Sunteți pe pagina 1din 21

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ

PENTRU EXAMENELE DE BACALAUREAT

ŞI ADMITERE ÎN FACULTĂŢI DE PROFIL TEHNIC

1

PROFESOR,

MAN TIBERIU

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

1. MECANICA

1.1. CINEMATICA

1.1.1.VITEZA ŞI ACCELERAŢIA

I. VITEZA

A. Pentru mişcarea rectilinie

B. Pentru mişcarea curbilinie

II. ACCELERAŢIA

A. Pentru mişcarea rectilinie

Viteza medie

 

x

 

deplasare

 

v

 

m

t

timp

 

Viteza momentană

v

dx

x t, unde x xtreprezintă

 

dt

 

legea de mişcare.

 

v

SI

m  v m
m
v m

s

Vectorul viteză medie

 

r

unde r este vectorul de

t

poziţie, iar

Vectorul viteză momentană

r

este vectorul deplasare.

dr

v

dt

Acceleraţia medie

a

m

v

t

r t

.

dv

Acceleraţia (momentană)

a

a

m

v t

v

dt

t

dv

a

dt

,

v t.

a

SI

dt ,   v   t  .  a  SI  m

m

s

2

B. Pentru mişcarea curbilinie

y

 a  t v  r   a a n x
a
t v
r
a
a
n
x

Vectorul acceleraţie medie

Vectorul acceleraţie (momentană)

Obs. Vectorul viteză este orientat tangent la traiectorie, iar

vectorul acceleraţie este orientat către interiorul curburii şi are două

componente:

- acceleraţia tangenţială a t – datorată variaţiei vitezei ca valoare;

- acceleraţia normală a n – datorată variaţiei vitezei ca orientare.

1.1.2. TIPURI DE MIŞCĂRI ALE PUNCTULUI MATERIAL

I. MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORMĂ

Traiectoria este rectilinie

Viteza este constantă Legea de mişcare este:

x x

0

v t t

0

,

sau,

dacă

0

notăm deplasarea cu

t , se poate scrie mai

d  x x x şi presupunem

0

0

simplu

d  v t .
d
 v t
.

2

  v v x 0 x d t 0 t
v
v
x 0
x
d
t 0
t

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

II. MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORM VARIATĂ Traiectoria este rectilinie Acceleraţia este constantă Dacă a>0 – mişcarea este rectilinie uniform accelerată Dacă a<0 – mişcarea este rectilinie uniform frânată Mişcarea este caracterizată de trei ecuaţii dependente:

(

 a
a
  v v 0 x 0 x d t 0 t
v
v
0
x 0
x
d
t 0
t

Legea vitezei

Legea spaţiului

Ecuaţia Galilei

v

v

0

a t t

0

x

x

0

v

v

2

2

v

0

0

2

t

a

t

0

(

x x

)

a t

t

0

2

0

)

2

Dacă facem simplificarea notaţiilor ca şi la mişcarea rectilinie uniformă, sistemul de relaţii devine:

 v  v at 0   2   at d  v
 v
 v
at
0 
2
at
d  v t
0
2
2
v
2  2
ad
  v
0

Un caz particular al acestei mişcări îl reprezintă mişcarea în câmp gravitaţional pe verticală:

a) la coborâre

v

 


v

0

gt

2 2

gt

2

gh

h  

v t

0

  v

2

v

0

b) la urcare

gt

v

v

0

h

  v

2

v t

v

2  


gt

2

0

2

2

0 2

gh

unde

 v 2     gt 2 0  2 2 0  2

2

g 9,81m s - acceleraţia gravitaţională.

III. MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ Traiectoria este circulară Viteza este constantă în modul (nu şi ca orientare) Mişcarea circulară este o mişcare periodică. Se definesc patru mărimi:

a) Perioada T = timpul în care se parcurge un cerc complet.

T

SI

s

b) Frecvenţa = numărul de rotaţii efectuate în unitatea de

timp:

N

t

, unde

SI

Hz(hertz)

.

v s v  r
v
s
v

r

c) Viteza liniară

v

s

t

, unde

v

SI

Viteza liniară v   s  t , unde  v  SI  m

m s

.

t

, iar radianul este unitatea de măsură din SI

pentru unghiuri plane (360°=2π rad). Relaţiile dintre cele patru mărimi se pot deduce uşor dacă în formulele ultimelor trei mărimi luăm t T . Se obţin:

d) Viteza unghiulară

, unde

SI

d) Viteza unghiulară   , unde    SI  rad s 1 2

rad s

1 2 r 2   , v  ,   . T T
1
2
r
2

,
v 
,
.
T
T
T

Înlocuind apoi pe T, se pot obţine şi celelalte trei relaţii.

