Sunteți pe pagina 1din 2

Testament

Poezia Testament, de Tudor Arghezi, aflata in deschiderea volumului de debut al poetului, Cuvinte potrivite (1927), este considerata datorita temei si specificului imaginarului poetic o arta poetica modernista, insasi autorul ei fiind un reprezentant al acestui current in literature romana. Testament propune in conformitate cu acest curent un lirism interiorizat si intelectualizat, un limbaj poetic ce asimileaza estetica uratului, exprimand astfel o ipostaza a dualitatii spiritului arghezian (propusa de critica literara), anume cea dintre materialitate si spiritualitate. Tema poeziei o reprezinta creatia ca proces al aparitiei operei de arta, acesta fiind conceput sub forma unui monlog adresat de eul liric in ipostaza poetului mestesugar generatiei mai tinere prezenta printr-un tacut poet-novice. Tema este asadar suprapusa pe schema situatiei de comunicare: exista un emitator, doi receptori (poetul novice si cititorul propriu-zis, in privinta caruia se va face distinctia intre cel intiat si cel neinitiat), un mesaj (semnificatia creatiei pentru viitoarea generatie, statutul ei fata de inaintasi, efectul pe care il poate avea asupra cititorului, rolul creatiei poetice, raporturile poetului-mestesugar cu opera sa). Acest complex mesaj este redat cu ajuotrul unui cod ce valorifica termini plastici ai esteticii uratului si care desemneaza metamorfoza acestora in emotie, in frumos. Tot in spiritul curentului modernist, esentiala este functia poetica ce construieste o referentialitate proprie viziunii eului liric: fiecare element al codului utilizat capata semnificatii si poate transmite emotii sau determina reactii intelectuale numai in masura in care acesta este pus in reactie cu ceilalti termeni, cat si cu referentul; astfel poezia ramane orisicum limba interioara a sensurilor si a cuvintelor (Tudor Arghezi, Vers si Poezie). Instantele comunicarii lirice, mesajul, codul realizeaza o comunicare ce poate fi structurata pe mai multe secvente lirice. Primele trei strofe constituie o prima secventa in care poetul-mestesugar se adreseaza tanarului ucenic din tagma poetilor, si care stabileste semnificatiile creatiei poetice, evolutia pe care ea o marcheaza, dar si elementele care i-au fost material de prelucrare. Creatia poetica va fi redata in poezie de cuvantul carte, ce devine motiv al poeziei. Pentru urmasul din noua generatie, creatia va insemna o treapta a cunoasterii in cadrul unui drum ce marcheaza evolutia spiritualitatii sau aprofundarea tainelor spiritului: Cartea mea-i, fiule, o treapta. De aici se formeaza imaginea de testament, de hrisov, emitatorul (adica eul liric) avand incredere in importanta si in asimilarea valorilor inaintasilor. De cealalta parte, pentru poetul mestesugar, aceasta carte pare sa fie prima ce se inscrie in manifestarea si cultivarea spiritualului in dauna materialului; cu aceasta va incepe cu adevarata poezia, de aceea merita sa fie hrisovul vostru cel dintai si asezata cu credinta capatai. Ea nu rupe legatura cu inaintasii pentru ca urmasii regasesc in ea amintirea si valorile stramosilor: e hrisovul vostru ()/Al robilor cu saricile pline/De osemintele varsate-n mine. In aceasta secventa poetica se poate observa ca receptorul mesajului pare a fi mai mult poetul-novice decat cititorul: formulele si sintagmele fiule, tanar, asemenea emitatorului, are o datorie, un destin ce trebuie indeplinit intr-o maniera superioara. Cea mai grava imagine si semnificatie a creatiei din trecut pentru noua generatie de uceniti-poetici este infatisata la sfarsitul strofei trei: Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am

