Scopul Vietii Crestinesti

Scopul vieţii creştineşti
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE

SCOPUL VIEŢII CREŞTINEŞTI
Preot Ioan
Ţelul vieţii credincioşilor creştini

ortodocşi este să ajungă în cele din urmă
în vârful scării. Urcuşul pe această scară se
aseamănă cu urcuşul pe muntele Tabor,
căci pe oricare versant am urca, acolo sus,
ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus
Hristos, cu braţele deschise. Pe partea
stângă urcă călugării, iar pe latura din
dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalţi
îşi doresc acelaşi lucru: MÂNTUIREA!
Iubiţi credincioşi,
În mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ
şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil,
întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST
PĂMÂNT???“
Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este
„COROANA CREAŢIEI“ lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a
iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre
Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos“, după
cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea,
singur omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea“ Ziditorului-
Dumnezeu (Facerea 1:26), ca să privească spre El şi să-L iubească.
Nicolae Cabasila în cartea sa „Viaţa în Hristos“ spune că „omul este
creat după chipul lui Dumnezeu ca să ajungă la asemănarea cu El“.
Sfântul Grigorie de Nazianz, a dat o frumoasă definiţie omului spunând:
„Omul este creatura care a primit porunca să devină Dumnezeu“.
Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt,
omul-antropos ne arată acest lucru (ana = în sus, tropeo = stare) şi în
1
acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi

în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !“.
Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU
ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după
cum rezultă şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce,
într-un cimitir:
CINE EŞTI, DE UNDE VII? TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,

POŢI TU, OMULE, SĂ ŞTII? TU EŞTI TOT, TU EŞTI NIMIC,
UNDE MERGI, CE SOARTĂ AI? TU EŞTI RĂU, DAR EŞTI ŞI BUN,
POŢI TU SEAMA SĂ ÎŢI DAI? TU-NŢELEPT ŞI TU NEBUN.
Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne

naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în
lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde
venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără
cârmaci.
Viaţa pe acest pământ se prezintă - după cum ne mărturisesc Sfinţii
Părinţi - asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA
ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM
FLUVIUL ŞI NICIDECUM SĂ NE FACEM CASĂ PE EA, adică să
ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai
departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să
privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem
şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci
milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să
creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra şi în
care vom trăi veşnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a
crede că viaţa este un scop în sine.
Viaţa noastră pământească se înscrie deci între LEAGĂN ŞI
MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute,
NAŞTEREA ŞI MOARTEA. Amândouă se petrec fără voia noastră,
pentru că nu am fost întrebaţi nici dacă vrem să ne naştem şi, nu vom fi
întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA!
(DUMEZEU!) Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau ţărână. De
fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de
scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung,
altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de
idealuri mărunte, scopuri nesemnificative.
2
Dacă privim în jurul nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că

scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR.
Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire
sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura,
dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi
noapte. Dar şi ei merg în întuneric şi dracul furtului râde de ei.
LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac,
al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNAŢII sunt păcăliţi de un drac
foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că
scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modern,
sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfinţit căsătoria când a
zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă“ (Facerea 1:28), dar El ne-a poruncit
aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în
sine, cum cred unii oameni.
Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate. Nicolae
Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a
şti pentru ce trăim“. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi
sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“
spunea: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul
rând, a fi religios“. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai
Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi
murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane
este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zicea: „SCOPUL VIEŢII
NOASTRE CREŞTINEŞTI ESTE MÂNTUIREA !!!“.
Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în
acest sens: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi SĂ MÂNTUIASCĂ
pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui?
Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine,
adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA
ŞI, respectiv, CUNUNIA RELIGIOASĂ, pentru cei căsătoriţi. Minunat
ar fi dacă am avea şi TAINA SFÂNTULUI MASLU (a şasea Taină).
Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar
spovedania şi împărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii
noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele
patru posturi mari: postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru
şi Pavel, postul Sfintei Maria şi postul Crăciunului. Aşa cum spălăm
lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spălăm şi sufletele noastre prin preot.
3
Se vorbeşte astăzi de medic de familie şi de avocat de familie. De

PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte nimeni! Şi preotul este cel mai
important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne
înmormântează. Deci, în cele trei mari momente esenţiale ale vieţii
noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză
duhovnicească“ în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ -
preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a spus:
„Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14).
Scuzele unor credicioşi cu privire la mântuire

► Unii spun aşa: „Eu sunt prea păcătos ca să mă mai pot mântui“.
Trebuie să ţinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: „Nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe
cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9: 12-13). „Dar
Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că Hristos a
murit când noi eram încă păcătoşi“ (Romani 5:8). Multă nădejde ne dau
şi cuvintele Sfântului prooroc Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice
Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi
albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (Isaia 1:18).
► Sunt mulţi oameni care sunt cu mult mai răi decât mine...
Acestor credincioşi trebuie să le spunem că între oameni: „Nu este drept
nici unul“ (Romani 3:10) şi că „Cine va păzi toată legea, dar va greşi
într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile“
(Iacov 2:10). Această afirmaţie că ei sunt mai buni decât alţii este o
laudă, este mândrie şi iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre
aceasta: „Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel
ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care îl laudă Domnul“
(2 Corinteni 10: 17-18).
► Eu am amânat de prea multe ori pocăinţa... Sfântul Apostol Petru
ne vorbeşte despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: „Domnul...
îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la
pocăinţă“ (2 Petru 3:9). Iar Sfântul Apostol Pavel este parcă şi mai
încurajator: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii
te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii“
(2 Corinteni 6:2). De aceea , precum zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi
astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în
ziua ispitirii din pustie“ (Evrei 3:7-8).
4
► Inima mea este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci,

dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată
toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17). Iar prin Sfântul prooroc
Ezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Vă voi da inimă nouă şi duh
nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da
inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca
să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele“
(Iezechiel 36: 26-27).
► Mă voi pocăi mai târziu, la bătrâneţe... „Nu te lăuda cu ziua de
mâine, că nu ştii la ce poate da naştere“ (Pildele lui Solomon 27:1).
„Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este
aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit vicleniile lui
şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul“ (Isaia
55: 6-7).
► Îmi este teamă că îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea că
vreau să mă mântuiesc. Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi sunteţi
prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“ (Ioan 15:14). „Nu ştiţi
că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi
să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4).
► Există oameni care vin la Biserică şi totuşi sunt răi şi păcătoşi.
Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: ...
fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. „Deci să nu ne
mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi
fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“ (Romani 14:12-13). Iar
Sfântul Evanghelist Matei zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care
măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi
bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău
şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7:1:5).
De aceea tutoror celor care sunt în înşelare în ceea ce priveşte scopul
vieţii noastre creştineşti trebuie să le spunem că:
► Alta este viaţa decât aceea pe care în mod obişnuit şi-o
închipuie oamenii;
► Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el;
► Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea
omenească.
5
Râvna pentru mântuire