3

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

1.2. DINAMICA

1.2.1. PRINCIPIILE MECANICII

I. Principiul inerţiei

Un corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă cât timp asupra sa

nu acţionează alte corpuri care să îi schimbe această stare de mişcare.

Măsura inerţiei este masa; se notează m sau M şi mpoate exprima cu ajutorul densităţii ρ:

kg

. Masa unui corp omogen se

SI

m V
m
V

, unde V este volumul corpului şi  

SI

kg

, unde V este volumul corpului şi    SI  kg m 3 .

m

3

.

II.

Principiul fundamental al dinamicii

 

F

 

m

a

- Poate fi privit ca o definiţie a forţei

- De aici se deduce şi unitatea de măsură pentru forţă:

F

SI

kg

de măsură pentru forţă:  F  S I  kg  m s 2 

m

s

2

(

N newton

)

- Atunci când asupra unui corp acţionează, simultan, mai multe forţe, F reprezintă rezultanta

acestora III. Principiul acţiunii şi reacţiunii Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune, cel de-al doilea reacţionează cu o forţă egală şi de sens contrar numită reacţiune.

1.2.2. TIPURI DE FORŢE

I. Forţa gravitaţională

Este forţa dintre două corpuri punctiforme (cu dimensiunile neglijabile în raport cu distanţa

dintre ele) de masă M şi m aflate la distanţa r. Expresia este dată de legea atracţiei universale a lui Newton:

M  m F  k , 2 r  11 k  6,67 10
M
 m
F
 k
,
2
r
 11
k  6,67 10

Nm

2
2

kg

2

se

numeşte

constanta

  M m F  F r
M
m F
 F
r

unde

gravitaţională. Datorită acestei valori foarte mici, forţa gravitaţională este semnificativă numai dacă cel puţin unul dintre corpuri are masa foarte mare. Dacă M reprezintă masa unei planete (de exemplu Pământul), iar m este masa unui corp oarecare, forţa gravitaţională devine greutatea corpului:

G  m g M unde g  k este acceleraţia gravitaţională, iar r 
G
 m g
M
unde
g  k
este acceleraţia gravitaţională, iar r  R  h , R fiind raza planetei şi h altitudinea.
2
r
M
La
nivelul
solului,
pentru
h  0 ,
se
obţine
g  k
.
Pentru
Pământ,
la
nivelul
solului,
2
R
g  k . Pentru Pământ, la nivelul solului, 2 R 2 g  9,81 m

2

g 9,81m s , iar R 6370km (valori medii).

Se poate defini şi intensitatea câmpului gravitaţional al corpului ceresc de masă M:

 

F

m

, cu mărimea

  k

M

r

2

, unde

SI

m , cu mărimea   k M r 2 , unde    SI

N kg

.

II. Reacţiunea normală

Este forţa cu care reacţionează o suprafaţă la apăsarea exercitată de un corp asupra ei. Se

notează cu N şi este orientată întotdeauna perpendicular pe suprafaţă.

4

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

Ea nu este egală întotdeauna cu greutatea, ci cu forţa de apăsare normală. Exemple:

 N  G
N
G
 N  F y F α F x  G
N
F y
F
α
F x
G
a) b) - N  G  mg ; în cazul a)
a)
b)
- N  G  mg ;
în
cazul
a)

- N

în

cazul

b)

G

F

y

mg

F sin

, unde

F

x

F cos

şi

 N G t G n α  G c) F y  F sin
N
G t
G n
α
G
c)
F y 
F sin 
sunt componentele

forţei F pe direcţiile orizontală şi verticală;

, unde G

tangenţială şi greutatea normală, sau componentele greutăţii pe planul înclinat.

- în cazul c)

N

G

n

mg cos

t

mg sin

şi G

n

mg cos

sunt, respectiv, greutatea

III. Tensiunea în fir

Este forţa care apare într-un fir inextensibil ca reacţiune la forţa de întindere ce acţionează asupra sa.

- În orice secţiune a firului apar două tensiuni egale şi de sens contrar; una acţionează asupra unui capăt al firului, iar a doua asupra celuilalt. - De-a lungul unui fir ideal, tensiunea are aceeaşi valoare în orice punct.

