare.

b) Modemul Sincron

Comunicaţiile sincrone se realizează după o schemă de temporizare. Modemul emiţător


separă grupurile de biţi şi le transmit în blocuri numite frame-uri.

Pentru începerea sincronizării şi respectarea periodicităţii se introduc caractere specia-


le. Deoarece biţii sunt transmişi în mod temporizat, controlat, sincronizat, nu sunt nece-
sari biţi de SART şi de STOP. Transmisia se opreşte la sfârşitul unui frame şi reporneş-
te cu un nou frame. Acest tip de transmisie este mult mai eficient decât transmisia asin-
cronă deoarece necesită mai puţini biţi şi creşte viteza de transmisie.
Există 2 tipuri de linii telefonice pentru modemurile de comunicaţii:

- linii de telefonie publice (dial-up) Acestea oferă o funcţionare limitată şi necesită reali-
zarea manuală a conexiunii pentru fiecare sesiune de comunicare, iar viteza este de
28,8 Kbps

- linii speciale, care oferă o comunicare full-time superioară liniilor de telefonie publice.

Testarea şi setarea parametrilor de funcţionare a modemului

Transmisiile de date prin modem au o acurateţe foarte mare, în ciuda faptului că liniile
telefonice au un zgomot foarte puternic din cauza click-urilor, electricităţii statice şi a al-
tor probleme.

Pentru a configura un modem, este posibil să fie necesară setarea jumper-ilor pentru a
selecta adresele IRQ şi adresele I/O (intrare/ieşire). Nu este nevoie de nici un fel de
configuraţie pentru un modem plug-and-play, care poate fi instalat doar pe o placă de
bază ce suportă acest tip de conectare. Un modem care foloseşte un port serial nefolo-
sit trebuie să fie configurat. în plus, driverele software care însoţesc modemul trebuie
instalate pentru ca modemul să funcţioneze corect. Driverele pentru modemuri sunt in-
stalate în acelaşi mod în care se instalează cele pentru plăcile de reţea.

Modemurile comunică între ele folosind semnale audio. Acest lucru înseamnă ca mo-
dem-urile au aceleaşi caracteristici de apelare a numerelor ca şi un telefon obişnuit. Di-
al-up creează o conexiune Point-to-Point Protocol (PPP) între două calculatoare folo-
sind o linie telefonică.

După ce conexiunea a fost stabilită, urmează o secvenţă de negociere între cele doua
modemuri şi calculatoare. Secvenţa de negociere este o serie de comunicaţii scurte în-
tre cele două sisteme. Acest lucru se face pentru a stabili dacă ambele modemuri şi
calculatoare sunt pregătite pentru a schimba date.
Comenzile AT

Toate modemurile au nevoie de un software care să controleze sesiunea de comunica-


re. Majoritatea aplicaţiilor software folosesc un set de comenzi compatibil Hayes. Setul
de comenzi Hayes se bazează pe un grup de instrucţiuni care începe tot timpul cu un
set de caractere de atenţionare (AT), urmate de caracterele comenzii. Aceste comenzi
sunt denumite comenzi AT. Comenzile AT sunt comenzile de control pentru modem.
Setul de comenzi AT este folosit pentru a transmite comenzi de apelare, închidere, re-
setare către modem. Majoritatea manualelor de utilizare care însoţesc un modem conţin
o listă completă cu setul de comenzi AT.

Codul standard compatibil Hayes pentru apelare este ATDxxxxxxx. De obicei nu există
spaţii într-un şir AT. Dacă totuşi există un spaţiu, acesta va fi ignorat. "x" semnifica nu-
mărul format. Sunt şapte cifre pentru un apel local şi 11 cifre pentru un apel la distanţă.
Un W indica faptul ca modemul va aştepta ca o linie externă să fixeze tonul, dacă este
necesar, înainte să înceapă. Câteodată, un T este adăugat semnificând tonul sau un P
specificând pulsul.

Comenzi AT Funcţie

AT Cod de atenţionare ce precede orice comandă de acţiune a modemului

AP Formaţi numărul de telefon , xxxxxxx, folosind apelare de tip puls

ATDTxxxxxxx Formaţi numărul de telefon , xxxxxxx, folosind apelare de tip ton

ATA Răspundeţi imediat la telefon

ATHO Închideţi imediat telefonul

ATZ Resetaţi modemul la setările de pornire

ATF Resetaţi parametrii şi setările modemului la cele din fabrică

AT+++ Întrerupeţi semnalul, treceţi din modul de date la modul de comandă

P Semnifică apelare de tip puls

T Semnifică apelare de tip ton

W Indică faptul că modemul va aştepta


Conexiunea fără fir

Se pot conecta mai multe calculatoare fără a se utiliza cablu de reţea, utilizând o cone-
xiune fără fir (Wi-Fi) care se bazează pe unde radio.

Debitul într-o conexiune wireless, 802-11G

Conexiune Debit teoretic Debit real

Wi-Fi 802-11B 54 Mbps 800 Ko/s

Wi-Fi 802-11G 54 Mbps 4 Mo/s

Fast-Ethernet 100 Mbps 90/100 Mbps

Gigabit Ethernet 1 Gbps

În concluzie, o conexiune fără fir va fi destul de rapidă pentru o conexiune Internet ac-
tuală: de la 8 la 20 Mbps .

În acelaşi timp, pentru schimbul de fişiere între calculatoare, debitul va fi inferior unei
conexiuni cu fir, Ethernet.

O „extensie” de la norma 802-11G este Super G 108 Mbps (sau G+) permite un debit
teoretic de 108 Mbps. Conexiunea Wireless se foloseşte atunci când:

- nu este posibilă o conexiune prin cablu, sau este dificil de realizat,

- se utilizează mai multe calculatoare portabile, pentru a nu se supraîncărca reţeaua.

Calitatea conexiunii:

Calitatea conexiunii depinde de amplasarea calculatoarelor,

- este mai simplu dacă PC-urile sunt la acelaşi etaj,

- este dificila dacă PC-urile sunt în încăperi diferite, cu pereţi de beton armat iar distanţa
dintre ele este prea mare.

Pentru amplificarea semnalului se pot folosi 2 amplificatoare de semnal sau un amplifi-


cator şi o antenă.
Modurile de conectare

Sunt posibile 2 moduri:

- modul ad-hoc (punct cu punct) pentru legarea a 2 sau mai multe calculatoare
între ele,

- modul infrastructură , pentru conectarea calculatoarelor prin intermediul unei


borne Wi-Fi sau al unei staţii de acces (punct de acces – AP)

Modemurile de routare actuale (LiveBox, FreeBox) asigură conectarea PC-urilor la In-


ternet şi permit schimbul de fişiere.

Plăcile Wi-Fi pot fi :


- plăci cu format PCI,
- plăci cu PCMCIA (pentru PC portabile),
- cheie USB Wi-Fi (pentru conectarea rapidă, sau pentru Laptopuri fără port PCMCIA)

Din ce în e mai multe calculatoare au încorporată în placa de bază o placă wireless.

Norme Wi-Fi (acestea evoluează de la o zi la alta)

Norma Debit Caracteristici

802-11b 11 Mbps Primele plăci

802-11g 54 Mbps Standardul actual

802-11g+ 108 Mbps Standard îmbunătăţit

802-11n 300 Mbps Noua normă introdusă pentru gestionarea MIMO (*).
este disponibilă din 2008
Sugestii metodologice

UNDE PREDĂM? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o


sală care are videoproiector sau flipchart, laborator de tehnică de calcul

CUM PREDĂM?

Se recomandă utilizarea calculatoarelor pentru activităţile de fixare a noilor cu-


noştinţe

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 3-4 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

• Fişe de documentare

• Activităţi de învăţare

3.1.1. Alegerea modemului şi montarea acestuia

3.1.2. Realizarea conexiunii fără fir

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


IV. Fişa rezumat

Unitatea de învăţământ __________________

Fişa rezumat

Clasa ________________
Profesor______________________

Competenţa Competenţa
Nr. Nume şi pre- Competenţa 1
2 3 Observaţii
Crt. nume elev
A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3
1 zz.ll.aaaa 3
2
3
4
...
Y

3
zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile
vizate prin activitatea respectivă
V. Bibliografie

1. Ionescu, Dan. (2007). Reţele de calculatoare, Alba Iulia: Editura All

2. Georgescu, Ioana. (2006). Sisteme de operare, Craiova: Editura Arves

3. ***. La www.resurse.org/capitol1.html. 24.04.2009

4. Albu, Ion. (2008). Componente electronice. La www.unsite.ro/pag.html,


23.04.2009

5. ***.http://www.geocities.com/media_h/Romanian_Doc/Networking/FDDI_Fiber_D
istributed_Data_Interface.doc,23.04.2009

6. ***.http://www.networkworld.ro/ Ştiri network,23.04.2009

7. , ***wikipedia – 9 mai 2009

8. ***.http://www.commentcamarche.net/contents/practique/carteres.php3,23.04.20
09

9. ***.http://www.commentcamarche.net/contents/practique/vpm-xp.php3 ,
23.04.2009

10. ***.http://www.commentcamarche.net/contents/practique/resau,23.04.2009

11. ***.http://www.zebulon.fr/dossier /,23.04.2009

12. ***. http://www.zebulon.fr/dossier/31-servuces.html ,23.04.2009


Instalarea unui sistem de operare de reţea

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................... 2

II. Documente necesare pentru activitatea de predare .................................................... 3

III. Resurse ...................................................................................................................... 4

Tema 1. Introducere în sistemul de operare. ............................................................... 4

Fişa suport. Scopul utilizării unui sistem de operare în reţea şi cerinţe de sistem. ... 4

Tema 2. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare ............................................. 9

Fişa suport. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare.................................... 9

Tema 3. Instalarea sistemului de operare pentru reţea .............................................. 16

Fişa suport. Instalarea sistemului de operare pentru reţea..................................... 16

Tema 4. Configurarea sistemului de operare pentru reţea ......................................... 33

Fişa suport. Configurarea sistemului de operare pentru reţea................................ 33

Organizational Units – OU – (Unităţi organizaţionale) ............................................ 59

IV. Fişa rezumat ............................................................................................................ 88

V. Bibliografie ................................................................................................................ 89
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul Instalarea unui sistem de operare de reţea pentru care a fost elaborat
materialul, are alocate un număr de 125 ore, din care:

Laborator tehnologic 60 ore

Activităţi de predare 65 ore

Parcurgerea modulului se face in săptămânile S3 – S7, anul II de studiu.

Competenţa/Rezultatul Fişe suport


Teme
învăţării

Investighează tipul, distribuţia • Tema 1. Introducere • Fişa suport: Scopul


şi versiunea sistemului de în sistemul de utilizării unui sistem de
operare. operare. operare în reţea şi
cerinţe de sistem.

Pregăteşte sistemul de calcul • Tema 2. Pregătirea • Fişa suport: Pregătirea


pentru instalare sistemului de calcul sistemului de calcul
pentru instalare pentru instalare

Instalează sistemul de • Tema 3. Instalarea • Fişa suport: Instalarea


operare pentru reţea sistemului de operare sistemului de operare
pentru reţea pentru reţea

Configurează sistemul de • Tema 4. Configurarea • Fişa suport:


operare sistemului de operare Configurarea sistemului
pentru reţea de operare pentru reţea

Absolventul învăţământului postliceal cu specialitatea Administrator reţele locale şi


de comunicaţii trebuie să fie capabil să utilizeze echipamentele reţelelor de
calculatoare, să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să
cunoască şi aplice topologii de reţele locale (LAN) şi reţele globale (WAN), modele de
referinţă OSI (Open System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru
cablarea structurată, router-e în conformitate cu standardele în vigoare.
II. Documente necesare pentru activitatea de predare
Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente


de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat


– www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ
preuniversitar

Alte surse pot fi: materiale pe CD atasat


III. Resurse

Tema 1. Introducere în sistemul de operare.

Fişa suport. Scopul utilizării unui sistem de operare în reţea şi cerinţe de


sistem.

Această fişă vizează competenţa individuală: Investighează tipul, distribuţia şi


versiunea sistemului de operare.

Spre deosebire de un sistem de operare obişnuit (SO), sistemele de operare în reţea


(NOS) furnizează funcţii de reţea, servicii de reţea, capacitatea multiuser, multitasking,
securitate, partajarea resurselor şi administrarea centralizată a reţelei.

Un sistem de operare pentru retea are urmatoarele caracteristici:

• Permite accesul mai multor utilizatori

• Executa aplicatii multi-user

• Este robust si redundant

• Ofera securitate crescuta in comparatie cu sistemele de operare de tip desktop

NOS trebuie să aibă un nucleu robust pentru a evita erorile şi întreruperile. Este
deosebit de important ca nucleul NOS să poată gestiona mai multe procese,
împiedicând astfel blocarea altor părţi ale sistemului.

NOS utilizează sistemele de fişiere care permit stocarea rapidă şi sigură a informaţiilor.

Enumerăm câteva exemple de NOS:

• Microsoft Windows: NT 3.51, NT 4.0, 2000, XP, 2003, 2008. Sistemele de operare
Windows Server folosesc o baza centrala de date numita Active Directory pentru
administrarea resurselor de retea.

• Novell NetWare: NetWare 3.12, IntraNetWare 4-11, NetWare 5.0 şi 5.1

• Linux cu distribuţiile : Red Hat (şi proiectul Fedora), Caldera, SuSE, Debian,
Slackware, Mandriva, etc.

• Unix: Diferite organizatii au oferit solutii proprietare de sisteme de operare bazate pe


UNIX: HP-UX, Sun Solaris, BSD, SCO, şi AIX.
Cele mai folosite NOS sunt Windows şi Linux; sisteme de operare care oferă clienţilor şi
utilizatorilor posibilitatea de a realiza o comparaţie şi alegere clară. Sistemul Windows a
fost comercializat de la început ca un sistem de operare desktop cu o interfaţă grafică
prietenoasă (GUI), evoluând ulterior ca sistem de operare în reţea. Linux-ul a fost
conceput iniţial ca un sistem de operare în reţea, distribuit gratuit (sub licenţă
GNU/GPL), utilizând pentru administare o interfaţă în linie de comandă (CLI). Ulterior,
când a devenit mai cunoscut, a început să migreze către sisteme de tip desktop, fiind
însoţit şi de o interfaţă grafică prietenoasă(GUI). Menţionăm că există distribuţii sau
versiuni de Linux comerciale, dar marea mojoritate sunt distribuite gratuit, incluzând şi
codul sursă.

Compatibilitatea hardware

Sistemul de operare Windows 2000 Server necesită cerinţe de hardware care trebuie
îndeplinite pentru a ca toate componentele să funcţioneze corect sau ca sistemul de
operare să se instaleze.

Pentru instalarea şi funcţionarea corectă a sistemului de operare este necesar să fie


satisfăcute două criterii:

- componentele trebuie să îndeplinească cerinţe minimale de instalare

- componentele trebuie să se afle pe lista de compatibilităţi hardware

Cerinţele minime de hardware ale unui sistem de operare de reţea Windows Server :

Cerinţe hardware Valoare

Frecvenţă minimă CPU 133 MHz

Frecvenţă recomandată 550 MHz sau mai mare


CPU

Memorie minimă RAM 128 MB

Memorie RAM 256 MB sau mai mare


recomandată

Spaţiu HDD 1 GB sau mai mare


Alte echipamente periferice utilizate:

• Monitor VGA sau cu rezoluţie mai mare

• Tastatură

• Mouse (opţional)

• Pentru instalarea de pe suport optic este necesară existenţa unei unităţi


CD/DVD.

Sugestii metodologice

Pentru vizualizarea cerintelor minime specifice fiecărei versiuni Windows se recomandă


consultarea adresei producătorului: www.microsoft.com

În funcţie de versiunea de NOS utilizată se va analiza compatibilitatea sistemului de


operare şi a aplicaţiilor software cu echipamentul.

Lista de compatibilităţi harware (HCL)

Majoritatea sistemelor de operare au o lista de compatibilitati hardware care poate fi


gasita pe pagina producatorului. Lista de compatibilităţi hardware (HCL – Hardware
Compatibility List) reprezintă lista de componente hardware care au fost complet
testate, de compania Microsoft, si care functioneaza corect cu sistemul de operare
Windows Server. Componentele enumerate în lista HCL sunt garantate că funcţionează
sub Windows cel puţin la minimum.

Trebuie ştiut că, deşi pe lista HCL se găsesc multe produse (ceea ce înseamnă că
fabricantul pune la dispoziţie un driver pentru un dispozitiv creat pentru Windows şi a
fost testate şi funcţionează), nu se vor afla toate. Totuşi, orice probleme legate de driver
trebuie comunicate fabricantului.
Sugestii metodologice

Se poate consulta fişierul hcl.txt (harware compatibility list) aflat fie pe CD-ul cu
kit-ul de instalare sau pe site-ul producătorului.

Compatibilitatea software

Pe lângă compatibiliatatea hardware este necesar să ne asigurăm că elementele


software sunt compatibilile cu sistemul Windows 2000 Server. Această compatibilitate
software se referă nu numai la instalarea şi funcţionarea sistemului de operare
Windows, ci şi la aplicaţiile care mai înainte funcţionau sub DOS, Windows 9x sau
Windows NT. Există posibilitatea ca unele elemente software să nu mai funcţioneze sau
să nu mai funcţioneze corespunzător sub Windows 2000 Server.

Sugestii metodologice

Pentru a verifica elementele dumneavoastră de software, se poate consulta site-ul de


compatibilităţi http://www.microsoft.com/Windows2000/upgrade/compat/default.asp.

Acest site permite căutarea produselor software on-line, pentru verificarea


compatibilităţii, sau se poate descărca un analizator (Readiness Analyser) care va
verifica elementele hardware si software off-line. După căutare este returnată o listă
care indică starea produsului respectiv. Dacă un produs nu este găsit, se poate
contacta comerciantul de software sau a se testa de către dumneavoastră.
Sugestii metodologice

UNDE? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o sală care are
videoproiector.

CUM?

Se recomandă consultarea site-ului corporaţiei Microsoft pentru documentarea


asupra procesului de instalare a sistemului de operare de reţea.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 2-3 elevi.

Ca materiale suport se pot folosi:

- Se recomandă consultarea site-ului corporaţiei Microsoft pentru documentarea


asupra procesului de instalare a sistemului de operare de reţea.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


Tema 2. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare

Fişa suport. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare

Această fişă vizează competenţa individuală: Pregăteşte sistemul de calcul pentru


instalare.

Există câţiva factori care trebuie luaţi în considerare şi evaluaţi atunci când se
instalează sistemul de operare Windows 2000 Server (fie ca o nouă instalare, fie ca o
modernizare). Aceşti factori cuprind: compatibilitatea hardware, compatibilitatea
software, dimensionarea discului şi a partiţiei.

Activităţile premergătoare instalării Windows Server 2000 sunt:

- Configurare BIOS astfel încât calculatorul să caute secvenţa de boot pe unitatea


optică

- Introducerea în unitatea optică a CD-ul boot-abil cu imaginea sistemului de operare


Windows Server 2000.

Înainte de a începe instalarea sistemului de operare Windows Server 2000 trebuie să


se aibă în vedere:

1. Achiziţionarea softului – Windows 2000 Server – soft a cărui licenţă are costuri
destul de ridicate.

2. Compatibilitatea dintre componentele hardware şi sistemul de operare

3. Modalitatea de partiţionare a HDD-lui (număr de partiţii şi capacitatea acestora)

4. Tipul de partiţii care vor fi create (se recomandă partiţii de tip NTFS)

5. Modalitatea de organizare a reţelei (Workgroup sau Domeniu)

6. Rolurile pe care serverul le va avea în reţea (server DHCP, server fişiere, etc.).

Partiţiile discului

Pentru a instala sistemul de operare Windows 2000 Server este necesar un spaţiu de 1
GB într-o singură partiţie, astfel că două partiţii de 500 MB nu vor corespunde. Pentru
instalarea tipică a sistemului se recomandă instalarea pe partiţia activă (de regulă,
unitatea C:). Dacă se doreşte încărcarea dual serverului Windows 2000 cu un alt sistem
de operare, se recomandă instalarea sistemului Windows pe o altă partiţie. In acest caz,
Microsoft va utiliza termeni diferiţi pentru a descrie partiţia de la care porneşte
calculatorul şi cea p care sunt stocate fişierele sistemului de operare:

- termenul „System partition” (partiţie de sistem) pentru a descrie partiţia activă – cea
de pe care sistemul BIOS intenţionează să înceapă încărcarea(de obicei – unitatea
C:). Această ptiţie conţine înregistrarea Master Boot Reecord şi fişierele de sistem
care permit sistemului de operare să preia controlul procesului de încărcare.

- Termenul „Boot partition” (partiţie de încărcare) pentru a descrie partiţia în care sunt
stocate fişierele sistemului de operare Windows 2000 (de regulă, dosarul WINNT).
Acestea sunt fişiere pe care calculatorul cu Windows 2000 Server le utilizează
pentru a completa procesul de pornire şi a rula sistemul de operare. De obicei, se
recomandă instalarea sistemului de operare pe aceeaşi partiţie de pe care se face
încărcarea (partiţia activă), partiţiile Boot şi System se află în aceeaşi locaţie.
Singura situaţie când nu se procedează astfel este atunci când se efectuează
încărcarea duală a sistemului Windows 2000, împreună cu unul sau mai multe
sisteme de operare.

Formatarea partiţiei

Partiţia pe care se doreşte instalarea trebuie formatată. Nu este necesară o formatare


înaintea instalării, deoarece procesul de instalare conţine utilitarul de creare de noi
partiţii, precum şi formatarea acestora. Opţiunile pentru formatarea partiţiilor sunt NTSF,
FAT32. Din motive de securitate, este recomandabil să se formateze toate unităţile de
pe serverul Windows 2000 cu sistemul NTSF.

RAID (Redundant Array of Inexpensive Discs) este o tehnologie de utilizare a mai


multor hard discuri într-o singură entitate pentru a îmbunătăţi performanţa sau
securitatea datelor. Există mai multe tipuri de RAID, fiecare cu avantaje şi dezavantaje.
Tipurile de RAID pe care vrem să le implementam depinde de ceea ce ne dorim mai
mult: fie un nivel mai ridicat de performantâţă, fie o siguranţă mai mare a datelor.
Tehnologia RAID combină mai multe hard discuri fizice într-o singură unitate logică
folosind fie un dispozitiv hardware (controler RAID) fie o aplicaţie software. Cea mai
simplă metodă de RAID, presupune unificarea mai multor partiţii într-un singur volum.

Scopul principal în folosirea arhitecturii RAID este mărirea siguranţei datelor, important
pentru protejarea informaţiilor critice, sau a măriri vitezei. Sistemele RAID pot fi
concepute să ruleze chiar şi în caz de cădere – discurile pot fi schimbate „la cald” şi
datele recuperate automat în timp ce sistemul rulează în continuare. Alte sisteme
trebuie oprite până când datele sunt recuperate. RAID este adeseori folosit la sistemele
cu accesibilitate ridicată, unde este important ca sistemul să ruleze cât mai mult cu
putinţă. De aceea, RAID este în general folosit la servere dar poate fi folosit şi în cazul
staţiilor de lucru.

Tipuri de RAID:

RAID0

Este cea mai performantă metodă de stocare RAID. Este


realizată din hard disc de mărimi egale, a căror capacitate de stocare
este adunată. Avantaj: scrierea/citirea pe mai multe discuri se face
simultan, mărindu-se performanţa totală a matricii. Dezavantaj: lipsa
redundanţei, defectarea oricărui hard disc duce la compromiterea
întregii matrice, datele fiind astfel pierdute.

(poza trebuie schimbată)

RAID1

Folosind două hard discuri în RAID1 informaţia va fi stocatăa


identic pe ambele hard discuri, în oglindă. Oricare din ele cedează,
nu afectează integritatea matricei. Dezavantaje: performanţa este
afectată (scrierea/citirea se face simultan, pe toate discurile); spaţiul
de stocare este de jumătate din suma disc-urilor puse în mirroring.
Este nevoie de un număr par de discuri.

RAID1 se foloseşte atunci când se doreşte o securitate mărită a


datelor importante. Dacă unul din cele două hard discuri cedează,
datele nu sunt pierdute pentru că ele sunt scrise identic pe celălalt hard disc. (poza
trebuie schimbată)

RAID5

Aceasta ofera redundanta de nivel N+1, fiind viabil de la mai


mult de 3 hard discuri într-o matrice. Scrierea informaţiilor de
paritate se face pe toate discurile, astfel ca oricare dintre ele
ar ceda, matricea ramâne intactă. Pentru un număr mare

de discuri este cea mai eficienta metodă, capacitatea de


stocare este data de (capacitatea unui disc)*(numarul de
discuri -1). (poza trebuie schimbată)
Evident, se pot face combinaţii de mai multe RAID-uri între ele, dar cele de mai sus sunt
cele mai des întâlnite. (poza trebuie schimbată)

RAID-ul poate fi făcut la nivel hardware sau software.

(poza trebuie schimbată)

RAID Hardware

Există un controler hardware dedicat, ce înglobează toate funcţiile ce ţin de


RAID. Aceasta este soluţia cea mai bună deoarece controlerul conţine unităţi de
procesare separate, dedicate. Controlerele SCSI sunt în totalitate operate “hardware”.
Este totuşi nevoie de un driver pentru funcţionarea lor. Dezavantaj: preţul ridicat, dar
dacă siguranţa datelor este importantă, este obligatorie prezenţa unui RAID Hardware.

(poza trebuie schimbată)

RAID Software

Acesta se face folosind controlere clasice, IDE sau SCSI. Operaţiunile de


utilizare şi de administrare a hard discurilor sunt făcute de sistemul de operare,
procesorul sistemului având o sarcină în plus.
Instalarea sistemului de operare Windows 2000 Server se poate realiza: prin
încărcarea de pe un CD/DVD; printr-o reţea de partajare; cu ajutorul serviciilor de
instalare la distanţă; utilizând duplicarea discului.

Duplicarea discului reprezintă procesul prin care întreaga unitate de hard disc de
pe un calculator este duplicată pe unitatea de hard disc a altui calculator. Procesul de
duplicare a discului este realizată cu ajutorul programului SYSPREP.EXE (fişier stocat
în fişierul deploy.cab din dosarul \Support\Tools de pe CD-ROM). Pentru duplicare se
vor urmări paşii:

- se instalează şi configurează sistemul de operare pe calculatorul master

- se instalează şi configurează toate aplicaţiile necesare pe calculatorul master

- se rulează programul SYSPREP.EXE de pe calculatorul master

- se crează imaginea unităţii hard disc a calculatorului master(se poate utiliza un


instrument de creare a imaginii -exemplu Norton Gost)

- se copiază imaginea într-o locaţie prtajată din reţea sau pe hard discul calculatorului
ţintă.

