Parohia ca institu ie comunitar

Conceptul de comunitate Termenul de comunitate cunoaste mai multe definitii. Zamfir si Vlasceanu, in Dictionarul de Sociologie (1993), definesc comunitatea ca o entitate socialumana, ai carei membri snt legati mpreuna prin locuirea aceluiasi teritoriu si prin relatii sociale constante si traditionale (consolidate n timp). Dictionarul explicativ al limbii romane descrie termenul de comunitate ca un grup de oameni cu interese, credinte sau norme de viata comune.The New Shorter Oxford Dictionary (1993): face distinctia ntre doua tipuri de ntelesuri: a. o unitate de indivizi; si b. o calitate sau stare. Din prima categorie fac parte urmatoarele sensuri: 1. cei care sunt mpreuna ca diferiti de alti semeni ai lor; 2. o unitate organizata social sau politic; 3. O unitate monastica, socialista, etc. de oameni traind mpreuna si posedind bunuri n comun; 4. un grup de animale traind sau actionnd mpreuna. Urmatoarele ntelesuri se nscriu n a doua categorie: 5. starea de a mpartasi sau a poseda ceva n comun; 6. o caracteristica comuna; o ntelegere; o identitate; 7. interdependenta sociala, tovarasie; 8. comunalitate; viata in asociatie cu altii. Cel care consacra termenul de comunitate este Ferdinand Tnnies. El considera comunitatea drept un organism viu, bazat pe relatii spontane si firesti, in baza unor legaturi spirituale, de rudenie sau teritoriale1. Tnnies face distincie ntre Gemeinschaft (comunitate) - n care indivizii se contopesc ntr-o totalitate - i Gesellschaft (societate), unde interesele personale orienteaz conduitele sau comportamentele. Motivul pentru care Tnnies dezvolt conceptul de comunitate n opoziie cu cel de societate, este contextual - istoric: emergena raionalitii a marginalizat - prin intermediul legitiilor laice - preceptele morale i religioase transmise prin intermediul Bisericii. Acest simplu fapt a generat o criz a ordinii sistemului: legea laic devine o relaie social impus, iar rolul Bisericii devenind colateral, preceptele morale i religioase transmise prin cuvntul oamenilor Bisericii i pierd valoarea profund pentru noile generaii. "Legea" care trebuia s izvorasc din oameni prin dragoste pentru Dumnezeu devine prin laicizare, o relaie social. Astfel Tnnies defineste comunitatea drept un spaiu al pstrrii
1

Zani Bruna, Palmonari Augusto, Manual de psihologia comunitatii, Editura Polirom, pag. 30

tradiiilor cretine i al valorilor fundamentale morale. Intr-o oarecare msur, ideea de comunitate este mai degrab expresia crizei care ine de transformarea societii moderne sub impulsul raionalitii (constrngere legic i nu constrngere pentru respectul i iubirea fa de aproape). Important n cadrul comunitii este i ideea continuitii i comuniunii cu spaiul strmoilor (predecesorilor). Identitatea devine o noiune care ne permite s ne afirmm apartenena din istorie, dintr-un anumit tip de ascenden, dintr-o cultur sau un mod de via i anume acela care a fost al strmoilor notri, motenire pe care trebuie s o conservm i s-o transmitem i urmailor notri. Un alt aspect teoretic in definirea termenului de comunitate este cel al lui Weber, conform caruia, comunitatea nu tine de structura, ci de cultura2. In viziunea lui Weber, o comunitate nu este o proximitate sau o coexistenta de un soi sau altul, ci sentimentul subiectiv al participantilor de a apartine unei aceeasi comunitati. Doar n momentul n care, n virtutea acestui sentiment comun, indivizii si orienteaza mutual, ntr-un mod sau altul, comportamentele lor, se naste n ei o relatie sociala (Weber, 1922) iar aceasta relatie poate nchega apoi o comunitate. Constructia comunitara nu se ntemeiaza, deci, pe elemente obiective structurale, necesare si suficiente, cum ar fi relatiile de rudenie, vecinatatea sau chiar co-rezidenta, ci pe un element subiectiv fundamental. Comunitatea, scria D. Gusti in lucrarea Despre natura vietii sociale, este un termen generic. O comunitate este familia, statul, orasul. Se vorbeste de o societate europeana, asiatica, o societate buna sau corupta, o societate sportiva sau de asigurari sociale. Societatile religioase, arata Gabriel le Bras, sunt societati asemanatoare cu toate celelalte societati umane. Pot fi studiate cu instrumente si in modalitati ca oricare altele. Ele se individualizeaza prin credinta si idei, practici, specificul si rolul lor in viata sociala. In secolul trecut, comunitatile au fost grupate in doua categorii: unele formate prin vointa esentiala, tinind cont de criterii obiective (etnia, vecinatatea, granitele teritoriale), altele formate prin vointa electiva, adica membrii aleg comunitatea sau grupul la care adera. Caracterul comunitar al crestinismului
2

