Sunteți pe pagina 1din 2

[apărut în Bărăganul ortodox. Periodic al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, nr. 3, 2003, pp.

4-5]

tradiţia în contemporaneitate
MARGINALIZAREA BISERICII ŞI A TRADIŢIEI

preot dr. Doru Costache

În editorialul publicat în numărul trecut, observam că civilizaţia contemporană, modernă ca


linie, postmodernistă ca opţiune culturală, este netradiţională sau chiar antitradiţională. Aş vrea să
insist asupra acestei afirmaţii, mai ales în condiţiile în care Biserica, la niveluri diverse – de la
strategiile „politice” ale forurilor instituţionale şi până la întreprinderile particulare ale unor
teologi şi preoţi –, pare a suferi de o anumită confuzie. Mă refer la faptul că, în multe împrejurări,
ne purtăm ca şi când contextul contemporan este unul de tip mistic-sacral, cum a fost cel bizantin
şi cum au fost societăţile post-bizantine din ţările române. Biserica se străduieşte să însoţească
mai toate manifestările sărbătoreşti naţionale, cere ajutorul statului în chestiuni materiale
(recuperarea patrimoniului, salarizarea clerului), solicită recunoaşterea legală a alegerii
episcopilor, luptă pentru obligativitatea învăţământului religios în şcolile publice etc.
Sigur că exemplele date nu constituie probe într-un dosar al alienării; dimpotrivă, ele relevă
faptul că Biserica lui Hristos nu este o realitate imponderabilă, supratemporală şi aspaţială. Însă
îndărătul acestor fapte se află, pare-se, o anumită mentalitate, o anumită viziune despre locul
Bisericii astăzi. Practic, ne purtăm ca şi când nimic nu s-a întâmplat în ultimele două-trei secole.
Ne purtăm ca şi când preşedintele este un împărat/domnitor creştin; ca şi când Constituţia
României (reprezentativă pentru statul modern ateu) se întemeiază pe legea revelată a lui
Dumnezeu; ca şi când corpul legislativ şi cel executiv sunt preocupate de exigenţele iubirii, ale
dreptăţii şi jertfelniciei evanghelice; ca şi când românii (campioni europeni la capitolele: hoţie,
lene, avort, ucidere, beţie etc.) sunt poporul dreptcredincios al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt; ca şi
când cultura curentă este una sensibilă la criteriile divinoumanităţii, nu una a veleitarismului
orgolios, consistentă precum balonul de săpun, ineficientă antropologic...
Nu vreau să discut acum despre faptul că, în istorie, mai toate tipurile de stat s-au folosit de
Biserică pentru raţiuni nu tocmai eclesiale şi că Biserica ar trebui să fie mai rezervată faţă de
ofertele instituţiilor seculare. Ceea ce mă interesează este faptul că asumarea acestei atitudini
amnezice se poate întoarce împotriva Bisericii, dacă nu cumva acest proces este deja în derulare.
Statul şi societatea civilă nu mai sunt astăzi ceea ce au fost în evul mediu – chiar şi la noi, unde
lucrurile se petrec într-un ritm mai lent decât în apus –, fapt cu implicaţii nenumărate pentru
înţelegerea adevăratelor raporturi posibile între Biserică şi lumea seculară. Biserica este
constituită pe tradiţie, este o structură păstrătoare – în Duhul Sfânt – a unui adevăr revelat de
Dumnezeu în Hristos şi a unei înţelepciuni verificate în experienţa generaţiilor creştine, în
sângele martirilor, în asceza cuvioşilor, în evlavia poporului lui Dumnezeu. Lumea seculară,
lumea modernă (situaţia rămâne aceeaşi, dincolo de schimbarea paradigmei moderniste cu cea
postmodernistă), este prin definiţie cultura noului, a negării tradiţiei şi a oricărei certitudini.
Raţionalismul criticist, care influenţează puternic gândirea politică şi socială, fără a fi o plagă a
conştiinţei omeneşti (cum se consideră adesea), prelungeşte la nesfârşit visul renascentist-
iluminist al aflării adevărului prin metoda îndoielii, a chestionării oricărei paradigme. Acest tip de
gândire însă, întrupat deja de părintele modernităţii, Descartes, pare a nu mai fi în stare să
discearnă între ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce poate fi înlocuit în tradiţia europeană. O dată cu
ambalajul – trecător, ca orice produs cultural al unei epoci oarecare – în care Biserica şi-a
înveşmântat mărturia, cultura modernă leapădă şi esenţa acestei mărturii, axiologia Bisericii,
înţelepciunea divinoumană a poporului lui Dumnezeu, care se verifică în omul
hristificat/îndumnezeit şi în comuniunea iubirii.
Nu este de mirare, aşadar, că Biserica este privită – mai ales în cercurile intelighenţiei – ca
nelalocul ei în noul context, ca o mărturie a trecutului, o prezenţă de tip arhaic-muzeal, irelevantă
pentru exigenţele şi aspiraţiile omului şi ale societăţii contemporane. Chiar şi atunci când statul
dovedeşte, prin anumiţi reprezentanţi sau instituţii, politeţe faţă de Biserică, bunăvoinţa sa nu se
întinde mai departe de aşa-numitele sale raţiuni. În realitate, cum a demonstrat insistent Karl
Popper, statul modern este o structură care se vrea tot mai autonomă de corpul social, un scop în
sine, de multe ori mergând până la sacrificarea drepturilor şi a intereselor celor pe care pretinde
că-i apără (manifestarea puternică a conştiinţei societăţii civile este răspunsul natural faţă de
caracteristicile statului modern). Nu este de mirare în acest context, de asemenea, că şi cele câteva
revendicări mai serioase ale Bisericii, făcute în numele poporului român şi al tradiţiei acestuia –
cum este cazul în privinţa dezincriminării homosexualităţii şi a prostituţiei –, se lovesc de politica
statului ateu, care tinde să transforme păcatul în virtute naţională impozabilă.
Când este vorba ca Biserica să se manifeste conform cu sine, ca prezenţă tradiţională,
problemele pe care aceasta le are în contemporaneitate nu sunt însă doar cele din raporturile cu
statul ateu. La fel de presante sunt interpelările care vin dinspre intelighenţia promotoare a
ideologiilor antitradiţionale, a unei culturi din ce în ce mai evident seculare. În mijlocul acestei
societăţi obsedate de nou, a unui nou care se dizolvă cu rapiditate, evlavia faţă de valorile perene
propuse de tradiţia creştină se află în regres. Nu de înţelepciune pare să aibă nevoie lumea
noastră, ci de senzaţiile tari ale aventurii de dragul aventurii. Când unul dintre reprezentanţii
acestei culturi denunţă deşertăciunea omului recent (al cărui termen nu a expirat încă), el este
imediat arătat cu degetul – ca nălucă abstractă, mărturisitoare pentru o lume ce a fost…
În aceste condiţii, Biserica este obligată, pe de o parte să mediteze la conţinutul propriei sale
tradiţii, pentru a-şi aminti ce anume o face să fie altceva decât lumea aceasta, iar pe de alta să
mediteze la pârghiile de care dispune pentru a-şi media mesajul eficient, într-un context tot mai
refractar faţă de tradiţia eclesială.