Rolul SYSPREP.EXE este acela de a pregăti dsiul pentru duplicare. Programul


SYSPREP.EXE (rulat de la consola Tools Management sau dintr-o linie de comandă)
configurează imaginea discului astfel încât identificatoarele SIDS (Security Identifiers) şi
alte informaţii unice să poată fi eliminate şi gata de a fi create din nou pe calculatorul
ţintă. (Aceasta asigură faptul că nu vor apărea conflicte în interacţiunea cu alte
calculatoare care au acelaşi identificator SID).

Instalarea cu ajutorul serviciilor de instalare la distanţă

Serviciile RIS (Remote Installation Services) oferă posibilitatea instalării sistemului


fără a fi în locul în care se află calculatorul ţintă. Pentru utilizarea acestui srviciu trebuie
rulat programul Remote Installation Services Setup Wizard (Control PanelAdd
Remove Programs Add/Remove Windows Components se selectează caseta de
validare Remote Installation Services).

Se va verifica mai întâi dacă reţeaua are capacitatea de a realiza instalarea la


distanţă.

Pregătirea pentru instalare la distanţă


Este necesar ca un calculator pentru care se opează pentru instalarea la distanţă să
indeplinească una din condiţiile :

- să corespundă specificaţiei Network PC (Net PC) curente, să aibă un adaptor de


reţea configurat ca dispozitiv primar de încărcare în sistemul BIOS, iar contul de
utilizator folosit pentru a efectua instalarea trebuie să aibe dreptul de a crea conturi
de calculator în domeniul din care va face parte.

- să aibă o placă de reţea cu memoria de încărcare ROM Pre-Boot Execution


Environment (PXE) şi un sistem BIOS configurat astfel încât să permită pornirea de
pe memoria ROM PXE.

PXE reprezintă o tehnologie a plăcilor de reţea care le permite acestora să


interacţioneze cu reţeaua, înainte de realizarea efectivă a unei încărcări de sistem de
operare. Aceasta permite plăcii să obţină o adresă TCP/IP cu care să comunice cu
exteriorul.

- să aibă disponibil un disc Remote Boot Disk pentru calculatorul ţintă. În situaţia în
care calculatorul ţintă nu se conformează standardului Net PC şi nu are memorie de
încărcare ROM PXE pe placa de reţea, se poate crea o dischetă de încărcare penru
instalarea la distanţă. Aceasta permite preluarea controlului calculatorului, în scopul
instalării sistemului de operare. O astfel de dischetă se poate crea cu ajutorul
programului RBFG.EXE (din dosarul RemoteInstall/Admin) de pe serverul RIS.
Sugestii metodologice

UNDE? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o


sală care are videoproiector.

CUM?

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 2-3 elevi.

Se poate utiliza un program de sinulare a unui sistem de calcul care


permite instalarea virtuală a unui sistem de operare – exemplu: VMware Server

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


Tema 3. Instalarea sistemului de operare pentru reţea

Fişa suport. Instalarea sistemului de operare pentru reţea

Această fişă vizează competenţa individuală: Instalează sistemul de operare pentru


reţea

Instalare Windows 2000

Se verifică mai întâi cerinţele minime de sistem. Toate componentele hardware din
sistem ar trebui să fie în lista de compatibilitate hardware Microsoft (HCL), listate la
http://www.microsoft.com/hcl. Fişierul HCL este, de asemenea, şi pe CDROM-ul de
instalare de la \ Support \ hcl.txt.

Windows 2000 trebuie să fie instalat pe un disc de bază partiţionat. Discul poate fi
făcută dinamică după instalare.

Actualizări la Windows 2000 Server pot fi făcute din următoarele sisteme:

• Windows NT Server 3.51

• Windows NT 4.0 Server, Terminal Server Edition, and Enterprise Edition


Windows NT 4.0 Server, Windows NT versiunea 3.1 la 3.50 pot fi actualizate la
Windows 2000 de către primul upgrade la Windows NT Server 4.0 sau 3.51.

Windows 2000 este instalat în mod implicit în / Winnt directorul.

Erori de instalare

Erori de instalare sunt înregistrate în baza de eroare de tip. Aceste fişiere sunt
stocate în \ Windir directorul.

• Comsetup.log - "Records COM+ information "

• Mmdet.log - "Stores multimedia device detection information

• Netsetup.log - "Records workgroup and domain membership information "

• Setupact.log - "Logs setup activity chronologically "


• Setupapi.log - "Logs .INF file entries "

• Setuperr.log - "Records setup errors" Setuperr.log - "Inregistreaza setup erori"

Instalarea prin încărcarea de pe o unitate CD-ROM

Se introduce CD-ul în unitatea, se modifică încărcarea de pe unitatea CD-ROM în


BOIS.
Trebuie să fie confirmată intenţia de bootare de pe CD
Programul Setup va porni auomat şi va începe copierea fişierelor, instalarea realizându-
se urmând paşii programului.

 Atunci când este afişată convenţia de acordare a licenţei, apăsaţi tasta F8 pentru a
continua.
 Se alega partiţia pe care se doreşte instalarea sistemului de operare sau se poate
crea o nouă partiţie într-un spaţiu nepartiţionat.

 Dacă partiţia aleasă nu este formatată, se poate realiza formatarea cu sistemul de


fişiere NTSF sau FAT. Dacă se optează pentru formatarea FAT, iar partiţia este mai
mare de 2GB, atunci programul Setup o va formata cu FAT32, în caz contrar, partiţia
va fi formatată cu FAT16.
 În continuare programul Setup va copia fişierele pe unitatea de hard-disc şi va
reporni sistemul, pentru a-l pregăti pentru partea de configurare GUI.
 Programul pornește partea GUI a programului Setup.
 Programul detectează şi instalează dipozitivele.
 Se pot modifica datele locale ale sistemului şi utilizatorului, precum și macheta
tastaturii. Dacă nu sunt personalizate aceste setări, ele vor fi stabilite la English
(United States), iar tastatura va fi configurată US.
 Se intorduc numele utilizatorului și al companiei din care face parte calculatorul.

 După introducerea cheiei produsului se permite, în continuare, indicarea tipului de


licenţă deţinut pentru acest server. Avem opţiunile Per Sever şi Per Seat.
Per Server – este un model de licenţă bazat de licenţă bazat pe conexiuni. În
cadrul acestuia, se achiziţionează câte o licenţă pentru fiecare calculator.

Per Seat – acordă efectiv dreptul unui utilizator de a se lega la mai multe servere.

 În continuare, în caseta Computer Name and Administrator Password, se


configurează un nume pentru calculator şi o parolă pentru contul de administrator.
 Se selectează componentele Windows 2000 opționale pe care d orim să le instalăm
în acest moment (acestea pot fi adăugate ulterior, dacă este necesar).

 Se configurează tipul de grup de rețea căreia îi aparține calculatorul.


 După alegerea componentelor opţionale pe care vrem să le instalăm, serverul este
instalat şi putem îndepărta CD-ul şi reporni calculatorul.
După ce Windows 2000 Server este instalat, multe dintre serviciile selectate trebuie să
fie configurate pentru a deveni operaţional.

Următoarele servicii apar în caseta de dialog Windows 2000 Server, atunci când este
pornit.

Instalare reţelei
Din caseta de configurare se alege opțiunea Networking.

Selectăm opţiunea Network and Dial-up Connections

Click dreapta pe Local Area Connection şi selectaţi Properties.


Local Area Connection Properties

Se selectează Internet Protocol (TCP / IP) şi selectaţi Properties.


TCP / IP Properties
Se introduc: adresa IP, masca, gateway-ul, respectiv DNS-ul.
Sugestii metodologice

UNDE? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o


sală care are videoproiector.

CUM?

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 2-3 elevi.

Se poate utiliza un program de sinulare a unui sistem de calcul care


permite instalarea virtuală a unui sistem de operare – exemplu: VMware Server

Pentru instalarea avem nevoie de CD-ul Windows 2000 Server, cu licențiat.

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


Tema 4. Configurarea sistemului de operare pentru reţea

Fişa suport. Configurarea sistemului de operare pentru reţea

Această fişă vizează competenţa individuală: Configurează sistemul de operare pentru


reţea.

Active Directory

Pentru ca Windows 2000 Server pentru a deveni un controler de domeniu, Active


Directory trebuie să fie instalate pe sistem.

Caracteristici:

• Resursele reţelei sunt uşor de găsit.

• Utilizeaza politicile de grup pentru mai o administrare uşoră

• Scalabilitatea

• Flexibilitate, cu posibilitatea de a adăuga noi clase, atribute, şi obiecte.

• Securitateintegrată

• Extensibilitate

• Lucru de pe orice reţea.

Structura:

Domeniul este unitatea de bază în structura de Active Directory. Active Directory


include:

• O bază de date cu informaţii despre utilizatorii de reţea şi resursele.

• Un serviciu de gestionare a bazei de date.

Active Directory este organizat ierarhic şi conţine informaţii despre:

• Conturi de utilizator

• Calculatoare

• Foldere partajate

• Imprimante
Active Directory depinde şi necesită Domain Name Service (DNS) care urmează să fie
implementate în reţea.

Funcţii

• Autorizarea utilizatorilor – utilizatorii se pot loga şi sunt autentificaţi pe bază de


utilizator și parolă unică.

• Autorizarea accesului la resurse – pentru fiecare resursă din rețea se pot crea
liste de acces care specifică permisiunile pe care le au utilizatorii sau grupuri
asupra resurselor respective.

• Administrarea centralizată a tuturor stațiilor de lucru, a serverelor din rețea.

• Aplicarea consistentă a unor politici de securitate în cadrul re țelei. –


utilizatorii pot avea unele drepturi administrative pentru a avea acces la unele
părţi din baza de date Active Directory.

Obiecte :

Active Directory include obiecte:

• Domain (Domeniu)

• Organizational Unit (OU) – (Unitatea organizaţională) - conţin fie obiecte şi /


sau alte unităţi organizaţionale şi este, de asemenea, numit container de obiecte.
OU simplifică administrarea, deoarece permite organizarea de obiecte şi alte
OUs (este scopul principal).

• Group (Grupul)

• User (Utilizator)

• Computer (Computer)

• Contact (Contact)

• Shared folder (Folder partajat)

• Printer (Imprimanta)

A domain tree este un grup ierarhic de unul sau mai multe domenii care au acelaşi
domeniu rădăcina.

Structura bazei de date Active Directory


Toate bazele de date au o schemă, care reprezintă de fapt, un set de reguli, care
guvernează structura bazei de date - tipurile de obiecte si atributele - care pot fi
conţinute în baza de date. Schema conţine o listă cu toate clasele şi atribute în pădure.

Schema monitorizează:

• Classes (Clasele)

• Class attributes (Atributele clasei)

• Class relationships (Relaţiile clasei)

• Object relationships (Relaţiile dintre obiect)

Baze de date Active Directory este stocată în directorul SystemRoot \ NTDS. Fişierul
ntds.dit conţine directorul şi schema de date, iar fişierul schema.ini conţine informaţii
pentru controlul securităţii Active Directory şi de creare implicită a directorul. Modificările
în baza de date sunt stocate temporar în fişierele jurnal din acest director până când
modificările în baza de date sunt finalizate.

A forest (pădure) este un set din toate domeniile dintr-o organizaţie de reţea. Se
compune din unul sau mai mulţi trees (arbori). Un tree (arbore) reprezintă un nume de
spaţiu în Active Directory. Un Global Catalog (catalog global) este un index de căutare
cu date despre toate obiectele dintr-o pădure. Schema este stocată în catalog global.
Doar informaţiile necesare pentru a găsi un obiect sunt stocate în catalog global. Când
primul controler de domeniu din pădure este stabilit, un catalog implicit este creat
automat de pe acel controler.

Securitatea Active Directory

Următoarele componente sunt utilizate pentru implementarea securităţii Active


Directory:

• Security Descriptors (Descriptori de Securitate) - Fiecare obiect are un


descriptorul de securitate care:

o Defineşte permisiunile care pot fi atribuite obiectului sau tipului de obiecte.

o Conţine identificatorul de securitate al obiectului (SID), care identifică


proprietarul (principiul securităţii) obiectului.

o Conţine orice grup de identificare de securitate (SID), care este folosit


pentru compatibilitate cu sistemele care nu au fost create de către
Microsoft.

• Access Control Lists (ACL) (Liste de control al accesului), care sunt cuprinse în
descriptori de securitate:
o Discretionary Access Control List (DACL) - Contine principiul de securitate
SIDS, ce dă permisiunea pentru un obiect.

o Security Access Control List (SACL) – (Lista de control al accesului de


Securitate) - Defineşte controlul listei de evenimente pentru anumite
obiecte.

• Security Identifiers (SIDs) – (Identificatori de securitate) - acestea sunt


întotdeauna numere unice într-o pădure, care sunt folosite pentru a identifica
obiectele. Există două tipuri de SID:

o Owner SID (SID-ul proprietarului)

o Group SID (SID-ul grupului)

Există două părţi dintr-un SID, care sunt:

o Domain - Identifică domeniu obiectul în care a fost creat.

o Relative Identifier (RID) - Specifică contul de domeniu al obiectului creat.

• Security Principles – (Principiile de Securitate) - Obiecte care au asignate


permisiuni şi fiecare conţine identificatorii de securitate. Acetestea sunt:

o User (Utilizator)

o Computer (Computer)

o Group (Grupul)

Instalarea Active Directory (AD)

Active Directory trebuie să fie instalat pe servere Windows, care urmează să fie
controlere de domeniu Windows. Acesta poate fi instalat pe Windows 2000:

• Server

• Advanced Server

• Datacenter Server

Când Active Directory este instalat pe un calculator, acel computer este promovat de
către Active Directory la un controler de domeniu. În cazul în care computerul este
primul controler de domeniu, se creează o bază de date Active Directory, dacă nu este
în primul controler, ea devine o copie a bazei de date cu acces pentru scriere şi citire.

Cerinte minimale AD:

• Computerul trebuie să fie Windows 2000 Server, Advanced Server sau


Datacenter Server.
• Cel puţin un volum de pe computer trebuie să fie formatat cu NTFS.

• DNS trebuie să fie activ în reţea înainte de a instala AD sau să fie instalat în
timpul instalării AD-ului.

• Computerul trebuie să aibă protocolul IP instalat şi să aibe o adresă IP statică.

• Ora şi zona de informaţii trebuie să fie corecte. Simple Network Time Protocol
(SNTP) (RFC 1769) sincronizează timpul în reţeaua de calculatoare.

Procesul de instalare

Aveţi posibilitatea să instalaţi Active Directory, prin selectarea Start - Run, şi tastaţi
dcpromo.exe în caseta de text, sau urmând paşii:

1. Administrative Tools. (Instrumente de administrare)

2. Selectaţi Configure Your Server

3. Selectaţi Active Directory Installation Wizard


Controlerele de domeniu

Când Active Directory este instalat pe un computer Windows 2000 Server, computerul devine
un controler de domeniu. Controlerele de domeniu sunt folosite pentru autentificarea
utilizatorilor şi pentru controlul accesului la obiecte din domeniu. Un domeniu Windows este o
structură organizatorică parţială sau integrală, care poate sau nu să coincidă cu domenii DNS pe
internet. Fiecare controler de domeniu contine o “replică” (dublură), care este o copie a
directorul domeniului.
Creare Domain Controller

Se alege dacă controlerul de domeniu este primul controler de domeniu, în domeniul


sau dacă aceasta se va alătura un domeniu deja existent.

Selecţie de Domeniu Tree (Arbore)


Se selectează una din variantele de creare a domeniului de arbori: prima implică un nou
domeniu de arbore este creat de noi, sau acest domeniu va fi un subarbore de domeniu
dintr-un alt domeniu de arbori deja existent.
Crearea unei noi “păduri” în domeniu de arbori sau alăturarea acestuia la o “pădure”
deja existentă.
Crearea unui nou Domain Name

NetBIOS Domain Name


Baza de date şi locaţii “jurnal” – locaţia pentru baza de date AD, respectiv pentru
jurnal (pot fi pe hard-discuri diferite)

Volumul de sistem public – locaţia în care vor fi memorate copii ale datelor publice ale
domeniului.
Configurare DNS

Permisiuni – stabilirea permisiunilor pentru utilizatori si grupul de obiecte la care va


avea acces.
Active Directory Services Restore Mode Administrator Password – parola cu care
administratorul se va loga atunci când se va porni serviciul de restaurare AD.
Caseta de configurare

Finalizarea instalării Active Directory


Active Directory – utilizatori şi computere

Grupuri şi utilizatori locali

Grupurile locale sunt utilizate pentru a controla accesul la resurse de pe anumite


calculatoare, indiferent dacă acestea sunt dosare de date sau imprimante.

Sunt trei tipuri de grupuri:

- Grupuri universale – pot fi formate din membri (persoane sau calculatoare) sau alte
grupuri din orice domeniu din cadrul unei păduri Active Directory. Ele pot fi utilizate
pentru a acorda accesul la orice resurse din cadru pădurii.

- Grupuri globale – pot conţine grupuri globale sau utilizatori din domeniul în care sunt
create şi pot fi adăugate în orice grupuri universale sau grupuri locale ale domeniului
din cadrul pădurii.

- Grupuri locale – pot conţine grupuri globale din domeniul în care există, grupuri
universale din cadrul pădurii sau membrii ai pădurii. Sunt utilizate pentru a acorda
accesul numai la resursele domeniului, în domeniul în care ele există.
Administrarea Active Directory

În Start – Administrative Tools – Selectaţi Configure Your Server.

Se alege opțiunea Manage


Meniul include opţiunile:

• Acţiune

• Vedere

Opţiuni ale meniului:

Acţiuni (când este efectuată opţiunea)


Opţiunea Doman ForeignSecurity
Domeniul Încorporate Calculatoare Utilizatorii
Controlere Principals
Delegat de
Da Nu Da Da Da Da
control
Adăugaţi
membrii la Nu Nu Nu Da Nu Nu
un grup
Găsirea Da Da Da Da Da Da
Conectarea
Da u Nu Nu Nu Nu
la Domeniu
Conectarea
la Domain Da Nu Nu Nu Nu Nu
Controller
Operaţii
Da Nu Nu Nu Nu Nu
Masters
New Da Da Da Da Da Da
Toate
Da Da Da Da Da Da
Activităţi>
New
Da Da Da Da Da Da
Window
Actualizează Da Da Da Da Da Da
Lista de
Da Da Da Da Da Da
export
Proprietăţi Da Da Da Da Da Da
Ajuta Da Da Da Da Da Da

Opţiunile de meniul Nou şi All Tasks au următoarele subopţiuni suplimentare:

• New (Nou)

o Computer(Computer)

o Contact (Contact)

o Group (Grupul)

o Organizational Unit (Unitatea organizaţională)


o Printer (Imprimantă)

o User (Utilizator)

o Shared Folder (Folder partajat)

• All Tasks – Aceste sarcini pot fi selectate în meniul principal de mai sus.

o Delegate Control

o Find

o Connect to Domain

o Connect to Domain Controller

o Operations Masters

Creare computer în AD

Din meniu selectaţi:

1. Action (Acţiune )

2. New (Nou )

3. Computer (Computer )

New Computer
Introduceţi numele computerului şi faceţi clic pe Next.
Vizualizare/Administrare - clic pe Computers pentru a vedea nodul computer în
Active Directory.
Crearea de utilizatori

Builtin Users (Utilizatorii încorporaţi)


meniu selectaţi:

1. Action (Acţiune)
2. New (Nou)
3. User (Utilizator )
Utilizator nou

Parola utilizatorului
Terminare creare utilizator
Proprietăţile utilizatorilor

Pentru a deschide caseta de proprietăţi a utilizatorului:

• Click dreapta pe un nume de utilizator şi selectaţi Properties.

• Selectaţi numele de utilizator, selectaţi Action din meniu şi selectaţi Properties

Eticheta General
Eticheta Adresa

Eticheta Account (Contul) – se pot configura diferite opțiuni legate de contul utilizator
Eticheta Profil

Eticheta Telefoane
Eticheta Organizaţia

Eticheta Remote Control


Eticheta Terminal Services Profile

Eticheta Membru al
Eticheta Dial-in

Eticheta Environment
Eticheta Sesiuni

Organizational Units – OU – (Unităţi organizaţionale)


OU – Unităţile organizaţionale sunt numite containere de obiecte, deoarece acestea
ajută la organizarea informațiilor sub formă de director şi poate conţine alte obiecte,
inclusiv alte OUs. Unităţile organizaţionale permit crearea de subdomenii care sunt, de
asemenea, numite logic domenii.

Organizational Unit poate conține:


• Computer (cele din domeniu sunt publicate în mod automat) - staţii de lucru
specifice.

• Contact (automat publicate) – conturi de utilizatori/administratori pentru anumite


obiecte din Active Directory

• Group (automat publicate) - grupuri de conturi de utilizator care fac gestionarea


mai uşoară.

• Organizational Unit (Unitatea organizaţională) (automat publicate) - folosite


pentru a crea o ierarhie a obiectelor AD. Alte unităţi organizaţionale pot fi
conţinute în interiorul unei unităţi organizaţionale.

• Printer (cele mai multe sunt publicate în mod automat) – Imprimante

• User (automat publicați) – utilizatori

• Shared folder – (Folder partajat) - folosit pentru a partaja fişiere.

Group Policy

Politicile locale și de grup de pe un server membru Windows 2000 permit controlul


mediului în care îi este permis unui utilizator să opereze. În timp ce profilurile
înregistrează ceea ce a făcut un utilizator și modul în care este configurată suprafața
de lucru, aceste politici definesc ceea ce utilizatorul poate să facă.
• În Active Directory Users and Computers se efectuează clic dreapta pe domeniu
sau pe unul dintre obiectele pentru care aplicăm politica locală/de grup, selectăm
opțiunea Properties.

• În caseta de dialog Domain Properties se alege tabulatorul Group Policy.


• Se efectuează dublu clic pe opțiunea Default Domain Policy, afișată în caseta
Group Policy Object Links.

• Din caseta de dialog Group Policy expandați arborele Default Domain Policy, și
se stabilesc diferite valori pentru politica acelui drept pe care dorim să-l stabilim.
• De exemplu, putem stabili dacă comanda Run se va găsi sau nu în meniul Start.
• Se alege Start Menu&Taskbar – Remove Run meniu from Start Menu
Windows 2000 DNS

Domain Name System (DNS) este un sistem distribuit de păstrare şi interogare a


unor date arbitrare într-o structură ierarhică. Cea mai cunoscută aplicaţie a DNS este
gestionarea domeniilor în Internet.

Caracteristicile sistemului de nume (DNS) sunt:

• foloseşte o structură ierarhizată;

• deleagă autoritatea pentru nume;

• baza de date cu numele şi adresele IP este distribuită.

Fiecare implementare TCP/IP conţine o rutină software (name resolver) specializată în


interogarea serverului de nume (DNS) în vederea obţinerii translatării nume/adresă IP
sau invers.

Există 2 tipuri de rezoluţie de nume:

• recursivă (name resolverul cere serverului de nume să facă translatarea);

• iterativă (name resolverul cere serverului de nume să îi furnizeze adresa IP a


unui server care poate face translatarea).

Tipic, procesul de rezoluţie a numelor se desfăşoară astfel:

1. Name resolverul primeşte de la o aplicaţie client TCP/IP un nume; acesta


formulează o interogare primului server de nume din lista serverelor;

2. Serverul de nume (DNS) determină daca este mandatat (autorizat) pentru


domeniul respectiv (dacă există configurată o zonă DNS care conţine numele
respectiv);

3. Dacă este autorizat, transmite răspunsul clientului;

4. Dacă nu, transmite o interogare altui server de nume pentru un răspuns


autorizat; obţine răspunsul autorizat şi transmite clientului un răspuns
neautorizat; totodată stochează răspunsul local pentru a răspunde la alte cereri
pentru acelaşi nume.

5. Resolverul de nume transmite răspunsul aplicaţiei utilizator şi îl păstrează într-un


cache pentru o anumită perioadă;

6. Dacă name resolverul nu primeşte un răspuns într-un anumit timp, transmite


cererea următorului server de nume din listă. Când lista este epuizată, va genera
o eroare.
Zone DNS:

• Forward lookup zone

• Reverse lookup zone

• Standard primary zone

• Active Directory integrated zone

• Standard secondary zone

Instalarea Microsoft DNS Server

1. Click Start - Control Panel - Add or Remove Programs.

2. Click Add or Remove Windows Components.

3. click in lista Networking Services - Details.


4. Selectaţi caseta Domain Name System (DNS) apoi OK.

5. Clic Next.

6. inseraţi CD-ul de instalare al Windows-ului 2000 Server.

7. in caseta Completing the Windows Components Wizard, clic Finish atunci


când s-a terminat.

8. Închideţi fereastra Add or Remove Programs.


Configurarea DNS

• Clic Start, - Programs - Administrative Tools - DNS.

• Clic dreapta - Forward lookup zones - New Zone

• Se deschide fereastra New Zone Wizard - Next.


Se solicită o zonă de tip. Tipurile de zone includ:

• Zona primară: Creează o copie a unei zone care pot fi actualizate direct de pe
acest server. Această zonă este de informaţii stocate fişier text *.dns

• Zona secundară: o standard zonă secundară de copii ale tuturor informaţiilor de


la master serverului DNS. Un server DNS poate fi un Active Directory, primar,
secundar sau zona care este configurat pentru zona de transferuri.

Nu puteţi modifica în zona de date pe un server DNS secundar.

• Zona Stub: Un rest de zonă conţine numai acele înregistrări ale resurselor care
sunt necesare pentru a se identifica cu autoritatea serverelor DNS pentru
această zonă. Aceste resurse includ înregistrări Name Server (NS), Autoritatea
de Start (SOA).

• Zona integrată în Active Directory – există, de asemenea, o opţiune pentru a


stoca zona în Active Directory. Această opţiune este disponibilă numai dacă
serverul DNS este un controler de domeniu.

• Noua forward lookup zone trebuie să fie primară sau Active Directory-integrat
de zonă, astfel încât să poată accepta actualizări dinamic. Faceţi clic pe
Primary, apoi faceţi clic pe Next
• Noua zonă conţine înregistrări de localizare pentru acest Active Directory –
domeniul de bază. Denumirea zonei trebuie să fie acelaşi cu numele de Active
Directory, sau sa fie un DNS (logic) pentru acest nume. De exemplu, în cazul în
care Active Directory pe baza de domeniu este numit "support.microsoft.com",
zona de nume valide sunt: "support.microsoft.com"

• După acceptarea numelui implicit pentru noua zonă, Faceţi clic pe Next.

• După acceptarea numelui implicit pentru noua zonă, clic pe Next.


• Finalizarea creării zonei
Monitorizarea DNS

Selectaţi Start, Programs, Administrative Tools, DNS.

Selectați numele serverului DNS, selectaţi Action – Properties şi faceţi clic pe tab-ul
de monitorizare.

Avem:

• Interfaces

• Forwarders

• Advanced

• Root Hints Root

• Logging (jurnalizarea) - folosita pentru a seta opţiunile de logare pentru a fi


trimis la fişier SystemRoot \ system32 \ dns \ dns.log. Opţiunile reprezentând
evenimente sunt: Interogare DNS, Anunţ, Update, Întrebări, Răspunsuri,
trimitere, primire, UDP, TCP, Full pachete, şi scriere.