Zani Bruna, Palmonari Augusto, Manual de psihologia comunitatii, Editura Polirom, pag. 30

Crestinismul a avut din primele zile ale constituirii sale, un caracter comunitar. Odata cu raspandirea lui se formeaza un nou tip de comunitate, Ekklesia, structurat altfel decat societatea civila si altfel decat vechile tipuri de comunitati religioase. Ekklesia este o manifestare locala a unei realitati prevazuta in planul lui Dumnezeu si simbolizata in Vechiul Testament prin Kahalul3 (poporul lui Dumnezeu). Ea va avea prin excelenta si un scop misionar, de aceea in spatiul lumii crestine vom avea mai multe ekklesiae. Cuvntul profan ekklesia apare n Atena antic, cu referire la adunarea poporului. Totui conceptul religios de Biseric apare pentru prima dat n Septuaginta, versiunea greceasc a Vechiului Testament, (aici apare de 25 de ori), n crile istorice i n psalmi. Prima dat este ntlnit n I Samuel 17:47: i toat adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoate c nu cu sabia i cu sulia izbvete Domnul, cci acest rzboi este al Domnului i El v va da n minile noastre. n Vechiul Testament, ekklesia face concuren termenului mai vechi synagog (prima referin n Exod 12:3). Ct vreme sinagoga e adunarea celor mnai mpreun, adunare pasiv, Biserica e adunarea celor convocai (ek din; kaleu a chema). Pentru prima dat, Noul Testament preia acest concept n Matei 16:18: i ie i zic: c tu eti Petru i pe aceast piatr voi zidi Biserica mea.... Cuvntul Mntuitorului Iisus Hristos, unde sunt doi sau trei adunai n numele Meu, acolo sunt i eu, n mijlocul lor (Matei 18:20) descrie comunitatea de credincioi ca un grup de oameni unii prin i pentru credina n Hristos. Sfntul Apostol Pavel scrie n Epistola ctre Romani mbriai pe Priscila i Acvila, mpreun-lucrtori cu mine (...) i Biserica din casa lor (16:3,5), asemenea n Epistola ctre Coloseni: mbriai pe fraii din Laodiceea i pe Nimfas i Biserica din casa lui.

Parohia comunitate locala si universala Avand la baza aceste temeiuri, Biserica s-a organizat inca de la inceputul raspandirii crestinismului in unitati din ce in ce mai mici, pentru a acoperi nevoile tuturor credinciosilor. Cea mai mica unitate a unei Biserici Locale o constituie parohia. Aceasta comunitate mica are deopotriva un caracter local cat si un caracter universal,
3

pr. Lector.dr. Raduca Vasile, Parohia spatiu misionar, sursa bibliografica: site crestinortodox.ro