facut-o Dumnezeu de piatra/ Hotar inalt, cu doua lumi pe poale/ Pazind. Tot in aceasta secventa, eul liric include si mare parte a codului ce constituie materilalul pe care poetul, ca truditor, il preschimba, preface, iveste, framanata. Transfigurarea ce se realizeaza este inspre spiritualitate, inspre arta care redefineste elementele din care se compune pentru a produce o uitare desavarsita a sinelui in fata emotiei si valorilor pe care aceasta le contine. Cele doua categorii, materialul si spiritualul sunt sugerate prin urmatoarele grupuri lexicale: pe de o parte, sapa, brazda, plavani, sudoarea, stramosii, munca fizica, zdrentele, ocara, veninul sunt definitorii pentru universal material, pentru primitivismul spiritual, in timp ce condei, calimara, versurile, mugurii, coroanele, mierea definesc spiritualul exprimat acum in poezie. Cea de-a doua secventa poetica reprezentata de ultimele doua strofe, continua in parte darea de seama a eului liric despre continutul creatiei sale, fiind prezente si aici elemente ale esteticii uratului (Din mucegaiuri si noroi iscat-am frumuseti si preturi noi), insa acentul cade mai ales pe efectul continutului asupra cititoruluireceptor, ca reprezentant la publicului. Important este faptul ca poetul-mestasugar nu i se adreseaza acestuia in mod direct, creand astfel o cursivitate la nivelul discursului liric, in raport cu prima secventa. Cititorul este identificat in metaforele Stapanul, tap injunghiat, Domnul. Acesta intra in contact cu opera poetului prin citit, prin ascultarea ei. Reactiile cititorului la aceasta ofera informatii despre relatia dintre noua arta si publicul care o recepteaza, dar si despre menirea pe care poetul o inculca operei sale. Astfel, emotiile provocate de poezie rezoneaza cu sentimentele exprimate, mergandu-se pana la imaginea sacrificiului receptorului: Pe care ascultand-o a jucat/Stapanul, ca un tap injunghiat. Treptat, poezia pare sa propuna o viziune a creatiei ce corecteaza o anomalie, redefineste o realitate: Biciul rabdat se intoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet, pedepsitor/odrasla vie a crimei tuturor. Aparent, crima semnifica necunoasterea durerii de veciii intregi ce iese acum la lumina in varful ramurei obscure. In ultima strofa, versurile finale intaresc aceasta carenta, lipsa de solidaritate de care s-a facut vinovat publicul: Domnul o citeste/Fara-a cunoaste ca-n adancul ei/Zace mania bunilor mei. Este si strofa in care este exprimata o idee despre aparitia poeziei, create atat de inspiratie, cat si de truda: Slova de foc si slova faurita/Imparecheate-n carte se marita. Accentul cade mai mult pe truda: inspiratia divina, muza artei, este Domnita ce sta intinsa lenesa pe canapea in creatia poetului-mestesugar. In sfarsit, finalul creeaza o imagine sensibila a poetului in raport cu creatia sa: acesta este un rob al creatiei, pentru ca ea il preocupa ca efort intelectual si pentru ca ii poarta crezul artistic. Poetul este rob si in raport cu cititorul/Domnul, pentru ca opera isi completeaza acest statut numai daca este receptata, ea capatand valoare si din semnificatiile oferite de receptor. In acest sens, poezia depinde de cititor. La nivelul limbajului, poezia Testament solicita o atentie si o sensibilitate acuta a cititorului, datorita complexitatii mesajului, comunicat in simboluri si in imagini artistice prelungite pe mai multe versuri. Valoarea artei poetice rezulta din fermitatea prin care eul liric isi comunica mesajul insolit, inscris in modernitate prin categoriile ce le utilizeaza, dar si din multiplele reflexe de lumina aruncate asupra creatiei, artei, poeziei. (Testament este ca o raza simpla de lumina alba, in care, prin piramida artificiilor artistice, pot fi indetificate multiplele culori, adica sensuri, pe care le cuprinde.)