• Monitoring - Monitorizarea
Caseta de dialog Proprietăţi a Zonei:

File:

• General - secţiunile:

o Status - starea este indicată şi de un buton Pause ce permite întreruperea


DNS-ului.

o Zone type - are un buton Change care permite stabilirea tipului zonei:
standard primar, standard secundar, integrate - Active Directory.

o Allow dynamic updates - Actualizări dinamice ce pot fi permise de la DHCP


servere.

• Start of Authority (SOA) - să corespundă cu SOA proprietăţile enumerate mai


sus.
o Serial number (Numărul de serie)

o Primary server (Primar server)

o Responsible person (Persoana responsabila )

o Refresh interval (Intervalul de reîmprospătare)

o Retry interval (Reîncercaţi interval)

o Expires after (Expiră după )

o Minimum (default) TTL Minim (implicit) TTL

o TTL for this record - TTL pentru acest record

• Name Servers

• WINS - Controlează dacă WINS este folosit pentru a rezolva numele în această
zonă.

• Zone Transfers – (Zona Transferuri) - Determină modul cum cererile pentru


zona de transferuri de la alte servere sunt manipulate. Aceste opţiuni sunt:

o Fără zonă de transferuri.

o Zona permite transferuri numai la anumite servere enumerate în această


filă.
o Zona permite transferuri de la servere enumerate la serverele numai din
aceasta fila.

o Zona permite transferuri de la orice server.

• Security (Securitate)

Windows 2000 DHCP

Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP) este utilizat pentru a desemna în


mod automat TCP / IP, adrese de la clienţi, împreună cu masca subreţelei, gateway
implicit, şi a serverului DNS.

Două moduri de un computer pentru a ajunge la adresa IP:

• Folosirea DHCP de pe un server DHCP.

• Configurare manuală
Scopuri DHCP

• Scope - Domeniul de aplicare - O serie de adrese IP pe care serverul DHCP poate


aloca pentru clienţi, care sunt, dintr-o subreţea.

• Superscope - O serie de adrese IP, care cuprinde mai multe reţele. Server-ul
DHCP poate atribui aceste adrese pentru clienţi, care sunt pe mai multe subrețele.

• Multicast scope - O serie de adrese de clasă D de la 224.0.0.0 la 239.255.255.255


care pot fi atribuite la computere atunci când acestea cer. Un grup multicast este
atribuit unei singure adresă IP. Multicasting poate fi folosit pentru a trimite mesaje de
la un grup de computere, în acelaşi timp, cu o singură copie a mesajului. Multicast
Address Dynamic Client Allocation Protocol (MADCAP) este utilizat pentru a cere o
multicast adresa de la un server DHCP.

O modalitate de a crea un superscope este de a stabili o serie de adrese, care cuprinde


mai mult de o subreţea. O altă modalitate este de a crea mai multe domenii, utilizând
New Superscope expertul prin selectarea Action şi New Superscop

Există la nivel mondial şi domeniul de aplicare opţiuni. Global opţiuni se aplică la toate
computerele client. Domeniul opţiuni se aplică anumitor subretele sau interval de
adrese IP. DHCP RFCs are 1533, 1534, 1541, and 1542. DHCP RFCs sunt 1533, 1534,
1541 şi 1542. Pe lângă operaţia de adresare, DCHP poate aloca alte opţiuni care pot fi
aplicate la nivel global sau la diverse scopuri.

Sarcinile unui server DHCP sunt:

• păstrează configurația și rezervorul de adrese care vor fi acordate clienților;

• răspunde cererilor clienților și expediază configurații de adrese;

• actualizează serverul DNS cu numele și adresele clienților

Odată configuate rezervorul de adrese și informațiile suplimentare pentru protocolul


TCP/IP, serverul DHCPșiî îndeplinește sarcinile independend de restul acțiunilor;
necesită foarte puțină întreținere și configurare pe parcurs.

Action Selections:

Selectarea server-ului şi executarea clic pe meniu Action produce următoarele selecţii:

• Display Statistics (Afişează Statistici)


• New Scope (Noul scop)
• New Multicast Scope (New Multicast scop)
• Reconcile All Scopes (Reconciliază toate scopurile)
• Authorize (Autorizare)
• Define User Classes
• Define Vendor classes
• Set Predefined Options (Setare predefinite Opţiuni)
• All Tasks
o Start
o Stop
o Pause
o Resume
o Restart
• Delete (Şterge)
• Refresh (Actualizează)
• Properties
• Help
Instalarea serviciului DHCP
Pentru început trebuie să se verifice dacă serverul are atribuită o adresă IP statică.
• Selectăm Control Panel – Add Remove Programs – Add Remove Windows
Component
• Din caseta Windows Components alegem Networking Services, apoi butonul Details
• Selectăm opțiunea Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP)și efectum clic pe
buton OK, apoi Next
• În ecranul Completing the Windows Components Wizard selectăm Finish și serviciul
este instgalat.

Configurarea DHCP
Configurarea cuprinde rezervorul de adrese, (din care vor fi alocate adresele dinamice);
specificarea măștii de subrețea și a porții prestabilite care vor fi atribuite clienților din
rețeaua LAN. DHCP-ul poate fi configurat astfel încât să actualizeze baza de date a
serverului DNS. Serviciul DNS furnizează clienților nume de gazde în cadrul
determinării adreselor TCP/IP. Aceasta permite clienților să utilizeze numele de gazdă
ale calculatoarelor pentru a accesa serverle, în loc de adresele TCP/IP.
1. Din meniul Start, selectăm Programs – Administrative Tools – DHCP
2. În caseta DHCP efectuăm clic dreapta și selectăm New Scope.
3. Pe ecranul Welcome to the New Scope efectuîm clic pe Next

4. Pe ecranul Scope Name scriem un nume și o descriere, pentru a identifica rezervorul


de adrese și scopul acestora.
5. Se introduc adresele de începutș i de sfârșit din rezervorul de adrese, precum și
masca de subrețea pentru adresele respective.

6. În caseta Add Exclusions se pot specifica orice adrese sau domeniu de adrese care
nu vor fi alocate dinamic, dindomeniul de adrese specificat anterior. Aceste adrese pot fi
distribuite static.
7. În ecranul Lease Duration se introduce durata de închiriere a unei adrese (cât timp
va trece până la expirare, moment în care clientul este obligat să întrerupă utilizarea
adresei TCP/IP, urmând reînnoirea închirierii).

8. Se optează pentru configurarea unor proprietă


ți suplimentare care vor fi acordate
clienților.
9. Se pot introduce una sau mai multe porți prestabilite, pe care să le utilizeze clienții
pentru a ajunge la rețelele externe.

10. În caseta Domain Name and DNS Servers introducem numele de domeniu din
care fac parte clienții și serverul (adresa serverului) pe care acești clienți îl vor contacta.
11. În caseta WINS Servers se poate introduce adresa serverului de Wins (dacă este
cazul). Aceste servere sunt utilizate pentru determinarea numelor NetBIOS
corespunzătoare adreselor TCP/IP. În mare parte serviciul WINS a fost depă șit de
serviciul DNS dinamic, dar este posibil ca unii clienți să utilizeze serviciu WINS.

12. Caseta Activate Scope permite alegerea activării domeniul sau a-l lăsa inactiv.
13. După finalizare scopul este activat.
Dacă serverul DHCP este membru în cadrul unui domeniu, atunci, înainte de a putea
atribui adrese, el trebuie autorizat în mediul Active Directory.

Autorizarea serverului DHCP:

• În consola DHCP se selectează serverul

• Clic dreapta si alegem opțiunea Authorize (sau din meniul Action – Authorize).

Serverul este autorizat.


Sugestii metodologice

UNDE? Conţinutul poate fi predat în laboratorul de informatică sau într-o sală


care are videoproiector.

CUM?

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe de 2-3 elevi.

Se poate utiliza un program de simulare a unui sistem de calcul care


permite configurarea virtuală a serviciilor unui sistem de operare – exemplu: VMware
Server

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Probe practice şi scrise


IV. Fişa rezumat
Unitatea de învăţământ __________________

Fişa rezumat

Clasa ________________ Profesor______________________

Nume şi Competenţa 1 Competenţa 2 Competenţa 3


Nr.
prenume Observaţii
Crt. A1 A2 AX A1 A2 A3 A1 A2 A3
elev
1 zz.ll.aaaa 1
2
3
4
...
Y

zz.ll.aaaa – reprezintă data la care elevul a demonstrat că a dobândit cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile vizate prin activitatea respectivă
1
V. Bibliografie
1. Maione, Denis. (2002). MCSE 70-215, Windows 2000 Server, Bucureşti: Editura
Teora
2. Ionescu, Dan. (2007). Retele de calculatoare, Alba Iulia: Editura All
3. Mike Meyers. (2008) Manualul Network+ pentru administrarea şi depanarea
rețelelor, Editura Rosetti Educational
4. http://www.microsoft.com/romania/servere/os.mspx , 25 aprilie 2009, 18.30
5. http://www.microsoft.com/romania/securitate/securizarea_retelei_02.mspx, 28 aprilie
2009, ora 10.45
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Microsoft, http://ro.wikipedia.org/wiki/Active_Directory, 28
aprilie 2009, ora 21.15
Instalarea unui sistem de operare de reţea

Cuprins
I. Introducere ................................................................................................................... 3
II. Resurse ....................................................................................................................... 5
Tema 1. Introducere în sistemele de operare în reţea. ............................................. 5
Fişa suport. Scopul utilizării unui sistem de operare în reţea (SOR) şi cerinţe de
sistem. ...................................................................................................................... 5
1.1.Introducere SOR. Cerinţe de sistem ............................................................... 5
1.2.Ce este Linux? ................................................................................................ 8
1.3.Kernelul sistemului Linux : .............................................................................. 8
1.4.Sistemele de fişiere Linux ............................................................................... 8
1.5.Linux Shell/Comenzi Linux de bază ................................................................ 9
1.6.Utilizatori. Permisiuni .................................................................................... 12
1.7.Structura de directoare ................................................................................. 15
1.8.Comunitatea utilizatorilor de Linux oferă: ...................................................... 18
1.9.Distribuţii Linux:............................................................................................. 18
Tema 2. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare ....................................... 19
Fişa suport. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare.................................. 19
Tema 3. Instalarea sistemului de operare pentru reţea .......................................... 21
Fişa suport. Instalarea sistemului de operare pentru reţea..................................... 21
Tema 4. Configurarea sistemului de operare pentru reţea ..................................... 39
Fişa suport. Configurarea sistemului de operare pentru reţea................................ 39
4.1.Configurarea numelui calculatorului, configurarea interfeţelor de reţea, DNS
şi Gateway. ......................................................................................................... 42
4.2.Dezactivarea SELinux................................................................................... 52
4.3.Firewall ......................................................................................................... 54
4.4.Actualizarea sistemului. Instalarea unor aplicaţii........................................... 62
4.5.Configurarea serviciului HTTP ...................................................................... 63
4.6.Configurarea serverului DNS(Serviciul Numelor de Domeniu) ..................... 71
4.7.Configurarea serverului DHCP...................................................................... 79
III. Fişa rezumat ............................................................................................................. 82
IV. Bibliografie ............................................................................................................... 84
V. Anexă ........................................................................................................................ 84
1.Fişierele de configurare reţea : ........................................................................ 84
2.Fişierul de configurare HTTP ........................................................................... 85
3.Fişierul de configurare DHCP ........................................................................ 104
4.Fişierele de configurare DNS ......................................................................... 105
5.Fişierele de configurare proxy ........................................................................ 107
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul


şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Administrator reţele locale şi de
comunicaţii.

Modulul Instalarea unui sistem de operare de reţea pentru care a fost elaborat
materialul, are alocate un număr de 125 ore, din care:

Laborator tehnologic 60 ore

Activităţi de predare 65 ore

Notă: Timpul alocat modulului se va împărţi între cele două tipuri de sisteme de
operare în reţea ce trebuiesc studiate: Windows şi Linux

Parcurgerea modulului se face in săptămânile S3 – S7.

Competenţa/Rezultatul Fişe suport


Teme
învăţării

Investighează tipul, distribuţia • Tema 1. Introducere • Fişa suport: Scopul


şi versiunea sistemului de în sistemul de utilizării unui sistem de
operare. operare. operare în reţea şi
cerinţe de sistem.

Pregăteşte sistemul de calcul • Tema 2. Pregătirea • Fişa suport: Pregătirea


pentru instalare sistemului de calcul sistemului de calcul
pentru instalare pentru instalare

Instalează sistemul de • Tema 3. Instalarea • Fişa suport: Instalarea


operare pentru reţea sistemului de operare sistemului de operare
pentru reţea pentru reţea

Configurează sistemul de • Tema 4. Configurarea • Fişa suport:


operare sistemului de operare Configurarea sistemului
pentru reţea de operare pentru reţea

Absolventul învăţământului postliceal cu specialitatea Administrator reţele locale şi


de comunicaţii trebuie să fie capabil să utilizeze echipamentele reţelelor de
calculatoare, să cunoască şi să utilizeze protocoale şi terminologii de reţea, să
cunoască şi aplice topologii de reţele locale (LAN) şi reţele globale (WAN), modele de
referinţă OSI (Open System Interconnection), să utilizeze cabluri, unelte pentru
cablarea structurată, router-e în conformitate cu standardele în vigoare.
II. Documente necesare pentru activitatea de predare

Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul


didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente


de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar

• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat


– www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ
preuniversitar

Alte surse pot fi: materiale pe CD atasat


II. Resurse

Tema 1. Introducere în sistemele de operare în reţea.(TOC)


Fişa suport. Scopul utilizării unui sistem de operare în reţea (SOR) şi
cerinţe de sistem.

1.1.Introducere SOR. Cerinţe de sistem(TOC)

Această fişă vizează competenţa individuală: Investighează tipul, distribuţia şi versiunea


sistemului de operare.

Sugestii metodologice:

• Forma de organizare: frontală


• Locul: Un laborator de informatică
• Resurse de timp: lăsăm la latitudinea profesorului împărţirea fişei în unităţi mai
mici pentru încadrarea în timp
• Metode: problematizare, studiu de caz, exerciţiul.

Obs: În cazul comenzilor Linux: este nevoie de un PC pe care să fie instalat un sistem
Linux şi pe care trebuie create atâtea conturi câţi elevi sunt iar calculatorul respectiv să
fie conectat la reţeaua existentă. Pentru accesarea sistemului Linux se poate folosi un
client de SSH gratuit -Putty care este constituit dintr-un singur fişier executabil ce nu
trebuie instalat (se copie pe calculator şi se rulează).

Conţinut:
Spre deosebire de un sistem de operare obişnuit (SO), sistemele de operare în reţea
(SOR) furnizează funcţii de reţea, servicii de reţea, capacitatea multiuser, multitasking,
securitate, partajarea resurselor şi administrarea centralizată a reţelei.
SOR trebuie să aibă un nucleu robust pentru a evita erorile şi întreruperile. Este
deosebit de important ca nucleul SOR să poată gestiona mai multe procese,
împiedicând astfel blocarea altor părţi ale sistemului.
SOR utilizează sistemele de fişiere care permit stocarea rapidă şi sigură a informaţiilor.
Enumerăm câteva exemple de SOR:
• Microsoft Windows : NT 3.51, NT 4.0, 2000, XP, 2003, 2008
• Novell NetWare : NetWare 3.12, IntraNetWare 4-11, NetWare 5.0 şi 5.1
• Linux cu distribuţiile : Red Hat(şi proiectul Fedora), Caldera, SuSE, Debian,
Slackware, Mandriva, etc.
• Unix : HP-UX, Sun Solaris, BSD, SCO, şi AIX.
Cele mai folosite SOR sunt Windows şi Linux; sisteme de operare care oferă clienţilor şi
utilizatorilor posibilitatea de a realiza o comparaţie şi alegere clară. Sistemul Windows a
fost comercializat de la început ca un sistem de operare desktop cu o interfaţă grafică
prietenoasă (GUI), evoluând ulterior ca sistem de operare în reţea. Linux-ul a fost
conceput iniţial ca un sistem de operare în reţea, distribuit gratuit (sub licenţă
GNU/GPL), utilizând pentru administrare o interfaţă în linie de comandă (CLI). Ulterior,
când a devenit mai cunoscut, a început să migreze către sisteme de tip desktop, fiind
însoţit şi de o interfaţă grafică prietenoasă(GUI). Menţionăm că există distribuţii sau
versiuni de Linux comerciale, dar marea mojoritate sunt distribuite gratuit, incluzând şi
codul sursă.
 Cerinţele hardware ale unui sistem de operare de reţea Windows Server :

Cerinţe hardware Valoare


Frecvenţă minimă CPU 133 MHz
Frecvenţă recomandată 550 MHz sau mai mare
CPU
Memorie minimă RAM 128 MB
Memorie RAM 256 MB sau mai mare
recomandată
Spaţiu HDD 1.5 GB sau mai mare

 Cerinţele hardware ale unui sistem de operare de reţea Linux (Ex: Fedora 10) :

Fedora 10 solicită procesoare Intel Pentium şi este optimizat pentru Pentium


4 sau cele mai noi. Funcţionează foarte bine şi cu celelalte modele de
procesoare de la : AMD, Cyrix şi VIA dacă au caracteristici compatibile cu cele
Intel Pentium 4 sau mai noi.

 Arhitectură x86(32 biţi)

Cerinţe hardware Valoare


Frecvenţă recomandată • 200 MHz Pentium sau
CPU pentru mod text mai bun
Frecvenţă recomandată • 400 MHz Pentium II sau
CPU pentru mod grafic mai bun
Memorie minimă RAM • 128 MB
pentru mod text
Memorie minimă RAM • 192 MB
pentru mod grafic
Memorie RAM • 256 MB
recomandată pentru mod
grafic
Spaţiu HDD • Minimum 7 GB sau mai
mare, depinzând de
pachetele instalate
(instalarea tuturor
pachetelor de programe
necesită peste 9 Gb
spaţiu HDD)
• În mod real, când
gestionăm un server Web
şi/sau un server de mail
este necesar un spaţiu
HDD suplimentar de
peste 20 Gb (total peste
30 Gb)

 Arhitectură x86_64(64 biţi)

Cerinţe hardware Valoare


Frecvenţă recomandată • 200 MHz Pentium sau
CPU pentru mod text mai bun
Frecvenţă recomandată • 400 MHz Pentium II sau
CPU pentru mod grafic mai bun
Memorie minimă RAM • 256 MB
pentru mod text
Memorie minimă RAM • 384 MB
pentru mod grafic
Memorie RAM • 512 MB
recomandată pentru mod
grafic
Spaţiu HDD • Minimum 7 GB sau mai
mare, depinzând de
pachetele instalate
(instalarea tuturor
pachetelor de programe
necesită peste 9 Gb
spaţiu HDD)
• În mod real, când
gestionăm un server Web
şi/sau un server de mail
este necesar un spaţiu
HDD suplimentar de
peste 20 Gb (total peste
30 Gb)

Pentru un PC care funcţionează doar ca server proxy sau NAT pentru o reţea mică
(~50 PC-uri clienti), este suficient un procesor PIII (550Mhz), memorie RAM de 256 Mb
şi un HDD de capacitate de maxim 10 Gb.

Dacă sistemul va acţiona ca un server multifuncţional ce deserveşte un număr


mare de clienţi cu servicii : DHCP, Web, FTP, Mail, etc. sunt necesare resurse
puternice: procesoarele de frecvenţă mare (>1,8 GHz), memorie RAM peste 1Gb şi
HDD de capacitate peste 50 Gb.
Alte echipamente periferice utilizate:
• Monitor VGA sau cu rezoluţie mai mare
• Tastatură
• Mouse (opţional)
• Pentru instalarea de pe suport optic este necesară existenţa unei unităţi
CD/DVD.
În funcţie de versiunea de SOR utilizată se va analiza compatibilitatea sistemului de
operare şi a aplicaţiilor software cu echipamentul; se poate consulta fişierul hcl.txt
(harware compatibility list) aflat fie pe CD-ul cu kit-ul de instalare sau pe site-ul
producătorului.

1.2.Ce este Linux?( TOC)

Linux este un sistem de operare complet multitasking şi multiuser derivat din sistemul
UNIX, oferind performanţe identice cu acesta.
Linux a fost dezvoltat iniţial pentru calculatoare bazate pe arhitectura de 32 biţi x86
(procesoare Intel), fiind ulterior extins şi pentru arhitectura x86_64.
Astăzi sistemul de operare Linux rulează pe arhitecturi pe 32-biţi sau 64-biţi cum ar fi :
Compaq Alpha AXP, Sun SPARC şi UltraSPARC, Motorola 68000, PowerPC,
PowerPC64, ARM, Hitachi SuperH, IBM S/390, MIPS, HP PA-RISC, Intel IA-64, DEC
VAX, AMD x86-64, AXIS CRIS, şi Renesas M32R.
Datorită caracteristicilor lui, Linux este un sistem robust, foarte fiabil destinat aproape în
exclusivitate serverelor de Internet. Poate fi folosit şi ca sistem desktop datorită suitei de
programe, aplicaţii şi utilitare de configurare a sistemului care cresc numeric şi în
complexitate de la an la an. Interfaţa grafică cu utilizatorul a fost mult îmbunătăţită,
ajungând să depăsească sistemul Windows la calitate.

1.3.Kernelul sistemului Linux (TOC)

• Este nucleul (inima) sistemului de operare.


• Este o interfaţă între componenta hardware şi software a sistemului.
• A fost dezvoltat de la zero de către Linus Torvalds cu ajutorul unor programatori
şi hakeri din întreaga lume.
• Astăzi Linux reprezintă doar nucleul, toţi distribuitorii de sisteme de operare
Linux, folosesc kernelul Linux ca nucleu pentru sistemele lor.

1.4.Sistemele de fişiere Linux(TOC)

• ext2 - este sistemul de fişiere tradiţional pentru Linux. A fost dezvotat în 1992 de
Remy Card şi a fost considerat sistemul implicit de fişiere pentru sistemele Linux.
Permite stocarea de fişiere cu dimensiune până la 4 Gb, foarte robust şi o viteză
de acces foarte mare. Are dezavantajul că la o cădere a sistemului necesită
verificarea integrităţii sistemului de fişiere care poate dura foarte mult ţinând cont
de dimensiunea HDD-ului.
• ext3 – A fost dezvoltat de Dr.Stephen Tweedie în 1999 şi este în esenţă un
sistem ext2 cu jurnal. Prin jurnalizare înţelegem faptul că orice modificare a
fişierelor este stocată într-un fişier jurnal, care este citit de către sistemul de
operare la pornire. După o cădere a sistemului, acesta se poate recupera rapid
fără a fi nevoie de verificarea tuturor fişierelor din sistem. Dezavantajul sistemului
ext3 faţă de ext2 este că fişierele sterse nu mai pot fi recuperate, şi că
jurnalizarea nu preîntâmpină deteriorarea fişierelor în timp!
• ReiserFS – A fost iniţial dezvoltat de Hans Reiser cu ajutorul comunităţii SuSE şi
este un alt sistem de fişiere jurnalizat. Sunt două versiuni de ReiserFS: versiunea
3 care este în uz şi versiunea 4 care este în curs de dezvoltare şi nu este încă
stabilă. Este un sistem de fişiere asemănător cu ext3, diferenţa constând în
faptul că ReiserFS stochează în baza de date numele fişierului şi fişierul însuşi,
pe când sistemul ext3 stochează doar numele fişierului şi locaţia.
• Swap este echivalentul memoriei virtuale de sub Windows-când sistemul are
nevoie de memorie RAM mai multă decât poate oferi sistemul, va folosi o
porţiune de pe HDD pentru stocarea parţială a datelor. Sub Linux se alocă o
partiţie întreagă pentru acest lucru şi are dimensiunea în funcţie de scopul
calculatorului: pentru workstation se alocă o dimensiune a partiţiei egală cu
memoria RAM iar pentru servere se alocă o dimensiune egală cu dublul
memoriei RAM.
Ext2, Ext3 şi ReiserFS sunt cele mai folosite sisteme de fişiere în lumea Linux. Mai
sunt şi alte tipuri de sisteme de fişiere cum ar fi : JFS - Journaled File System
(Sistem de fişiere jurnalizat) dezvoltat iniţial de IBM pentru propriul sistem de
operare AIX şi adoptat de Linux sub licenţă GNU în 1999, XFS alt sistem de fişiere
jurnalizat, dezvoltat iniţial de Silicon Graphics pentru sistemele Irix Unix şi altele.

1.5.Linux Shell/Comenzi Linux de bază(TOC)

• Linux/Unix shell reprezintă un program special care permite utilizatorului să


interacţioneze cu sistemul de operare folosind comenzi de la tastatură
(interpretorul de comenzi) ; shell-ul va executa comenzile şi va afişa rezultatul la
monitor. Mediul de interacţiune este bazat pe comenzi textuale, interfaţa cu
utilizatorul fiind un ecran cu fundalul negru iar textul de culoare albă. Această
interfaţă este ceea ce se numeşte CLI –Command Line Interface (Interfaţă în
Linie de Comandă). Până la adoptarea Interfeţei Grafice cu Utilizatorul (GUI-
Graphical User Interface), tot controlul calculatorului :logare, configurare,
instalare, creare soft nou, compilare, etc. se făcea de la linia de comandă (CLI).
Shell-ul Linux-ului se numeşte bash (Bourne-again shell). Sistemele mai noi au
pe lângă interfaţa grafică şi un terminal de la care se pot introduce comenzile
clasice. Terminalul nu este altceva decât un CLI modernizat de la care se trimit
instrucţiuni shell-ului.(Este acum o fereastră atractivă cu bară de meniu ce
permite diverse operaţii cum ar fi interacţiunea cu mediul grafic). Cu toate că
sistemele moderne beneficiază de interfeţe grafice ”prietenoase” comenzile
textuale nu au dispărut, şi nici nu vor dispărea, deoarece permite un control mai
“fin” al sistemului. În plus sistemele Linux permit administrarea de la distanţă
folosind Telnet-ul sau SSH -Secure Shell (protocoale de reţea ce permit
comunicarea a două calculatoare). Dintre cele două protocoale cel mai bun este
SSH-ul deoarece comunicarea este criptată şi nu permite interceptarea
informaţiilor vitale, cum ar fi parola de root (super administratorul sistemului). Cel
mai bun client de SSH este Putty (soft gratuit). Multe din configurările avansate
ale sistemului Linux se fac tot de la o linie de comandă (terminal); multe operaţii
sunt mai uşor de realizat de la linia de comandă cum ar fi: instalarea de aplicaţii
noi, update-ul sistemului, pornirea, oprirea serviciilor, etc.
• Sintaxa generală a unei comenzi Linux este: comandă [opţiuni] [argumente]
unde comandă reprezintă cuvântul cheie (instrucţiunea) iar [opţiuni] [argumente]
grupuri de simboluri şi/sau text în funcţie de situaţia concretă.Simbolurile [….]
indică faptul că opţiuni sau argumente pot fi opţionale uneori !
Linia de comandă este de două tipuri funcţie de contul în care suntem:
 utilizator : [utilizator@nume_calculator]$ comandă [opţiuni] [argumente]
 root : [root@nume_calculator]# comandă [opţiuni] [argumente]
Simbolul $ este pentru utilizator obişnuit iar # pentru root-superadministratorul
sistemului. Comenzile administrative (creare useri, modificări fişiere de configurare,
pornire/oprire servicii, instalare soft etc.) sunt permise doar contului root ! Utilizatorii
obişnuiţi pot modifica doar fişierele la care au drept de access (vezi subiectul:
Utilizatori.Permisiuni).Comanda se scrie după simbolurile $ sau #.