deoarece in aceasta unitate de baza a Bisericii Universale se concentreaza comuniunea tuturor crestinilor. Inca din veacul apostolic, fiecare comunitate locala avea constiinta ca ea este o ekklesia, intrucat ea este o familie a celor botezati, care se hranesc cu acelasi Cuvant si acelasi Trup si Sange al lui Hristos. Astfel, parohia devenea un spatiu unde crestinii, (clerici si laici), traiau Taina lui Hristos in comuniune cu episcopul locului, toti, in calitate de madulare (fiecare cu functia sau slujirea lui) ale aceluiasi Trup tainic al lui Hristos. In centrul acestei comunitati, se afla biserica, loc sacru, in care si in jurul careia se constituie ekklesia - comunitatea in care membrii acesteia se gasesc in comuniune unii cu altii si in acelasi timp, toti si fiecare in parte, in comuniune cu Dumnezeu. Asadar, viata unei parohii iradiaza din locul unde se savarseste Sfanta Euharistie, Biserica, spre extremitatile comunitatii si ale intregii lumi, dincolo de limitele geografice ale comunitatii locale. Fiind organizata dupa un principiu teritorial, parohia a fost si este o structura administrativ-sociala, dar de o forma cu totul aparte. Aceasta structura administrativa este determinata de un altar, de un loc sacru, si nu doar de un centru administrativ. Credinta comuna si caracterul sacru sunt conditiile fundamentale ca o astfel de comunitate sa se constituie intr-o comunitate religioasa eclesiala, si numai in conditiile in care respectiva comunitate se integreaza in acelasi spirit cu Biserica Universala. Centrul vietii religioase a unei parohii este Liturghia, ceea ce face ca parohia sa fie in primul rand o comunitate liturgica. Despre Liturghie ca eveniment in care Biserica se reveleaza ca trup al lui Hristos, parintele Ion Bria scria in lucrarea sa, Destinul Ortodoxiei4: Liturghia nu este o activitate oarecare a Bisericii, una printre celelalte taine i ierurgii. Ea este mai mult dect manifestarea cultic a unei comuniti cretine: este structura de comuniune, de integrare i de cretere a trupului tainic al Domnului. Caracterul ei unic st n aceea c aici Hristos Se d total, prin unirea cuvntului i Tainei, adic a puterii cuvntului i puterii trupului Su, prin prefacerea elementelor euharistice. Caracterul unitar al parohiei il subliniaza Mitropolitul Emilianos Timiadis, in scrierile sale5: Unitatea este poate nsuirea de baz a parohiei, toate celelalte caracteristici avndu-i originea n ea. Unitatea parohiei decurge din unitatea dumnezeirii i oglindete cel mai bine imaginea divin n unitatea ei. De asemenea,
4 5

Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, p.312 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, nnoire. Noiuni i orientri pentru teologia i practica pastoral, Editura Sofia, Bucureti, 2001, p. 65

aceast unitate semnific unirea lui Dumnezeu cu umanitatea n activitatea sfinitoare i mntuitoare a lui Hristos. Parohia in legislatia Bisericii Ortodoxe Romne Definitie, structura, conducatori religiosi Statutul Bisericii Ortodoxe Romne, la art. 41, ne spune ca parohia este comunitatea credinciosilor, clerici si mireni, de religie crestin ortodoxa, asezati pe un anume teritoriu si incredintati pastoririi unui preot paroh. Din punct de vedere administrativ parohia este celula sau unitatea cea mai mica a bisericii crestine iar simbolic, parohia este trupul mistic a lui Hristos, in care viaza si lucreaza harul lui Dumnezeu si in care trebuie sa se integreze orice crestin, pentru a fi partas la har si a dobandi mantuirea. Conducatorul unei parohii este preotul paroh, cel care se ocupa in primul rand de bunul mers duhovnicesc al parohiei dar si de buna randuiala administrativa a comunitatii pe care o pastoreste. Organul deliberativ al parohiei este Adunarea parohial, alctuit din toi credincioii parohiei, care i ndeplinesc ndatoririle morale i materiale bisericeti. Aceasta se ntrunete n edin ordinar o dat pe an, n primul trimestru al anului, precum i n edine extraordinare ori de cte ori este necesar. Ea verific activitatea Consiliului parohial i ntocmete bugetul parohiei, verific i aprob gestiunea anual a parohiei, lund msuri pentru administrarea bunurilor parohiale. Preedintele Adunrii parohiale este preotul paroh sau lociitorul su (art. 54 din Statut). Adunarea Parohial alege din rndul su un numr de 7, 9 sau 12 delegai care formeaz Consiliul parohial. Din Consiliul parohial fac parte: preotul paroh, ca preedinte, ceilali preoi i diaconi din parohie i primul cntre al bisericii, ca membri. Membrii Consiliului parohial sunt alei pe termen de patru ani. De asemenea, sunt alei unul, doi sau trei epitropi, care, sub controlul parohului, se ngrijesc i rspund de administrarea i gestionarea bunurilor parohiale. Pe lng Consiliul Parohial, funcioneaz i un Comitet parohial, n care pot fi alese i femei, avnd rolul de a-l ajuta pe preot n activitatea sa misionar, n lucrarea de ntreinere i nfrumuseare a bisericii. (art. 60-70 din Statut). Aceasta structura a parohiei are la baza modul de organizarea a Bisericii primare. La Cincizecime Apostolii au primit harul Duhului Sfant ca sa implineasca porunca Mantuitorului dupa nviere prin cuvintele: "Mergand, invatati toate neamurile" (Matei
5

