Sunteți pe pagina 1din 2

[publicat în Bărăganul ortodox]

tradiţia în contemporaneitate
Literalismul sfinţilor
Interpretări patristice la Facere: (3) Sfântul Efrem Sirul

preot dr. Doru Costache


St Andrew’s Greek Orthodox Theological College, Sydney

În cazul Părinţilor, am mai vorbit despre acest lucru, cuvintele nu intonează niciodată monodia
pe care o caută, reducţionist, minţile simpliste ale timpurilor noastre. Aşa se face că, spre
exemplu, sfântul Efrem, (a)sirianul care a dedicat un sobru comentariu în proză Cărţii Facerii,
surprinde prin nonşalanţa cu care se avântă spre zenitul sensurilor de dincolo de text, în lungul
poem intitulat Imnele despre paradis. Urmând sfântului Pavel, care observă că, în vreme ce litera
ucide, „duhul”/sensul ascuns în – şi dincolo de – trupul ei este cel care dă viaţă (2 Corinteni 3:6;
text citat de sfântul Maxim, în Ambigua 27, în cadrul unei insistente respingeri a literalismului),
sfântul Efrem (cf. 5:7) are conştiinţa că abia întrebând „despre ce nu stă scris” ajunge
contemplativul să înveţe „ce este scris”. Evident, metoda pe care o aplică aici, numită mai târziu –
în tradiţia bizantină – mystagogică, implică jocul complex al depăşirii sensului prim tocmai
pentru a îmbogăţi textul cu semnificaţiile duhovniceşti imposibil de cuprins în ţesătura sintactică.
Pentru sfântul Efrem, textul reprezintă o cale de acces la duhul Scripturii sau la realităţile pe
care Biblia le semnifică. Asemenea unui coridor către sala banchetului spiritual, „cartea m-a adus
la uşa raiului”, spune el (imagine reluată de către sfântul Maxim în Răspunsuri către Talasie 48).
Utilizând cele două instrumente necesare interpretării, ochiul (analiza) şi mintea (înţelegerea), el a
călătorit „peste rânduri ca peste un pod”. Scriitura primeşte aici rolul unei cortine dincolo de care
se derulează adevărata poveste, şi abia dinspre această poveste cortina însăşi, acţiunea şi decorul,
primesc lumina inteligibilităţii.
Purtată de către ochi printre/peste rânduri, mintea, în demersul său comprehensiv, ajunge în cele
din urmă să concedieze ochiul, să-i dea odihnă. Aluzia la metoda mystagogică, sau mai precis la
vederea mistică (cu ochii închişi, cu simţurile amorţite), este mai mult decât transparentă în acest
punct. Pentru că miezul semantic al Scripturii se află dincolo de literă, analiza trebuie să lase loc
contemplaţiei şi participării nemijlocite la cele de taină: „ochiul mi-a rămas afară / dar inima a
intrat înăuntru” (cf. 5:4; 5:5; 5:7; 6:2). Imaginile efremiene evocă discret cele două tipuri ale
vederii reprezentate de cuplul paradisiac. În efortul său de a pune nume, de a cunoaşte lumea,
bărbatul închisese ochii, renunţase la patimi şi la judecăţile exterioare, pentru a se apropia mistic
de taina/sensul lumii, în timp ce femeia asumase condiţia „ştiinţifică” – deşi nu fără patimă – a
analizei dinspre afară spre înăuntru. Acum, sfântul propune recuperarea căii bărbatului, închiderea
ochiului trupesc, dezbrăcarea minţii de prejudecăţi şi pasiuni iraţionale, spre a permite exersarea
duhovnicească nu doar a puterilor cognitive, ci deodată a tuturor energiilor persoanei umane
(„inima”).
Concret, sfântul Efrem aplică aceste principii la relatarea despre paradis din Facerea 2-3
(tangenţial şi asupra începutului Cărţii Genezei), punând în evidenţă dificultăţile întâmpinate de
interpret. Moise înfăţişează tainele cu economie de cuvinte, observă sfântul, dezvăluind „istoria
grădinii” prin intermediul limbajului analogic („zugrăvită întru cele văzute”), astfel încât
contemplativul, dator să le cerceteze şi pe „cele văzute”, este îndemnat să se apropie prudent/tăcut
de „cele ascunse” (cf. 1:1-3.). Prudenţa este cerută de faptul că partea superioară a muntelui
paradisiac, simbol al iniţierii mistice (o imagine a Sinaiului şi a foişorului Cinei tainice), „unde
sălăşluieşte Slava”, „nu poate fi zugrăvită de mintea omenească” (cf. 3:1).
Avertismentele sfântului Efrem se află în perfectă consonanţă cu precauţiile pe care le ia un alt
mare (a)sirian, sfântul Dionisie, în tratatul Despre numirile divine (4:11.), în care sunt descrise
deopotrivă efortul dumnezeiesc al comunicării mesajului în forme inteligibile pentru noi şi efortul
solicitat omului de a descifra – prin ascensiune apofatică, prin succesivele negări ale straturilor
semantice – adevăratele noime divine.
În lumina tradiţiei, Facerea, şi cu ea întreaga Scriptură, se dovedesc a nu fi ceea ce par la prima
vedere. Poate nu întâmplător, în vechime, pe când noimele tradiţionale încă nu se scufundaseră în
uitare, Scriptura nu era lăsată la îndemâna grămăticilor îndrăgostiţi, cum îi arată şi numele, de
literă…