Este interzis sub Linux folosirea spaţiului în numele fişierelor sau directoarelor!
Poate genera erori!

Sub Linux numele compuse se scriu folosind underline ”_” ex: popescu_ion. În plus
sistemul Linux foloseşte cazul senzitiv, adică face diferenţa între litere mari şi litere mici;
popescu_ion nu este identic cu Popescu_Ion.
Extensia fişierelor nu este obligatorie şi nu are aceeaşi semnificaţie ca la sistemul de
operare Windows. Extensia fişierelor este uneori opţională. Se foloseşte doar pentru
identificarea tipului de fişiere sau scopului fişierului (fişiere text de configurare ex:
rc.firewall, httpd.conf, etc.)

Exemple de comenzi:
 cd nume_director  schimbă directorul folosind calea relativ la directorul curent.
 cd /home/elevi  ca şi precedenta dar folosind calea absolută (directorul
rădăcină sub Linux este „ / ” (echivalentul discului logic „C:\” sub Windows)
 cd .. deplasare cu un nivel în sus în structura de directoare (între cd şi .. este
un spaţiu)
 cd ~  schimbă poziţia curentă în directorul asignat utilizatorului
(ex:/home/vasile)
 mkdir nume_director creare director (dacă doriţi crearea mai multor directoare
simultan scrieţi numele directoarelor unul după altul separate prin spaţiu ex:
mkdir dir1 dir2 dir3…)
 rmdir nume_director şterge directorul dacă este gol.
 rmdir -rf nume_director şterge recursiv directorul împreună cu fişierele şi
subdirectoarele aferente
 rmdir -rf *  şterge recursiv toate directoarele existente în directorul
curent
 touch fişier_text creare fişier text gol (fişier_text este numele fişierului creat),
ce poate fi editat cu un editor de texte: vi, joe în mod text sau în mod grafic cu
gedit. Comanda de deschidere fişier text este: vi fişier_text; joe fişier_text; gedit
fişier_text
 rm nume_fişier şterge fişierul respectiv; se cere confirmare cu „y” sau „n”.
 rm -rf *  şterge recursiv toate fişierele din directorul curent indiferent de
atributele lor
 dir  afişează directoarele din locatia curentă (afişează doar directoarele, nu şi
fişierele)

-Atenţie la comenzile de ştergere !


-Dacă modificaţi un fişier de configurare este bine să-i creaţi o copie de siguranţă!

 ls listează conţinutul directorului curent.


 ls -al  afişează conţinutul directorului curent sub formă de listă.
 ls -l ca şi precedenta dar detaliat : tip(director(d), fişier(-), legătură(l) etc.),
permisiuni, număr legături, proprietarul, grupul, dimensiunea, data, nume
fişier/director.

 pwd  afişează locaţia curentă în care vă aflaţi.


 mv director/fişier_sursă director_destinaţie  mută directorul/fişierul specificat în
director_destinatie
 cp director/fişier director_destinaţie  copiază directorul/fişierul specificat în
directorul destinaţie
 cat fişier  afişează conţinutul fişierului specificat
 dmesg  afişează detalii privind procesul de bootare al kernel-ului
 grep fişier conţinut  continut din fişierul fişier
 find locaţie fişier  caută fişier în locaţie
 lsof proces/unitate de stocare  enumeră fişierele aflate în utilizare de către
proces/unitate de stocare
 mount -t sistem dispozitiv zona de montare  montează dispozitiv cu tipul de
fişiere sistem în zona de montare
 umount dispozitiv  demontează dispozitiv
 eject  ejectează tray-ul unităţii de stocare optice prezente în sistem – în cazul
în care în sistem se află mai multe unităţi optice, se va specifica aceasta ca al
doilea parametru al comenzii
 man comandă manualul comenzii comandă(un foarte bun ajutor)
 clear  şterge conţinutul ecranului activ
 logout  închide sesiunea din contul curent
 exit  închide sesiunea curentă iniţiată în terminalul curent
 su utilizator  autentificare sub utilizator fără a incheia sesiunea curentă (se
revine cu comanda exit)
 adduser utilizator  adaugă utilizator în sistem
 passwd utilizator  stabileşte o parolă pentru utilizator
 passwd -l utilizator  blochează contul utilizator
 passwd -u utilizator  deblochează contul utilizator
 userdel utilizator  şterge contul utilizator
 addgroup grup  adaugă grupul grup
 groupdel grup  şterge grup
 chown utilizator fişier/director  schimbă proprietarul fişierului/directorului
 chgrp grup fişier/director  schimbă grupul fişierului/directorului
 chattr +i fişier  schimbă atributul fişierului fişier in imun (nu poate fi modificat
nici de către super administrator)
 chattr -i fişier  dezactivează imunitatea fişierului fişier
 reboot  reporneşte sistemul
 shutdown -h now  închide sistemul acum
 halt -p now  opreşte sistemul acum (oprirea serviciilor nu va fi înregistrată)
 startx  porneşte interfaţa grafica instalată
 ps  afişează procesele active iniţiate de utilizatorul curent
 ps -u utilizator  afişează procesele active si iniţiate de utilizator
 ps aux  afişează toate procesele active din sistem
 chmod +/- atribut fişier  adaugă/scoate atribut pentru fişier – atribute pot fi +/-w
pentru scriere, +/-r pentru read-only, +/-x pentru atributul de executabil
 lsmod  afişează modulele kernel încărcate în memorie
 insmod modul  inserează modul în memorie
 rmmod modul  descarcă modul din memorie
 kill -HUP proces  încheie procesul proces
 killall proces_parinte  încheie procesul părinte cu toate procesele aferente
 df  afişează spaţiul disponibil pe dispozitivele de stocare instalate în sistem
 ifconfigafişează configuraţia interfeţei de reţea
 service nume_serviciu start/status/stop/restart
porneşte/statusul/oprire/repornire serviciul nume_serviciu ex: httpd, dhcpd,
named, squid, network, etc.

Sunt foarte multe comenzi pe care le veţi învăţa doar lucrând cu sistemul Linux!

1.6.Utilizatori. Permisiuni (TOC)

• Sunt patru tipuri de entităţi utilizator ai sistemului Linux:


 Root-super administratorul sistemului
 User(Owner)-Proprietar
 Group-Grupul
 Other-Alţii
 Utilizatorul root are drepturi absolute asupra sistemului.Poate realiza orice
acţiune în sistem. Atenţie când vă logaţi ca root, deoarece puteţi realiza acţiuni
ireversibile: ştergeri de fişiere importante, etc.

În sistemul Fedora 10 contul root există dar este dezactivat (nu vi se permite
logarea în acest cont), din motive de siguranţă a sistemului. Acţiunile administrative se
pot realize din linie de comandă (prin comutare în contul de root cu comanda su),
respectiv din meniurile specifice cu solicitarea de introducere a parolei de root când
sunt accesate.

Pentru activarea contului de root şi a permisiunii de logare ca root trebuie modificat


fişierul gdm situat în locaţia /etc/pam.d/gdm pentru care urmaţi paşii următori:

La linia de comandă tastaţi su şi introduceţi parola de root când vi se cere.

Realizaţi o copie de siguranţă a fişierului cu comanda

[root@www ~]# cp -pr /etc/pam.d/gdm /etc/pam.d/gdm.bak


[root@www ~]#

Verificaţi dacă fişierul de backup există cu comanda:


[root@www ~]# ls /etc/pam.d/gdm.bak
/etc/pam.d/gdm.bak
[root@www ~]#

Deschideţi spre editare fişierul gdm şi ştergeţi fragmentul marcat cu roşu mai jos
„user != root quiet” după care salvaţi şi închideţi fişierul.

[root@www ~]# gedit /etc/pam.d/gdm

#%PAM-1.0
auth [success=done ignore=ignore default=bad] pam_selinux_permit.so
auth required pam_succeed_if.so user != root quiet
auth required pam_env.so
auth substack system-auth
auth optional pam_gnome_keyring.so
account required pam_nologin.so
account include system-auth
password include system-auth
session required pam_selinux.so close
session required pam_loginuid.so
session optional pam_console.so
session required pam_selinux.so open
session optional pam_keyinit.so force revoke
session required pam_namespace.so
session optional pam_gnome_keyring.so auto_start
session include system-auth

Verificaţi modificarea fişierului cu comanda cat şi va trebui să observaţi schimbarea


[root@www ~]# cat /etc/pam.d/gdm

#%PAM-1.0
auth [success=done ignore=ignore default=bad] pam_selinux_permit.so
auth required pam_succeed_if.so
auth required pam_env.so
auth substack system-auth
auth optional pam_gnome_keyring.so
account required pam_nologin.so
account include system-auth
password include system-auth
session required pam_selinux.so close
session required pam_loginuid.so
session optional pam_console.so
session required pam_selinux.so open
session optional pam_keyinit.so force revoke
session required pam_namespace.so
session optional pam_gnome_keyring.so auto_start
session include system-auth

[root@www ~]#
Restartaţi sistemul şi vă logaţi ca root.
 Utilizatorul (user) obişnuit, creat de către root are drepturi absolute doar asupra
fişierelor din directorul său din /home/utilizator creat odată cu utilizatorul. În
restul sistemului va avea drepturi asupra fişierelor/directoarelor dacă i se va
permite
 Grupul (group) reprezintă o entitate la care poate fi asociat orice utilizator. La
crearea unui utilizator se creează automat şi un grup cu acelaşi nume.
Fişierele/directoarele create de un utilizator sunt trecute în proprietatea
utilizatorului/grupului din care face parte
 Alţii (other) sunt utilizatorii care nu fac parte din grupul utilizatorului.
Sistemul utilizator/grup permite un control foarte strict al permisiunilor asupra
fişierelor/directoarelor.
Din punct de vedere al permisiunilor, sunt trei tipuri de acţiuni:
 Citire (Read) - permisiunea de citire a unui fişier/listare conţinut director
 Scriere (Write) - permisiunea de modificare fişier/modificare conţinut
director(ştergere fişiere, creare/ştergere/modificare nume director)
 Executare (eXecute) - permisiunea de executare a unui script, program.
Cel mai bun şi uşor de folosit mod de modificarea a permisiunilor este cel în format
numeric:
 Cifra 4 simbolizează dreptul de citire-r (read)
 Cifra 2 simbolizează dreptul de scriere-w (write)
 Cifra 1 simbolizează dreptul de executare-x (execute)
Suma lor r+w+x ne oferă drepturile setate pentru fiecare element din entitatea ugo
(user-group-other) şi se exprimă printr-un grup de trei cifre alăturate. Permisiunile se
modifică cu comanda chmod ex: chmod 754 nume_fişier/director
unde
7=4(r)+2(w)+1(x) sunt drepturile asociate proprietarului fişierului
(citire+scriere+executare)
5=4(r)+0(w)+1(x) sunt drepturile asociate grupului din care face parte utilizatorul (nu
are drept de scriere)
4=4(r)+0(w)+0(x) sunt drepturile asociate restului utilizatorilor care nu fac parte din
grupul utilizatorului (nu au drept de scriere şi executare)
Este permisă orice combinaţie a celor trei numere din suma r+w+x pentru cele trei
elemente din entitatea ugo, valorile permise pentru fiecare sunt: r=4 sau 0, w=2 sau 0 şi
x=1 sau 0, cifra 0 însemnând lipsa dreptului respectiv. Cea mai utilizată combinaţie
pentru permisiuni este chmod 755 nume_fişier/director care elimină posibilitatea de
modificare/ştergere a fişierelor/directoarelor!
Schimbarea proprietarului/proprietarului+grupul unui fişier/director se schimbă cu
comanda chown
chown alt_utilizator nume_fişier/director când se schimbă numai proprietarul
chown alt_utilizator:alt_grup nume_fişier/director
Cu comnda ls -l verificăm modificările survenite. Dacă folosim “ * ” în loc de
nume_fişier/director se va schimba proprietarul/proprietarul+grupul tuturor fişierelor
şi directoarelor din locaţia respectivă. În imaginea de mai jos cele trei directoare d1, d2
şi d3 aparţineau iniţial utilizatorului:grupului root:root. Prima dată am schimbat
utilizatorul şi grupul în corneliu:corneliu pentru directorul d1, apoi am schimbat doar
utilizatorul din root în corneliu pentru directorul d2.
Modificarea numai a grupului se face cu comanda chgrp
ex : chgrp nume_fişier/director alt_grup

Pentru a modifica proprietarul/proprietarul+grupul/numai grupul, trebuie să fii


proprietar al obiectului respectiv sau să fii logat ca root !

1.7.Structura de directoare(TOC)

• Structura de directoare sub Linux este o structură arborescentă asemănătoare


ca cea de la sistemul Windows. Deosebirea constă în faptul că partiţiile nu se
observă în mod distinct ca la sistemul Windows. Directorul rădăcină este notat cu
„/” şi îşi afişează conţinutul urmând paşii în interfaţa grafică:Computer
Filesystem -“Sistemul de fişiere” directoarele

Conţinut Desktop
Conţinut Computer

Conţinut Filesystem (directorul rădăcină „/”)


De la linia de comandă putem vizualiza structura de directoare cu comanda ls sau ls –l

Comanda ls -l generează acest rezultat în directorul rădăcină /

Structura pe discuri şi partiţii se poate observa doar cu instrumentul de administrare


volume sau de la linia de comandă tastând df

Hard discurile sunt simbolizate astfel hda (hard disk 1), hdb (hard disk 2) etc., iar
partiţiile aferente hda1, hda2, etc. pentru hard discul hda respectiv hdb1, hdb2, etc.
pentru hard discul hdb
Dacă sunt montate corect, partiţiile nu vor vedea decât ca nişte directoare în structura
„/”.Prin montare, se atribuie un nume şi poziţia în arbore ex: partiţia hdax (x este un
număr al partiţiei) se montează ca /home şi va găzdui fişierele utilizatorilor. Se
obişnuieşte din motive de siguranţă să se atribuie câte o partiţie directoarelor principale
din sistem: etc, var, home, tmp, boot. Dar fragmentarea excesivă a HDD-urilor duce la
diminuarea ulterioară a spaţiului pe partiţii (instalare soft, update, etc.) şi la o încărcare
neuniformă a acestuia. Sistemul Fedora permite în timpul instalării, crearea de partiţii
după dorinţă, dar permite şi gestionarea automată de către programul de instalare a
spaţiului disk, când se creează Grupuri de volume cu câteva partiţii de bază: boot, “/”
şi swap.(Este cea mai bună soluţie să lăsăm sistemul să gestioneze spaţiul hard disk;
nu vom avea probleme cu distribuirea neuniformă a spaţiului, umplerea excesivă a unor
partiţii respectiv existenţa unui spaţiu nefolosit pe alte partiţii)
Dintre directoarele cele mai cunoscute amintim:

 /home – găzduieşte fişierele utilizatorilor în subdirectoare cu numele utilizatorilor


 /etc- conţine fişierele de configurare
 /var –conţine paginile web în subdirectorul html din structura /var/www/html,
fişierele bazelor de date, etc
 /bin- conţine fişierele în format binar
 /boot –conţine nucleul sistemului de operare
 /tmp- directorul temporar

1.8.Comunitatea utilizatorilor de Linux oferă(TOC)

• Instrumente software standard găsite în aproape toate sistemele Linux.


• Diverse componente software, instrumente, compilatoare, detectoare/corectoare
erori soft/hard, editoare, utilitare rezultate din proiectul GNU.
• Număr mare de pachete de programe pentru diverse scopuri.
• Fundaţia pentru Soft Liber (înfiinţată de Richard Stallman) pentru a furniza gratis
sistemele de operare şi o diversitate de aplicaţii software, ceea ce face ca
sistemul de operare Linux să se numească GNU/Linux. Astfel Linux constituie o
alternativă foarte bună la sistemele de operare comerciale Windows sau Unix.

1.9.Distribuţii Linux(TOC)

• distribuţie Linux este un sistem de operare complet ce poate fi instalat şi rulat pe


un calculator sau server.
• În mod normal se numesc Distro Linux.
• Asamblate şi compilate de diferiţi furnizori.
• Distribuite gratuit şi cu sursă deschisă (se oferă şi codul sursă ce face posibilă
modificarea).
• Include kernelul şi alte utilitare/aplicaţii ce pot fi folosite de utilizatorii finali.
• Oferite cu program de instalare.
• Dintre distribuitori amintim: Fedora Core, Red Hat, Debian, SuSE, Mandrake
Tema 2. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare
Fişa suport. Pregătirea sistemului de calcul pentru instalare(TOC)

Această fişă vizează competenţa individuală: Pregăteşte sistemul de calcul pentru


instalare

Sugestii metodologice:

• Forma de organizare: frontală


• Locul: Un laborator de informatică
• Resurse de timp: lăsăm la latitudinea profesorului împărţirea fişei în unităţi mai
mici pentru încadrarea în timp
• Metode: problematizare, studiu de caz, exerciţiul.

Obs: Sugerez utilizarea softului de virtualizare VMWare Server care permite simularea
configurării fizice a unui PC, configurarea de BIOS şi instalarea tuturor tipurilor de
sisteme de operare existente. Se poate instala pe orice tip de sistem de operare care
are o memorie RAM >=1Gb şi spaţiu liber pe HDD peste 20 Gb. Pentru a putea crea
reţele de calculatoare virtuale (care să comunice între ele) trebuie ca calculatoarele
gazdă să aibă instalat un sistem de operare în reţea (Windows 2000/2003 Server) sau
Windows Vista. Acest soft se poate downloada de pe Internet şi solicită o înregistrare
pentru obţinerea licenţelor (varianta VMWare Server este freeware).

Pregătirea instalării sistemului de operare constă în următoarele operaţii:


 Procurarea kitului de instalare de la una din următoarele adrese:
http://fedora.tuchemnitz.de/pub/linux/fedora/linux/releases/10/Fedora/i386/iso/
Fedora-10-i386-DVD.iso
http://fedoraproject.org/get-fedora
http://ftp.iasi.roedu.net
http://mirrors.fedoraproject.org/publiclist/Fedora/10/-mirrors site
Kitul de instalare se poate găsi în două forme de arhive imagine *.iso: Live CD şi DVD
După descărcare se creează CD-ul sau DVD-ul boot-abil cu Nero sau ImgBurn (soft
freeware de creare şi scriere imagini iso) de la http://www.imgburn.com/
 Pregătirea sistemului de calcul :
 verificarea componentelor hardware:HDD, memorie, procesor, placă de
reţea(se montează la nevoie una suplimentar dacă sistemul va fi gateway -
ieşire la Internet pentru o reţea internă).Verificarea vizează montarea corectă
a componentelor respectiv valorile cerute pentru HDD şi memoria RAM
(conform scopului sistemului de calcul şi cerinţelor de sistem) respectiv dacă
dispunem de unitatea DVD-ROM pentru instalarea de pe DVD.
 Se setează sistemul din BIOS să boot-eze de pe unitatea CD/DVD-ROM:
se porneşte sistemul urmărindu-se ecranele care apar pentru identificarea
mesajului care ne precizează tasta sau combinaţia de taste ce trebuiesc
apăsate pentru apariţia ferestrei de Setare Bios (Bios Setup). Tasta sau
combinaţia de taste poate diferi de la un sistem la altul! Modificăm ordinea de
boot-are, după care salvăm modificările. Ni se va cere confirmarea
modificării, după care sistemul se va reporni. Avem grijă ca CD-ul sau DVD-ul
să fie introdus în unitatea CD/DVD-ROM.
Alegem panoul Boot, schimbăm valorile folosind tastele şi simbolurile din partea de jos
a ferestrei

Ieşim cu confirmarea sălvării


Tema 3. Instalarea sistemului de operare pentru reţea

Fişa suport. Instalarea sistemului de operare pentru reţea(TOC)

Această fişă vizează competenţa individuală: Instalează sistemul de operare pentru


reţea

Sugestii metodologice:

• Forma de organizare: frontală, pe grupe sau individual în funcţie de dotarea cu


calculatoare
• Locul: Un laborator de informatică
• Resurse de timp: lăsăm la latitudinea profesorului împărţirea fişei în unităţi mai
mici pentru încadrarea în timp
• Metode: problematizare, studiu de caz, exerciţiul.

Obs: Sugerăm prezentarea materialului din anexă înainte de instalarea efectivă. Cele
mai bune rezultate se pot obţine dacă fiecare cursant va instala un sistem pe câte un
calculator individual. Dacă nu permite dotarea, puteţi prezenta frontal la un PC legat la
un video proiector instalarea demonstrativă a sistemului Linux.

În continuare vom descrie pas cu pas modul de instalare a sistemului Fedora 10 de pe


suport DVD. La pornirea sistemului cu DVD-ul introdus în unitatea DVD-ROM, acesta
va începe citirea DVD-ului şi va iniţializa procesul de instalare. La primul ecran alegem
prima opţiune adică instalare. Observăm că se permite şi actualizarea unui sistem mai
vechi.

Prima fereastră grafică


Urmează testarea mediului de instalare (CD/DVD).Dacă CD/DVD-ul este folosit prima
dată este bine să-l testăm pentru a nu avea surprize nedorite în timpul instalării. Dacă
testul este trecut cu bine, vom primi un mesaj în care suntem atenţionaţi că putem
continua instalarea.

Putem alege între a testa sau a nu testa mediul

Expertul instalare Linux (Wizard-ul) numit Anaconda începe să ruleze, ghidându-ne pe


parcursul instalării.

Începe rularea expertului instalare Anaconda


Fereastra cu logo-ul asociat distribuţiei Fedora 10

În continuare apar două ferestre unde putem alege limba în care vor apărea
instrucţiunile pe parcursul instalării şi limba pentru tastatură. Sugerez alegerea limbii
române pentru instrucţiuni (dacă instalaţi pentru prima oară un sistem de acest tip) iar
pentru tastatură US English deoarece majoritatea tastaturilor sunt de tip US.

Putem alege limba de instalare


Am ales limba română

Am ales tastatura US English

Ni se cere cere iniţializarea hard discului, proces care va determina ştergerea


informaţiilor de pe el. De regulă acest avertisment apare la un hard disc nou, neformatat
sau cu un alt tip de fişiere decât cele utilizate de sistemul Linux.
Se iniţializează HDD-ul

Aici introducem numele serverului

Se cere introducerea numele complet al serverului (FQN), deoarece se presupune că


va fi legat la Internet şi deţinem un domeniu înregistrat. Se permite şi nume scurt cum
ar fi “server” în loc de “www.server.ro” . Se poate lăsa numele implicit deoarece numele
final se poate stabili după instalare.
Am schimbat numele implicit

Urmează setarile de zonă geografică, pentru ajustarea automată a timpului !

Poziţia geografică se setează automat în funcţie de limba instalării

Un pas foarte important: setarea parolei administrative. Trebuie să fie greu de ghicit şi
uşor de reţinut. Să nu se folosească ca parolă date personale care pot fi depistate uşor
de către persoane răuvoitoare. Cine se loghează ca root are drepturi absolute asupra
sistemului şi poate produce dezastre.
Setarea parolei de root

În acest moment trebuie stabilită structura de partiţii a hard disk-ului. Există mai multe
variante posibile, vizibile în imaginea de mai jos.

Se pot crea propriile partiţii, conform unei scheme de încărcare a spaţiului dorite
(opţiunea Structură personalizată).

Orice partiţie creată trebuie să conţină un punct de montare (adică ce director va fi


localizat pe acea partiţie în structura arborescentă: ex: /boot, /home, /var, /tmp, etc.

Chiar directorul rădăcină „/” trebuie să fie montat, pentru a putea fi localizat de nucleul
sistemului de operare la boot-are.

Partiţia de swap nu trebuie montată; se alege doar dimensiunea şi tipul de sistem de


fişiere asociat.

Putem să alegem varianta implicită prezentată în imaginea de mai jos, când lăsăm
sistemul să gestioneze şingur spaţiul şi să creeze partiţiile necesare pentru o
funcţionare optimă. Chiar este indicată această opţiune, deoarece există în sistemul
Fedora o funcţie specială de management a partiţiilor care împarte spaţiul pe hard disk
în Grupuri de Volume, mai uşor de administrat de către sistemul de operare.
Alegem varianta din listă

Dacă am stabilit structura partiţiilor alegem „Write changes to disk” pentru realizarea şi
formatarea partiţiilor, conform schemei stabilite, sau dacă nu ne-am hotărât, ne putem
întoarce să modificăm apăsând „Go back”.

Alegem scrierea modificărilor pe HDD


Se creează partiţiile şi se formatează

După formatare trebuie să stabilim ce aplicaţii dorim să instalăm. Se permite


personalizarea aplicaţiilor ce se vor instala, în funcţie de destinaţia calculatorului. În
acest lucru constă “frumuseţea ” sistemelor Linux: pot fi instalate ca staţie de lucru cu
aplicaţii de birou şi altele, sau pot fi instalate ca sisteme server, cu aplicaţii specifice de
servire şi de configurare a lor foarte puternice. Şi după instalare, un sistem poate fi
transformat din staţie de lucru în server prin instalarea şi configurarea aplicaţiilor
specifice. Deoarece noi dorim să configurăm sistemul ca server, vom instala
următoarele aplicaţii:
• Server Web cu PHP
• Server MySQL
• Server de Mail
• Server FTP
• Server de nume DNS
• Servere de reţea (DHCP)
Fiecare dintre opţiunile alese implică instalarea principalelor aplicaţii pentru funcţionarea
optimă a serviciilor respective. Se pot instala pachete suplimentare în funcţie de
necesitate, apăsând pentru un serviciu din listă selectat controlul „Optional packages”.
În plus, dacă dorim configurarea sau monitorizarea a serviciilor sau a echipamentelor,
vom selecta de la categoria “Sistem de bază” :
• Unelte de administrare
• Unelte sistem
• Suport hardware
La categoria “Dezvoltare” alegem “Librării pentru dezvoltare” şi „Unelte pentru
dezvoltare” deoarece multe aplicaţii ce se vor instala ulterior sunt în format sursă şi
trebuiesc compilate pentru a se adapta la caracteristicile sistemului nostru din punct de
vedere hardware şi software. Din celelalte categorii alegem Editoare, Internet în mod
text, Java şi debifaţi celelalte care nu sunt necesare pentru funcţionarea serverului.
La categoria “Medii pentru spaţiul de lucru” putem alege între mediul Gnome şi KDE. Le
putem instala pe amândouă. De regulă ne interesează aceste aspecte dacă instalăm o
staţie de lucru la care ne interesează în mod deosebit aspecte grafice şi aplicaţii
diverse. Fiecare mediu grafic oferă anumite aspecte de design particular şi/sau aplicaţii
distincte.Le puteţi încerca pe amândouă pentru a observa care se potriveşte cu
gusturile estetice ale dumneavoastră. Sunt anumite aplicaţii în mod grafic care sunt
construite special pentru unul din cele două medii grafice.
Dacă dorim să instalăm din alte depozite suplimetare de programe selectăm
„Installation Repo” , „Fedora 10-i386” şi „Fedora 10-i386-Updates”. Atenţie: dacă
selectăm al doilea, respectiv al treilea depozit este necesară o conexiune la Internet ;
ne apare o fereastră de configurare a conexiunii automat prin DHCP sau manual.