28, 19-20). Daca la inceput, puterea invatatoreasca, sfintitoare si conducatoare venea dintr-un singur centru, Ierusalimul, cu vremea ea va iradia din locurile unde persoanele consacrate (episcopi si preoti) de Apostoli si ucenicii acestora prin punerea mainilor preotimii (1 Tim. 4, 14) propovaduiau Cuvantul si savarseau Euharistia. In acest fel, fiecare comunitate locala era o ekklesia, era o parohie, care avea constiinta universalitatii, a unitatii cu celelalte comunitati similare, dar si constiinta specificitatii sale. Sfntul Justin Martirul spunea in a doua jumatate a veacului al doilea: Noi nu putem sa ne adunam toti in acelasi loc. Fiecare merge acolo unde poate si unde vrea. De retinut ca Sfantul Justin scria aceste randuri la Roma. Asadar, la Roma existau deja mai multe comunitati, fiecare dintre ele fiind organizata de asa maniera, incat sa nu-i lipseasca nimic din ceea ce trebuia ca lucrarea ei sa fie deplina. In acelasi timp, fiecare crestin putea sa mearga la oricare dintre comunitati, aflndu-se in comuniune una cu alta si avand drept pastor duhovnicesc un episcop. In jurul episcopului exista un grup de preoti si horepiscopi, care, in mod periodic, mergeau in comunitatile de la sate si asigurau lucrarea religioasa, revenind de fiecare data la centru. Sfntul Ilarie de Pictaviu (315-368), ne spune ca din colegiul preotesc din jurul episcopului se trimiteau cate doi preoti in bisericile de la tara. Deci, comunitatile religioase s-au constituit mai intii in metropole si in locurile unde au propovaduit mai intai Apostolii si ucenicii acestora plecati in misiune din Ierusalim. Activitatea preoteasca in comunitate, dupa cum ne spune Sfntul Ilarie, era asigurata soborniceste, de un grup prezbiteral, sub indrumarea unui episcop, era o activitate singulara, individuala; la fel si activitatea din comunitatile aflate la tara (unde clericii erau trimisi din metropola doi cate doi, in numele episcopului). Pe langa preoti si episcopi, in cadrul Bisericii se mai aflau persoane cu harisme deosebite (I Cor. 12:28), cu chemari distincte si complementare care activau in vederea cresterii si consolidarii Bisericii: profetii, invatatorii, taumaturgii, glosolalii etc. (1 Cor. 12: 28). Pe masura ce ekklesia isi extinde spatiul de actiune si comunitatile se inmultesc, Apostolii randuiesc in fruntea comunitatilor (care, la randul lor, fiecare in parte este o ekklesia) prezbiteri (ai caror urmasi sunt episcopii de mai tarziu), dupa modelul comunitatilor ebraice. Prezbiterul trebuia sa fie o persoana adulta, respectabila si reprezentativa pentru comunitate, datorita calitatilor sale. Ei primeau puterea si responsabilitatea slujirii sacerdotale de la Apostoli prin punerea mainilor (hirotonie).

Sacerdotiul, era si este considerat un dar al Duhului Sfant. Prezbiterii erau, asadar, conducatorii comunitatilor, nu printr-un act administrativ, ci printr-un act sacramental hirotonia. Pe langa slujirile sacerdotale de conducere, invatare si sfintire mai existau si slujirile diaconale (Fapte 6: 1-6), sub diversele lor forme: educarea orfanilor, primirea strainilor, vizite la casele celor nevoiasi. Integrarea in comunitatea parohiala Din punct de vedere practic, parohia este format din toi credincioii care vin regulat la o anumita biseric, care formeaz astfel o adevrat familie duhovniceasc i care particip la viaa liturgic a Bisericii. Cel care are sentimentul apartenenei la aceast comunitate parohial i care, prin tot ceea ce face are n vedere i bunul mers al parohiei din care face parte, poarta numele de enorias. Integrarea practica poate fi naturala atunci cand un nou membru al comunitatii stabileste legaturi cu ceilalti membri si participa la viata comunitatii. Din punct de vedere spiritual, integrarea unui nou credincios in randul unei comunitati parohiale se realizeaza prin Taina Botezului. Integrarea in comunitatea locala se realizeaza fie natural, cand Botezul se realizeaza in copilarie, fie in mod electiv, cand Botezul se realizeaza la cererea persoanei ce adera constient la valorile crestine. In cazul integrarii la varsta copilariei, aceasta poate deveni electiva atunci cand un membru al comunitatii devine constient de valorile si normele respectivei comunitati. In primele secole, crestinismul a avut un pregnant caracter misionar. n perioada apostolica si in cea post-apostolica, lucrarea misionara era o lucrare comuna a ekklesiei, a intregii comunitati. Prin realizarea acestei activitati misionare, un numar mare de adepti au fost integrati in comunitatile crestine, in mod electiv. Odata cu raspandirea crestinismului, nevoile misionare ale Bisericii au scazut, astfel incat integrarea in comunitatea crestina s-a redus treptat la cea naturala, prin botezarea nou-nascutilor. Din acest motiv, Botezul persoanelor adulte, la cerere, se savarseste mai rar astazi, in Biserica Ortodoxa, iar activitatea misionara a Bisericii se reduce, de cele mai multe ori la activitatea preotului din parohie, caruia, ii revine sarcina de a-si readuce credinciosii la Biserica.
7