IV. Forţa de frecare

  T  T întindere
 T
T
întindere

Este forţa care apare la contactul dintre două corpuri, opunându-se deplasării relative a

acestora. Este de două tipuri:

- Forţă de frecare statică – apare cât timp corpurile nu alunecă; ea nu are valoare constantă ci variază de la zero la o valoare maximă, fiind în permanenţă egală în modul cu forţa rezultantă care tinde să deplaseze corpurile unul faţă de celălalt;

- Forţă de frecare la alunecare – apare din momentul în care corpurile încep să se mişte unul faţă de celălalt. Legile frecării

1. Forţa de frecare la alunecare nu depinde de aria suprafeţelor în contact.

2. Forţa de frecare la alunecare este direct proporţională cu forţa de apăsare exercitată de un corp asupra celuilalt.

F

f

N

,

unde

μ

este

 N   F F f  G
N
F
F
f
G
F f N F static alunecare
F
f
N
F
static
alunecare

coeficientul de frecare la alunecare. Această forţă de frecare la alunecare reprezintă, teoretic, limita maximă a forţei de frecare statică:

Unghiul de frecare Reprezintă unghiul planului înclinat pentru care un corp alunecă uniform pe plan:

N

G

t

G

F

n

f

m

a

şi

  N F f G t G n  φ G
N
F
f
G t
G n
φ G

5

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

G  mg cos  F  n f ; G  mg sin 
G
 mg cos
F
n
f
;
G
 mg sin
 a  0
t
tg  

N

înlocuind

se obţine

Randamentul planului înclinat Se poate calcula ca raportul dintre:

- lucrul mecanic util – necesar pentru a ridica uniform un corp direct pe verticală până la o înălţime oarecare;

- lucrul mecanic consumat – necesar pentru a ridica uniform acelaşi corp, până la aceeaşi înălţime, pe planul înclinat cu frecare.

, unde α este unghiul planului, iar μ este coeficientul de frecare la

L

u

sin

 

L

c

sin

 

cos

alunecare dintre corp şi plan.

V. Forţa elastică Este forţa care apare într-un corp deformabil elastic şi se opune deformării. Pentru un corp elastic liniar omogen, proprietăţile elastice sunt descrise de legea lui Hooke:

F  l  E , unde S l 0 F = forţa deformatoare S
F
 l
 E
, unde
S l
0
F
= forţa deformatoare
S
= secţiunea corpului

∆l = l - l 0 = alungirea corpului

l 0 = lungimea corpului în stare nedeformată

E = modulul de elasticitate (modulul lui Young) care depinde de

material, unde 

E

SI

lui Young) care depinde de material, unde   E SI  N m 2 .

N m

2

.

Legea se mai poate scrie sub o formă concentrată:

N m 2 . Legea se mai poate scrie sub o formă concentrată: , unde 

, unde

F

S

se numeşte efortul unitar, iar

l

l

0

este

l 0 l  F S e  F
l
0
l
F
S
e
F

alungirea relativă. Cum forţa elastică este egală în modul cu forţa deformatoare, din legea lui Hooke rezultă

reprezintă

E

S

E

S

l

0

F

l

0

 l

şi dacă presupunem că secţiunea este practic constantă, raportul

k

constanta elastică a corpului. Atunci,

deformării,

F

e

k

 

l

.

k

e  

F

l

, iar vectorial, deoarece forţa elastică se opune

Constanta elastică este o proprietate a fiecărui corp în parte.

k

SI

VI. Forţa centrifugă Mişcarea circulară uniformă, ca orice mişcare curbilinie, este o mişcare accelerată. În acest caz, acceleraţia are orientarea pe direcţia razei (normal la traiectorie), spre centrul cercului. Ea se datorează variaţiei vectorului viteză ca orientare, modulul rămânând constant. Această acceleraţie se numeşte acceleraţie centripetă şi are expresia:

a cp

2

r

v

2

 

r

Dinamica mişcării circulare uniforme poate fi tratată în două moduri:

1. Inerţial Aplicăm principiul fundamental al dinamicii şi spunem că rezultanta

N m .  T   v G  F cf
N m
.
T
v
G
F cf

6

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

tuturor forţelor care acţionează asupra corpului este egală cu masa înmulţită cu acceleraţia

centripetă

2. Neinerţial Ne plasăm, imaginar, în centrul traiectoriei, cu faţa spre corp şi presupunem că acesta este tot timpul în echilibru. În acest caz, este necesar să introducem o forţă suplimentară, în sens invers acceleraţiei centripete, pe care o numim forţă centrifugă:

R

m

a

cp

.

F cf

2

mv

r

m

2

r

.

Exemplu:

Un om roteşte cu viteză constantă un corp de masă m, cu ajutorul unui fir, în plan vertical. Care este tensiunea în fir în punctul inferior? Metoda I (inerţial):

Asupra corpului acţionează greutatea şi tensiunea în fir. Din principiul fundamental,

şi dacă ţinem cont de orientare (acceleraţia centripetă este orientată vertical în sus),

G

 

T

m

a

cp

T G m a . Înlocuind expresiile greutăţii şi acceleraţiei centripete, obţinem T m g

cp

v

2

r

.