Sugerez instalarea fără depozite suplimentare, deoarece conexiunea la Internet


poate să nu funcţioneze corect şi se pot instala aplicaţii suplimentare după finalizarea
instalarii primare.

Alegem “Înainte”
Dacă am ales depozitele suplimentare trebuie adăugaţi parametrii ceruţi

Bifăm „Personalizează acum” apoi apăsăm Înainte


Alegem serverele de bază

Înainte de începerea instalării se verifică dependenţele pachetelor selectate pentru


instalare. Sistemul Linux este compus din pachete de programe de dimensiuni mici care
pot depinde unele de altele. În plus pot partaja între ele biblioteci de librării.

Verificarea dependenţelor de alte pachete


Începe instalare

Procesul de instalare este pornit. În funcţie de programele selectate şi de caracteristicile


sistemului, instalarea poate dura aproximativ 45 - 60 de minute.

Un stadiu din procesul de instalare


Instalarea este finalizată. Apăsăm Reboot (Repornire) şi extragem DVD-ul din unitate.

Fereastra de pornire a sistemului. Dacă apăsăm tasta Esc va apărea ecranul cu


prezentarea serviciilor şi pornirea lor. Dacă toate sunt cu Ok ( de culoare verde),
înseamnă că serviciile pornesc normal. Dacă apare Failed (culoare rosie) înseamnă că
sunt probleme cu serviciul respectiv şi este necesară verificarea fişierele de configurare.

Prima fereastră. Dacă apăsăm tasta Esc apare ecranul din figura următoare
Prezentarea serviciilor

La prima pornire a sistemului apar ecranele următoare ce cuprind acordul de licenţă,


setarea datei şi orei sistemului, fereastra de creare a unui utilizator obişnuit şi în final ni
se cere (dacă conexiunea la Internet ar fi activă) să trimitem profilul hardware al
sistemului pentru a ajuta la dezvoltările ulterioare al sistemului Linux.

Fereastra de Bun venit


Acordul de Licenţă

Creare utilizator obişnuit


Setare dată-oră

Trimitere profil hardware.


După configurarea minimală de la prima pornire apare fereastra de login.

Nu vă logaţi cu contul de root căci este dezactivat. V-am prezentat mai devreme
modul de activarea a contului de root (super user).

Desktop-ul sistemului Linux Fedora 10

În imaginea de mai sus prezentăm fereastra de Desktop a sistemului Fedora 10. Bara
de start cu meniurile aplicaţiilor poate fi mutată jos prin click pe ea şi dragată în partea
de jos a ecranului.
Tema 4. Configurarea sistemului de operare pentru reţea

Fişa suport. Configurarea sistemului de operare pentru reţea (TOC)

Această fişă vizează competenţa individuală: Configurează sistemul de operare

Sugestii metodologice:

• Forma de organizare: frontală, pe grupe sau individual în funcţie de dotarea cu


calculatoare
• Locul: Un laborator de informatică
• Resurse de timp: lăsăm la latitudinea profesorului împărţirea fişei în unităţi mai
mici pentru încadrarea în timp
• Metode: problematizare, studiu de caz, exerciţiul.

Obs: Sugerăm ca profesorul să realizeze în paralel cu cursanţii configurarea pe un


calculator conectat la un video proiector.

Configurarea sistemului de operare în reţea presupune anumite setări ale sistemului


care să permită deservirea clienţilor reţelei interne sau externe (Internet) cu anumite
servicii cum ar fi:
• DHCP - alocarea dinamică de IP-uri clienţilor din reţeaua internă;
• HTTP - oferă pagini Web clienţilor din reţeaua Internet sau reţeaua internă;
• FTP - posibilitatea transferului de fişiere în reţea;
• DNS - sistemul numelor de domenii permite transformarea numelor de domenii
(sau a calculatoarelor) în IP-ul asociat, respectiv invers;este un serviciu care
optimizează accesarea paginilor Web sau a computerelor în reţea (În absenţa
serviciului DNS, URL-urile ar fi constituite din IP-urile serverelor Web !!)
• Mail - oferă posibilitatea triniterii şi primirii de mesaje electronice (Poştă
electronică)
• Chat - oferă posibilitatea comunicării directe între clienţi prin: mesaje text, voce şi
imagine (Ex: serviciul Yahoo-Messenger).

În acest ghid vom prezenta configurarea de bază a unui server de Linux care să ofere
serviciile: HTTP, DNS şi DHCP. Înainte de configurarea serviciile menţionate sunt
necesare câteva setări de bază: numele calculatorului, IP-urile interfeţelor de reţea,
DNS-ul şi Gateway-ul necesar pentru accesarea Internetului.Sistemul Linux Fedora 10
permite ca anumite configurări să se realizeze din meniurile specifice de administrare
(modul grafic) dar şi din linie de comandă.Toate serviciile oferite de sistemele Linux au
anumite fişiere text în care îşi păstrează setările. Acest lucru permite administarea de la
distanţă a sistemului cu clienţi de SSH sau Telnet care oferă o fereastră în linie de
comandă (CLI) de la care pot fi apelate editoare de text (joe, vi) în care să se modifice
parametrii de configurare a sistemului.Există şi un utilitar de administrare fişiere foarte
util numit mc (Midnight Commander) care poate fi foarte folositor când nu avem acces
la o interfaţă grafică (Dacă este instalat se apelează cu comanda mc.)
Fereastra aplicaţiei mc

Se poate întâmpla ca din diverse motive să nu putem instala modulul grafic X11 sau
chiar să nu putem să instalăm sistemul în mod grafic. Atunci singurul mod de
comunicare cu sistemul este modul text prin linia de comandă. Ce trebuie să ştim sunt
câteva comenzi de bază: de deschidere a fişierelor pentru editare, salvare, închidere,
setare starea serviciilor: pornire, oprire, activare la pornirea sistemului, etc. Pentru
fiecare serviciu în parte prezentăm ambele moduri de configurare (pe cât posibil): mod
grafic şi mod text.
În mod grafic configurările se fac din meniul SistemAdministrare”serviciul dorit”

Meniul Administrare
sau personalizarea unor aspecte din meniul SistemPreferinţe…

Meniul Preferinţe

Menţionăm că unele dintre configurările realizate din meniurile specifice le folosim


pentru a crea structura de bază a fişierelor text de configurare. Este obligatoriu a după o
setare din modulul grafic să verificăm fişierul text asociat deoarece se pot produce erori
în scrierea acestor fişiere (erori ce trebuie corectate!)
4.1.Configurarea numelui calculatorului, configurarea interfeţelor de
reţea, DNS şi Gateway.( TOC)

Urmăm calea din bara de meniu de pe Desktop: SistemAdministrareReţea

Administrare reţea

În fereastra Configuraţie reţea se configurează „parţial”:


• numele calculatorului din selectorul Gazde
• serverul DNS din selectorul DNS
• interfeţele de reţea din selectorul Dispozitive

Fereastra configurare reţea


Selectăm tabul Gazde pentru configurarea numelui calculatorului, adresa IP asociată şi
numele scurt (alias-ul). Bifăm “Show loopback” pentru a vizualiza parametrii adresei de
loopback (bucla locală). Adresa de loopback 127.0.0.1 este asociată unei interfeţe de
reţea virtuale necesară testării configuraţiilor de reţea chiar în absenţa unei interfeţe de
reţea reale. Ei i se asociază numele localhost.localdomain şi numele scurt localhost.
Pe o linie trebuie să fie o singură înregistrare de forma (elementele sunt separate printr-
un Tab)

127.0.0.1 localhost.localdomain localhost

După cum observăm în imagine numele calculatorului setat în timpul instalării s-a
suprapus peste prima înregistrare.

Pentru a evita acest lucru putem lăsa numele calculatorului localhost.localdomain în


timpul instalării şi să-l adăugăm aici apăsând controlul Nou.

În cazul nostru selectăm prima înregistrare, apăsăm Editează şi modificăm prima


înregistrare conform standardului de mai sus.

Fereastra Gazde (Hosts)


Fereastra de editare sau adăugare

Adăugăm IP-ul interfeţei de reţea, numele calculatorului (FQN) şi numele scurt

192.168.10.100 www.server.ro www

Dacă avem mai multe interfeţe de reţea fiecare cu IP-ul său, de regulă numele
calculatorului se asociază cu interfaţa conectată la Internet (în cazul nostru eth0). Se
permite asocierea aceluiaşi nume şi celeilalte interfeţe de reţea(eth1).

192.168.1.1 www.server.ro www

Aceste înregistrări vor fi folosite la setarea iniţială a serverului DNS. Dacă dorim putem
să mai adăugăm şi alte înregistrări ale altor calculatoare cu care serverul nostru poate
comunica pentru diverse funcţii.(backup, mail, dns, etc.). ex.

192.168.10.101 mail.server.ro mail


192.168.10.102 dns.server.ro dns

Se poate să existe câte un server pentru fiecare serviciu în parte (reţele mari).

Într-o reţea mică, un singur calculator poate deservi clienţii cu toate serviciile necesare.
Configurarea interfeţelor de reţea se realizează din aceeaşi fereastră de la categoria
Dispozitive unde selectăm interfaţa simbolizată prin eth0, eth1…apoi apăsăm
Editează.

În fereastra care apare putem introduce parametrii de conectare la reţea: IP-ul, masca
de reţea şi gateway-ul reţelei din care face parte calculatorul (adresa ruterului-
echipament sau calculator cu soft special care conectează reţele diferite).

Setăm ca placa de reţea să fie activată la pornirea calculatorului. Apăsăm Ok.

Serverele au de regulă IP-uri statice, setate manual, deoarece sunt multe


configurări care depind de IP. Numai staţiile de lucru pot primi IP dinamic de la un
server DHCP.

Procedăm la fel şi cu cealaltă interfaţă de reţea (eth1 în cazul nostru).

După cum se observă din imaginea de mai jos, trebuie să introducem doar IP-ul şi
masca de reţea.

Nu introducem adresa de Gateway deoarece această interfaţă va ea însăşi gateway


pentru reţeaua nostră internă, în raport cu reţeaua Internet.

Selectăm şi aici ca placa de reţea săfie activată la pornire.


Parametrii pentru eth0

Parametrii pentru eth1

Pentru setarea serverului DNS necesar conectării la Internet alegem categoria DNS
unde introducem: numele calculatorului nostru, toate serverele DNS care deservesc
calculatorul nostru, respectiv reţeaua internă.

Deoarece vom configura şi serviciul DNS, am optat ca primul server DNS din listă să fie
chiar calculatorul nostru (va deservi reţeaua internă), urmat de adresele serverelor DNS
primite de la ISP (furnizorul de Internet).

În ultimul câmp introducem numele domeniului nostru ex: server.ro.


Pentru finalizare alegem Salvare din meniul Fişier, iar în fereastra de confirmare care
apare apăsăm Ok. (Ne avertizează că pentru a face active modificările trebuie să
restartăm serviciile sau să repornim calculatorul)

Setare DNS

Confirmare salvare

În continuare verificăm şi eventual corectăm fişierele text de configurare. Numele şi


locaţia în structura de directoare sunt:
Nume calculator : fişierul hosts /etc/sysconfig/networking/profiles/default/hosts
Interfeţe reţea: fişierele ifcfg-eth0 şi ifcfg-eth1
/etc/sysconfig/networking/devices/ifcfg-eth0 sau ifcfg-eth1
DNS: fişierul resolv.conf /etc/sysconfig/networking/profiles/default/resolv.conf

Aceste fişiere pot fi deschise urmând calea prezentată cu dublu click sau click dreapta
pe fişier şi deschidere cu editor texte

La fel pot fi deschise folosind linia de comandă din fereastra Terminal din locaţia:
AplicaţiiUtilitare de sistemTerminal din bara de instrumente de pe Desktop. Este
bine să adăugăm o legătură la acest utilitar pe Desktop pentru acces mai rapid.

Identificare Terminal

Adăugare legătură la terminal pe Desktop


Comenzile necesare accesării fişierelor de configurare sunt:
(se execută pe rând: deschidere, editare, salvare, închiere)

[root@www~]# gedit /etc/sysconfig/networking/profiles/default/hosts


[root@www~]# gedit /etc/sysconfig/networking/devices/ifcfg-eth0
[root@www~]# gedit /etc/sysconfig/networking/devices/ifcfg-eth1
[root@www~]# gedit /etc/sysconfig/networking/profiles/default/resolv.conf

Pentru parametrii stabiliţi în exemplul nostru fişierele de configurare trebuie să arate


astfel:

Înainte de modificarea fişierului hosts

După modificarea fişierului hosts


Înainte de modificarea fişierului ifcfg-eth0

După modificarea fişierului ifcfg-eth0


După modificarea fişierului ifcfg-eth1

Fişierul resolv.conf în care de regulă nu avem de modificat.

După verificarea tuturor fişierelor prezentate mai sus şi operarea corecturilor necesare
trebuie restartate serviciile de reţea care fac active noile modificări. Dacă activarea
uneia dintre interfeţele de reţea esuează trebuie verificate fişierele de configurare
pentru găsirea unor eventuale erori.

[root@www~]# service network restart

Dacă observăm ceva asemănător ca în figura de mai jos continuăm cu următoarele


configurări.
Restartarea serviciilor de reţea. Observăm că totul este Ok.

4.2.Dezactivarea SELinux (TOC)

Selinux reprezintă un sistem de siguranţă suplimentar pe care îl are sistemul Fedora.


Mai mult încurcă decât ajută aşa că îl vom dezactiva. Se poate dezactiva din meniul
SistemAdministrareSELinux Management sau din fişierul text de configurare config
situat în locaţia /etc/selinux/config în care setăm parametrul SELINUX=disabled.

Meniul SELinux Management


Setare în mod grafic

Setare în fişierul text

După aceste modificări sistemul trebuie repornit pentru a se aplica efectiv modificările.
4.3.Firewall(TOC)

Sistemul Firewall este modulul de protecţie al sistemului şi este implementat de


aplicaţia iptables care se instalează odată cu sistemul.

Funcţionarea sistemului de protecţie se bazează pe blocarea sau activarea unor


servicii, interfeţe de reţea, porturi, etc.

O configurare simplă se poate realiza din meniul SistemAdministrareParavan de


Protecţie sau din linia de comandă tastând setup şi cu tastele Tab, săgeţi, space şi
Enter (dacă se cere putem introduce şi parametri numerici) defilăm prin lista de opţiuni
şi activăm modulul de configurare Firewall unde urmărim şi activăm următorii parametri:

• Servicii de încredere: DNS, FTP, Mail, SSH, Samba, WWW(http), WWW


securizat (https)
• Interfeţe de încredere: eth0 şi eth1
• Masquerading: eth1 activează rutarea şi permite conectarea reţelei locale la
Internet (folosind aplicaţiile squid şi iptables; necesită configurări complexe !!).

Meniul Paravan de protecţie.


Apăsăm închide la fereastra cu recomandări.

Activare permisiune rulare servicii.


Activare permisiune rulare servicii (partea de jos a ferestrei).

Deblocarea accesului la interfeţele de reţea eth0 şi eth1.


Selectare interfaţă mascată

Setarea interfeţei de reţea care va fi mascată: eth1 în exemplul nostru. (va fi Gateway
pentru reţeaua internă; Masquerading-ul este un mecanism prin care o reţea internă (cu
IP-uri private- invizibile pe Internet) poate fi “ascunsă” în spatele unui IP real. Toate
calculatoarele conectate la reţeaua internă care accesează Internetul vor fi văzute cu
IP-ul real al plăcii eth0. Este o metodă de a scădea costurile în ce priveşte
achiziţionarea de IP-uri reale (vizibile pe Internet).

Configurarea în mod text (de la linie de comandă)

Comanda setup determină apariţia ferestrei de configurare a unor servicii cum ar fi:
• firewall,
• reţea (asemănător cu configurarea în mod grafic dar mai simplist),
• activarea/dezactivarea la pornire a unor servicii.(echivalent cu comanda

chkconfig --level 235 nume_serviciu on/off

unde cifrele sunt nivele (sapte de toate:0,1,2,3,4,5,6) la care rulează serviciul; 2 este
nivelul multiutizator fără NFS-sisteme de fişiere în reţea, 3 este nivelul normal
multiutilizator iar 5 este nivelul X11 mod grafic ), etc.

Fereastra de configurare

Cu tasta săgeată deplasăm selecţia la Configurare firewall şi apăsăm Enter


Firewall-ul poate fi activat sau dezactivat (nerecomandat). Dezactivarea se face numai
în cazul în care dorim să impunem reguli personalizate şi care să asigure şi anumite
funcţii speciale: redirectare, rutări speciale, înaintări de porturi, etc.). Aceste reguli sunt
trecute într-un fişier text (sunt comenzi trimise aplicaţiei iptables) şi este rulat în linia
de comandă (ex: [root@www~] ./etc/rc.d/rc.firewall unde rc.firewall este fişierul care
conţine regulile personalizate, iar punctul din faţa “/” îi transmite interpretorului de
comenzi (shell) că trebuie să ruleze conţinutul acestui fişier ca un script executabil).

Bifarea unui element din listă se face cu tasta Space, tranziţia de la un buton la altul se
face cu tasta Tab iar cu Enter “apăsăm” butonul.

Selectăm Personalizează

.
Urmărim şi modificăm parametrii exact ca şi în ferestrele grafice. Trecerea de la o
fereastră la alta se face apăsând Forward sau Back. Când am terminat, selectăm
butonul Close şi apăsăm Enter.
….

Apăsăm Ok.
Confirmăm suprascrierea regulilor impuse de noi peste cele iniţiale. Ni se cere să
verificăm starea serviciului iptables.

Apăsăm ieşire pentru a părăsi utilitarul.


Pentru salvarea configurărilor şi activarea la pornire a serviciului iptables tastăm pe
rând:
[root@www~] service iptables save
[root@www~] chkconfig --level 235 iptables on

Salvarea regulilor firewall se face în fişierul iptables din locaţia /etc/sysconfig/iptables


4.4.Actualizarea sistemului. Instalarea unor aplicaţii.( TOC)

Pachetele de instalare pentru sistemele Linux Fedora sau RedHat sunt în general în
format RPM (RedHat Package Manager) adică o arhivă specială ce conţine toate
fişierele necesare instalării. Sistemul RPM permite operarea uşoară a pachetelor:
instalare, dezinstalare, upgrade, etc. Pachetele RPM au în general nume de fişier de
forma ex: lynx-2.8.6-17.fc10.i386 unde lynx este numele pachetului (aplicaţiei), 2.8.6-
17 este versiunea, fc10 este versiunea sistemului de operare (Fedora 10) iar i386 este
arhitectura minimală cerută (Intel 386). Sunt şi pachete care nu depind în mod exclusiv
de versiunea sistemului de operare cum ar fi ex: webmin-1.420-1.noarch.rpm care
poate fi instalat pe orice versiune de Fedora, RedHat, SuSE, Mandrake sau Caldera
(Distribuţii care recunosc acest sistem de împachetare). Comenzi mai utilizate sunt:

• pentru instalarea unui pachet RPM :


[root@www~] rpm -i webmin-1.420-1.noarch.rpm
• pentru dezinstalare
[root@www~] rpm -u webmin-1.420-1.noarch.rpm
• pentru verificarea existenţei în sistem sau a versiunii
[root@www~] rpm -q webmin

Ce este marcat cu albastru în numele fişierului este numele scurt al aplicaţiilor.


Alte formate de pachete sunt cele în format sursă (necompilate).Pentru a fi utilizate,
trebuie compilate şi apoi instalate.
Fedora utilizează un program foarte util în procesele de instalare, dezinstalare sau
update numit yum care poate fi rulat la linia de comandă:
• pentru instalarea unui program :
[root@www~] yum install proftpd
• pentru dezinstalarea unui program
[root@www~] yum remove vsftpd
• pentru instalarea mai multor programe cu o singură comandă
[root@www~] yum install proftpd system-confi-bind lynx zip …..
• pentru actualizarea întregului sistem
[root@www~] yum update nu recomand acest lucru; se poate întâmpla să nu mai
meargă sistemul la fel de bine ca înainte de actualizare (mai ales sistemul X11 - modul
grafic)recomand doar actualizarea aplicaţiilor de bază (lista de aplicaţii de mai jos)
Programele administrate cu yum trebuie să se găsească pe serverele cu aplicaţiile şi
kiturile de instalare ale distribuţiei. Yum are o bază de date cu aceste servere şi
comunică cu acestea pentru identificarea programelor şi a dependenţelor lor. În timpul
instalării se poate să-şi actualizeze această bază de date. Dacă instalăm un program
folosind comanda rpm fişierul RPM trebuie să fie pe calculator şi este posibil să ceară şi
alte programe de care depinde, lucru care poate îngreuna lucrul. Cu yum acest lucru nu
se întâmplă deoarece el instalează o dată cu programul solicitat şi pachetele adiţionale
de care are nevoie. Singura problemă este că trebuie să avem conexiune Internet.
Presupunem că avem conexiune la Internet. Vom instala sau actualiza un set de
programe care ne sunt necesare pentru configurarea serverului nostru folosind yum:

[root@www~] yum install fetchmail wget bzip2 unzip zip nmap openssl lynx fileutils
ncftp gcc gcc-c++ quota bind-chroot mysql mysql-devel mysql-server cyrus-sasl cyrus-
sasl-devel cyrus-sasl-gssapi cyrus-sasl-md5 cyrus-sasl-plain postfix dovecot php php-
devel php-gd php-imap php-ldap php-mysql php-odbc php-pear php-xml php-xmlrpc curl
curl-devel perl-libwww-perl ImageMagick libxml2 libxml2-devel joe mc system-config-
bind ntp webalizer clamav perl-HTML-Parser perl-DBI perl-Net-DNS perl-Digest-SHA1
kernel-headers kernel-devel dhcp squid

4.5.Configurarea serviciului HTTP(TOC)

Serviciul HTTP este asigurat în sistemele Linux de aplicaţia sau serverul Apache. El
este responsabil cu furnizarea paginilor Web găzduite clienţilor din reţeaua internă sau
externă (Internet).În cazul Internetului este obligatoriu cumpărarea şi înregistrarea unui
nume de domeniu într-un server DNS ex: server.ro
Configurarea serverului de Web constă în editarea fişierului httpd.conf din locaţia:
/etc/httpd/conf/httpd.conf în care trebuie modificate câteva linii (sunt marcate în
imagini cu albastru)

Locaţia fişierului de configurare


Adresa şi portul pe care aşteaptă cereri din partea clienţilor

Numele serverului şi portul asociat


Folosirea pentru numele serverului de Web numele setat în directiva ServerName

Locaţia paginilor Web: implicit este în /var/www/html poate fi schimbată dacă


este nevoie (pe un HDD nou montat în sistem în caz de spaţiu insuficient)
Utilizatorii sistemului pot întreţine propriul lor site dacă li se permite. Paginile lor Web
vor fi stocate în directorul cu numele stabilit mai sus public_html (poate fi schimbat)

Locaţia paginilor Web a utilizatorilor se stabileşte prin directiva

<Directory /home/*/public_html>

unde * reprezintă orice utilizator existent ce are un director propriu în /home iar
public_html este directorul setat anterior situat în directorul utilizatorului
Aici se setează numele fişierelor de index (fişierul html care se deschide primul la
apelarea site-ului se numeşte fişier de index) şi extensiile permise: index.html,
index.htm, index.php, welcome.html, etc. sunt câteva exemple.

Salvăm modificările făcute şi tastăm la linia de comandă succesiv:


[root@www~] service httpd start (pornim serviciul)
……
[root@www~] chkconfig --level 235 httpd on (setăm activarea la pornire)
Testăm funcţionarea serverului Web tastând în browser :

http://192.168.10.100

Dacă observăm apariţia paginii de mai sus înseamnă că am configurat corect serverul
Apache şi să continuăm cu celelalte configurări

Locaţia paginilor Web


Creăm un fişier text nou cu numele index.html

Deschidem fişierul cu un editor de text


Introducem codul unei pagini Web simple

Salvăm şi apelăm în browser adresa serverului

http://192.168.10.100

Dacă observăm pagina de mai sus înseamnă că serverul nostru este perfect funcţional.

Observaţie:

Serverul Web conţine un site principal apelabil prin tastarea în browser a URL-ului:
http://www.server.ro (dacă există o înregistrare într-un server DNS care să facă
asocirea dintre numele www.server.ro şi IP-ul 192.168.10.100)
sau
http://192.168.10.100 din extern (Internet) fără să fie nevoie de înregistare DNS
sau
http://192.168.1.1 din reţeaua internă dacă se permite ascultarea pe toate interfeţele de
reţea: astfel trebuie să setăm Listen (ascultarea) din
Listen 192.168.10.100:80 (valoare setată de noi- recomandată)
în
Listen *:80 (valoarea implicită)

Site-urile utilizatorilor pot fi apelate folosind variantele de mai sus astfel:

http://www.server.ro/~utilizator
http://192.168.10.100/~utilizator
http://192.168.1.1/~utilizator

După configurarea serverului DNS nu va mai trebui să folosim în URL-uri IP-urile


serverului ci doar numele www.server.ro

4.6.Configurarea serverului DNS(Serviciul Numelor de Domeniu)


( TOC)

Serverul DNS lucrează în conjuncţie cu serverul Web. El realizează o conversie a


numelor calculatoarelor în IP-ul asociat pentru identificarea mai rapidă a resurselor
URL, respectiv invers. Toate serverele Web din reţeaua Internet trebuie să aibă un
nume de domeniu înregistrat într-un server DNS, altfel resursele oferite de ele pot fi
accesate doar cunoscând IP-ul; lucru destul de greu de realizat într-o reţea ca
Internetul. Pentru a accesa reţeaua Internet, la orice calculator trebuie setat adresa unui
server DNS, respectiv Gateway-ul asociat. Când dorim să accesăm o resursă Internet
(pagini web, mesagerie electronică, servicii de chat, servere FTP, etc.) bazată pe nume
(ex: www.google.ro) pentru identificarea serverului Web, Mail, Chat, etc. trebuie
realizată conversia numelui în IP, deoarece, pachetele de date care sunt transportate
de la expeditor la destinatar sunt ghidate pe bază de adrese numerice (IP).
Presupunem că dorim să accesăm o pagină Web. Tastăm în browser adresa ei. În
acest moment, intră în joc protocoalele de reţea (softuri specializate în schimbul de date
între calculatoarele legate în reţea), care preiau cererea noastră, îi atasează IP-ul
nostru ca expeditor, IP-ul serverului DNS ca destinatar şi numele calculatorului care
deţine informaţia dorită de noi(URL-ul) şi o trimite către serverul DNS. Acesta verifică
existenţa în baza lui de date a numelui respectiv (de fapt domeniul). Dacă îl găseşte ne
trimite înapoi un mesaj cu IP-ul resursei cerute. Urmează trimiterea cererii către
serverul Web pe baza IP-ului primit de la DNS. Şi astfel vom primi de la acesta pagina
Web solicitată. Dacă serverul DNS nu găseşte înregistrarea respectivă va trimite la
rândul lui o cerere către alt server DNS cu care comunică, ş.a.m.d. până se găseşte
ceea ce dorim. Dacă după un timp nu se găseşte nimic, se trimite un mesaj prin care
suntem avertizaţi că URL-ul cerut de noi nu există. Aproximativ aşa lucrează un server
DNS !
Serverul DNS pe care îl vom configura va deservi reţeaua locală. Astfel, când dorim să
accesăm site-ul stocat pe serverul nostru de Web, vom reduce timpul de acces. În plus,
el va primi cererile de la clienţii locali şi le va transmite mai departe altor servere DNS
cu care va comunica.
Vom configura serverul DNS folosind interfaţa grafică. Aplicaţia de configurare se
numeşte system-config-bind şi am instalat-o la actualizarea sistemului cu yum. Ea nu
se instalează odată cu instalarea sistemului de operare.