A voi să vă mântuiţi stând şi aşteptând înseamnă a dori ca mântuirea
să vină cumva singură. De aceea să ne stârnim râvna pentru mântuire,
gândindu-ne la situaţia în care ne aflăm. În fiecare secundă ne poate răpi
moartea, apoi judecata şi hotărârea lui Dumnezeu: eşti mântuit sau
osândit. Dacă acest lucru se poate întâmpla în fiecare secundă nu are rost
să moţăim, trebuie să ne ridicăm şi să ne apucăm de lucru.
Mântuirea ne este poruncită s-o lucrăm „cu frică şi cu cutremur“,
căci umblăm ca pe o punte deasupra
prăpastiei. Sentimentul neputinţei cu
privire la a ne mântui singuri este în
firea lucrurilor, dar nădejdea mântuirii
prin Domnul nostru Iisus Hristos nu
trebuie să dispară de la noi. Atâta timp
cât există suflare în nări, nădejdea
mântuirii are loc şi poate fi încununată
de izbândă. Trebuie numai să venim la
Mântuitorul. Iar Domnul, pe cel ce vine la El, niciodată nu-l va da afară.
Oriunde ne putem mântui, căci mântuirea nu depinde de loc, nici de
mediul exterior, ci de starea lăuntrică. Este foarte important cât de
intensă este râvna noastră pentru a fi mântuiţi. Ar trebui să fim mistuiţi
de dorinţa de a ne mântui. Să privim cu ochii dincolo de hotarele zărilor
şi ale veacului acestuia, veac al întunericului, în care se propovăduiesc
nonvalorile. Întotdeauna să avem inima deschisă către Dumnezeu şi să
înălţăm către El tămâia rugăciunilor noastre. De la cele trupeşti să ne
ridicăm la cele cereşti, adică pe cele deşarte să le înlocuim cu cele sfinte.
Crescând cu vârsta trebuie să creştem şi duhovniceşte. Să cerem iertare
păcatelor noastre şi cetăţenie în Ierusalimul ceresc. Să ne rugăm ca nu
cumva din lenevire să moştenim blestemul smochinului neroditor. Să
fugim aşadar de dulceaţa păcatului cea trecătoare la care ne îndeamnă
vicleanul vrăjmaş al mântuirii oamenilor. Să nu se împuţineze în noi
duhul râvnei pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, cântându-i întru bucuria
inimii: ALILUIA!
Mântuirea
Mântuirea nu depinde de loc, ci de starea sufletească. Oriunde te poţi
mântui şi oriunde poţi pieri. Primul Înger dintre Îngeri (Lucifer) a pierit.
Unul dintre apostoli (Iuda) în prezenţa Domnului Însuşi a pierit. Iar
6
tâlharul de pe cruce s-a mântuit! Căutăm mântuirea? Foarte bine! S-o

căutăm! Mântuirea pentru noi este uşoară pentru că Îl avem pe
Mântuitorul Iisus Hristos, care nimic mai mult nu doreşte şi de nimic mai
mult nu se îngrijeşte ca de mântuirea noastră. La El să alergăm cu toată
râvna să ne rugăm să orânduiască mântuirea noastră. Hristos ne va ajuta
şi va alege locul unde ne va fi mai uşor să ne mântuim.
Mântuirea sufletului este esenţialul vieţii noastre. Mântuirea
sufletului este, în cele din urmă, biruinţa vieţii veşnice. Începutul
mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Însă
Mântuitorul mântuieşte sufletele noastre, nu noi. Noi doar mărturism
credinţa noastră, devotamentul nostru faţă de El şi Domnul, pe măsura
ataşamentului nostru faţă de El, ne dăruieşte toate cele necesare pentru
mântuire. Să nu credem că datorită ostenelilor noastre merităm ceva. Lui
Dumnezeu I-a fost milă şi nu a voit să fim în afara Lui, să rămânem în
cădere, ci a binevoit să orânduiască un mijloc de reunire, care constă în
faptul că Fiul Lui Dumnezeu a venit pe pământ şi S-a întrupat şi în
persoana Sa a unit omenescul cu Dumnezeirea.
Vorbe de duh despre mântuire

► „Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi a mântuirii,
nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia...“(Petre Ţuţea).
► Acest cuvânt tainic, „mântuire“, este întâlnit de foarte multe ori
în Vechiul Testament, în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi,
aşa cum decurge din următoarele exemple.
► „Scopul suprem al Sfintei Biserici Ortodoxe este recâştigarea
oilor pierdute, pacea universală şi mântuirea tuturor“ (Sfântul Nil
Athonitul).
► „Trebuie să avem o încredere neclintită că Dumnezeu are cu
fiecare suflet un plan de mântuire“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Dacă vrei să fii mântuit, trebuie să fii pentru lume ca un mort,
adică dacă te vor ocărî oamenii să nu te mâhneşti, nici dacă te vor
lăuda cinstindu-te, să nu te înalţi“.
► „Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu,
curată, la tine alerg având trebuinţă de mântuire“ (Rugăcine din
Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).
► „Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor tale, nici nu
voieşti pierderea oamenilor, « ci vrei ca toţi să se mântuiască şi la
7
cunoştinţa adevărului să vină»“ (Rugăciune a Sfântului Vasile cel

Mare).
► „...Doamne, învredniceşte-mă prin împărtăşirea cu Sfintele
Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi“
(Rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul).
► „Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi
binecuvintează moştenirea Ta...“ (Rugăciunea Antifonului al doilea -
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).
► „Pe Acesta (Iisus Hristos),Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a
înălţat Stăpânitor şi Mântuitor...“ (Faptele Apostolilor 5:31).
„...noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat
Hristosul, Mântuitorul lumii“ (Ioan 4:42).
► „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este
de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte ca să nu se laude
cineva“ (Efeseni 2:8-9).
► „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă
întăreşte“ (Psalm 50:13).
► „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda
până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10:22).
► „Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia
mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al
făgăduinţei“ (Efeseni 1:13).
► „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care
pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi
Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe
noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre“
(Din rugăciunile începătoare).
► „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?
Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema“ (Psalm
115:3-4).
► „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de
mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost
adeverită de cei ce au ascultat-o“ (Evrei 2:3).
► „Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la
Dumnezeul nostru, Care şade pe tron“ (Apocalipsa 7:10).
„La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am
ajutat; iată acum este vremea potrivită, iată acum este ziua mântuirii“
(2 Corinteni 6:2).
8
► „Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să

mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru
început, spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa
adevărului“ (2 Tesaloniceni 2:13).
SFATURI DUHOVNICEŞTI
către
CREŞTINII ORTODOCŞI
Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de
Sarov care spune că „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI
ESTE MÂNTUIREA“, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele
câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:
1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii,
aprinzându-ne „candela sufletului“ prin „momente de convorbire“ cu
Dumnezeu.
2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi
agheasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit (mir).
3. Să ţinem post miercurea şi vinerea, respectând patimile
Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă miercuri a fost vândut şi vineri
răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui (aşa cum
învaţă greşit unii oameni), ci până la miezul nopţii!
4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare duminică şi-n
sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu
numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l
auzim acolo.
5. Să nu lucrăm Duminica şi-n sărbătorile religioase, căci călcând a
patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei să o
sfinţeşti...“ vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinându-
ni-se tot ce am clădit.
6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) în fiecare din cele 4 posturi
mari ale anului sau cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri
suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe
ori pe an.
9
7. Să sfinţim maşina cu care călătorim, pământul pe care îl

semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt.
8. Să stropim prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe
lună, cu apă sfinţită.
9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie.
10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă.
11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în
mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a
Sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se
ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana
din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte“.
12. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că
acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba
drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:
Ce fel de creştin mai eşti Tot ce-ţi dă Stăpânul tău
Dacă zilnic drăcuieşti? Dai în mâna celui rău.
Dacă porţi pe limba ta Numai pentru-acest păcat
Numele lui Satana! Tu te pierzi cu-adevărat.
Om netrebnic, ticălos, Că satana-i ca un câine,
De ce superi pe Hristos? Când îl chemi îndată vine.
Tu oferi zidirea lui Şi de intră-n casa ta,
Spre robia dracului. Vai de tine, vai de ea!
13. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii

Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, Acatistul
Maicii Domnului sau acatistul unui Sfânt la care avem evlavie).
14. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în
tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii
sau a inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine, păcătosul (păcătoasa).
15. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul
pe care-l avem şi astfel ne vom face comoară în cer.
16. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu cei din alte culte
religioase, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştin-
ortodoxă, căci astfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea
din neştiinţă în necredinţă.
10
17. Să dăm pomelnice la cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte

Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru
patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i
cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei şi chiar pentru
duşmanii noştri.
18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu
crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în
subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate.
19. SĂ NE SPOVEDIM ŞI SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM CEL PUŢIN
ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Paşti,
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).
20. Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la
fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim
şi să-i împărtăşim odată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului.
21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în
privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem
„copii ai lui Dumnezeu“, drept-slăvitori creştini, „hrănindu-i“ cu
sfaturi duhovniceşti, „îmbrăcându-i“ cu Sfintele Taine şi „adăpându-i“
cu „APA DREPTĂŢII“ care este Hristos.
SĂ NU FIM ATÂT DE NEPĂSĂTORI CU MÂNTUIREA
NOASTRĂ, CĂCI NU CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE
DUMNEZEU SUFLETELE NOASTRE DUPĂ CE
MURIM!!!
Marele fizician italian Marconi spunea: „Ştiinţa singură nu poate
explica multe lucruri, mai ales taina existenţei omeneşti. De când a
început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine
şi unde merge după moarte“. De fapt omul se teme în mod continuu ca
viaţa lui să nu fie fără sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi
demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare. Iubeşte laudele despre el
(căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde).
Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi
invidiază succesele altora (păcatul zavistiei)... Cel ce nu cunoaşte sensul
vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii de zi cu zi), se aseamănă cu acea
persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar
întreaba: „Unde doriţi să mergeţi?“ Persoana ar spune: „Nu ştiu, daţi-
11
mi un bilet oriunde!“ Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog să vă

hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia,
data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!“ Persoana ar
insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!“ Iar casiera i-ar spune în
final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este
foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro
mergeţi!“. Mântuirea constă în mult sfat. De aceea spuneau Sfinţii
Părinţi: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“.
La întrebarea: „Cum să ne mântuim?“, un părinte a răspuns: „Aveţi
învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi, împliniţi-o cu fapta şi vă
veţi mântui. Pentru mântuire înainte de toate trebuie pocăinţă
sinceră şi împlinirea poruncilor. Trebuie să căutăm, să plângem şi
harul va veni“. Aşadar depinde de voinţa noastră dacă ne vom mântui
sau nu. Să ne lăsăm în toate în voia lui Dumnezeu, cei care tânjim după
mântuire, să strigăm către Domnul: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum
ştii Tu Însuţi!“ şi atunci ne va mântui Domnul nostru Iisus Hristos. De
fapt Iisus, în limba ebraică, înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Omul
trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de
unde vine şi unde merge : sufletul său vine de sus din cer şi se va
întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia. După cum
exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre
steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA
MÂNTUIRII. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi
realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa
creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală,
având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul.
Mântuirea este o refacere în har a lumii sau, altfel spus, mântuirea
săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse
prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea
minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai
mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu
Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera
mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca
ARHIEREU. Aceste trei demnităţi oamenii le au doar separate şi numai
la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet - învăţând, adică
aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui
mântuitoare; ca împărat - biruind puterile răului şi conducând pe om
spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu - refăcând legătura dintre om
12
şi Dumnezeu, împăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul. Ori

restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se numeşte, obişnuit,
împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în
Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce
nu ştie unde“. Iubiţi credincioşi, să ne cutremurăm de măreţia mântuirii
noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul:
„Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“, să răspundem
din tot sufletul „Ţie, Doamne!“ şi să ne trăim viaţa cu convingerea că
aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.
Se spune că un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu
mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai
bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar
putea să revină la viaţă ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar
eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea sufletului
meu?“
Depinde de voinţa ta
Nimic nu e mai scurt ca viaţa, Nimic nu e mai trecător ca viaţa,

Dar nici mai lung nimic ca ea, Dar nici mai veşnic decât ea,
Poţi ori s-o pierzi, ori să ţi-o mântui, Poţi s-o trăieşti în har sau flăcări,
Depinde de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.
Nimic nu-i mai amar ca viaţa, Nimic mai mărginit ca viaţa,
Dar nici mai dulce decât ea, Dar nici nemărginit ca ea,
Poţi face-n ea ori rău, ori bine, Poţi fi mişel ori poţi fi vrednic,
Nimic nu-i mai înalt ca viaţa, Dar de la clipa morţii tale,
Dar nici mai josnic decât ea, Şi până-n veci de veci vei sta,
Poţi fi ori înger, ori un demon, Ori cu Hristos, ori cu satana,
DOAMNE ATOTŢIITORULE PĂRINTE, FIULE VEŞNIC ŞI

DUHULE SFINTE, TREIME DE TREI ORI SFÂNTĂ,
CĂLĂUZEŞTE-NE PAŞII ÎN MAREA VIEŢII CEA
ÎNVOLBURATĂ ! AMIN!
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Liviu Brânzaş, Raza din
Catacombă; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995;
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006.
13
Completare la cateheza „Scopul existenţei umane“
Două zeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ. După părerea
mea pricinile pentru care trăim pe pământ sunt multe. Dar din cele multe
amintesc doar pe acestea:
1. Întâia pricină pentru care noi trăim pe pământ este că nu am fost
vrednici să trăim în Rai. Şi de aceea am fost izgoniţi pe pământ, pentru
că am călcat porunca lui Dumnezeu: „De aceea socotind femeia, că
rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic
de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat
bărbatului său şi a mâncat din el (Facerea 3:6); „Zis-a Adam: Femeia
care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat
(Facerea 3:12); „De aceea i-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea
din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat (Facerea 3:23).
2. A doua pricină este pentru a ne face canonul aici pe pământ întru
necazuri şi sudoarea feţii până la moarte: „Iar lui Adam i-a zis: Pentru
că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am
poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu
osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi
pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Facerea 3:16-
17).
3. A treia pentru ca împlinind binecuvântarea lui Dumnezeu să
crească şi să se înmulţească oamenii pe pământ: „Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi... (Facerea 1:28).
4. A patra pentru ca oamenii să stăpânească pământul şi toate
vieţuitoarele cele făcute de Dumnezeu, în apă, în aer şi pe pământ: Şi a
zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră,
ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul (Facerea 1: 26).
5. A cincea pentru ca să păzim poruncile lui Dumnezeu aici pe
pământ unde am fost izgoniţi şi prin păzirea lor să intrăm iarăşi în patria
noastră cea veche, Raiul: „Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu
este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă,
păzeşte poruncile (Matei 19:17).
14
6. A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne

