[apărut în Bărăganul ortodox nr. 42, noiembrie 2006, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Literalismul sfinţilor
Interpretări patristice la Facere: (2) Sfântul Ioan Hrisostom

preot dr. Doru Costache

St Andrew’s Greek Orthodox Theological College, Sydney

Antiohianul ar fi trebuit să realizeze un comentariu la Facere care să nu depăşească nivelul unei

parafraze servile faţă de text, încadrată de rigoarea savantă a unor consideraţii de natură critică,
asemenea diverselor încercări exegetice ale profesorului său, Diodor din Tars, ori ale
controversatului său coleg şi prieten, Teodor al Mopsuestiei. Altfel spus, Hrisostom ar fi trebuit să
literalizeze enervant pe marginea textului Facerii, cam ca în comentariile bibliştilor neoprotestanţi
de astăzi, obsedaţi de promovarea unei ştiinţe divine a creaţiei – în sensul modern al cuvântului –
revelată verbal prin intermediul naraţiunii care deschide Scriptura…
Şi, totuşi, sfântul Ioan (om al Bisericii, nu doar fost şcolar prin excesiv-elenizata, aproape non-
tradiţionala, Antiohie) a ales o altă cale pentru a se apropia de Cartea Facerii. Sunt de relevat
câteva aspecte specifice manierei hrisostomice de abordare a textului (corespunzând criteriilor
conştiinţei eclesiale), cum apar în a doua omilie la Facere.
Primul aspect e legat de contextul interpretării. Comentariul sfântului nu a avut loc în bibliotecă
ori în tihna biroului; Hrisostom a ales să se apropie de text în biserică, în cadrul sfintei adunări a
unei comunităţi care tocmai intrase în postul mare. Raţiunea pentru această opţiune era simplă:
postul subţiază trupul şi purifică mintea, permiţând deopotrivă interpretului şi ascultătorilor să
perceapă dedesubturile duhovniceşti ale textului. Sesizăm şi de această dată, precum în cazul
comentariului vasilian asupra celor şase zile, ideea potrivit căreia textul nu poate fi citit fără o
prealabilă purificare spirituală: cum s-ar putea cineva apropia de sensurile duhovniceşti,
mântuitoare, situate dincolo de coaja literei, fără realizarea unei stări de conformitate cu aceste
sensuri? Exact acest tip de punere a problemei relevă spiritul în care Biserica citeşte Scriptura.
Al doilea aspect este legat de natura textului. Tot în linia sfântului Vasile – cu a cărui viziune se
află totuşi în dezacord în câteva importante privinţe –, Hrisostom a înţeles că Facerea, patronată
de statura profetului Moise şi redactată sub inspiraţia Duhului Sfânt, nu constituie un arid referat
ştiinţific. De fapt, textul este scrisoarea de dragoste trimisă de Duhul Sfânt poporului său, prin
intermediul lui Moise. Astfel, apropierea de text nu poate urmări prioritar altceva decât
discernerea cuvântului lui Dumnezeu disimulat în ţesătura gramaticală. Or, în efortul exegetic şi
în măsura în care el însuşi se purifică îndeajuns, interpretul nu va mai produce cuvintele
înţelepciunii omeneşti, ci va proclama în auzul poporului cuvintele lui Dumnezeu însuşi, degajate
de straiele scriiturii. Prin urmare, este de neconceput ca textul să fie abordat cu aroganţa
posesorului cheii ştiinţifice; similar, un comentariu literal, ignorând substraturile spirituale ale
textului, va rătăci inutil prin ceţurile literei, în speranţa descifrării manierei în care Dumnezeu
creează lumea... Există însă şi o altă dimensiune a naturii textului, anume amprenta pusă de
autorul uman. Potrivit lui Hrisostom, textul Genezei nu reflectă nici pe departe profunzimile
spirituale ale mesajului divin. Textul a fost redactat prin aplicarea unei necesare ajustări a calităţii
ori intensităţii mesajului, în condiţiile în care primii cititori ai scrierii nu se aflau, duhovniceşte
vorbind, pe o treaptă foarte avansată a sensibilităţii faţă de înţelepciunea Creatorului. Cu atât mai
puţin poate fi luat acest text, în consecinţă, ca ultima măsură a înţelepciunii divine.
Al treilea aspect este legat de intenţiile interpretării. În fapt, acestea corespund chiar intenţiilor
textului. Facerea nu reprezintă un compendiu al cunoaşterii ştiinţifice, al presupusei ştiinţe despre
creaţie, urmărind în schimb instruirea cititorului în taina teologiei, a înţelepciunii active a lui
Dumnezeu, singurul criteriu care poate determina reaşezarea vieţii umane între coordonatele
călătoriei sigure spre realizarea desăvârşirii. Potrivit lui Hrisostom (pe urmele lui Origen), nici
Scriptura, nici interpretarea acesteia, nu au alt sens decât orientarea conştiinţei umane în privinţa
mântuirii, prin conformare cu parametrii înţelepciunii divine. Textul se descoperă astfel ca
parabolă a vieţii eclesiale, învăţându-ne în primul rând nu despre cum a făcut Dumnezeu lumea,
ci despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Întreg comentariul hrisostomian asupra Facerii se
constituie, în urmare, ca îndrumare pentru viaţa duhovnicească.
Ştiinţa pentru ştiinţă, căutată cu infantilă curiozitate de comentatorii literalişti ai Facerii, nu are
ce căuta în lectura eclesială a textului.