Relatiile dintre credinciosi Relatiile dintre credinciosi sunt dependente de relatia acestora cu sacrul, cu divinitatea. Vedem acest lucru, din primele zile ale Bisericii: multimea credinciosilor nu avea decit o inima si un suflet (Fapte 4: 32), staruind la templu intr-un cuget zi de zi (Fapte 2: 46); comunitatea avea toate in comun (Fapte 2:44-46) se propovaduia cuvantul lui Dumnezeu (Fapte 4: 33) se savarsea Sf. Euharisite (Fapte 2:46), modul de viata al primilor crestini fiind insotit de multe semne si minuni (Fapte 2:43). Existau insa si alte norme, de ordin interior, intre care: raporturile dintre membrii comunitatii trebuiau sa fie fratesti, ca cele existente intre membrii unei familii (Matei 18:14-15; 3: 31; 10: 30). Comunitatea eclesiala trebuia sa fie un loc al pacii (Matei 18: 19-20); iertarea fiind baza pacii comunitatii (Matei 18: 35); in societatea civila Ekklesia trebuie sa fie precum lumina si sarea (Matei 6:14-15; Marcu 9: 50). Aceste norme sunt valabile si astazi pentru credinciosi si respectarea acestora constituie o conditie pentru participarea la Euharistie impartasirea cu Trupul si sangele lui Hristos. Abaterile de la normele etice si spirituale (pacatele) se pot ierta in conditiile unei spovedanii sincere si cu conditia nerepetarii pacatelor. Acest lucru evidentiaza faptul ca parohia este o comunitate bazata pe principii etice. De-a lungul secolelor, Biserica a elaborat norme (canoane) pentru respectarea valorilor morale iar incalcarea acestora a fost prevazuta cu penitente specifice fiecarei abateri. O relatie speciala in cadrul comunitatilor crestine este aceea de suport social pentru cei nevoiasi. Inca din veacul apostolic, Biserica a luat masuri pentru ajutorarea membrilor mai saraci ai comunitatii. Agapele crestine, instituirea diaconiei in acest scop, realizarea de colecte pentru comunitatile sarace sunt deseori mentionate in Faptele Apostolilor si Epistolele acestora. De-a lungul secolelor, aceasta functie a comunitatilor crestine a luat amploare, astfel incat, autoritatile bisericesti au infiintat pe langa manastiri si bolnite, spitale, case pentru pelerini si saraci. Un exemplu in aceasta activitate il constituie Sfantul Vasile cel Mare, care ridicat primele bolnite pentru cei bolnavi. Astazi, preluand modelul occidental de specializare a caritatii, Biserica, a creat pe langa Protopopiate si chiar in cadrul unor parhoii, birouri de asistenta sociala
8

specializata. Aceste centre de asistenta sociala se incadreaza in sistemul de stat, astfel incat responsabilitatea preotului si a comitetului de femei s-a redus doar la simpla colaborare cu aceste centre pentru identificarea cazurilor sociale din parohie. Identificarea solutiilor si a resurselor in cadrul parohiei este , in prezent, o practica destul de rara in comunitatile parohiale.

Bibliografie
1. Bria Ion, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, Bucuresti
2.

Raduca Vasile, Parohia spatiu misionar, articol publicat pe site-ul crestinortodox.ro

3. Timiadis Emilianos, Preot, parohie, nnoire. Noiuni i orientri pentru teologia

i practica pastoral, Editura Sofia, Bucureti, 2001

4. Zani Bruna, Palmonari Augusto, Manual de psihologia comunitatii, Editura

Polirom
9

10