Aplicaţia este localizată în meniul Sistem AdministrareSetări serverDomain Name


System

Pornirea aplicaţiei

Interfaţa aplicaţiei
Fişierul hosts configurat mai devreme are un duplicat în /etc şi conţine informaţii de tip
DNS. În baza de date DNS fiecare domeniu nou înregistrat se numeşte zonă, şi conţine
informaţii legate de calculatoarele din domeniul rspectiv.

Apăsăm controlul Import care deschide automat calea către fişierul hosts din /etc.
Alegem să deschidem fişierul.

Apăsăm butonul Ok, pentru confirmarea fişierului selectat automat.


Alegem Da pentru importul conţinutului fişierului hosts

Observăm apariţia unei noi zone denumite server.ro (numele zonelor este identic cu
numele domeniilor). Odată cu zona server.ro numită Zona de Forward (Înaintare)
Internet apare şi zona denumită Zona de Reverse (Inversă) Internet.
• Zona Forward este responsabilă cu conversia numelor în IP
• Zona Reverse este responsabilă cu conversia IP-urilor în nume
În zona server.ro expandată se observă înregistarea de tip A (IPv4 Address) care
precizează efectiv echivalenţa nume-IP. Înregistrarea păstrează doar prima parte din
nume deoarece restul se adaugă automat (detectare automată a domeniului).

În zona 192.168.10 expandată se observă înregistarea de tip PTR (pointer) care


precizează efectiv echivalenţa IP-nume. Înregistrarea păstrează doar ultimul octet (al
patrulea) din IP deoarece restul se adaugă automat (detectare automată a IP-ului reţelei
care în cazul nostru este 192.168.10.0)
Click dreapta pe numele de domeniu determină apariţia unui meniu contextual ce
permite adăugarea de noi înregistrări în baza de date, ştergerea domeniului sau
editarea lui. În imaginea de mai sus se selectează adăugarea unei noi înregistrări de tip
A (Ipv4 Address), adică un nou calculator, sau acelaşi calculator cu alt IP (Interfaţă
suplimentară de reţea)

Asocierea numelui calculatorului www.server.ro la IP-ul interfeţei eth1 192.168.1.1


Vizualizarea noilor înregistrări de tip forward

Vizualizarea noilor înregistrări de tip Reverse. Deoarece am introdus o nouă clasă de


IP-uri 192.168.1.0 (adresa noii reţele) s-a creat o nouă zonă de Reverse
Dacă se apasă Salvează din bara de instrumente, apare un mesaj de confirmare a
noilor modificări. Se salvează modificările şi se restartează automat serverul DNS.

Putem verifica funcţionarea serverului DNS, printr-o interogare DNS de pe alt calculator
din reţeaua internă. Deschidem o linie de comandă (pe un calculator Windows XP,
Vista) urmând calea StartRununde tastăm cmd sau de pe un sistem Linux
(Terminal). Tastăm următoarea comandă:

Sub Windows

• interogare de tip forward

C:\Users\Administrator>nslookup www.server.ro
Server: www.server.ro
Address: 192.168.1.1

Name: www.server.ro
Addresses: 192.168.10.100
192.168.1.1
C:\Users\Administrator>

• interogare de tip reverse

C:\Users\Administrator>nslookup 192.168.1.1
Server: www.server.ro
Address: 192.168.1.1

Name: www.server.ro
Address: 192.168.1.1
C:\Users\Administrator>
Sub Linux

• interogare de tip forward

[root@www ~]# nslookup www.server.ro


Server: 192.168.10.100
Address: 192.168.10.100#53

Name: www.server.ro
Address: 192.168.1.1
Name: www.server.ro
Address: 192.168.10.100
[root@www ~]#

• interogare de tip reverse

[root@www ~]# nslookup 192.168.1.1


Server: 192.168.10.100
Address: 192.168.10.100#53

1.1.168.192.in-addr.arpa name = www.server.ro.


[root@www ~]#

Pentru a ne asigura că serverul DNS este activat la pornirea calculatorului vom tasta
comanda de la Terminal:

[root@www ~]# chkconfig –level 235 named on

4.7.Configurarea serverului DHCP(TOC)

Serverul DHCP deserveşte reţeaua internă şi are rolul de a aloca dinamic IP-uri fiecărui
calculator conectat în reţea.

Verificăm dacă aplicaţia dhcp este instalată:

[root@www ~]# rpm -q dhcp


dhcp-4.0.0-33.fc10
[root@www ~]#

Dacă observă rezultatul de mai sus înseamnă că aplicaţia este instalată şi se poate
trece la configurare. Dacă nu tastăm în terminal comanda

[root@www ~]# yum install dhcp

care va determina toate aplicaţiile necesare funcţionării serviciului DHCP

Configurarea se va face prin modificarea fişierului text dhcpd.conf situat în locaţia


/etc/dhcpd.conf
Se modifică parametrii conform imaginii de mai jos

Configuraţia minimală

Pornirea serviciului DHCP şi activarea la pornire a calculatorului folosind succesiv


comenzile:

[root@www ~]# service dhcpd start

[root@www ~]# chkconfig –level 235 dhcpd on


Testarea se face prin conectarea la interfaţa eth1 a unui calculator folosind un cablu
inversor sau printr-un switch cu cabluri obişnuite.
Pornim calculatorul şi verificăm dacă alocarea automată de IP funcţioneză. Deschidem
o linie de comandă cmd sub Windows sau terminal sub Linux şi tastăm comanda:

Sub Windows (considerăm că placa de reţea este setată să primească IP automat)

C:\Users\Administrator>ipconfig /all
Ethernet adapter Conexiune de reţea locală:
Connection-specific DNS Suffix . : server.ro
Description . . . . . . . . . . . : Broadcom NetLink (TM) Gigabit Ethernet
Physical Address. . . . . . . . . : 00-22-64-59-03-0B
DHCP Enabled. . . . . . . . . . . : Yes
Autoconfiguration Enabled . . . . : Yes
Link-local IPv6 Address . . . . . : fe80::b1b6:7a44:2f14:2974%10(Preferred)
IPv4 Address. . . . . . . . . . . : 192.168.1.122(Preferred)
Subnet Mask . . . . . . . . . . . : 255.255.255.0
Lease Obtained. . . . . . . . . . : 13 mai 2009 08:10:13
Lease Expires . . . . . . . . . . : 13 mai 2009 17:10:12
Default Gateway . . . . . . . . . : 192.168.1.1
DHCP Server . . . . . . . . . . . : 192.168.1.1
DNS Servers . . . . . . . . . . . : 192.168.1.1
NetBIOS over Tcpip. . . . . . . . : Enabled
C:\Users\Administrator>

Sub Linux (considerăm că placa de reţea eth0 este setată să primească IP automat)

[root@www ~]# ifconfig


eth0 Link encap:Ethernet HWaddr 00:00:F8:08:12:0C
inet addr:192.168.1.200 Bcast:192.168.1.255 Mask:255.255.255.0
inet6 addr: fe80::200:f8ff:fe08:120c/64 Scope:Link
UP BROADCAST RUNNING MULTICAST MTU:1500 Metric:1
RX packets:151 errors:29 dropped:0 overruns:0 frame:0
TX packets:19 errors:37 dropped:0 overruns:0 carrier:103
collisions:0 txqueuelen:1000
RX bytes:16204 (15.8 KiB) TX bytes:4345 (4.2 KiB)
Interrupt:18 Base address:0xef80
[root@server ~]#

Configurarea serviciilor de bază a fost realizată complet


III. Fişa rezumat

Numele elevului: _________________________

Numele profesorului: _________________________

Competenţ Evaluare
e care
Activităţi
trebuie
efectuate şi Data Satis-
dobândite/ Bine Refacere
comentarii activitatii făcător
Rezultatele
învăţării
Activitate 1
Comp 1
(Aici se
trece
numele
compe- Activitate 2
tentei)

Comentarii Priorităţi de dezvoltare

Competenţe/ Rezultatele Resurse necesare


învăţării care urmează să fie
dobândite (pentru fişa
următoare)
Competenţe care trebuie dobândite/ Rezultatele învăţării
Această fişă de înregistrare este făcută pentru a evalua, în mod separat, evoluţia
legată de diferite competenţe. Acest lucru înseamnă specificarea competenţelor tehnice
generale şi competenţelor pentru abilităţi cheie, care trebuie dezvoltate şi evaluate.
Profesorul poate utiliza fişele de lucru prezentate în auxiliar şi/sau poate elabora alte
lucrări în conformitate cu criteriile de performanţă ale competenţei vizate şi de
specializarea clasei.

• Activităţi efectuate şi comentarii


Aici ar trebui să se poată înregistra tipurile de activităţi efectuate de elev,
materialele utilizate şi orice alte comentarii suplimentare care ar putea fi relevante
pentru planificare sau feed-back.

• Priorităţi pentru dezvoltare


Partea inferioară a fişei este concepută pentru a menţiona activităţile pe care
elevul trebuie să le efectueze în perioada următoare ca parte a viitoarelor module.
Aceste informaţii ar trebui să permită profesorilor implicaţi să pregătească elevul pentru
ceea ce va urma.

• Competenţele care urmează să fie dobândite / Rezultatele învăţării


În această căsuţă, profesorii trebuie să înscrie competenţele care urmează a fi
dobândite. Acest lucru poate implica continuarea lucrului pentru aceleaşi competenţe
sau identificarea altora care trebuie avute in vedere.

• Resurse necesare
Aici se pot înscrie orice fel de resurse speciale solicitate:manuale tehnice, reţete,
seturi de instrucţiuni şi orice fel de fişe de lucru care ar putea reprezenta o sursă de
informare suplimentară pentru un elev care nu a dobândit competenţele cerute.

Notă: acest format de fişă este un instrument detaliat de înregistrare a progresului


elevilor. Pentru fiecare elev se pot realiza mai multe astfel de fişe pe durata
derulării modulului, aceasta permiţând evaluarea precisă a evoluţiei elevului, în
acelaşi timp furnizând informaţii relevante pentru analiză.
IV. Bibliografie(TOC)

1. Acostăchioaie, Dragoş. (2003). Administrarea şi configurarea sistemelor Linux,


Bucureşti: Editura Polirom
2. ***. La http://fedoraproject.org. 10.04.2009
3. ***. La http://www.howtoforge.com/perfect-server-fedora-10 14.04.2009

V. Anexă(TOC)

În anexă vă prezentăm fişierele de configurare pentru un server care deserveşte toate


funcţiile unui server de Internet :
• Configurare reţea
• DHCP
• Web
• DNS
• Proxy şi Masquerading

1.Fişierele de configurare reţea : (TOC)


 locaţia
/etc/sysconfig/networking/devices/

 fişier
ifcfg-eth0
DEVICE=eth0
ONBOOT=yes
BOOTPROTO=none
TYPE=Ethernet
USERCTL=no
IPV6INIT=no
PEERDNS=yes
IPADDR=192.168.10.100
NETMASK=255.255.255.0
GATEWAY=De la ISP(furnizorul de internet) Ex: daca ip este 192.168.10.100 atunci
Gateway poate fi 100.100.100.1
ifcfg-eth1
DEVICE=eth1
BOOTPROTO=none
BROADCAST=192.168.1.255
HWADDR=00:aE:e8:dA:2E:00
IPADDR=192.168.1.1
NETMASK=255.255.255.0
NETWORK=192.168.1.0
ONBOOT=yes
TYPE=Ethernet

 locaţia
/etc/sysconfig/networking/profiles/default/
 fişier

hosts
# Do not remove the following line, or various programs
# that require network functionality will fail.
192.168.10.100 www.server.ro www
127.0.0.1 localhost.localdomain localhost

resolv.conf
domain server.ro
nameserver 192.168.10.100
nameserver De la ISP
nameserver De la ISP (da exista doar un nameserver (Server DNS)stergi o linie

2.Fişierul de configurare HTTP(TOC)


 locaţia
/etc/httpd/conf/

 fişier

httpd.conf
# This is the main Apache server configuration file. It contains the
# configuration directives that give the server its instructions.
# See <URL:http://httpd.apache.org/docs/2.2/> for detailed information.
# In particular, see
# <URL:http://httpd.apache.org/docs/2.2/mod/directives.html>
# for a discussion of each configuration directive.
#
#
# Do NOT simply read the instructions in here without understanding
# what they do. They're here only as hints or reminders. If you are unsure
# consult the online docs. You have been warned.
#
# The configuration directives are grouped into three basic sections:
# 1. Directives that control the operation of the Apache server process as a
# whole (the 'global environment').
# 2. Directives that define the parameters of the 'main' or 'default' server,
# which responds to requests that aren't handled by a virtual host.
# These directives also provide default values for the settings
# of all virtual hosts.
# 3. Settings for virtual hosts, which allow Web requests to be sent to
# different IP addresses or hostnames and have them handled by the
# same Apache server process.
#
# Configuration and logfile names: If the filenames you specify for many
# of the server's control files begin with "/" (or "drive:/" for Win32), the
# server will use that explicit path. If the filenames do *not* begin
# with "/", the value of ServerRoot is prepended -- so "logs/foo.log"
# with ServerRoot set to "/etc/httpd" will be interpreted by the
# server as "/etc/httpd/logs/foo.log".
#

### Section 1: Global Environment


#
# The directives in this section affect the overall operation of Apache,
# such as the number of concurrent requests it can handle or where it
# can find its configuration files.
#

#
# Don't give away too much information about all the subcomponents
# we are running. Comment out this line if you don't mind remote sites
# finding out what major optional modules you are running
ServerTokens OS

#
# ServerRoot: The top of the directory tree under which the server's
# configuration, error, and log files are kept.
#
# NOTE! If you intend to place this on an NFS (or otherwise network)
# mounted filesystem then please read the LockFile documentation
# (available at
<URL:http://httpd.apache.org/docs/2.2/mod/mpm_common.html#lockfile>);
# you will save yourself a lot of trouble.
#
# Do NOT add a slash at the end of the directory path.
#
ServerRoot "/etc/httpd"

#
# PidFile: The file in which the server should record its process
# identification number when it starts.
#
PidFile run/httpd.pid

#
# Timeout: The number of seconds before receives and sends time out.
#
Timeout 120

#
# KeepAlive: Whether or not to allow persistent connections (more than
# one request per connection). Set to "Off" to deactivate.
#
KeepAlive Off

#
# MaxKeepAliveRequests: The maximum number of requests to allow
# during a persistent connection. Set to 0 to allow an unlimited amount.
# We recommend you leave this number high, for maximum performance.
#
MaxKeepAliveRequests 100

#
# KeepAliveTimeout: Number of seconds to wait for the next request from the
# same client on the same connection.
#
KeepAliveTimeout 15

##
## Server-Pool Size Regulation (MPM specific)
##

# prefork MPM
# StartServers: number of server processes to start
# MinSpareServers: minimum number of server processes which are kept spare
# MaxSpareServers: maximum number of server processes which are kept spare
# ServerLimit: maximum value for MaxClients for the lifetime of the server
# MaxClients: maximum number of server processes allowed to start
# MaxRequestsPerChild: maximum number of requests a server process serves
<IfModule prefork.c>
StartServers 8
MinSpareServers 5
MaxSpareServers 20
ServerLimit 256
MaxClients 256
MaxRequestsPerChild 4000
</IfModule>

# worker MPM
# StartServers: initial number of server processes to start
# MaxClients: maximum number of simultaneous client connections
# MinSpareThreads: minimum number of worker threads which are kept spare
# MaxSpareThreads: maximum number of worker threads which are kept spare
# ThreadsPerChild: constant number of worker threads in each server process
# MaxRequestsPerChild: maximum number of requests a server process serves
<IfModule worker.c>
StartServers 2
MaxClients 150
MinSpareThreads 25
MaxSpareThreads 75
ThreadsPerChild 25
MaxRequestsPerChild 0
</IfModule>

#
# Listen: Allows you to bind Apache to specific IP addresses and/or
# ports, in addition to the default. See also the <VirtualHost>
# directive.
#
# Change this to Listen on specific IP addresses as shown below to
# prevent Apache from glomming onto all bound IP addresses (0.0.0.0)
#
#Listen 12.34.56.78:80
Listen 192.168.10.100:80

#
# Dynamic Shared Object (DSO) Support
#
# To be able to use the functionality of a module which was built as a DSO you
# have to place corresponding `LoadModule' lines at this location so the
# directives contained in it are actually available _before_ they are used.
# Statically compiled modules (those listed by `httpd -l') do not need
# to be loaded here.
#
# Example:
# LoadModule foo_module modules/mod_foo.so
#
LoadModule auth_basic_module modules/mod_auth_basic.so
LoadModule auth_digest_module modules/mod_auth_digest.so
LoadModule authn_file_module modules/mod_authn_file.so
LoadModule authn_alias_module modules/mod_authn_alias.so
LoadModule authn_anon_module modules/mod_authn_anon.so
LoadModule authn_dbm_module modules/mod_authn_dbm.so
LoadModule authn_default_module modules/mod_authn_default.so
LoadModule authz_host_module modules/mod_authz_host.so
LoadModule authz_user_module modules/mod_authz_user.so
LoadModule authz_owner_module modules/mod_authz_owner.so
LoadModule authz_groupfile_module modules/mod_authz_groupfile.so
LoadModule authz_dbm_module modules/mod_authz_dbm.so
LoadModule authz_default_module modules/mod_authz_default.so
LoadModule ldap_module modules/mod_ldap.so
LoadModule authnz_ldap_module modules/mod_authnz_ldap.so
LoadModule include_module modules/mod_include.so
LoadModule log_config_module modules/mod_log_config.so
LoadModule logio_module modules/mod_logio.so
LoadModule env_module modules/mod_env.so
LoadModule ext_filter_module modules/mod_ext_filter.so
LoadModule mime_magic_module modules/mod_mime_magic.so
LoadModule expires_module modules/mod_expires.so
LoadModule deflate_module modules/mod_deflate.so
LoadModule headers_module modules/mod_headers.so
LoadModule usertrack_module modules/mod_usertrack.so
LoadModule setenvif_module modules/mod_setenvif.so
LoadModule mime_module modules/mod_mime.so
LoadModule dav_module modules/mod_dav.so
LoadModule status_module modules/mod_status.so
LoadModule autoindex_module modules/mod_autoindex.so
LoadModule info_module modules/mod_info.so
LoadModule dav_fs_module modules/mod_dav_fs.so
LoadModule vhost_alias_module modules/mod_vhost_alias.so
LoadModule negotiation_module modules/mod_negotiation.so
LoadModule dir_module modules/mod_dir.so
LoadModule actions_module modules/mod_actions.so
LoadModule speling_module modules/mod_speling.so
LoadModule userdir_module modules/mod_userdir.so
LoadModule alias_module modules/mod_alias.so
LoadModule rewrite_module modules/mod_rewrite.so
LoadModule proxy_module modules/mod_proxy.so
LoadModule proxy_balancer_module modules/mod_proxy_balancer.so
LoadModule proxy_ftp_module modules/mod_proxy_ftp.so
LoadModule proxy_http_module modules/mod_proxy_http.so
LoadModule proxy_connect_module modules/mod_proxy_connect.so
LoadModule cache_module modules/mod_cache.so
LoadModule suexec_module modules/mod_suexec.so
LoadModule disk_cache_module modules/mod_disk_cache.so
LoadModule file_cache_module modules/mod_file_cache.so
LoadModule mem_cache_module modules/mod_mem_cache.so
LoadModule cgi_module modules/mod_cgi.so

#
# The following modules are not loaded by default:
#
#LoadModule cern_meta_module modules/mod_cern_meta.so
#LoadModule asis_module modules/mod_asis.so

#
# Load config files from the config directory "/etc/httpd/conf.d".
#
Include conf.d/*.conf

#
# ExtendedStatus controls whether Apache will generate "full" status
# information (ExtendedStatus On) or just basic information (ExtendedStatus
# Off) when the "server-status" handler is called. The default is Off.
#
#ExtendedStatus On

#
# If you wish httpd to run as a different user or group, you must run
# httpd as root initially and it will switch.
#
# User/Group: The name (or #number) of the user/group to run httpd as.
# . On SCO (ODT 3) use "User nouser" and "Group nogroup".
# . On HPUX you may not be able to use shared memory as nobody, and the
# suggested workaround is to create a user www and use that user.
# NOTE that some kernels refuse to setgid(Group) or semctl(IPC_SET)
# when the value of (unsigned)Group is above 60000;
# don't use Group #-1 on these systems!
#
User apache
Group apache

### Section 2: 'Main' server configuration


#
# The directives in this section set up the values used by the 'main'
# server, which responds to any requests that aren't handled by a
# <VirtualHost> definition. These values also provide defaults for
# any <VirtualHost> containers you may define later in the file.
#
# All of these directives may appear inside <VirtualHost> containers,
# in which case these default settings will be overridden for the
# virtual host being defined.
#

#
# ServerAdmin: Your address, where problems with the server should be
# e-mailed. This address appears on some server-generated pages, such
# as error documents. e.g. admin@your-domain.com
#
ServerAdmin root@localhost

#
# ServerName gives the name and port that the server uses to identify itself.
# This can often be determined automatically, but we recommend you specify
# it explicitly to prevent problems during startup.
#
# If this is not set to valid DNS name for your host, server-generated
# redirections will not work. See also the UseCanonicalName directive.
#
# If your host doesn't have a registered DNS name, enter its IP address here.
# You will have to access it by its address anyway, and this will make
# redirections work in a sensible way.
#
ServerName www.server.ro:80

#
# UseCanonicalName: Determines how Apache constructs self-referencing
# URLs and the SERVER_NAME and SERVER_PORT variables.
# When set "Off", Apache will use the Hostname and Port supplied
# by the client. When set "On", Apache will use the value of the
# ServerName directive.
#
UseCanonicalName On

#
# DocumentRoot: The directory out of which you will serve your
# documents. By default, all requests are taken from this directory, but
# symbolic links and aliases may be used to point to other locations.
#
DocumentRoot "/var/www/html"

#
# Each directory to which Apache has access can be configured with respect
# to which services and features are allowed and/or disabled in that
# directory (and its subdirectories).
#
# First, we configure the "default" to be a very restrictive set of
# features.
#
<Directory />
Options FollowSymLinks
AllowOverride None
</Directory>

#
# Note that from this point forward you must specifically allow
# particular features to be enabled - so if something's not working as
# you might expect, make sure that you have specifically enabled it
# below.
#

#
# This should be changed to whatever you set DocumentRoot to.
#
<Directory "/var/www/html">

#
# Possible values for the Options directive are "None", "All",
# or any combination of:
# Indexes Includes FollowSymLinks SymLinksifOwnerMatch ExecCGI MultiViews
#
# Note that "MultiViews" must be named *explicitly* --- "Options All"
# doesn't give it to you.
#
# The Options directive is both complicated and important. Please see
# http://httpd.apache.org/docs/2.2/mod/core.html#options
# for more information.
#
Options Indexes Includes FollowSymLinks SymLinksIfOwnerMatch ExecCGI
MultiViews

#
# AllowOverride controls what directives may be placed in .htaccess files.
# It can be "All", "None", or any combination of the keywords:
# Options FileInfo AuthConfig Limit
#
AllowOverride Options FileInfo AuthConfig Limit

#
# Controls who can get stuff from this server.
#
Order allow,deny
Allow from all

</Directory>

#
# UserDir: The name of the directory that is appended onto a user's home
# directory if a ~user request is received.
#
# The path to the end user account 'public_html' directory must be
# accessible to the webserver userid. This usually means that ~userid
# must have permissions of 711, ~userid/public_html must have permissions
# of 755, and documents contained therein must be world-readable.
# Otherwise, the client will only receive a "403 Forbidden" message.
#
# See also: http://httpd.apache.org/docs/misc/FAQ.html#forbidden
#
<IfModule mod_userdir.c>
#
# UserDir is disabled by default since it can confirm the presence
# of a username on the system (depending on home directory
# permissions).
#
#UserDir disable

#
# To enable requests to /~user/ to serve the user's public_html
# directory, remove the "UserDir disable" line above, and uncomment
# the following line instead:
#
UserDir public_html

</IfModule>

#
# Control access to UserDir directories. The following is an example
# for a site where these directories are restricted to read-only.
#
<Directory /home/*/public_html>
AllowOverride Options FileInfo AuthConfig Limit
Options Indexes Includes FollowSymLinks SymLinksIfOwnerMatch ExecCGI
MultiViews
<Limit GET POST OPTIONS>
Order allow,deny
Allow from all
</Limit>
<LimitExcept GET POST OPTIONS>
Order deny,allow
Allow from all
</LimitExcept>
</Directory>

#
# DirectoryIndex: sets the file that Apache will serve if a directory
# is requested.
#
# The index.html.var file (a type-map) is used to deliver content-
# negotiated documents. The MultiViews Option can be used for the
# same purpose, but it is much slower.
#
DirectoryIndex index.html index.html.var index.shtml index.cgi index.php index.phtml
index.php3 index.htm home.html welcome.html

#
# AccessFileName: The name of the file to look for in each directory
# for additional configuration directives. See also the AllowOverride
# directive.
#
AccessFileName .htaccess

#
# The following lines prevent .htaccess and .htpasswd files from being
# viewed by Web clients.
#
<Files ~ "^\.ht">
Order allow,deny
Deny from all
</Files>

