Sunteți pe pagina 1din 2

[publicat în Bărăganul ortodox]

tradiţia în contemporaneitate
Literalismul sfinţilor
Interpretări patristice la Facere: (4) Canonul sfântului Andrei Cretanul
preot dr. Doru Costache
St Andrew’s Greek Orthodox Theological College, Sydney

În postul mare, efortul Bisericii întru discernerea sensului Scripturii ajunge aproape de apogeu,
prin grila interpretativă a marelui canon, atribuit sfântului Andrei Cretanul (secolul al VIII-lea).
Textul reprezintă o mărturie de primă importanţă a erminiei „bizantine”, semn al completei
detaşări a creştinismului răsăritean de tradiţia obsoletă a „omiliei” sau a comentariilor vers-cu-
vers, dispărută la jumătatea secolului al V-lea. După sfântul Chiril al Alexandriei şi episcopul
Teodoret al Cyrului, „omiliile” biblice au încetat să mai facă deliciul cititorului eclesial, făcând
loc unei alte abordări. Este vorba de lectura de tip „filocalic”, în care nu mai este vorba de a
comenta Scriptura, ci de a vorbi Scriptura, de a o rosti, sau mai curând de a o rearanja într-o
manieră surprinzător de relevantă existenţial. Ca atare, scrierile duhovniceşti ale părinţilor
filocalici reprezintă, nici mai mult, nici mai puţin, decât o uluitoare întreprindere de rescriere a
Bibliei, frazeologia lor fiind în proporţie uriaşă – deşi nu integral – de sorginte biblică. Este vorba
despre un nivel superior de stăpânire a Bibliei ca spirit şi text, ideile părinţilor, marile teme ale
literaturii mistic-ascetice, fiind exprimate în limbajul Scripturii.
Simptomatică pentru această abordare este istorisirea despre Maria Egipteanca, sfânta
analfabetă care era în stare să vorbească Scriptura, deşi nu o citise niciodată (spre deosebire de
scriitorii duhovniceşti, care, exprimându-se similar, aveau ca predilectă ocupaţie tocmai
memorarea şi asimilarea creativă a Bibliei)… Ceea ce indică această pildă, citită în săptămâna a
cincia a postului mare – în conexiune cu marele canon –, este faptul că Scriptura reprezintă prin
excelenţă limbajul experienţei duhovniceşti. Şi, în fapt, dacă este să fie caracterizată succint,
literatura duhovnicească specifică tradiţiei „bizantine”, din care ne revendicăm şi noi, reprezintă
produsul unei metode interpretative care urmăreşte punerea în relief a dimensiunii existenţiale a
Bibliei. Altfel spus, în lumina acestei literaturi, Scriptura constituie o vastă şi complexă alegorie a
experienţei mistice.
În linia literaturii filocalice, marele canon tratează figuri şi evenimente din Scriptură, mai ales
din Vechiul Testament (temelor nou-testamentare fiindu-le rezervate în principiu strofele cântării
a noua), în care descifrează diverse atitudini mentale şi opţiuni existenţiale. De obicei,
diversitatea acestora se lasă circumscrisă de două categorii: viaţa trupească (a trăi în planul
epidermei, pătimaş) şi viaţa duhovnicească (a trăi transcendenţa persoanei faţă de propria natură
şi automatismele „făpturii celei vechi”).
Eroii Cărţii Facerii sunt trataţi în acelaşi regim. Fără a discuta istoricitatea evenimentelor,
marele canon citeşte pur şi simplu textul Facerii în ideea de a discerne înţelepciunea zăvorâtă
îndărătul frazeologiei şi a imageriei aferente. Sensul acestei operaţii este de a permite conştiinţei
umane exersarea discernământului duhovnicesc: „Ţi-am adus aminte, suflete, de la Moise, facerea
lumii şi toată Scriptura aşezată de el, care îţi povesteşte despre cei drepţi şi de cei nedrepţi, din
care nu ai urmat celor dintâi, ci celor din urmă, adică celor nedrepţi, o suflete, păcătuind faţă de
Dumnezeu”. Figurile protopărinţilor Adam şi Eva devin aici, din eroii naraţiunii, chei
interpretative, descifrând experienţa căderii oricărui om: „Asemănându-mă cu Adam, primul
creat, prin fărădelegea mea, îmi dau seama că sunt dezbrăcat de (slava lui) Dumnezeu, de
împărăţia netrecătoare şi de bucurie, din cauza păcatelor mele”. Nu căderea lui Adam este
contemplată de marele canon, ci drama fiecărui suflet care se lasă descris de istorisirea despre
Adam.
Acest tip de lectură face Scriptura grăitoare pentru oricine. Nu mai este vorba despre (re)citirea
unor naraţiuni pioase, ci despre utilizarea unei metode care face din litera moartă energia unui
nou spirit, al vieţuirii evanghelice, perfect întrupată în chipul biblic al lui Hristos şi al drepţilor. O
operaţie „alchimică” imposibil de realizat cu mijloacele rigide ale aşa-numitului literalism biblic.