mântuim: „Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o: Viaţa
veşnică (1 Ioan 2:25).
7. A şaptea pentru ca să facă oamenii voia lui Dumnezeu: Vie
împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ (Matei
6:10).
8. A opta pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu: „Ascultă, Israele,
Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubesti pe Dumnul
Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta (Deuteronom 6:4-5).
9. A noua ca din iubirea noastră faţă de Dumnezeu să-I păzim
poruncile Lui şi să ne facem locaş lui Dumnezeu, după cum este scris:
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă
iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi
iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14:21).
10. A zecea pricină pentru care trăim pe pământ este spre a împlini
Legea lui Dumnezeu prin a ne iubi unii pe alţii şi pe aproapele ca pe noi
înşine, deoarece dragostea este împlinirea legii: Nimănui să nu-i fiţi
datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe
aproapele a împlinit legea (Romani 13:8).
11. A unsprezecea este pentru ca să trăim pe acest pământ ca fraţii
şi ca familie împreună cu toate popoarele lumii, deoarece avem acelaşi
Tată în ceruri, după cum spune Sfânta Scriptură: Un Dumnezeu şi Tatăl
tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efeseni 4:6).
12. A douăsprezecea pentru ca să ne veselim cu nădejdea mântuirii
noastre, cugetând pururea la Taina Iconomiei în Trup a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a mântuit lumea
prin împreuna lucrare a celor patru însuşiri ale Sale: Bunătatea Sa cea
desăvârşită, Înţelepciunea Sa cea desăvârşită, Dragostea Sa cea
desăvârşită şi Dreptatea Sa cea desăvârşită.
13. A treisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este pentru
ca prin privirea zidirilor celor făcute de Dumnezeu şi prin înţelegerea cea
despre buna orânduială a mişcării lor, ca printr-o oglindă să privim cu
mintea la Ziditorul lor să-i cunoaştem veşnica Lui putere şi Dumnezeire:
Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din
făpturi, adică veşnica lui putere şi dumnezeire (Romani 1:20).
15
14. A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pământ

este ca ei să cunoască pe Dumnezeu din minunile Lui şi din toată zidirea
Lui.
15. A cincisprezecea pricină pentru care oamenii trăiesc pe pământ
este de a se face dumnezei după dar, după cum este scris: „Eu am zis:
Dumnezei sunteţi... (Psalm 81:6).
16. A saisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este de a
împlini porunca cea dată de Dumnezeu: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl
vostru cel din ceruri milostiv este (Luca 6:36).
17. A şaptesprezecea pricină este pentru ca să împlinim porunca
Mântuitorului Care zice: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5:48).
18. A optsprezecea pricină este de a sluji Lui Dumnezeu cu frică şi
de a ne bucura Lui cu cutremur (Psalm 2:11).
19. A nouăsprezecea pricină pentru care oamnenii trăiesc pe pământ
este de a împlini porunca cea dată de Mântuitorul de a se iubi unii pe alţii
precum şi El ne-a iubit pe noi (Ioan 5:12).
20. A douăzecea pricină este ca toţi împreună să-L laude pe
Dumnezeu, după cum Duhul Sfânt ne învaţă zicând: Lăudaţi pe Domnul
toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele; Că s-a întărit mila
Lui peste noi şi adevărul Domnului rămâne în veac (Psalm 116:1-2).
(Părintele Ilie Cleopa, Douăzeci de pricini pentru care trăiesc
oamenii pe pământ, Revista Teologie şi Viaţă, nr. 1-6 / 2000, Editura
Trinitas, Iaşi, 2003).
Ce trebuie să facă un creştin ortodox

ca să moştenească Împărăţia cerurilor
Învăţatul Teodor Dafnopatis, care a trăit în Constantinopol în secolul
al X-lea a adunat această antologie de ziceri, aparţinând Sfântului Ioan
Gură de Aur, despre îndatoririle creştinului ortodox:
● Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină
poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.
Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea
Mea“ (Ioan 15: 10). Şi: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ ( Ioan 13: 35).
● Să-şi smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, căci „duhul
umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Psalm 50:
16
18) şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să plângă pentru păcatele

sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci
când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să
aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu
bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune, care contribuie la păstrarea
curăţiei sufletului.
● Să fie milos cu cei nefericiţi. Să slujească pacea cu toate puterile
sale, aşa cum vrea Domnul, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5:
9). Să nu îşi piardă cumpătul atunci când este batjocorit sau nedreptăţit şi
nici măcar atunci când urmează să fie ucis în numele dreptăţii lui
Dumnezeu şi credinţei sale.
● Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească
învăţătura dreaptă a Sfintei Biserici Ortodoxe despre Dumnezeul
Treimic.
● Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu
minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.
● Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată.
Să nu facă nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.
● Să facă milostenie, măcar din ce-i prisoseşte.
● Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să
meargă cu el un kilometru, el să meargă doi (Matei 5:41). Să nu se jure
niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: „Ceea ce este da, da; şi
ceea ce este nu, nu“ (Matei 5:37).
● Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.
● Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la
răspunsul pe care va trebui să-l dea pentru faptele sale. Să se gândească
tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.
● Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca
fariseul.
● Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost,
de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de
desfrânare (cu toate formele ei) şi, în general, de poftele necuviincioase.
● Să nu aibă nicio legătură cu magia, să nu facă vrăji şi să nu
meargă niciodată la vrăjitori şi ghicitori. Să se păstreze curat, să fie
vrednic de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
● Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor
care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci
tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.
17
● Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi sufleteşte şi să

se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei
care îl pot duce şi pe el la orbire.
● Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui
Dumnezeu. Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum se spune în
psalm: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi“ (Psalm
15:8).
● Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-
a greşit, căci Domnul a spus: „ Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor,
ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“ (Matei 6:14).
● Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu
judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale,
pentru că Domnul a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei
7:1).
● Să-l certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l
apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l
povăţuiască pe cel rătăcit.
● Să citească cărţi sfinte ortodoxe, să asculte cuvântul lui Dumnezeu
şi să poarte discuţii de suflet folositoare.
● Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.
● Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în Sfânta Biserică
Ortodoxă. Să nu se îndoiască de minunile pe care Dumnezeu le face în
toate epocile.
Dacă omul trăieşte astfel, avându-L mereu în inimă pe Hristos,
va moşteni Împărăţia Cerurilor, care a fost pregătită pentru Sfinţi de
la începutul lumii şi pe care nădăjduim să o moştenim cu toţii, cu
harul şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava,
cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Când omul foloseşte anafură şi aghiasmă, nu se apropie de el duhul

