Sunteți pe pagina 1din 2

[apărut în Bărăganul ortodox nr. 24, 2005, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Pentru o perspectivă pascală asupra tradiţiei
preot dr. Doru Costache

Sigur că evenimentul originar, serbat în noaptea Sfintelor Paşti şi în fiecare duminică a


anului liturgic, este învierea lui Hristos. Dar e destul de vizibilă şi o altă dimensiune a
sărbătorii: celebrarea liturgică a poporului lui Dumnezeu transformă evenimentul originar,
petrecut illo tempore, într-o experienţă, sau cel puţin îl percepe în semnificaţia imediată şi sub
aspectul unui conţinut care trebuie explorat hic et nunc. Faptul este limpede exprimat încă din
prima strofă a canonului pascal: „Hristos-Dumnezeu ne-a trecut din moarte la viaţă şi de pe
pământ la cer”. În jurul misterului învierii Domnului, poporul lui Dumnezeu descifrează taina
propriei sale învieri. Procedând astfel, Biserica nu forţează cu nimic semnificaţia
evenimentului; pur şi simplu, descoperă încărcătura existenţială pe care acesta a avut-o de la
bun început şi care până acum nu era pentru noi evidentă. În fond, Fiul lui Dumnezeu a
devenit Fiului Omului nu pentru sine, ci „pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră”.
Conţinutul descifrat de poporul lui Dumnezeu în sărbătoarea pascală e misterul trecerii, al
exodului, al înnoirii, al depăşirii, al saltului: „Hristos-Dumnezeu ne-a trecut din moarte la
viaţă şi de pe pământ la cer”. Explorând în fiecare an şi în fiecare duminică aceeaşi taină a
învierii Domnului, ne adâncim tot mai mult în misterul chemării noastre de a deveni „făptura
cea nouă” (Galateni 6,15), înnoită în fiecare zi pentru Dumnezeu şi în conformitate cu Chipul
lui Dumnezeu (kat’ eikona theou). Învierea lui Hristos nu rămâne astfel doar un
fapt/eveniment de care ne amintim, devenind catalizatorul unui spirit şi îndrumându-ne spre
acceptarea vieţii ca aventură pascală. Suntem chemaţi să realizăm paradoxale salturi pascale
peste neputinţele şi prejudecăţile noastre, peste obişnuinţele şi morţile noastre de fiecare zi:
fiecare păcat e o formă de a muri faţă de viaţă şi de a trăi pentru moarte. Şi orice formă de
moarte stă împotriva spiritului pascal al experienţei creştine.
Pentru cei care au acceptat acest pariu, al asumării pascale a vieţii, fiecare nouă zi este
percepută ca o binecuvântare, ca o nouă şansă, ca o nouă chemare – un început de lume. Nu
înseamnă că am uitat ce a(m) fost/eram ieri, dar înseamnă că ne deschidem curajos aripile
matinale, despre care vorbeşte Psalmistul (138/139,9), şi folosim ceea ce eram/ştiam ieri spre
a participa la bucuria experienţei altor orizonturi ale credinţei noastre, ale vieţii noastre în
Hristos… Nu este evident că nu ştim încă în întregime ceea ce deja ni s-a revelat (Ioan 16,12-
13)?
Prelungind această înţelegere către planul temei permanente a acestei rubrici, trebuie
observat mai înainte de orice că nimic nu se poate sustrage – în experienţa şi credinţa creştină
– dimensiunii pascale. Altfel spus, nici maniera în care percepem tradiţia nu poate fi alta decât
pascală. Or, înţelegerea pascală a tradiţiei nu are nimic comun cu tradiţionalismele mai mult
sau mai puţin scuzabile care acresc şi amărăsc viaţa creştină astăzi. Percepţia pascală nu se
poate familiariza cu starea de rigor mortis care a cuprins mai toate laturile experienţei şi
expresiei ortodoxe de la noi şi de aiurea. Nu se găseşte nimic pascal în eforturile teologilor
mai mult sau mai puţin acreditaţi de a cita cu acrivie din Părinţi, pe fondul lipsei explicite de
angajament în stil patristic deopotrivă în tradiţie şi în chestiunile Bisericii contemporane. Nu
se găseşte nimic pascal în revenirea (ca în fr. revenant) la modă a sloganurilor de tip „Nu lua!
Nu mânca! Nu te atinge!”. Nimic pascal în închiderea uşilor împărăteşti, în tragerea perdelei,
în ne-zicerea rugăciunilor euharistice – spre a nu se vedea şi auzi nimic esenţial din liturghia
poporului lui Dumnezeu. Nimic pascal în ne-împărtăşirea poporului lui Dumnezeu din masa
pregătită numai pentru el. Nimic pascal în broboadele care acoperă capul, mintea şi inima,
sugerând ancorarea de tip anacronic în vestimentaţia „bizantină” întâlnită astăzi, pretutindeni
în lume, la femeile musulmane. Nimic pascal în refuzul faţă de lumea în care trăim, pentru
care ar trebui să ne răstignim – în toate sensurile –, aşa cum a făcut Domnul nostru.
O înţelegere pascală a tradiţiei ar trebuie să urmeze tiparul pe care-l sesizăm în celebrarea
eclesială a Sfintelor Paşti. Adică ar trebui să implice pe de o parte raportarea neîncetată la
acelaşi inepuizabil eveniment dătător de viaţă, iar pe de alta o percepţie mereu înnoită a
sensurilor acestuia. O perspectivă pascală asupra tradiţiei ar presupune conştientizarea nevoii
de mişcare a Bisericii într-o lume nouă, în lumea noastră; nu în trecut, nici în viitor. Ar
presupune de asemenea conştiinţa faptului că această mişcare trebuie să se desfăşoare potrivit
aceloraşi criterii apostolice ale conştiinţei eclesiale, dar nu în conformitate cu expresii
revolute ale unor culturi dispărute. Ar presupune capacitatea de schimbare a înţepenitelor
programe de învăţământ teologic, blocate în scheme şcolare depăşite chiar şi de către cei care
le-au propus, în sec. XIX, pentru a face loc vieţii, pentru a inspira viitorilor preoţi deopotrivă
realism şi sensibilitate faţă de aşteptările şi problemele omului de acum. Ar presupune
renunţarea la exclusivitatea politicii „să vină ei la noi” / „este de ajuns că tragem clopotele şi
batem toaca”, şi abordarea unei strategii de re-creştinare a unui popor care, trebuie să o
recunoaştem – constrânşi de evidenţa faptelor –, este majoritar botezat, dar nu şi majoritar
creştin.
O perspectivă pascală asupra tradiţiei ne-ar învăţa să preţuim în acelaşi timp trecutul şi
prezentul. Mai mult, ne-ar încuraja să îndrăznim spre viitor şi spre în sus. O tradiţie pascală ar
fi una în care se poate şi trăi, nu doar muri. În care tristeţea poate fi covârşită de bucurie. În
care iubirea nu se mai lasă întunecată de faptul că aproapele este – ori se presupune că este –
în păcat şi eroare.
Hristos a înviat, şi iadul s-a amărât! Serbăm acest fapt în noaptea de Paşti şi în fiecare
duminică. De ce nu ar fi posibil să recuperăm şi perspectiva pascală asupra tradiţiei?