Metoda II (neinerţial):

La acelaşi rezultat se ajunge dacă introducem forţa centrifugă şi presupunem echilibrul corpului:

sau

2

mv

r

,

G

T

F

cf

0

şi dacă ţinem cont de orientare,

T G F , deci

cf

T

mg

T

m

v

2

g

r

.

Observaţie: Denumirea de forţă centripetă este oarecum improprie. Ea nu este o forţă de sine stătătoare aşa cum sunt greutatea, tensiunea în fir etc. Mai corect ar fi să spunem că rezultanta forţelor care acţionează asupra corpului şi care face ca acesta să se mişte pe traiectoria circulară este de tip centripet, adică este orientată spre interiorul traiectoriei.

1.2.3. ENERGIA MECANICĂ

I. LUCRUL MECANIC Lucrul mecanic al unei forţe constante F al cărei punct de aplicaţie se deplasează pe distanţa d şi care face unghiul cu θ cu deplasarea este:

L F d cos

, unde L

SI

J ( joule)

.

- Dacă forţa este în sensul deplasării, cos 0 , deci L 0 şi forţa se numeşte forţă motoare;

- Dacă forţa este în sens invers deplasării, cos 0 , deci L 0 şi forţa se numeşte forţă rezistentă;

- Dacă

direcţia

F L= aria x x 1 x 2
F
L= aria
x
x 1
x
2

forţa

este

perpendiculară

pe

deplasării,

cos0 şi L 0 .

Lucrul mecanic este o mărime scalară care se poate scrie şi

Pentru forţe care nu sunt

ca produsul scalar dintre vectorul forţă şi vectorul deplasare:

F k∆l L ∆l x
F
k∆l
L
∆l
x

L

F

 

d

constante, se poate calcula lucrul

mecanic geometric, ca fiind egal

numeric cu aria cuprinsă sub graficul forţei în funcţie de deplasare:

Metoda se poate aplica, de exemplu, pentru forţa elastică.

k

l

7

e  

F

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

Calculând aria de sub grafic, se obţine:

L

F

e

 

k

(

 

l

)

2

2

unde semnul – se datorează faptului că forţa elastică este în sens invers

deformării, deci este o forţă rezistentă (180, cos 1).

II. PUTEREA MECANICĂ

Este mărimea care descrie capacitatea unui sistem de a face lucru mecanic L într-un timp t

cât mai scurt.

unde  P  P

SI

W (watt )

. Pentru o forţă motoare constantă care acţionează asupra

unui corp, se defineşte puterea instantanee

P

F

d

t

F

v

, unde v este viteza corpului.

III. ENERGIA MECANICĂ Este mărimea care descrie capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic. Este de două

tipuri:

- energie cinetică

- energie potenţială

A. Energia cinetică

Este energia pe care o au corpurile în mişcare. Se poate defini plecând de la mişcarea

dinamicii.

se mişcă cu acceleraţia a şi îşi

rectilinie

uniform

variată,

folosind

ecuaţia

Galilei

şi

principiul

fundamental

al

Considerăm un corp de masă m care sub acţiunea forţei F

  modifică viteza de la v 1 la v . Din ecuaţia Galilei, 2
modifică viteza de la
v
1 la
v
. Din ecuaţia Galilei,
2
m
2
2
v
v
2ad
şi înmulţind cu
şi ştiind că F  m  a , obţinem relaţia
2 
1 
2
2
2
2
2
mv
mv
mv
mv
2
1
2
1
m
a
d
, sau
F
d .
2
2
2
2
2
mv
Termenul
E c 
reprezintă energia cinetică a corpului, unde E 
c
SI
2
se mai poate scrie: E
E
L , sau
c
c
2
1
E
L
.
c

. Ultima relaţie

J

Această ultimă relaţie reprezintă teorema variaţiei energiei cinetice a punctului material:

variaţia energiei cinetice a unui punct material este egală cu lucrul mecanic total efectuat asupra sa.

B. Energia potenţială

Forţele care acţionează asupra unui punct material pot fi împărţite în două categorii:

- forţe conservative – pentru care lucrul mecanic nu depinde de drum;

- forţe neconservative. În mecanică, singurele forţe conservative sunt forţa gravitaţională (greutatea) şi forţa elastică. Pentru aceste forţe se defineşte energia potenţială prin relaţia:

(variaţia energiei potenţiale este egală cu minus lucrul mecanic al forţelor

conservative).