necurat, sufletul şi trupul i se sfinţesc, gândurile se însufleţesc spre a-l
face pe plac lui Dumnezeu şi omul este înclinat spre post, rugăciune şi
toate virtuţile (Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk).
Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-
şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează
scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De
aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi
şi femei vor să trăiască în Hristos.
18
Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea,

atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea
împrăştierea şi discuţiile.
Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte
viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu
meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei:
privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea
păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea
morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe
pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea
mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire
trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.
Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre,
ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia
împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii
putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi
fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.
Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor.
Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine
(adică să nu fim egoişti, ci altruişti).
Dacă omul nu este atent rămâne fără cer, fără mântuire, fără rai. De
ce? Pentru că mântuirea noastră se săvârşeşte în timp, cât suntem în timp
(respectiv în trup). După ce nu mai e timp nu mai putem face nimic.
Ceilalţi de după noi mai fac şi ei ceva pentru noi, cu zgârcenie, cu lene
sau cu dragoste, nu ştim asta. Mai fac câte o colivă, câte o pomenire
pentru noi, dar noi nu mai putem face nimic în lumea de dincolo, când a
venit moartea. Ne stă în putere să ne alegem: stânga sau dreapta, cu oile
sau cu caprele, liturghia sau somnul, postul sau îmbuibarea, rugăciunea
sau discoteca, înjurătura sau Psaltirea.
Sunt oameni care pot răspunde la o mulţime de întrebări ca la
carte, dar nu pot răspunde la întrebarea pusă de viaţa în sine, la
practica şi trăirea adevăratei vieţi umane şi creştine. Se povesteşte
că pe un râu agitat, călătoreau într-o bărcuţă, un vâslaş şi un
filozof, care le ştia pe toate din teorie. Între ei a avut loc următorul
dialog: - Filosoful l-a întrebat pe vâslaş: - Cunoşti istoria? Nu, a
răspuns vâslaşul. Atunci ai pierdut jumătate din viaţă, i-a spus
filosoful. Ai învăţat matematică? Nu, a răspuns iarăşi vâslaşul. - Ai
pierdut mai mult de jumătate din viaţă. Dar tocmai acum o rafală
19
de vânt a răsturnat barca. Vâslaşul l-a întrebat pe filosof: - Ştii să

înoţi? Nu, a răspuns filosoful. Atunci viaţa ta este în întregime
pierdută.
„Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată“
(Înţelepciunea lui Sirah 7:38). Cât timp eşti viu, mântuieşte-te, dar nu
pierde timpul, plângi, roagă-te, smereşte-te, fii totdeauna pregătit să ştii
că atunci când vei părăsi lumea vei fi chemat să dai răspuns.
Mă tem de trei lucruri: când voi muri, cum voi muri şi unde voi
ajunge.
Dacă doreşti să dobândeşti Împărăţia cerului trebuie să urăşti toate
avuţiile pământeşti, pentru că, dacă vei fi iubitor de slavă sau iubitor de
arginţi, atunci e cu neputinţă să trăieşti potrivit lui Dumnezeu.
Regele credincios
Un rege credincios i-a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui care
este cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei a zis ca
bătrâneţea este cea mai mare nenorocire, altul că boala şi sărăcia. Al
treilea învăţat a grăit tare şi răspicat: Cea mai mare nenorocire este să
ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi păcate,
că eşti nepregătit, eşti nespovedit, neîmpărtăşit, că nu ai ţinut post,
n-ai mers în fiecare duminică la Sfânta Biserică, nu te-ai rugat, n-ai
făcut fapte bune. Aceasta-i cea mai mare nenorocire. Da, tu ai
dreptate! a zis regele.
Sufletul omului
Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el.
Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin
neputinţa de a se aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc
puterea noastră de înţelegere.
În fiecare clipă aşteaptă sfârşitul tău şi venirea lui Hristos şi spune:
Acum o să mă îngrijesc de sufletul meu, spre seară s-ar putea să mor;
când va veni seara, gândeşte-te: Oare nu în această seară am să mor?
Moartea poate să vină pe neaşteptate: poate voi fi lovit de un copac,
sau locuinţa se va dărâma şi mă va omorî, sau suflarea mi se va opri
deodată şi asemenea unei flori care se vestejeşte mă voi ofili şi eu,
sau precum iarba care se usucă voi muri şi voi dispărea fără urmă...
Unul Dumnezeu ştie unde mă voi afla atunci, căci El judecă pe
fiecare după faptele săvârşite în viaţă şi hotărăşte răsplata veşnică.
20
Gândeşte la acestea în fiecare zi şi nu te îngriji de nimic în afară de

păcatele tale; în acest fel sufletul îţi va fi străpuns de smerenie şi te vei
considera un mare păcătos, iar ochii tăi vor vărsa lacrimi necontenit.
Mă întrebi despre calea cea mai rapidă către mântuire. Bineînţeles
că mai întâi de toate trebuie să te recunoşti pe tine însuţi a fi viermele cel
mai neputincios. Să cunoşti că nu poţi face nici un bine fără darul
Sfântului Duh de la Domnul nostru Iisus Hristos, încredinţat nouă pentru
rugăciunile noastre şi ale celor din jur şi din milostivirea Sa... Trebuie să
avem grijă să nu cheltuim în zadar timpul dat pentru mântuire. Să nu
pierdem timpul, pe care nu-l vom mai afla niciodată.
Trăieşte ca şi când ai muri în fiecare zi; viaţa ta trece grabnic, ca
umbra norilor în faţa soarelui. Dacă vă doriţi mântuirea şi vă rugaţi
pentru ea, Domnul Iisus Hristos o va da. În relaţia cu oamenii nu te lăsa
cuprins de întristare, nu te tulbura, nu fugi, ci consideră-te ca pulberea
sub picioarele lor. Fără aceasta nu te poţi mântui şi nu poţi scăpa de
chinurile veşnice (Mari stareţi ruşi, vol1, Din învăţăturile Sfântului
Paisie Velicikovski).
Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-
şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează
scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De
aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi
şi femei vor să trăiască în Hristos.
Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia
faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi
discuţiile.
Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte
viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu
meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei:
privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea
păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea
morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe
pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea
mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire
trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.
Dumnezeu ne-a pregătit tuturor steluţe, iar faptul de a le obţine
depinde de noi. Prin steluţe Părintele Stareţ Arhip subînţelegea locaşurile
din Rai ale Sfinţilor.
21
Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii

noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt
necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea.
Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii
noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.
Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor.
Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine
(adică să nu fim egoişti ci altruişti).
Mântuirea
(Stareţul Simeon de la Mănăstirea Pecersk din Pskov)
Mântuirea este atât de importantă, încât toate faptele lumii, oricât de
mari ar părea, în comparaţie cu mântuirea, care este cea mai importantă
şi de căpătâi, sunt trândăvie sau ca trupul fără duh. Sfinţii Părinţi numesc
mântuirea ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Toate ştiinţele şi artele sunt
nimic fără ştiinţa mântuirii. Sfânta Scriptură ne spune că mântuirea stă
în mult sfat (adică se dobândeşte cu mult discernământ). De aceea să ne
adresăm în această privinţă duhovnicilor încercaţi: Dacă veţi găsi pe
cineva înţelept, adică experimentat în viaţa duhovnicească, mergi la el
de dimineaţă devreme. Fie ca picioarele tale să tocească pragul uşilor
lui.
Cel care doreşte să-şi mântuiască sufletul să ţină minte că este cu
neputinţă să se mântuiască fără suferinţe şi ispite. De aceea să-I
mulţumească lui Dumnezeu pentru toate încercările. Bolile, nefericirile,
clevetirile, supărările, prigoanele şi celelalte sunt îngăduite de Dumnezeu
spre mântuirea omului.
După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru
mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire
afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi
pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufeltului omului
moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc.
Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii.
Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi? Renunţăm la
pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa
virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute
simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm
22
cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se

căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi
spovedanie.
Cu Sfinţii odihneşte...
Până la moarte să vă temeţi de cădere şi să nu nădăjduiţi în puterile
proprii, ci doar în ajutorul lui Dumnezeu, chemându-L în rugăciune cu
smerenie. Abia atunci poate fi vorba de linişte (odihnă), când ţi se va
cânta: „Cu Sfinţii odihneşte... Iar până atunci, până la moarte, să nu
căutăm linişte (odihnă). Omul nu se naşte pentru linişte (odihnă), ci spre
a se osteni şi a răbda pentru viaţa viitoare (odihna). Aici suntem călători,
străini, oaspeţi. Călătorii nu au linişte (odihnă) în ţară străină, în mijlocul
lucrurilor străine. Ei, pas cu pas, merg mereu înainte ca să ajungă mai
repede în patria natală, casa lui Dumnezeu, Împărăţia Cerului. Iar dacă
aici, în valea suferinţei şi plângerii, în lumea plăcerilor, reduci viteza,
seara (adică la asfinţitul zilelor) va surveni şi moartea îţi va surprinde
sufletul nepregătit, fără fapte bune, şi nu va mai fi timp să le faci.
Moartea este neîndurătoare! Nu se pot răscumpăra de moarte bogatul cu
bogăţia, iubitorul de argint cu banii, nici voinicul cu puterea, nici
împăratul, nici ostaşul şi nimeni nu poate lua cu sine cele dobândite. Gol
s-a născut omul, gol va şi părăsi lumea. Doar credinţa, faptele bune,
milostenia, merg împreună cu el în viaţa viitoare şi nimeni nu-l va putea
ajuta: nici rudele, nici prietenii.
Suflă vântul contra noastră, suflă ne-ncetat,

Să ne-ntoarcă de pe drumul cel adevărat.
Să ne ducă iar spre moarte şi spre iad-napoi,
Te rugăm Doamne Iisuse, fii mereu cu noi.
Nu vrem să opreşti furtuna care s-a pornit,
Dar rămâi în luntrea noastră, până la sfârşit.
Piedicile din calea mântuirii

(Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1)
Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu
va veni în obştea Sfintei Biserici Ortodoxe şi să fie dus de mână, de
mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţi, ucenicii săi văzuţi în fiecare
rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la
preotul duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut,
23
războindu-se prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe

ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă preotul
duhovnic n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să
împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului diavol. Pricepem
prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din
dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă
izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea
să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine,
- luaţi aminte - care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava
fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi,
unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.
Lumea este primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. Prin
lume se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-
au unic cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul
(Ioan 17:9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele
celor din casă cu tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ).
Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi
arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.
Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai te-ai
încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte
şi să te faci mai bun.
Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni
6:6) şi slava deşartă (1 Ioan 2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului
ei (1 Ioan 5:9), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici
cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu
sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).
Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la
îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.
Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la
ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii,
înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu
durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să
plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim
mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu
iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că
fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de
Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă
Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de
24
rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea
fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi
pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu
acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci
zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare
şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie... „Nebunul însă roagă pe
Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a
venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este
de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se
războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel
arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta“.
În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele
tale, şi zi: Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei
desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori
împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu,
treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică fraţii tăi
din lume, mai slabi de înger.
Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului
smerit“, în vreme ce se luptă după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este
dragostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele
lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.
- dacă se va mântui cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin
răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18:35) şi rugăciunea ta îl va birui
Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;
- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va
pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu răutatea lui va
creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva lui Dumnezeu.
Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti
de la Sfântul Botez! Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui
arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru
neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“.
De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de
neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci
ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea.
Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa
Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).
Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea
vrăjmaş sau piedica a doua.
25
Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut

la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui
Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui
stricată
Însemnătatea mântuirii
Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi,
însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi
dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de
somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. Dar pentru
dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac
totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic
creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-
ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. Este de mirat
că oamenii se ruşinează dacă în lucrurile lumeşti sunt numiţi neglijenţi,
dar nu se ruşinează dacă sunt delăsători cu mântuirea lor. Se zbat
oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele
nepieritoare, veşnice. Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea
noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi
ireversibilă.
Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care
dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult
decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta
este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe
Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. Are mare dreptate
Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a
ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât
Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul
pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).
Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul
pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate -
întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi,
totuşi trăiesc fără a se teme de ele?
Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi
unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei:
„Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru
trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului.
26
Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).
Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet. Un
Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul
bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda. Cine nu se cutremură
şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui. Deci ca să ne
mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune:
„Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe
ea“ (Matei 11:12). Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important
pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată
pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face.
Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea.
(Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis,
Bucureşti 1994).
Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata
lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de
sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.
Până la ultima suflare, nu-ţi pierde

nădejdea de îndreptare şi de mântuire
Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi
pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să
fac, să deznădăjduiesc din pricina asta? Niciodată! „Până la ultima
suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi
păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel
credincios. Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel,
Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad,
iar tâlharul intră înaintea lor în Rai (Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul
Anatolie de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008).
Grija pentru suflet