#
# TypesConfig describes where the mime.types file (or equivalent) is
# to be found.
#
TypesConfig /etc/mime.types

#
# DefaultType is the default MIME type the server will use for a document
# if it cannot otherwise determine one, such as from filename extensions.
# If your server contains mostly text or HTML documents, "text/plain" is
# a good value. If most of your content is binary, such as applications
# or images, you may want to use "application/octet-stream" instead to
# keep browsers from trying to display binary files as though they are
# text.
#
DefaultType text/plain

#
# The mod_mime_magic module allows the server to use various hints from the
# contents of the file itself to determine its type. The MIMEMagicFile
# directive tells the module where the hint definitions are located.
#
<IfModule mod_mime_magic.c>
# MIMEMagicFile /usr/share/magic.mime
MIMEMagicFile conf/magic
</IfModule>

#
# HostnameLookups: Log the names of clients or just their IP addresses
# e.g., www.apache.org (on) or 204.62.129.132 (off).
# The default is off because it'd be overall better for the net if people
# had to knowingly turn this feature on, since enabling it means that
# each client request will result in AT LEAST one lookup request to the
# nameserver.
#
HostnameLookups Off

#
# EnableMMAP: Control whether memory-mapping is used to deliver
# files (assuming that the underlying OS supports it).
# The default is on; turn this off if you serve from NFS-mounted
# filesystems. On some systems, turning it off (regardless of
# filesystem) can improve performance; for details, please see
# http://httpd.apache.org/docs/2.2/mod/core.html#enablemmap
#
#EnableMMAP off

#
# EnableSendfile: Control whether the sendfile kernel support is
# used to deliver files (assuming that the OS supports it).
# The default is on; turn this off if you serve from NFS-mounted
# filesystems. Please see
# http://httpd.apache.org/docs/2.2/mod/core.html#enablesendfile
#
#EnableSendfile off

#
# ErrorLog: The location of the error log file.
# If you do not specify an ErrorLog directive within a <VirtualHost>
# container, error messages relating to that virtual host will be
# logged here. If you *do* define an error logfile for a <VirtualHost>
# container, that host's errors will be logged there and not here.
#
ErrorLog logs/error_log

#
# LogLevel: Control the number of messages logged to the error_log.
# Possible values include: debug, info, notice, warn, error, crit,
# alert, emerg.
#
LogLevel warn

#
# The following directives define some format nicknames for use with
# a CustomLog directive (see below).
#
LogFormat "%h %l %u %t \"%r\" %>s %b \"%{Referer}i\" \"%{User-Agent}i\"" combined
LogFormat "%h %l %u %t \"%r\" %>s %b" common
LogFormat "%{Referer}i -> %U" referer
LogFormat "%{User-agent}i" agent

# "combinedio" includes actual counts of actual bytes received (%I) and sent (%O); this
# requires the mod_logio module to be loaded.
#LogFormat "%h %l %u %t \"%r\" %>s %b \"%{Referer}i\" \"%{User-Agent}i\" %I %O"
combinedio
#
# The location and format of the access logfile (Common Logfile Format).
# If you do not define any access logfiles within a <VirtualHost>
# container, they will be logged here. Contrariwise, if you *do*
# define per-<VirtualHost> access logfiles, transactions will be
# logged therein and *not* in this file.
#
#CustomLog logs/access_log common

#
# If you would like to have separate agent and referer logfiles, uncomment
# the following directives.
#
#CustomLog logs/referer_log referer
#CustomLog logs/agent_log agent

#
# For a single logfile with access, agent, and referer information
# (Combined Logfile Format), use the following directive:
#
CustomLog logs/access_log combined

#
# Optionally add a line containing the server version and virtual host
# name to server-generated pages (internal error documents, FTP directory
# listings, mod_status and mod_info output etc., but not CGI generated
# documents or custom error documents).
# Set to "EMail" to also include a mailto: link to the ServerAdmin.
# Set to one of: On | Off | EMail
#
ServerSignature On

#
# Aliases: Add here as many aliases as you need (with no limit). The format is
# Alias fakename realname
#
# Note that if you include a trailing / on fakename then the server will
# require it to be present in the URL. So "/icons" isn't aliased in this
# example, only "/icons/". If the fakename is slash-terminated, then the
# realname must also be slash terminated, and if the fakename omits the
# trailing slash, the realname must also omit it.
#
# We include the /icons/ alias for FancyIndexed directory listings. If you
# do not use FancyIndexing, you may comment this out.
#
Alias /icons/ "/var/www/icons/"

<Directory "/var/www/icons">
Options Indexes MultiViews
AllowOverride None
Order allow,deny
Allow from all
</Directory>

#
# WebDAV module configuration section.
#
<IfModule mod_dav_fs.c>
# Location of the WebDAV lock database.
DAVLockDB /var/lib/dav/lockdb
</IfModule>

#
# ScriptAlias: This controls which directories contain server scripts.
# ScriptAliases are essentially the same as Aliases, except that
# documents in the realname directory are treated as applications and
# run by the server when requested rather than as documents sent to the client.
# The same rules about trailing "/" apply to ScriptAlias directives as to
# Alias.
#
ScriptAlias /cgi-bin/ "/var/www/cgi-bin/"

#
# "/var/www/cgi-bin" should be changed to whatever your ScriptAliased
# CGI directory exists, if you have that configured.
#
<Directory "/var/www/cgi-bin">
AllowOverride None
Options None
Order allow,deny
Allow from all
</Directory>

#
# Redirect allows you to tell clients about documents which used to exist in
# your server's namespace, but do not anymore. This allows you to tell the
# clients where to look for the relocated document.
# Example:
# Redirect permanent /foo http://www.example.com/bar

#
# Directives controlling the display of server-generated directory listings.
#

#
# IndexOptions: Controls the appearance of server-generated directory
# listings.
#
IndexOptions FancyIndexing VersionSort NameWidth=* HTMLTable

#
# AddIcon* directives tell the server which icon to show for different
# files or filename extensions. These are only displayed for
# FancyIndexed directories.
#
AddIconByEncoding (CMP,/icons/compressed.gif) x-compress x-gzip

AddIconByType (TXT,/icons/text.gif) text/*


AddIconByType (IMG,/icons/image2.gif) image/*
AddIconByType (SND,/icons/sound2.gif) audio/*
AddIconByType (VID,/icons/movie.gif) video/*

AddIcon /icons/binary.gif .bin .exe


AddIcon /icons/binhex.gif .hqx
AddIcon /icons/tar.gif .tar
AddIcon /icons/world2.gif .wrl .wrl.gz .vrml .vrm .iv
AddIcon /icons/compressed.gif .Z .z .tgz .gz .zip
AddIcon /icons/a.gif .ps .ai .eps
AddIcon /icons/layout.gif .html .shtml .htm .pdf
AddIcon /icons/text.gif .txt
AddIcon /icons/c.gif .c
AddIcon /icons/p.gif .pl .py
AddIcon /icons/f.gif .for
AddIcon /icons/dvi.gif .dvi
AddIcon /icons/uuencoded.gif .uu
AddIcon /icons/script.gif .conf .sh .shar .csh .ksh .tcl
AddIcon /icons/tex.gif .tex
AddIcon /icons/bomb.gif core

AddIcon /icons/back.gif ..
AddIcon /icons/hand.right.gif README
AddIcon /icons/folder.gif ^^DIRECTORY^^
AddIcon /icons/blank.gif ^^BLANKICON^^

#
# DefaultIcon is which icon to show for files which do not have an icon
# explicitly set.
#
DefaultIcon /icons/unknown.gif

#
# AddDescription allows you to place a short description after a file in
# server-generated indexes. These are only displayed for FancyIndexed
# directories.
# Format: AddDescription "description" filename
#
#AddDescription "GZIP compressed document" .gz
#AddDescription "tar archive" .tar
#AddDescription "GZIP compressed tar archive" .tgz

#
# ReadmeName is the name of the README file the server will look for by
# default, and append to directory listings.
#
# HeaderName is the name of a file which should be prepended to
# directory indexes.
ReadmeName README.html
HeaderName HEADER.html

#
# IndexIgnore is a set of filenames which directory indexing should ignore
# and not include in the listing. Shell-style wildcarding is permitted.
#
IndexIgnore .??* *~ *# HEADER* README* RCS CVS *,v *,t

#
# DefaultLanguage and AddLanguage allows you to specify the language of
# a document. You can then use content negotiation to give a browser a
# file in a language the user can understand.
#
# Specify a default language. This means that all data
# going out without a specific language tag (see below) will
# be marked with this one. You probably do NOT want to set
# this unless you are sure it is correct for all cases.
#
# * It is generally better to not mark a page as
# * being a certain language than marking it with the wrong
# * language!
#
# DefaultLanguage nl
#
# Note 1: The suffix does not have to be the same as the language
# keyword --- those with documents in Polish (whose net-standard
# language code is pl) may wish to use "AddLanguage pl .po" to
# avoid the ambiguity with the common suffix for perl scripts.
#
# Note 2: The example entries below illustrate that in some cases
# the two character 'Language' abbreviation is not identical to
# the two character 'Country' code for its country,
# E.g. 'Danmark/dk' versus 'Danish/da'.
#
# Note 3: In the case of 'ltz' we violate the RFC by using a three char
# specifier. There is 'work in progress' to fix this and get
# the reference data for rfc1766 cleaned up.
#
# Catalan (ca) - Croatian (hr) - Czech (cs) - Danish (da) - Dutch (nl)
# English (en) - Esperanto (eo) - Estonian (et) - French (fr) - German (de)
# Greek-Modern (el) - Hebrew (he) - Italian (it) - Japanese (ja)
# Korean (ko) - Luxembourgeois* (ltz) - Norwegian Nynorsk (nn)
# Norwegian (no) - Polish (pl) - Portugese (pt)
# Brazilian Portuguese (pt-BR) - Russian (ru) - Swedish (sv)
# Simplified Chinese (zh-CN) - Spanish (es) - Traditional Chinese (zh-TW)
#
AddLanguage ca .ca
AddLanguage cs .cz .cs
AddLanguage da .dk
AddLanguage de .de
AddLanguage el .el
AddLanguage en .en
AddLanguage eo .eo
AddLanguage es .es
AddLanguage et .et
AddLanguage fr .fr
AddLanguage he .he
AddLanguage hr .hr
AddLanguage it .it
AddLanguage ja .ja
AddLanguage ko .ko
AddLanguage ltz .ltz
AddLanguage nl .nl
AddLanguage nn .nn
AddLanguage no .no
AddLanguage pl .po
AddLanguage pt .pt
AddLanguage pt-BR .pt-br
AddLanguage ru .ru
AddLanguage sv .sv
AddLanguage zh-CN .zh-cn
AddLanguage zh-TW .zh-tw

#
# LanguagePriority allows you to give precedence to some languages
# in case of a tie during content negotiation.
#
# Just list the languages in decreasing order of preference. We have
# more or less alphabetized them here. You probably want to change this.
#
LanguagePriority en ca cs da de el eo es et fr he hr it ja ko ltz nl nn no pl pt pt-BR ru sv
zh-CN zh-TW

#
# ForceLanguagePriority allows you to serve a result page rather than
# MULTIPLE CHOICES (Prefer) [in case of a tie] or NOT ACCEPTABLE (Fallback)
# [in case no accepted languages matched the available variants]
#
ForceLanguagePriority Prefer Fallback

#
# Specify a default charset for all content served; this enables
# interpretation of all content as UTF-8 by default. To use the
# default browser choice (ISO-8859-1), or to allow the META tags
# in HTML content to override this choice, comment out this
# directive:
#
AddDefaultCharset UTF-8

#
# AddType allows you to add to or override the MIME configuration
# file mime.types for specific file types.
#
#AddType application/x-tar .tgz

#
# AddEncoding allows you to have certain browsers uncompress
# information on the fly. Note: Not all browsers support this.
# Despite the name similarity, the following Add* directives have nothing
# to do with the FancyIndexing customization directives above.
#
#AddEncoding x-compress .Z
#AddEncoding x-gzip .gz .tgz

# If the AddEncoding directives above are commented-out, then you


# probably should define those extensions to indicate media types:
#
AddType application/x-compress .Z
AddType application/x-gzip .gz .tgz
AddType application/x-httpd-php .php .phps .php3 .phtml .html .htm .shtml .fds

#
# AddHandler allows you to map certain file extensions to "handlers":
# actions unrelated to filetype. These can be either built into the server
# or added with the Action directive (see below)
#
# To use CGI scripts outside of ScriptAliased directories:
# (You will also need to add "ExecCGI" to the "Options" directive.)
#
AddHandler cgi-script .cgi .pl

#
# For files that include their own HTTP headers:
#
#AddHandler send-as-is asis

#
# For type maps (negotiated resources):
# (This is enabled by default to allow the Apache "It Worked" page
# to be distributed in multiple languages.)
#
AddHandler type-map var

#
# Filters allow you to process content before it is sent to the client.
#
# To parse .shtml files for server-side includes (SSI):
# (You will also need to add "Includes" to the "Options" directive.)
#
AddType text/html .shtml
AddOutputFilter INCLUDES .shtml

#
# Action lets you define media types that will execute a script whenever
# a matching file is called. This eliminates the need for repeated URL
# pathnames for oft-used CGI file processors.
# Format: Action media/type /cgi-script/location
# Format: Action handler-name /cgi-script/location
#

#
# Customizable error responses come in three flavors:
# 1) plain text 2) local redirects 3) external redirects
#
# Some examples:
#ErrorDocument 500 "The server made a boo boo."
#ErrorDocument 404 /missing.html
#ErrorDocument 404 "/cgi-bin/missing_handler.pl"
#ErrorDocument 402 http://www.example.com/subscription_info.html
#

#
# Putting this all together, we can internationalize error responses.
#
# We use Alias to redirect any /error/HTTP_<error>.html.var response to
# our collection of by-error message multi-language collections. We use
# includes to substitute the appropriate text.
#
# You can modify the messages' appearance without changing any of the
# default HTTP_<error>.html.var files by adding the line:
#
# Alias /error/include/ "/your/include/path/"
#
# which allows you to create your own set of files by starting with the
# /var/www/error/include/ files and
# copying them to /your/include/path/, even on a per-VirtualHost basis.
#

Alias /error/ "/var/www/error/"

<IfModule mod_negotiation.c>
<IfModule mod_include.c>
<Directory "/var/www/error">
AllowOverride None
Options IncludesNoExec
AddOutputFilter Includes html
AddHandler type-map var
Order allow,deny
Allow from all
LanguagePriority en es de fr
ForceLanguagePriority Prefer Fallback
</Directory>

# ErrorDocument 400 /error/HTTP_BAD_REQUEST.html.var


# ErrorDocument 401 /error/HTTP_UNAUTHORIZED.html.var
# ErrorDocument 403 /error/HTTP_FORBIDDEN.html.var
# ErrorDocument 404 /error/HTTP_NOT_FOUND.html.var
# ErrorDocument 405 /error/HTTP_METHOD_NOT_ALLOWED.html.var
# ErrorDocument 408 /error/HTTP_REQUEST_TIME_OUT.html.var
# ErrorDocument 410 /error/HTTP_GONE.html.var
# ErrorDocument 411 /error/HTTP_LENGTH_REQUIRED.html.var
# ErrorDocument 412 /error/HTTP_PRECONDITION_FAILED.html.var
# ErrorDocument 413 /error/HTTP_REQUEST_ENTITY_TOO_LARGE.html.var
# ErrorDocument 414 /error/HTTP_REQUEST_URI_TOO_LARGE.html.var
# ErrorDocument 415 /error/HTTP_UNSUPPORTED_MEDIA_TYPE.html.var
# ErrorDocument 500 /error/HTTP_INTERNAL_SERVER_ERROR.html.var
# ErrorDocument 501 /error/HTTP_NOT_IMPLEMENTED.html.var
# ErrorDocument 502 /error/HTTP_BAD_GATEWAY.html.var
# ErrorDocument 503 /error/HTTP_SERVICE_UNAVAILABLE.html.var
# ErrorDocument 506 /error/HTTP_VARIANT_ALSO_VARIES.html.var

</IfModule>
</IfModule>

#
# The following directives modify normal HTTP response behavior to
# handle known problems with browser implementations.
#
BrowserMatch "Mozilla/2" nokeepalive
BrowserMatch "MSIE 4\.0b2;" nokeepalive downgrade-1.0 force-response-1.0
BrowserMatch "RealPlayer 4\.0" force-response-1.0
BrowserMatch "Java/1\.0" force-response-1.0
BrowserMatch "JDK/1\.0" force-response-1.0

#
# The following directive disables redirects on non-GET requests for
# a directory that does not include the trailing slash. This fixes a
# problem with Microsoft WebFolders which does not appropriately handle
# redirects for folders with DAV methods.
# Same deal with Apple's DAV filesystem and Gnome VFS support for DAV.
#
BrowserMatch "Microsoft Data Access Internet Publishing Provider" redirect-carefully
BrowserMatch "MS FrontPage" redirect-carefully
BrowserMatch "^WebDrive" redirect-carefully
BrowserMatch "^WebDAVFS/1.[0123]" redirect-carefully
BrowserMatch "^gnome-vfs/1.0" redirect-carefully
BrowserMatch "^XML Spy" redirect-carefully
BrowserMatch "^Dreamweaver-WebDAV-SCM1" redirect-carefully
#ProxyRequests on
#CacheOn on
#CacheDisable /cache

#
# Allow server status reports generated by mod_status,
# with the URL of http://servername/server-status
# Change the ".example.com" to match your domain to enable.
#
#<Location /server-status>
# SetHandler server-status
# Order deny,allow
# Deny from all
# Allow from .example.com
#</Location>

#
# Allow remote server configuration reports, with the URL of
# http://servername/server-info (requires that mod_info.c be loaded).
# Change the ".example.com" to match your domain to enable.
#
#<Location /server-info>
# SetHandler server-info
# Order deny,allow
# Deny from all
# Allow from .example.com
#</Location>

#
# Proxy Server directives. Uncomment the following lines to
# enable the proxy server:
#
#<IfModule mod_proxy.c>
#ProxyRequests On
#
#<Proxy *>
# Order deny,allow
# Deny from all
# Allow from .example.com
#</Proxy>

#
# Enable/disable the handling of HTTP/1.1 "Via:" headers.
# ("Full" adds the server version; "Block" removes all outgoing Via: headers)
# Set to one of: Off | On | Full | Block
#
#ProxyVia On

#
# To enable a cache of proxied content, uncomment the following lines.
# See http://httpd.apache.org/docs/2.2/mod/mod_cache.html for more details.
#
#<IfModule mod_disk_cache.c>
# CacheEnable disk /
# CacheRoot "/var/cache/mod_proxy"
#</IfModule>
#

#</IfModule>
# End of proxy directives.
### Section 3: Virtual Hosts
#
# VirtualHost: If you want to maintain multiple domains/hostnames on your
# machine you can setup VirtualHost containers for them. Most configurations
# use only name-based virtual hosts so the server doesn't need to worry about
# IP addresses. This is indicated by the asterisks in the directives below.
#
# Please see the documentation at
# <URL:http://httpd.apache.org/docs/2.2/vhosts/>
# for further details before you try to setup virtual hosts.
#
# You may use the command line option '-S' to verify your virtual host
# configuration.

#
# Use name-based virtual hosting.
#
#NameVirtualHost *:80
#
# NOTE: NameVirtualHost cannot be used without a port specifier
# (e.g. :80) if mod_ssl is being used, due to the nature of the
# SSL protocol.
#

#
# VirtualHost example:
# Almost any Apache directive may go into a VirtualHost container.
# The first VirtualHost section is used for requests without a known
# server name.
#
#NameVirtualHost *:80

3.Fişierul de configurare DHCP(TOC)


 locaţia:
/etc/

 fişier:

dhcpd.conf
ddns-update-style interim;
ignore client-updates;

subnet 192.168.1.0 netmask 255.255.255.0 {

# --- default gateway


option routers 192.168.1.1;
option subnet-mask 255.255.255.0;

# option nis-domain "domain.org";


option domain-name "server.ro";
option domain-name-servers 192.168.1.1;

option time-offset -18000; # Eastern Standard Time


# option ntp-servers 192.168.1.1;
# option netbios-name-servers 192.168.1.1;
# --- Selects point-to-point node (default is hybrid). Don't change this unless
# -- you understand Netbios very well
# option netbios-node-type 2;

range dynamic-bootp 192.168.1.6 192.168.1.254;


default-lease-time 21600;
max-lease-time 43200;

# we want the nameserver to appear at a fixed address


host server.beta.ro {
hardware ethernet 00:08:02:ef:d3:83;
fixed-address 192.168.1.2;
}
}

4.Fişierele de configurare DNS(TOC)


 locaţia:
/var/named/chroot/etc/

 fişier:

named.conf
options {
listen-on port 53 { 127.0.0.1; };
listen-on-v6 port 53 { ::1; };
directory "/var/named";
dump-file "/var/named/data/cache_dump.db";
statistics-file "/var/named/data/named_stats.txt";
memstatistics-file "/var/named/data/named_mem_stats.txt";
allow-query { localhost; 192.168.10/24;192.168.1/24;};
recursion yes;
};
logging {
channel default_debug {
file "data/named.run";
severity dynamic;
};
};
zone "1.168.192.IN-ADDR.ARPA." IN {
type master;
file "192.168.1_0.db";
};
zone "10.168.192.IN-ADDR.ARPA." IN {
type master;
file "192.168.10.db";
};
zone "server.ro." IN {
type master;
file "server.ro.db";
};
zone "0.0.127.IN-ADDR.ARPA." IN {
type master;
file "127.0.0.db";
};
zone "0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.0.IP6.ARPA." IN {
type master;
file ":.db";
};
zone "." IN {
type hint;
file "named.ca";
};
include "/etc/named.rfc1912.zones";

 locaţia:
/var/named/chroot/var/named/

 fişier:

server.ro.db
$TTL 1H
@ SOA www root.www ( 9
3H
1H
1W
1H )
NS www
www A 192.168.10.100
IN 1H A 192.168.1.1

192.168.10.db
$TTL 1H
@ SOA www.server.ro. root.www.server.ro. ( 4
3H
1H
1W
1H )
NS www.server.ro.
100 PTR www.server.ro.

192.168.1.db
$TTL 1H
@ SOA www.server.ro. root.www.server.ro. ( 2
3H
1H
1W
1H )
NS www.server.ro.
1 PTR www.server.ro.

5.Fişierele de configurare proxy(TOC)


 rol : permite mascarea reţelei locale în spatele ip-ului real şi permite conectarea
la Internet a clienţilor locali
 locaţia:
/etc/squid
 fişier:
squid.conf
 mod de lucru:
 se face un backup fişierului existent
 se copie conţinutul de mai jos într-un fişier gol (Notepad) şi se
salvează cu extensia cerută
 se copie fişierul rezultat în locaţia precizată
 se tastează următoarele comenzi succesiv în terminal:
[root@www~]# mkdir /cache creare director cache
[root@www~]# chown squid:squid /cache se trece directorul în
proprietatea userului squid
[root@www~]# chmod 755 /cache se schimba permisiunile
[root@www~]# squid -z se creeză structura de directoare cache
[root@www~]# service squid startse porneşte serverul squid
[root@www~]# chkconfig --level 235 squid onactivare la pornire
squid.conf
http_port 3128
icp_port 3130
tcp_outgoing_address 192.168.10.100
udp_outgoing_address 192.168.10.100
hierarchy_stoplist cgi-bin ?
acl QUERY urlpath_regex cgi-bin \?
no_cache deny QUERY
cache_mem 64 MB
cache_swap_low 70
cache_swap_high 90
maximum_object_size 64000 KB
minimum_object_size 0 KB
cache_dir ufs /cache 2300 16 256
cache_access_log /var/log/squid/access.log
cache_log /var/log/squid/cache.log
cache_store_log none
#cache_store_log /var/log/squid/store.log
ftp_user squid@server.ro
ftp_list_width 64
refresh_pattern ^ftp: 0 20% 10080
refresh_pattern . 0 20% 4320
cache_replacement_policy LFUDA
quick_abort_min 16 KB
quick_abort_max 16 KB
quick_abort_pct 90
negative_ttl 1 minutes
positive_dns_ttl 72 hours
negative_dns_ttl 1 minutes
connect_timeout 160 seconds
peer_connect_timeout 50 seconds
read_timeout 1 minutes
request_timeout 20 seconds
client_lifetime 3600 seconds
half_closed_clients on
pconn_timeout 160 seconds
shutdown_lifetime 10 seconds
#acl all src 0.0.0.0/0.0.0.0
acl manager proto cache_object
acl snmppublic snmp_community public
acl localnet src 192.168.1.0/255.255.255.0
acl localhost src 127.0.0.1/255.255.255.255
acl SSL_ports port 443 563 10000
acl Safe_ports port 80 # http
acl Safe_ports port 21 # ftp
acl Safe_ports port 25 # smtp
acl Safe_ports port 443 563 # https, snews
acl Safe_ports port 70 # gopher
acl Safe_ports port 210 # wais
acl Safe_ports port 1025-65535 # unregistered ports
acl Safe_ports port 280 # http-mgmt
acl Safe_ports port 488 # gss-http
acl Safe_ports port 591 # filemaker
acl Safe_ports port 777 # multiling http
acl Safe_ports port 10000 # webmin http
acl Safe_ports port 20000 #usermin
acl CONNECT method CONNECT
http_access allow manager localhost
http_access deny manager
http_access deny !Safe_ports
http_access deny CONNECT !SSL_ports
http_access allow localnet
http_access deny all
icp_access allow all
miss_access allow all
cache_mgr webmaster@server.ro
cache_effective_user squid
cache_effective_group squid
visible_hostname www.server.ro
logfile_rotate 7
log_icp_queries on
snmp_port 3401
snmp_access allow snmppublic localhost
snmp_access allow snmppublic localnet
snmp_access deny all

 locaţia:
/etc/rc.d/

 fişier:
rc.firewall
 mod de lucru:
 se copie conţinutul de mai jos într-un fişier text gol şi se salvează cu
extensia firewall
 se copie fişierul rc.firewall (acest fişier poate avea orice nume şi orice
extensie) în locaţia cerută (scripturile plasate în /etc/rc.d sunt rulate la
pornirea sistemului
 se dezactivează sistemul firewall
 se tastează următoarele comenzi succesiv în terminal:
[root@www~]# chmod 755 /etc/rc.d/rc.firewall setare permisiuni
[root@www~]# ./etc/rc.d/rc.firewall rulăm scriptul (atenţie nu uitaţi să
puneţi punctul în faţa lui /)
[root@www~]# service iptables save salvăm noile reguli
 setaţi browserul de internet al clienţilor din reţeaua locală să accepte
conexiuni prin serverul proxy 192.168.1.1 pe portul 3128

rc.firewall
#!/bin/sh
IT=/sbin/iptables
modprobe ip_tables
modprobe iptable_nat
# Flushing tables nand user-defined chains
$IT -F
$IT -X
$IT -t nat -F
$IT -t nat -X
NET0=192.168.1.0/24
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 21 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 20 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 53 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 53 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 80 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 80 -j ACCEPT
# pop3
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 110 -j ACCEPT
# time
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 13 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 13 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 123 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 123 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 143 -j ACCEPT
# imap
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 143 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 443 -j ACCEPT
# smtp
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 25 -j ACCEPT
# MSN Messenger
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 1863 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 3389 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 5000 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 5001 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 5050 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 5100 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 5700:5702 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 5000:5010 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 5500:5515 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 10000 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 20000 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 10000 -j ACCEPT
$IT -A FORWARD -p udp -s $NET0 --dport 20000 -j ACCEPT
# AOL Instant Messenger an ICQ Ports
$IT -A FORWARD -p tcp -s $NET0 --dport 5190 -j ACCEPT
# drop the rest
$IT -A FORWARD -s $NET0 -j DROP
#######################
# POSTROUTING
#######################
$IT -t nat -A POSTROUTING -s $NET0 -j SNAT --to-source 192.168.10.100
Instrumente de evaluare