E L

p

cons

E

p

SI

J

.

a) Energia potenţială gravitaţională

Se defineşte prin relaţia

E  L . Dacă un corp se mişcă în câmp gravitaţional sub

. Se

mgh E , unde termenul

p

G

acţiunea greutăţii de la înălţimea

poate scrie că energia potenţială a corpului la înălţimea h este

h

0

la înălţimea h ,

L

G

mg h

(

h

0

)

E

şi deci

p

E

p

p

0

mgh

mgh

0

E

p

0

este o constantă arbitrară.

8

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

De regulă, preferăm să scriem că

E

p

mgh

şi socotim înălţimea h faţă de nivelul minim la

care poate să ajungă corpul în mişcarea sa. b) Energia potenţială elastică

k

(

 

l

)

2

2

k  (  l ) 2 E  p e 2
k
 ( 
l
) 2
E
p
e 2

, unde

am presupus că energia potenţială elastică este nulă atunci când l 0 (corp nedeformat). Legea conservării energiei mecanice Definim energia mecanică totală a unui sistem ca fiind suma energiilor cinetică şi potenţiale

pe care le are acesta la un moment dat:

E E E . Din teorema variaţiei energiei cinetice,

Se defineşte din relaţia

E  L , unde

p

F

e

L

F

e

 

. Atunci

c

p

E

c

, unde lucrul mecanic se poate defalca pe forţe conservative şi neconservative:

L

E L

c

cons

L

necons

, iar

E  L

p

cons

. Prin înlocuire, se obţine că E E

c

p

L

E L

tot

necons

. De aici rezultă legea conservării energiei:

necons

, sau

Energia totală a unui sistem aflat în câmp conservativ de forţe se conservă.

L

necons

0 

E

tot

0

şi deci

se conservă . L necons  0  E tot  0 şi deci E tot

E

tot

const.

1.2.4. IMPULSUL MECANIC

I. IMPULSUL PUNCTULUI MATERIAL

Se defineşte plecând de la principiul fundamental al dinamicii:

F

m

a

, unde

a

v

t

. Înlocuind, rezultă

F

m

v

mv

t

t

.

Mărimea vectorială

Cu această definiţie, principiul fundamental se mai poate scrie sub forma:

p   mv 
p 
mv 

reprezintă impulsul punctului material, unde  

p

SI

kg

m

s

.

   p F   t
p
F 
t

, relaţie care reprezintă teorema variaţiei impulsului punctului material.

Din această teoremă, rezultă legea conservării impulsului punctului material: Impulsul unui

punct material izolat se conservă (dacă F 0 , atunci p 0 , adică p const. ).

II. IMPULSUL UNUI SISTEM DE PUNCTE MATERIALE Considerăm două puncte materiale care interacţionează. Apar două tipuri de forţe:

- forţe interne – sunt egale şi de sens contrar (

F

-

forţe externe

F

1

şi

2

.

F

12



F

21

)

Aplicând teorema variaţiei impulsului pentru fiecare punct material, rezultă:

F

1

F

2

F

12

F

21

interne,

p

1

t

p

2

t

,

obţinem:

de

F

1

unde,

F

2

prin

însumare,

(

p

1

p

2

)

t

,

sau

reducându-se    P  tot , F ext  t
reducându-se
 P
 tot
,
F ext
t
m 1  F 12  F 21 m 2   F 1 F
m 1
F
12
F
21
m 2
F
1
F
2

forţele

relaţie care reprezintă teorema variaţiei impulsului pentru sistemul de puncte materiale: Variaţia impusului total al sistemului în raport cu timpul este egală cu rezultanta forţelor externe (forţele interne nu contribuie la modificarea impulsului total). De aici se obţine legea conservării impulsului: Impulsul total al unui sistem izolat de puncte

materiale se conservă (

F

ext

0

,

rezultă P

tot

const. ).

9

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

2. TERMODINAMICA

2.1. NOŢIUNI TERMODINAMICE DE BAZĂ

2.1.1. MĂRIMI SPECIFICE STRUCTURII SUBSTANŢEI

I. Masa atomică = masa unui atom

Exprimată în kg, aceasta are valori foarte mici. De aceea se foloseşte „unitatea de masă

atomică”:

1 u

1

12

m

12

6

C

1,66 10

27

kg

Toate masele atomice ale elementelor chimice exprimate în u sunt foarte apropiate de

numere întregi. Numărul întreg cel mai apropiat se numeşte număr atomic de masă A.

II. Masa moleculară = masa unei molecule de substanţă

Se calculează ca suma maselor atomice ale atomilor componenţi.

Exemplu: pentru molecula de apă, H 2 O, avem:

. Asemănător, se pot exprima

toate masele atomice şi moleculare exprimate în u. III. Molul = cantitatea de substanţă care, exprimată în grame, este numeric egală cu masa

moleculară exprimată în u. Exemplu: 1mol de hidrogen atomic are masa de 1 gram; 1 mol de hidrogen molecular H 2 are masa de 2 g; 1 mol de apă are masa de 18 g.

