Sunteți pe pagina 1din 2

[apărut în Bărăganul ortodox nr. 21, 2005, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Inerţiile dialogului liturgic
preot dr. Doru Costache

La sfârşitul eseului din numărul trecut („Cred / Credem”), aminteam despre


multiplele amendări de ordin ornamental ale liturghiei eclesiale, în epoca bizantină
târzie şi chiar în era post-bizantină, fenomen care a condus – astăzi – la completa
ocultare a sensului originar, apostolic, al slujirii comunitare. Acest sens pare a fi acum
iremediabil învăluit în ceaţa simbolizărilor mai mult sau mai puţin anamnetice şi în
„dulceaţa” cântărilor.
Consider că nici un efort întru conştientizarea nefirescului acestei situaţii nu este
inutil, în condiţiile în care chiar aceste simbolizări şi cântece au contribuit dramatic la
atrofierea sentimentului eclesial al poporului lui Dumnezeu. Este greu de crezut că
actuala lipsă de conştiinţă şi sensibilitate eclesială a clericilor şi a laicilor a fost
provocată numai de păcatele succesivelor generaţii de epigoni… Adevărat, pentru
fiecare din cele două situaţii, cauza este puţin diferită (clericii au fost învăţaţi greşit în
şcoli, laicii au fost la rândul dezinformaţi de clericii lipsiţi de reală iniţiere în
conştiinţa eclesială), însă păcate au existat dintotdeauna în Biserică. O lectură, fie şi
fugară, a Noului Testament, poate fi edificatoare în această privinţă. Situaţia de acum
nu se poate să se fi instalat altfel decât prin inerţia generaţiilor de credincioşi care nu
au mai văzut niciodată ceea ce se petrece în sfântul altar şi care nu au mai auzit
niciodată cuvintele anaforalei euharistice, toate fiind blocate de perdele, catapetesme
şi cântări. Până la urmă însă, ceea ce ne desparte pe noi, cei de astăzi, de ingenioşii
creatori de simbolisme ritualice, nu este păcatul, ci absenţa oricărui feeling – în
mentalitatea contemporană – privind sensul şi utilitatea acestor inflorescenţe baroce…
Îmi este greu să cred că observaţiile anterioare ar putea primi un contra-argument
articulat (răspunsurile manualelor sunt arhicunoscute şi la fel de nesatisfăcătoare).
Însăşi liturghia actuală, textul său plin de inerţiale ambiguităţi (pentru a nu mai aminti
despre traducerile româneşti defectuoase, dintr-o slavonă lipsită de sensibilitate faţă
de textul originar al liturghiei greceşti), stă ca dovadă pentru justeţea aserţiunilor de
mai sus. Nu îmi propun aici, desigur, un inventar cuprinzător al locurilor problematice
din liturghia noastră, dar voi încerca semnalarea celor care mi se par importante.
Spre exemplu, la sfârşitul dialogului care introduce rugăciunea euharistică, preotul
îndeamnă: „Să-i mulţumim Domnului!”. Poporul răspunde: „Cu vrednicie şi cu
dreptate este a ne închina”… Ştiind că este vorba despre un dialog, un cititor al
textului sau un ascultător atent al liturghiei poate observa că, de fapt, poporul nu
răspunde exortaţiei. Sau, mai degrabă, lucrurile se petrec ca în situaţia în care cineva
întreabă cât este ora, primind răspunsul stupefiant că este miercuri… Avem de-a face,
în acest caz, cu un adaos post-bizantin, regăsit astăzi doar în liturghia slavonă şi în cea
românească. Pseudo-răspunsul comunităţii reprezintă o peticire a răspunsului originar,
„Vrednic şi drept [lucru] este [să mulţumim]”, reluând textul unei mărturisiri trinitare
anterioare, cântată înainte de rostirea Crezului. Rostul acestei peticiri este evident:
este intenţia de a ascunde rugăciunea euharistică de urechile lipsite de pietate ale
membrilor poporului lui Dumnezeu... „Răspunsul” nu răspunde, rugăciunea nu se
aude – un perfect dialog al surzilor, în urma căruia toată lumea pleacă fericită acasă şi
la fel de nelămurită.
Ceva mai departe, credincioşii aud frânturi din rugăciunea euharistică, ca în cazul
cuvintelor de la Cina tainică: „Luaţi, mâncaţi” şi „Beţi din acesta toţi”. Desprinse din
contextul lor (rugăciunea euharistică), ele apar ca formule magice, însoţite de
îngenunchierea poporului şi de un intrigant Amin! Interesant că, în condiţiile în care
„evlavia” marchează acest moment ca foarte important, manualele oficiale de teologie
se străduiesc să conteste ideea romano-catolică potrivit căreia darurile de pâine şi vin
s-ar preface la rostirea cuvintelor de la Cină. Evident, cele două pecetluiri cu Amin!
nu-şi au defel locul aici, fiind importate dintr-o altă parte: de la epicleză (rugăciunea
de invocare a Duhului Sfânt). Epicleza este şi astăzi, inevitabil, însoţită de
confirmarea eclesială Amin!, doar că preotul însuşi, fără popor, rosteşte repetat – „în
taină” – acest cuvânt. Din fericire, o mie de ani de ascundere a rugăciunii euharistice
nu au fost de ajuns pentru a anula complet amintirea faptului că poporul era cel care,
în primele secole, pecetluia epicleza cu Amin! Aşa se face că astăzi partea Cezarului
(Amin!) s-a mutat mai înainte de vreme, după cuvintele de la Cină, ca o amintire a
faptului că poporul împlinea dimensiunea comunitară a liturghiei prin aprobarea dată
recitativului presbiteral… Dincolo de aceasta, şi acum funcţionează explicit strategia
ascunderii esenţialului liturghiei faţă de chiar poporul care liturghiseşte în jurul
preotului.
Dar nu mai este vorba, aşadar, numai de faptul că poporul nu aude ceea ce este
esenţial şi al său în liturghie, ci deopotrivă de faptul că aude ceea ce nu ar trebuie să
audă.