[publicat în Bărăganul Ortodox nr. 35, aprilie 2006, p.

4]

tradiţia în contemporaneitate
Spiritul pascal
preot dr. Doru Costache

De Crăciun şi de Paşti, omul, credincios ori necredincios, înţelegând sau nu mesajul

sărbătorilor, se bucură. Şi bine face. Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o – pentru a ne
bucura şi a ne veseli. În propria noastră contemporaneitate, a fi tradiţionali, a ţine sărbătorile, s-a
transformat însă, unilateral, într-un alt pretext pentru a obţine „buna dispoziţie”.
Există, deci, o problemă. Ca orice experienţă subiectivă, care trece aşadar prin trupul omului,
chiar şi această bucurie a sărbătorii este trecătoare, atunci când nu se dovedeşte a fi – mai înainte
de orice – lovită de ridicol. Adevărat, sărbătoarea Sfintelor Paşti pare oarecum mai ocolită (decât
aceea a Crăciunului) de spiritul deşertăciunii, în pofida intenselor eforturi ale producătorilor şi
comercianţilor de a ne face să credem într-un nou personaj – pascal? – iepuraşul… Dar problema
rămâne mereu aceeaşi: experimentăm o bucurie trecătoare. În realitate, trecătoare numai din
cauza manierei în care ne raportăm la sensul sărbătorii.
Nu e deloc de surprinzător că nu putem păstra bucuria. De fapt, şi în primul rând, nu suntem
capabili nici să o percepem cum se cuvine, transformând sărbătoarea într-o omenească, mult prea
omenească petrecere.
În lipsa unei autentice iniţieri în misterul sărbătorii, rămânem mereu afară, dincolo de dorinţa
noastră – legitimă până la un punct – de a ne bucura în stilul nostru… Îmi amintesc o istorioară
din Povestirile hasidice ale lui Martin Buber. La un rabbi au venit odată câţiva enoriaşi,
reclamând faptul că unii pierd nopţi în şir, jucând cărţi. Căzând pe gânduri preţ de o clipă, rabbi a
sfârşit prin a remarca: „bieţii de ei!... Au râvnă să privegheze, însă nimeni nu-i învaţă ce trebuie
să facă…” Şi, până la urmă, exact acest lucru se petrece cu noi, când ratăm nu doar şansa de a
păstra bucuria, ci însăşi experienţa acesteia.
Nu întâmplător sunt slujbele noastre atât de lungi. Adresându-se unei conştiinţe însetate de
experienţa misterului întâlnirii divinoumane, slujbele ortodoxe, şi prin excelenţă cele din
săptămâna mare şi din noaptea de Paşti, reprezintă singura cale de acces către sensul deplin şi
bucuria deplină a sărbătorii. Din nefericire, mai nimeni nu le acordă atenţia cuvenită; altfel spus,
în vechiul limbaj liturgic, nimeni nu mai participă în manieră „înţelegătoare”. Or, slujbele
reprezintă mai înainte de orice descifrarea şi expunerea sensului sărbătorii, în ritmuri, gesturi,
mişcări şi cuvinte. Alcătuirea lor are o funcţie mystagogică (iniţiere în mister), introducându-ne în
atmosfera sărbătorii.
Din perspectiva slujbei din noaptea de Paşti, spre exemplu, în succesiunea logică a
înmormântării noastre cu Hristos prin trecerea în umbra epitafului („învelitoarea mormântului”),
noaptea de Paşti debutează cu întunericul deplin al mormântului în care, înfricoşaţi şi fără
speranţă, suntem noi… Dintr-o dată, lumina vieţii străluceşte, dăruind speranţă. Nu e vorba de
faptul că aprindem lumânări. E vorba de faptul că lumânările noastre sunt un simbol al propriei
noastre treziri. Cum tălmăceşte lectura evanghelică a liturghiei: lumina luminează în întuneric şi
întunericul nu a cuprins-o. Lumina-Hristos a biruit întunericul deprimant al orizontului morţii, iar
noi suntem martorii acestei învieri. Şi fiind martori, gustăm din ea.
Pentru ca bucuria învierii noastre – operată ritualic, prin absorbţia noastră treptată în dinamica
divinoumană a slujbelor – să dureze, un singur lucru mai trebuie. Anume, de a înţelege că nu
există bucurie în afara comuniunii: Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să
ne îmbrăţişăm. Să-i numim fraţi şi pe cei ce ne urăsc. Pe toate să le iertăm – pentru înviere. Şi
aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, călcând cu moartea [sa] moartea, şi dăruindu-le viaţă
celor din morminte…
 Nu există înviere în afara comuniunii. Nu există bucurie în afara comuniunii. Nu există biruinţă
a vieţii în afara comuniunii. Mai ales, nu există un alt miracol al învierii decât cel înfăptuit de
puterea sacrificială a iubirii care îi cuprinde pe ceilalţi. Această bucurie nu se va lua de la noi…