1

1

H

1

şi

8

O

u

 

1

cu masele atomice

16

u

18

u

16

m

1

1

H

1

u

,

m

16

8

O

16

u

, rezultă m

H O

2

2

 

a) masa molară μ = masa unui mol de substanţă. Se exprimă în g/mol sau kg/kmol.

18 10

b) numărul de moli υ:

Exemplu:

H O

2

18

g

/

mol

dar, în SI,

H O

2

3

kg

/

mol

.

Se poate exprima în funcţie de masa totală de substanţă m şi masa molară μ:

m   . 
m
.

(numărul lui Avogadro) –

este acelaşi pentru toate substanţele. Dacă notăm cu N numărul total de molecule de substanţă,

atunci se poate scrie:

c) Numărul de molecule dintr-un mol N

A

N  . N A
N

.
N
A

6,023 10

23

mol

1

d) Volumul molar V μ = volumul unui mol de substanţă. Pentru gaze, în condiţii normale de

), volumul molar are aceeaşi

presiune şi temperatură (

p

0

volumul molar are aceeaşi presiune şi temperatură ( p 0  101325 N m 2 ,

101325 N m

2 , respectiv t

0 0C

valoare V

0

22,42 10

3

m

mol . Dacă V este volumul total de substanţă, atunci: . Dacă V este volumul total de substanţă, atunci:

V   . V 
V
.
V

2.1.2. PARAMETRII DE STARE AI SISTEMELOR TERMODINAMICE

Parametrii de stare ai unui sistem termodinamic sunt mărimi fizice care caracterizează starea acestora la un moment dat. Exemple:

I. Volumul V

V

SI

m

3

Pentru o coloană de fluid de lungime l şi arie a bazei S, volumul este

V  S l .
V  S l
.

II. Presiunea p – se defineşte ca raportul dintre forţă (normală) şi suprafaţă:

F S
F
S

, de unde rezultă şi unitatea de măsură  p  p

Alte unităţi de măsură folosite pentru presiune:

1 atm = 101325 N/m 2

10

SI

măsură  p  Alte unităţi de măsură folosite pentru presiune: 1 atm = 101325 N/m

N m

2

Pa

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

1 torr = 1 mm col Hg = 1/760 atm

1 bar = 10 5 N/m 2 Pentru o coloană de lichid cu înălţimea h şi densitatea ρ, presiunea hidrostatică exercitată de

aceasta este

p  gh .
p  gh
.

III. Temperatura T – se măsoară în kelvin: T

SI

K

Se mai folosesc şi scările empirice de temperatură, Celsius şi Fahrenheit. Legăturile dintre ele sunt:

T K tC273,15

t F

9

5

t C

32

.

, unde zecimalele se neglijează şi

TKtC

IV. Densitatea ρ – se defineşte ca raportul dintre masă şi volum:

de unde 

SI

kg

dintre masă şi volum: de unde    SI  kg m 3 . V.

m

3

.

V. Concentraţia n – se defineşte ca raportul dintre numărul de molecule şi volum:

N n  , V
N
n 
,
V

de unde  

n

SI

m

3

.

2.1.3. TRANSFORMĂRILE SIMPLE ALE GAZULUI IDEAL

I. Transformarea izotermă – este transformarea unui gaz în care temperatura rămâne

constantă (T = const.). Legea transformării izoterme – Boyle-Mariotte:

p V const.

sau

p V

i

i

p

f

V

f

.

Grafic, o transformare izotermă se reprezintă astfel:

p p i i p f f V i V f V
p
p i
i
p f
f
V i
V f
V
V V f f V i i T=ct. T
V
V
f
f
V
i
i
T=ct.
T
p p i i p f f T=ct. T
p
p
i
i
p
f
f
T=ct.
T

II. Transformarea izobară – este transformarea unui gaz în care presiunea rămâne

constantă (p = const.)

V V V f  const. i Legea transformării izobare – Gay-Lussac: sau  .
V
V
V
f
 const.
i
Legea transformării izobare – Gay-Lussac:
sau
.
T
T
T
i
f
Grafic, o transformare izobară se reprezintă astfel:
V
p
p
V f
f
p=ct.
i
f
p=ct.
i
f
i
V i
T i
T f
T
V i
V f
V
T i
T f
T

III. Transformarea izocoră – este transformarea unui gaz în care volumul rămâne constant (V = const.)

11

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

Legea transformării izocore – Charles:

p  const. T
p  const.
T

sau

p p f i  . T T i f
p
p
f
i
.
T
T
i
f

Grafic, o transformare izocoră se reprezintă astfel:

p p f f i p i T i T f T
p
p f
f
i
p i
T i
T f
T
V V=ct. i f T i T f T
V
V=ct.
i
f
T i
T f
T
p p f f p i i V=ct. V
p
p
f
f
p
i
i
V=ct.
V

Transformarea generală – este o transformare în care toţi cei trei parametri ai gazului p, V şi T se pot modifica.