Cuprins

1. Introducere ..................................................................................................................... 3
2. Alegerea şi utilizarea testelor ....................................................................................... 5
3. Instrumente de evaluare.............................................................................................. 11
Modulul: COMPONENTE, CONCEPTE ŞI TEHNOLOGII DE REŢELE DE
CALCULATOARE ......................................................................................................... 11
TEST SUMATIV 1....................................................................................................... 56
TEST SUMATIV 2....................................................................................................... 70
TEST SUMATIV 3..................................................................................................... 100
Modulul: MODELE DE REFERINŢĂ OSI ŞI TCP/IP .................................................... 104
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 129
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 136
Modulul: PROTOCOALE TCP/IP ................................................................................. 143
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 216
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 232
Modulul: ADRESARE IP .............................................................................................. 237
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 283
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 292
Modulul: COMUNICAREA ÎNTR-O REŢEA LOCALĂ (LAN) ...................................... 302
Partea I ..................................................................................................................... 303
PARTEA A II-A ......................................................................................................... 340
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 398
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 408
TEST SUMATIV 3..................................................................................................... 415
TEST SUMATIV 4..................................................................................................... 422
TEST SUMATIV 5..................................................................................................... 435
TEST SUMATIV 6..................................................................................................... 437
TEST SUMATIV 7..................................................................................................... 448
TEST SUMATIV 8..................................................................................................... 450
TEST SUMATIV 9..................................................................................................... 453
TEST SUMATIV 10................................................................................................... 456
TEST SUMATIV 11................................................................................................... 458
TEST SUMATIV 12................................................................................................... 462
TEST SUMATIV 13................................................................................................... 464
TEST SUMATIV 14................................................................................................... 465
TEST SUMATIV 15................................................................................................... 471
Modulul FUNCŢIONAREA REŢELELOR GLOBALE (WAN) ...................................... 475
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 524
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 532
Modulul: CONECTAREA CALCULATOARELOR LA REŢEA .................................... 539
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 569
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 578
TEST SUMATIV 3..................................................................................................... 584
TEST SUMATIV 4..................................................................................................... 588
Modulul INSTALAREA UNUI SISTEM DE OPERARE DE REŢEA I– WINDOWS ...... 597
Modulul: INSTALAREA UNUI SISTEM DE OPERARE DE REŢEA II- INSTALAREA ŞI
CONFIGURAREA SISTEMULUI DE OPERARE LINUX ............................................. 625
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 673
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 683
Modulul: INTRETINEREA ECHIPAMENTELOR DE RETEA....................................... 700
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 805
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 819
TEST SUMATIV 3..................................................................................................... 828
Modulul: SECURIZAREA REŢELELOR ...................................................................... 700
PARTEA I ................................................................................................................. 701
PARTEA II ................................................................................................................ 734
TEST SUMATIV 1..................................................................................................... 760
TEST SUMATIV 2..................................................................................................... 768
Bibliografie ..................................................................................................................... 837

2
1. Introducere

Această colecţie de instrumente de evaluare reprezintă unul dintre rezultatele activităţilor


desfăşurate de cadrele didactice în cadrul Proiectului cofinanţat din Fondul Social
European în cadrul POS DRU 2007 – 2013 Învăţământul profesional şi tehnic în
domeniul TIC. Prin activităţile sale proiectul şi-a propus să realizeze cadrul favorabil
creşterii calităţii programelor de formare profesională în opt meserii legate într-un mod
semnificativ de TIC.
Instrumentele de evaluarea cuprinse în acest material au fost elaborate pentru a fi utilizate
de persoanele care, în cadrul şcolilor postliceale, au responsabilităţi în formarea
profesională din domeniul INFORMATICĂ calificarea ADMINISTRATOR REŢELE
LOCALE ŞI DE COMUNICAŢII, nivelul 3 AVANSAT de calificare.
În elaborarea lor s-a avut în vedere creşterea calităţii pregătirii elevilor prin promovarea
unei evaluări riguroase a proceselor de învăţare şi rezultatelor învăţării asociate unor
module esenţiale pentru calificarea ADMINISTRATOR REŢELE LOCALE ŞI DE
COMUNICAŢII. Acestea sunt:
M1. Componente, concepte si tehnologii de retele de calculatoare
M2. Modele de referinta OSI TCP/IP
M3. Protocoalele TCP/IP
M4. Adresarea IP
M5. Comunicarea intr-o retea locala (LAN) - partea 1
M6. Comunicarea intr-o retea locala (LAN) - partea 2
M7. Functionarea retelelor globale (WAN)
M8. Conectarea calculatoarelor la retea
M9. Instalare sistem de operare de retea (NOS) - WINDOWS
M10. Instalare sistem de operare de retea (NOS)- LINUX
M11. Intretinerea echipamentelor de retea
M12. Securizarea retelelor
Majoritatea instrumentelor de evaluare prezentate în continuare reprezintă modalităţi de
susţinere a învăţării şi se integrează în categoria evaluărilor formative prin care se asigură
măsurarea progresului elevilor în atingerea competenţelor specifice fiecărui modul al
calificării. Sunt selectate, de asemenea, şi instrumente cu ajutorul cărora puteţi stabili
existenţa suportului necesar pentru atingerea obiectivelor unei lecţii sau a unui grup de
lecţii pe care elevii urmează să le parcurgă. O parte a instrumentelor elaborate sunt

3
proiectate pentru evaluările sumative, orientate în direcţia documentării consistente pentru
obţinerea certificării ulterioare a calificării.
Instrumentele propuse solicită atât sarcini legate de activităţile prezentate în cadrul
materialelor de învăţare, realizate în cadrul proiectului pe care le puteţi găsi pe site-ul
acestuia, dar şi realizarea de activităţi complementare. Un număr important de teste
prevăd activităţi cu caracter de sinteză, care urmăresc măsurarea capacităţii dobândite de
elevi de a rezolva sarcini de lucru complexe specifice calificării prin integrarea mai multor
competenţe.
Sunt inserate în această culegere 160 teste dintre care 96 au un grad ridicat de integrare a
cunoştinţelor, deprinderilor şi competenţelor. Prin 37 dintre aceste teste puteţi realiza
evaluări sumative ale căror rezultate, în conformitate cu cadrul normativ specific al
învăţământului profesional şi tehnic, documentează atingerea rezultatelor învăţării vizate şi
sunt luate în considerare în cadrul procedurilor de certificare a calificării profesionale în
conformitate cu prevederile metodologiilor de certificare în vigoare.

4
2. Alegerea şi utilizarea testelor

Informaţiile, dovezi privind cunoştinţele, deprinderile şi competenţele dobândite de elevi,


sunt furnizate de către aceştia prin realizarea unora dintre activităţile de învăţare
organizate de profesori sau pe acelea special proiectate pentru stabilirea progresului în
învăţare şi a performanţelor. Acestea pot fi transmise de elevi numai oral, numai în scris,
sunt identificate de profesor prin observarea unor activităţi practice şi/sau analiza
produselor acestor activităţi, sunt raportate de alte persoane implicate în pregătirea
practică sau sunt o combinaţie a acestora care are în vedere inclusiv utilizarea tuturor
facilităţilor oferite de TIC. Luând în considerare toate acestea, în cadrul prezentei lucrări,
s-a utilizat drept definiţie de lucru pentru instrumentele de evaluare formularea conform
căreia acestea reprezintă solicitările specifice adresate elevilor de a genera, în contexte
precizate, şi transmite informaţii într-un mod specificat în vederea aprecierii şi emiterii
unor judecăţi de valoare referitoare la procesele de învăţare şi rezultatele învăţării în raport
cu criterii prestabililte.
În literatura de specialitate şi în activitatea curentă instrumentele de evaluare se întâlnesc
sub diferite denumiri: item, întrebari, test, probă de evaluare, exerciţii, temă, ascultare
orală, colocviu, lucrare practică, referat, potofoliu, lucrare de laborator, probă practică,
experiment, lucrarea scrisă, extemporal, teză, proiect, examen, etc. Pentru prezentarea
lor s-a optat pentru denumirea generică de test. Datorită faptului că unele cerinţe sunt
îndeplinite prin efectuarea unei combinaţii de activităţi practice, de probe scrise şi/sau
orale s-a folosit adeseori în prezentare denumirea de probă de evaluare cu sensul de
încercare la care va fi supus elevul prin care urmează să se constate şi să se decidă
asupra atingerii rezultatelor învăţării asociate unei calificări descrise de Standardul de
Pregătire Profesională al acelei calificări.

Numai utilizarea corespunzătoare a instrumentelor de evaluare poate conduce la


colectarea de informaţii corecte, clare şi suficiente pe baza cărora să fie posibilă
formularea unor decizii credibile şi documentate privind procesul de învăţare şi rezultatelor
învăţării. Este astfel necesară înţelegerea exactă şi aplicarea corectă, la momentul
oportun, a procedurilor de evaluare, numai în scopul pentru care au fost elaborate, pentru
a realiza o evaluare de calitate. De asemenea, indiferent de modalitatea prin care sunt
transmise/furnizare dovezile, pentru o corectă evaluare este necesară realizarea unor
activităţi pregătitoare vizând organizarea evaluării şi a administrării testelor, pregătirea

5
aprecierii dovezilor colectate şi a luării deciziilor şi a modului de transmitere a rezultatelor
şi a unor noi sarcini de învăţare elevilor sau/şi altor persoane. Despre toate acestea sunt
oferite detalii pentru fiecare test, atunci când ele sunt necesare.
Evaluarea promovată în această lucrare este parte a procesului de învăţare şi este ea
însăşi o experienţă de învăţare. Procedurile folosite în evaluare au grade de complexitate
diferite, care pot fi concretizate printr-o paletă largă de solicitări adresate elevilor de la un
singur item (de exemplu un item cu alegere duală cu răspuns oral) până la activităţi
complexe, desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp, eventual în echipă, cum este
cazul unor proiecte. Pe de altă parte, în funcţie de complexitatea rezultatelor învăţării,
acestea pot fi evaluate adecvat prin măsurare, cu un grad mare de obiectivitate, sau prin
apreciere, cu un nivel ridicat de subiectivism. Dacă ne referim de exemplu la cunoştinţe, în
cadrul taxonomiei lui Bloom trecerea de la simplu la complex prin succesiunea :
cunoaştere, înţelegere, aplicare, analiză, sinteză, evaluare, este însoţită de instrumente de
evaluare care, pentru adecvare, măresc deschiderea răspunsurilor date de elevi: itemi
obiectivi, întrebări de genul ce înţelegi prin..., exerciţii, probleme, subiecte de sinteză,
dizertaţie. Testele propuse au ţinut seama de aceste aspecte. Cel care utilizează probele
de evaluare propuse este sprijinit, prin indicaţiile din prezentarea testelor, să stăpânească
procesele de măsurare, apreciere şi decizie cerute de fiecare instrument în parte, elaborat
adecvat obiectivelor vizate.

Probele de evaluarea selectate în prezenta culegere au fost elaborate având ca repere


obiectivele evaluării şi localizarea, în cadrul programului de formare, a momentului oportun
de utilizare. Obiectivele evaluării au fost grupate în două mari categorii de beneficii aduse
de aprecierile şi judecăţile emise pentru o perioadă de învăţare, respectiv direcţionarea
dominantă către procesul de învăţare sau către rezultatele învăţării. Desigur pot fi
identificate, pe lângă obiectivele de evaluare, multe alte criterii după care să se organizeze
prezentarea instrumentelor de evaluare realizate. O atfel de abordare are avantajul
organizării în succesiunea firească a momentelor când se realizează evaluarea, şi
dimensionează implicit ce şi cât se evaluează.

Autorii instrumentelor de evaluare le-au grupat în funcţie de orientarea dominantă şi de


momentul realizării evaluării în următoarele categorii:
a. Evaluări realizate pentru aprecierea şi susţinerea procesului de învăţare
1. La începutul lecţiei. Sunt teste care stabilesc existenţa suportului adecvat pentru
atingerea obiectivelor lecţiei care urmează a se realiza. Aceasta categorie este constituită
6
din teste construite preponderent din itemi obiectivi a căror administrare se realizează
într-un timp scurt, câteva minute. Sunt de regulă teste orale prin care se asigură realizarea
unui feedback rapid şi pregătirea participării elevilor la activităţile de învăţare planificate.
2. În timpul lecţiei. Sunt instrumente de evaluare adecvate activităţilor specifice temei
lecţiei care permit identificarea atingerii ţintelor de etapă. Sunt utilizate pentru asigurarea
feedbackului, pentru controlul şi susţinerea învăţării în clasă. Unele dintre ele consolidează
învăţarea prin cerinţe legate de exersare/dezvoltare. Alte instrumente propuse sunt
integrate metodelor active de învăţare recomandate de autori pentru atingerea obiectivelor
operaţionale. Aici se găsesc propuse instrumente adecvate unei diversităţi de activităţi de
învăţare şi diferitelor moduri de organizare a învăţării: evaluări individuale, colegiale,
evaluarea activităţilor grupurilor de lucru, referitoare la aspecte teoretice sau practice ale
lecţiei.
3. La sfârşitul lecţiei. Instrumente care rezumă şi verifică atingerea obiectivelor lecţiei. O
parte dintre propuneri sunt unitar legate de metoda de învăţare promovată pentru tema
respectivă, aşa cum aceasta este prezentată de fişele de documentare şi activităţile de
învăţare elaborate ca materiale de învăţare şi explicate în fişele suport care pot fi
consultate pe site-ul proiectului la secţiunea Materiale de predare. De altfel, această
legătură prin care procedurile de evaluare sunt integrate învăţării se poate constata şi
pentru alte categorii de instrumente de evaluare integrate acestei selecţii.
4. La sfârşitul unui grup de lecţii (temă). Instrumente de evaluare a obiectivelor
integratoare pentru temă, aflate în strânsă legătură cu competenţele din Standardul de
Pregătire Profesională al calificării.
b. Evaluări realizate pentru aprecierea rezultatelor învăţării
1. La sfârşitul unui grup de teme (capitol). Instrumente de evaluarea care evidenţiază
rezultatele învăţării şi modul în care acestea se raportează la performanţele prevăzute de
SPP. Evaluarea are rol formativ de identificare a gradului de finalizare cu succes a unei
etape a programului de formare de către fiecare elev şi de identificare a nevoilor
individuale de completare/sprijinire a învăţării în vederea finalizării ei. Evaluarea
fundamentează deciziile privind programele individuale remediale sau de dezvoltare
precum şi pe cele legate de proiectarea şi planificarea reevaluărilor.
2. La sfâşitul modulului. Probe de evaluare sumativă a întregului modul. Evaluarea
evidenţiază dobândirea tuturor competenţelor prevăzute de SPP pentru acel modul şi este
în strânsă legătură cu procedura de certificare a calificării profesionale, în condiţiile
constatării îndeplinirii standardelor de către fiecare elev. În funcţie de modul şi de cerinţele
cuprinde în SPP privind evaluarea rezultatelor învăţării, evaluarea integrală a acestuia se
7
poate realiza prin câteva probe, deci unele dintre testele sumative vizează numai o parte
dintre competenţe sau propun numai anumite situaţii, care se regăsesc în condiţiile de
aplicabilitate prevăzute, context în care autorii au considerat că elevii pot dovedi
convingător competenţele dobândite.
Este necesară menţionarea faptului că între cele două direcţii dominante ale evaluării
utilizate există o unitate evidentă. Clasificarea are doar scopul de a orienta, prin
organizarea instrumentelor de evaluare după momentul şi durata alocată pentru evaluare,
obiective, complexitatea organizării pentru colectarea dovezilor de competenţă, resursele
necesare a fi alocate, dimensiunea şi/sau complexitatea activităţilor teoretice sau practice
realizate de elevi pentru îndeplinirea cerinţelor.

Datorită diversităţii dispozitivelor de evaluare, respectiv a modalităţilor prevăzute pentru


culegerea, prelucrarea, interpretarea informaţiilor şi prezentarea rezultatelor evaluării,
precum şi a contextelor şi scopurilor pentru care sunt folosite, prezentarea lor presupune
grade diferite de detaliere.
Autorii au avut în vedere la prezentarea testelor în primul rând posibilele nevoi ale
colegilor, cu eventual mai puţină experienţă în învăţământ, care doresc să-şi
îmbunătăţească prestaţia de evaluator. În general, utilizatorului îi sunt necesare informaţii
privind destinaţia, cerinţele şi modul de administrare, resursele necesare, modul de
corectare şi notare. Aceste informaţii au fost grupate în categoriile descrise în continuare.
Prezentarea testului. Fiecare test este prezentat pe scurt. Sunt arătate în câteva fraze
recomandările privind utilizarea testului, localizarea, în cadrul programului de formare, a
perioadei optime de utilizare, instrucţiuni utile de aplicare a testului, precum şi alte
informaţii relevante privind natura activităţilor elevilor, evaluatori etc.
Obiectivele evaluării. Ce se va evalua, în strânsă legătură cu modul cum vor fi folosite
rezultatele obţinute, este cuprins în obiectivele evaluării. Acestea sunt raportate la
competenţe şi criteriile de performanţă asociate lor, dar uneori şi la procesele pe care
urmează să le desfăşoare elevii, la obiective operaţionale sau la conţinuturi tematice.
Indiferent de varianta de prezentare pentru care s-a optat, obiectivele de evaluare sunt
puse în relaţie cu competenţele, criteriile de performanţă şi condiţiile de aplicabilitate care
le subsumează. Obiectivele evaluării se pot identifica cu o parte sau cu toate criteriile de
performanţă asociate uneia sau mai multor competenţe. Pentru evaluările sumative
obiectivele se regăsec printre competenţele modulului.

8
Resursele necesare. Când este necesar, testele oferă toate informaţiile necesare privind:
aparatele, materialele, auxililarele (liste de coduri, scheme, cărţi tehnice etc.) necesare
realizării evaluării.
Condiţiile în care se recomandă a fi realizată evaluarea. În această secţiune sunt
oferite date privind locaţia recomandată pentru realizarea evaluării (sală, laborator, atelier,
secţie de producţie etc.), eventualele elemente de organizare a spaţiilor (lucru individual,
câte doi, grupe) şi a procedurilor (schimbarea punctelor de lucru, lucrul individual urmat de
o anumită organizare, pe grupe sau în plen), modul în care sunt asistaţi elevii pe timpul
desfăşurării probelor, cum şi de către cine. În general sunt prezentate informaţiile care
standardizează procedura de evaluare, altfel spus sunt reglementate condiţiile de
administrare astfel încât să se asigure calităţile testului în oricare unitate de învăţământ în
care este folosit.
Durata evaluării. Timpul de lucru (10 min, 30 min, 1 oră, etc.) sau durata evaluării ( 2 luni
pentru realizarea unui proiect şi 15 min. pentru prezentarea lui etc.) reprezintă un element
cheie de care s-a ţinut cont. Pentru unele instrumente de evaluare nu este necesară sau
nu poate fi estimată acesată durată, dar pentru altele reprezintă un element important,
fiind criteriu de evaluare menţionat corespunzător.
Cerinţele adresate elevului – Testul propriu-zis sau enunţul. Prezentarea cerinţelor, a
sarcinilor de lucru pentru elevi, este influenţată de metoda de evaluare pentru care s-a
optat. Veţi găsi cerinţe cu răspuns oral, probe scrise, practice sau combinaţii ale lor
integrate, de regulă, strategiei de învăţare şi adecvate metodei alese.
Instrucţiuni pentru elevi. Au rolul de a prezenta clar, fără ambiguitate modul de
îndeplinire a cerinţelor, procedurile care trebuie respectate, dacă acestea nu sunt cuprinse
şi transmise implicit de enunţ. Instrucţiunile au o paletă largă de prezentare de la
instrucţiuni simple, încercuiţi răspunsul pe care îl consideraţi corect, la unele riguroase şi
complexe cum sunt cele în legătură cu realizarea unui experiment sau produs. Ele pot
conţine şi atenţionări, avertizări, recomandări sau restricţii, dar în aceeaşi măsură pot fi
indicaţii/proceduri pentru situaţii speciale: dacă aţi încercuit din greşeală un răspuns
incorect atunci..... Au fost inserate numai instrucţiunile strict necesare.
Criteriile de evaluare şi notare. Toate testele prezintă riguros modul de apreciere
indiferent dacă s-a optat pentru notarea analitică sau cea holistică (globală). În funcţie de
test, aceasta se concretizează simplu prin Bine, Corect, Incorect, Greşit, etc. prin
descrierea performanţei sau prin acordarea de puncte care cumulate conduc la valoarea
finală a notei. Uneori, prin luarea în consideraţie a tuturor variantelor de răspuns posibil

9
sau pentru prezentarea modului de notarea holistică această secţiune are cea mai mare
întindere din prezentarea testului.
Pentru că elevul trebuie să fie informat despre criterii şi modul de notare, despre
performanţa minimă acceptată pentru promovare şi punctajul minim corespunzător,
prezentarea acestei s-a făcut cu mare rigoare.
Instrucţiuni pentru asistenţi şi evaluatori. Sunt prezentate limitele în ceea ce priveşte
asistenţa acordată elevilor pentru realizarea cerinţelor sau precizări privind conduita
evaluatorului. Sunt prezentate detalieri privind aprecierile pentru cazurii absolut necesare,
în special pentru cele calitative şi/sau eventuale pricizări suplimentare privind notarea. Se
vor regăsi în această secţiune de prezentare a testelor două categorii de instrucţiuni:
privind procedurile de îndrumare în realizarea probei şi privind procedurile de corectare
sau apreciere şi notare.
Modul de transmitere şi sugestii de valorizare a rezultatelor evaluării. Sugestii privind
deciziile care pot fi luate în raport cu performanţele elevilor. Ele sunt necesare în special
pentru îmbunătăţirea învăţării.

Uneori este necesară transmiterea detaliată a tuturor acestor informaţii. În alte cazuri
multe dintre informaţii sunt furnizate implicit, prin modul de formulare a cerinţelor pentru
elevi, prin baremul de corectare şi de notare sau prin instrucţiunile care însoţesc testul.

Culegerea de teste este însoţită de o selecţie a principalelor surse bibliografice şi adrese


de Internet utile.

Autorii speră că această selecţie de teste vă va fi de un real ajutor în activitatea didactică.


Orice observaţie privind această lucrare sau sugestie de îmbunătăţire a unora dintre
probele de evaluare prezentate pot fi transmise persoanelor de contact, a căror adresă a
găsiţi pe site-ul Proiectului cofinanţat din Fondul Social European în cadrul POS DRU
2007 – 2013 Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC.

10
3. Instrumente de evaluare

Modulul: COMPONENTE, CONCEPTE ŞI TEHNOLOGII DE REŢELE DE


CALCULATOARE

11
Testul 1
Competenţe: Identifică componentele unei reţele de calculatoare

Obiectivele evaluării:
Obiective:
- să definească o reţea de calculatoare
- să identifice rolul unei reţele de calculatoare
- să enumere avantajele folosirii unei reţele de calculatoare

Prezentarea testului
Acest test poate fi utilizat :
- la sfârşitul unei ore, după prezentarea noţiunilor teoretice despre reţele de
calculatoare, pentru verificarea atingerii obiectivelor
- în timpul lecţiei, pentru asigurarea feedbackului şi controlarea şi susţinerea învăţării
- la începutul lecţiei, pentru a realiza rapid un feedback

Tipul testului: Probă orală-tip a, a2 sau a3

Condiţiile în care se recomandă a fi realizată evaluarea


Testul poate fi susţinut într-o sală de clasă sau în laboratorul de informatică, acolo unde au
fost prezentate şi noţiunile teoretice, cu sau fără sprijinul profesorului.
Timp de lucru: 10 minute

Exercitiul 1
Tipul exerciţiului: itemi cu răspuns scurt
Enunţ:
Presupunem că lucraţi în cadrul unei firme care are sedii în mai multe părţi ale unui oraş.
Vi se cere să întocmiţi un raport împreună cu mai multe persoane din firmă, care lucrează
în sedii diferite.
1. În ce condiţii un document poată fi vizibil instantaneu şi de ceilalţi angajaţi?
2. În cazul în care există o reţea de calculatoare, ce dificultăţi ar întâmpina un utilizator
cu orice localizare geografică acoperită de reţea, pentru a utiliza date?
3. Dacă într-unul dintre sedii există 15 calculatoare legate în reţea de câte imprimante
ar fi nevoie minim pentru a putea lista de la oricare dintre ele?
12
4. Dezvoltarea sistemelor de calcul mari, centralizate afectează performanţele lor
privind costurile, ducând la dificultăţi în utilizare. Cum poate fi dezvoltată o reţea de
calculatoare care să menţină performanţele sistemului (cele anterioare) chiar dacă
el se dezvoltă?

Instrucţiuni pentru elevi


Veţi răspunde la aceste întrebări individual, punându-vă în situaţiile enunţate, după ce aţi
înţeles avantajele unei reţele de calculatoare.

Criteriile de evaluare şi notare


Se acordă 4 puncte, 1 punct pentru fiecare răspuns corect.
Barem de corectare şi notare:
1. O reţea de calculatoare

2. Nici o dificultate. Colaborarea dintre grupuri de oameni aflati la distantã devine


foarte simplã. Practic, un utilizator cu orice localizare geograficã (acoperitã de
retea) poate utiliza datele ca si când ar fi locale.

3. Este suficientă o singură imprimantă, indiferent de numărul de calculatoare din


reţea.

4. O retea de calculatoare poate sã se dezvolte în etape succesive, prin adãugare de


noi procesoare: pe mãsurã ce se face simţitã aceastã necesitate, se pot
introduce noi calculatoare server sau client.

Instrucţiuni pentru evaluatori


În cazul acestor itemi credibilitatea poate fi dificil de dobândit din cauza unei game largi de
răspunsuri pe care le pot da elevii. Totuşi, consider că aceste întrebări pot surveni în mod
natural în timpul activităţii de observare.

Modul de transmitere şi sugestii de valorizare a rezultatelor evaluării


În funcţie de răspunsurile el