Legea transformării generale este:

pV  const. T
pV 
const.
T

sau

pV  p V f f i i . T T i f
pV 
p V
f
f
i
i
.
T
T
i
f

Ecuaţia termică de stare – face legătura între parametrii de stare ai unui gaz ideal la un moment dat. Se poate deduce din legea transformării generale:

Pentru un mol de gaz aflat în condiţii normale

p

0

V

0

pV

T

0

T

, unde raportul

p V

T

0

2  3 3 101325 N m  22,42 10  m mol  8,31
2
3
3
101325
N m
22,42 10
m
mol
8,31 J mol K
273,15

R

0

0

reprezintă constanta

universală a gazelor. Se obţine

pV

T

R

, deci pV

pV νRT

– ecuaţia termică de stare.

RT

şi cum

V

V

, rezultă relaţia:

2.2. PRINCIPIILE TERMODINAMICII

2.2.1. LUCRUL MECANIC ÎN TERMODINAMICĂ

Pentru o transformare în care volumul variază foarte puţin astfel încât să putem presupune

presiunea constantă, lucrul mecanic se defineşte astfel:

L p dV

.

Lucrul mecanic pentru o transformare oarecare se va putea calcula după relaţia:

V

f

V

i

L

pV dV

,

L

SI

J

.

De exemplu:

- pentru o transformare izocoră, V = ct. şi deci

- pentru o transformare izobară, p = ct. ,

L

L  0 V f  pdV 
L  0
V
f
pdV

V

i

p

V

f

V

i

dV

pV

V

f

V

i

p V

f

V

i

, deci

L pV

.

- pentru o transformare izotermă, T ct. şi din ecuaţia termică de stare pV RT ; deci

L

V

f

V

i

pdV

V

f

V

i

RT

V

dV

RT

V

f

V

i

1

V

dV

RT

12

ln

V

V

f

. Rezultă

V

i

V f L  RT ln V i
V
f
L  RT ln
V
i

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

Definiţia integrală a lucrului mecanic arată că acesta este egal numeric cu aria cuprinsă sub graficul transformării în coordonate (p,V), iar pentru un ciclu termodinamic, lucrul mecanic este numeric egal cu aria ciclului:

p p L L V V V i V f Convenţie de semn:
p
p
L
L
V
V
V i
V f
Convenţie de semn:

- Dacă L>0, atunci gazul efectuează lucru mecanic

- Dacă L<0, asupra gazului se efectuează lucru mecanic din exterior.

2.2.2. ENERGIA INTERNĂ

Energia internă U a unui sistem termodinamic reprezintă suma energiilor cinetice şi potenţiale de interacţiune ale tuturor moleculelor.

U

SI

J

Pentru gazul ideal, moleculele sunt identice, deci au aceeaşi masă m 0 şi se neglijează interacţiunile dintre ele. Deci energia internă va fi suma energiilor cinetice ale celor N molecule:

m v 2 0 U  N  , unde   T T 2
m
v 2
0
U  N 
, unde
 
T
T
2

reprezintă energia cinetică medie a unei molecule, numită şi

energie termică, iar v

2 este viteza pătratică medie (moleculele nu au aceeaşi viteză).

Energia termică depinde exclusiv de temperatură. Pentru gazul ideal monoatomic, există

relaţia:

3   kT , unde k  T 2 3 kT 2 Se obţine
3
 
kT
,
unde k
T
2
3 kT
2
Se obţine
v
.
m
0

1,38 10

23

2 3 kT 2 Se obţine v  . m 0 1,38 10   23

J K

se numeşte constanta lui Boltzmann.

Dar masa totală de gaz fiind

m N m

0

şi

N

m

N

A

, rezultă

m

N

N

A

3 kN T

A

şi deci

v 2

v 2

. Produsul constant

3RT

.

 

k

N

A

R

 

v

T

3 kT 3 RT 2 v   m  0
3
kT
3 RT
2
v
m
0

.

m

0

reprezintă constanta universală

a gazelor. Se obţine astfel relaţia

Definim viteza termică a moleculelor gazului

Se poate obţine şi expresia energiei interne:

3 3 3 U  N  kT   N kT , de unde
3
3
3
U 
N
kT
 
N kT
, de unde rezultă ecuaţia calorică de stare:
U
RT
.
A
2
2
2
N
De asemenea, din ecuaţia termică de stare pV  RT , înlocuind
R  k  N
şi 
, se
A
N
A

obţine pV NkT şi cum

N

n , rezultă forma primară a ecuaţiei termice de stare

V

respectiv formula fundamentală a teoriei cinetico-moleculare:

2 p  n T 3
2
p
 n
T
3

13

p  nkT
p  nkT

şi

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

Mai general,

pentru

gaze

moleculare,

energia

cinetică

i   kT T 2
i
 
kT
T
2

, unde i se numeşte numărul de grade de libertate.

Astfel, pentru:

- gazul monoatomic i = 3

- gazul biatomic i = 5

- gazul poliatomic i = 6.

Ecuaţia calorică de stare se scrie aşadar mai general:

i U   RT . 2
i
U
RT
.
2

2.2.3. CĂLDURA

medie

a

unei

molecule

este

Căldura schimbată de un sistem termodinamic într-o transformare cu mediul exterior se

defineşte astfel:

Q U L

Convenţie de semn:

, unde Q

SI

J

.

- Dacă Q>0, sistemul primeşte căldură (Q p )

- Dacă Q<0,sistemul cedează căldură (Q c ).

O transformare în care sistemul nu schimbă căldură cu mediul exterior (Q=0) se numeşte

transformare adiabatică.

2.2.4. PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII

Enunţ: În orice transformare, variaţia energiei interne a unui sistem nu depinde de stările intermediare prin care trece sistemul, ci doar de starea iniţială şi starea finală. Concluzie: ∆U nu depinde de tipul transformării.

Relaţia

Consecinţe:

1. Pentru o transformare adiabatică (Q = 0):

rezultă ∆U+L=0, sau L= U i -U f. Deci sistemul poate efectua lucru mecanic fără să primească

Q U L

se numeşte ecuaţia principiului I al termodinamicii.

căldură pe baza energiei sale interne.

2. Pentru o transformare ciclică:

Starea iniţială şi cea finală coincid, deci ∆U=0. Rezultă Q=L. Apar situaţiile:

a) Q>0, L>0 – sistemul primeşte căldură şi efectuează lucru mecanic (maşina termică);

b) Q<0, L<0 – asupra sistemului se efectuează lucru mecanic din exterior şi acesta cedează căldură (maşina termică inversă – frigiderul);

c) Q=0, L=0 – sistemul nu poate efectua lucru mecanic în mod ciclic, la nesfârşit, fără să primească căldură din exterior. Un sistem care ar putea face acest lucru se numeşte

perpetuum mobile de speţa I. Concluzie: Principiul I arată că nu se poate construi un perpetuum mobile de speţa I.

2.2.5. COEFICIENŢI CALORICI

Notăm:

Q = căldura schimbată de un sistem cu mediul exterior m = masa sistemului υ = numărul de moli ai sistemului ∆T = variaţia temperaturii

I. Capacitatea calorică

II. Căldura specifică

Q C  ,  C  SI  T Q c  , 
Q
C 
,
C
SI
T
Q
c 
, 
c
m

T

SI

J

K

J

kg K

14

NOŢIUNI TEORETICE DE FIZICĂ - BACALAUREAT

PROF. MAN TIBERIU

Căldura specifică depinde de substanţă. Pentru apă, c = 4180 J/kgK. De aici se defineşte caloria: 1 cal = 4,18 J. Pentru gaze, căldura specifică depinde de transformarea în care se face schimbul de căldură. Astfel, notăm:

c

c

V

p

= căldura specifică izocoră (la volum constant)

= căldura specifică izobară (la presiune constantă).

III. Căldura molară

Se notează de asemenea:

Q C   ,  T
Q
C
 
,
 T

C

SI

J

mol K

C

C

V = căldura molară izocoră (la volum constant)

p = căldura molară izobară (la presiune constantă).

Pentru gazul ideal acestea depind de numărul de grade de libertate:

C V

i

2

R

,

C P

i 2

2

R

 

Gaz monoatomic (i=3)

Gaz biatomic (i=5)

Gaz poliatomic (i=6)

C

V

3

2

R

5

2

R

3R

C

p

5

2

R

7

2

R

4R

C p

5

 

7

4

C

V

3

5

3

Raportul

C p

C

V

se numeşte exponentul adiabatic.

p n=0 n=1 n=γ n→∞ V
p
n=0
n=1
n=γ
n→∞
V

unei

transformări adiabatice se poate scrie sub forma:

trei

transformări simple ale gazelor, un caz particular al

reprezintă,

Se

demonstrează

.

Ea

ecuaţia

şi

p V

ct.

ca

cele

transformării

politrope

pentru:

p

V

n

ct.