Omul este o fiinţă spirituală, nemuritoare, o fiinţă chemată să se
întoarcă la Creatorul său. Cu excepţia câtorva indivizi, neamul omenesc
a recunoscut totdeauna existenţa unei alte lumi spre care suntem chemaţi.
Chiar dacii, strămoşii noştri, credeau că cei ce mor merg la zeul lor
Zamolxis, în ceruri, unde vor trăi veşnic. Evanghelia lui Hristos ne învaţă
că menirea noastră este să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L iubim, să-L
slujim în viaţa aceasta, pentru ca, atât aici jos, cât şi după moarte, să
27
gustăm o desfătare nemărginită la sânul Său părintesc. De nu vom face

acestea, vom fi lepădaţi de la faţa Lui şi osândiţi la chinurile iadului.
Chemarea noastră este, aşadar, viaţa veşnică: „Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu!“ (Matei 6:33), a zis Iisus. „Pentru că ce-i va
folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va
pierde?“ (Matei 16:26). Mântuirea sufletului este singurul lucru
important, căci dacă într-o zi ne vom despărţi de toate bunurile
pământeşti, sufletul este nedespărţit de fiinţa mea, este viaţa ea, sunt eu.
Să ne întrebăm: De ce martirii, pustnicii şi Sfinţii Bisericii au dat
dovadă de eroism moral şi de răbdare exemplară în greutăţi şi în
suferinţe? Fiindcă ei au fost animaţi de credinţa că nimic nu-i mai
important decât mântuirea sufletului, erau animaţi de dorul pentru
câştigarea Împărăţiei cerurilor. În timpul martiriului de la Istambul,
înainte de a fi ucis, Sfântul Constantin Brâncoveanu a dat celor patru fii
acest ultim îndemn: Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam
pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne
păcatele în sângele nostru. Orice am pierde în cele lumeşti, putem fi
despăgubiţi. Pe când, dacă am pierde Împărăţia cerurilor, am pierde totul.
În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul spune:
De-aş fi lipsit de toate-n lume /
Nimica n-am a pierde eu, /
Că toate nu-s aşa de scumpe /
Ca tine, suflete al meu.
Datoria noastră este de a preţui comoara sufletului nostru. Trebuie
să ne fie clar că, de-am dobândi toate bogăţiile lumii şi am uita de
mântuirea sufletului, viaţa noastră este egală cu zero (Marcu 8:37). Pe
uşa unei mănăstiri din Italia, un credincios a pus următoarele întrebări ca
să le dea de gândit credincioşilor: Este un singur Dumnezeu. Dacă eu
sunt în vrăjmăşie cu El, cine mă va putea scăpa din mâna lui? Un
singur suflet am. Dacă-l voi pierde, ce-mi va rămâne?
Destinul nostru veşnic va depinde de condiţia mântuirii sufletului
nostru când se va întoarce la Dumnezeu. E mare păcat să pierdem
vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte. Este important să ne curăţim
sufletul prin pocăinţă, să-l hrănim prin Sfânta Împărtăşanie, să-l
înviorăm cu rugăciunea şi să-l împodobim cu virtutea. Aşa făcând, ne
vom învrednici să auzim, într-o zi, cuvintele Domnului: FERICITĂ
ESTE CALEA ÎN CARE MERGI ASTĂZI, SUFLETE, CĂ S-A
GĂTIT ŢIE LOC DE ODIHNĂ! AMIN (Predici la duminicile de
28
peste an, Vestirea Evangheliei Mântuitorului, Dr. Irineu Pop

Bistriţeanul, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008).
Cine dintre Sfinţii lui Dumnezeu I-au slujit cu leafă? Cine a spus
vreodată: dacă nu primesc atâta pe lună, nu mai fac ascultare, sau
slujba cuvenită? VAI DE NOI! Vrea Hristos să ne dea raiul pentru
veşnicie, iar o floare din rai - după cum i-a descoperit îngerul
Domnului, Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos - este mai scumpă
decât toate avuţiile acestei lumi văzut, iar noi stăm să ne târguim, când
este vorba de mântuirea noastră şi de negrăita fericire a vieţii veşnice
(Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Parintele Cleopa
Editura Teognos, Cluj-Napoca, 2007)
Întrebări fundmentale
Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde
vin? Şi unde mă duc? Dacă vom căuta, în mod onest, răspunsul la
întrebările astea, inevitabil ne vom întâlni cu Hristos. Pentru că nu există
alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor
noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine.
Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent,
mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e
şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de
dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or, izvorul dragostei este
Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici
dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină,
din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât în
Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte
decât surogate şi atunci caută şi mai tare ( Extras din articolul: Director
de bancă, devenit călugăr).
Viaţa este Hristos

Aceste câteva frumoase versuri au fost scrise de un necunoscut:
Ce este viaţa? a-ntrebat un prunc, zburdând voios în aurita zi;
VIAŢA E JOC, DA, VIAŢA E JOC! a fost răspunsul ce auzi.
Ce este viaţa? a-ntrebat un om, prin arşiţă şi ploi trudind mereu;
VIAŢA-I CHIN, DA, VIAŢA-I CHIN! i-a spus durerea sufletului
său.
29
Ce este viaţa? zis-a un bătrân, privind în sus la cerul înstelat;

VIAŢA E IUBIRE, VIAŢA E HRISTOS! preaînţeleptu-i suflet a
cântat.
Omul şi nevoile sale

Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană şi
mijloace, frumuseţe şi condiţii de viaţă. Să-ţi iei doar cât îţi trebuie din
fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul
sălbatic nu mănâncă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl
limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decâ trebuie, de
exemplu, s-ar îngrăşa peste măsură şi l-ar mânca celelalte animale ale
pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Aşa şi omul, dacă se despovărează
cu mai mult decât trebuie, nu mai poate ţine pasul cu cei de alături pe
drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu
spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască
demn, pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat de toate
pentru asta, i-a pus la îndemână fructele şi tot ce este în grădina raiului
(Părintele Iustin Pârvu).
Omul întru Dumnezeu

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi de
aceea în fiecare om se sălăşluişte Dumnezeu. Omul de astăzi pune prea
mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri
false şi nu ştie să aleagă. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie
în sufletul său pentru că niciodată nu ştie când vine sfârşitul. Moartea nu
vine să ne întrebe ce vârstă avem sau dacă suntem pregătiţi ci vine să ne
ia.
Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spirituală în primul rând,
ca să simplifice viaţa, să înţeleagă ceea ce trăieşte. Omul vrea şi trebuie
să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentaţiile
sale. Omul care îşi face un scop în viaţă din a aduna averi şi bani, e un
om slab, e câştigat de diavol. După ce dobândeşte averi capătă frică să nu
le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al comorilor false
ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o
esenţă de viaţă, el păzeşte comorile false ale diavolului, astfel se pune în
slujba diavolului.
30
Dramele se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru

bani, pentru tot ce este material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare,
îşi piede valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă falsă.
Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte singur, el trăieşte mereu în
planul celuilalt. În momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii
şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini, suntem altceva. E o
stare care ne caracterizează pe noi românii.
Ce face marinarul în vreme de furtună? Pune mâna şi îi ajută şi pe
ceilalţi. Atunci, când ai necaz, trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai
de făcut. Cei care se apucă de băut, sunt slabi, de fapt ei caută un motiv...
În cădere omul îi poate atrage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt
atenţi, dacă nu sunt prudenţi, dacă nu bagă de seamă rapid răul şi
consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem
vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile
de a-l salva. Omul trebuie să fie fiinţa care simte durerea fratelui, a
aproapelui, bucuria fratelui... Omul nu evoluează în istorie, omul pare să
se degradeze. La începutul începuturilor omul a pierdut Raiul dar şi-a
păstrat sufletul, ruşinea faţă de propria goliciune, faţă de păcatul făcut,
faţă de fiinţele cele din jur.
Cea mai grea povară a vieţii

Sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un sens alungă orice
urmă de fericire. Povestea un tânăr că a întrebat-o pe o bătrână: Care
este cea mai grea povară a vieţii? Bătrâna i-a răspuns: Să nu ai de
purtat de grijă nimănui. Trebuie să ştim că cineva are nevoie de noi, că
încă mai producem ceva pentru omenire.
Oameni fericiţi
Istoria vorbeşte despre mulţi oameni care au râvnit, care au încercat
să câştige toată lumea. Sărmanul Alexandru Macedon a mărşăluit
continuu să cucerească regat după regat, cetăţi în şir, împărăţii după
împărăţii. La urmă a murit sub ameţeala alcoolului. Carol cel Mare a
râvnit şi el să aibă măcar Europa sub sceptrul său şi totul a fost o zbatere
zadarnică. Napoleon, împăratul Franţei şi-a făcut şi el visuri de a cuceri
întâi Europa şi după aceea restul lumii. A vrut să subjuge Anglia, dar a
fost bătut la Waterloo. A vrut răsăritul şi l-a înfrânt vântul, zăpada şi
îngheţul Rusiei. Câtă trudă, câtă pierdere de vieţi omeneşti! A cucerit
cineva lumea? Nu! Chiar şi cei mai cutezători aspiranţi la stăpânirea
31
lumii s-au prăbuşit în ruşine şi dezamăgire. Lumea nu a fost cucerită, dar

sufletul şi l-au pierdut.
FERICIŢI SUNT ÎNSĂ CEI CE CAUTĂ MÂNTUIREA LOR!
Toate de aur
Pe vremuri trăia în Frigia (Asia Mică) un om care avea o mină de
aur. Cu cât scotea mai mult aur din mină, cu atât iubirea sa faţă de acest
metal preţios creştea şi ea tot mai mult. Soţia sa îşi pusese în gând să-l
vindece pe soţul ei de această iubire de aur.
Într-o zi, pe când soţul ei a plecat de acasă, femeia a pregătit o masă
pe care totul era de aur, chiar şi în mâncare îi pusese aur. Venind acasă,
soţul a văzut masa încărcată cu aur şi aceasta i-a umplut inima de
bucurie. Flămând cum era de pe drum, a cerut să i se aducă mâncare. Dar
şi în mâncare era aur. Omul s-a uitat la mâncaare, a admirat-o de atâta
strălucire, dar nu a putut-o mânca şi a cerut să i se aducă mâncare
adevărată. Atunci soţia i-a spus: Dragul meu, acum poţi învăţa şi tu ce
înseamnă această goană după aur. Dacă nu aduni altceva decât aur,
poţi muri de foame. Tot aurul din lume nu este de folos ca să te sature.
Ce adevăr spune Biblia: Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina
lor va fi o dovadă împotriva voastră şi ca focul va mistui trupurile
voastre; aţi strâns comori vremea din urmă! (Iacov 5:3).
Să fii mereu în stare de veghe şi să te lupţi în permanenţă. Dar nu
spera să obţii prea multe pentru mântuirea ta, nici prin fapte, nici prin
valoarea sau calităţile tale. Numai mila lui Dumnezeu ne mântuieşte.
Împărăţia cerurilor nu este salariul pentru lucrarea noastră, ci harul
Domnului, Care a spus: când veţi face toate cele poruncite vouă, să
ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori
să facem (Luca 17:10).
Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos

Un creştin ortodox se mântuieşte numai dacă rămâne în legătură cu
Iisus Hristos. Această legătură se împlineşte prin Sfânta Împărtăşanie,
adică prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului nostru. Fără de
Sfânta Împărtăşanie, nimeni nu se poate mântui. A te împărtăşi înseamnă
a fi împreună cu Hristos, înseamnă a te asemăna tot mai mult cu El şi a
primi însuşirile Lui, pe care noi le numim virtuţi. Iisus Hristos este viu,
iar legătura creştinului cu El se realizează în timpul Sfintei Liturghii,
32
mâncându-L şi bându-L, în cel mai intens şi real sens al acestor termeni.

Nu avem un Dumnezeu distant, rece şi poruncitor, ci Unul pe Care Îl
primim în noi, pentru ca El să ne primească în Sine. Nici El nu se pierde
în noi, nici noi nu devenim ceea ce este El, ci realizăm o unitate infinit
superioară celei dintre mamă şi pruncul din pântecele ei. Oare nu de
aceea ne împărtăşim o viaţă întreagă, dar mai ales înainte de clipa morţii?
Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos. De aceea nu există
spaţiu şi timp în Rai, nu vom fi undeva lângă Dumnezeu, ci cu El şi
împreună cu El. Fără Împărtăşanie înseamnă fără Dumnezeu. Iar fără
Dumnezeu înseamnă iad. Deşi în această viaţă, fără Împărtăşanie
înseamnă moarte sufletească!
Mântuirea noastră trebuie să se săvârşească între frică şi nădejde.
Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, însă nici nu trebuie să
nădăjduiască peste măsură.
Existenţa sufletului
Sufletul are o existenţă proprie şi, din faptul că nu se vede în clipa
morţii, nu se poate trage concluzia că a încetat să mai existe, căci nici
vocea, nici mirosul, nici vântul nu se văd ci se simt cu alte simţuri. Şi
după cum existenţa lui Dumnezeu o înţelegem din măreţia operei Sale,
tot aşa şi existenţa sufletului o înţelegem din sentimentul religios,
raţiune, înţelepciune, virtute, însuşiri care îl ridică pe om către
Dumnezeu şi arată că sufletul este nemuritor şi va merge de unde a venit.
Dumnezeu nu poate fi nici văzut, nici pipăit ci simţit. De altfel şi
lucrurile din natură, ca suflarea vântului nu este văzută şi cu toate acestea
există. Dar dacă noi nu-L vedem pe Dumnezeu, Dumnezeu, Care este
pretutindeni, vede toate.
33

Scopul Vietii Crestinesti

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Scopul Vietii Crestinesti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Scopul vieţii creştineşti

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE

Ţelul vieţii credincioşilor creştini

acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi

CINE EŞTI, DE UNDE VII? TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,

Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne

Dacă privim în jurul nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că

Se vorbeşte astăzi de medic de familie şi de avocat de familie. De

Scuzele unor credicioşi cu privire la mântuire

► Inima mea este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci,

Râvna pentru mântuire

tâlharul de pe cruce s-a mântuit! Căutăm mântuirea? Foarte bine! S-o

Vorbe de duh despre mântuire

cunoştinţa adevărului să vină»“ (Rugăciune a Sfântului Vasile cel

► „Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să

7. Să sfinţim maşina cu care călătorim, pământul pe care îl

13. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii

17. Să dăm pomelnice la cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte

mi un bilet oriunde!“ Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog să vă

şi Dumnezeu, împăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul. Ori

Nimic nu e mai scurt ca viaţa, Nimic nu e mai trecător ca viaţa,

DOAMNE ATOTŢIITORULE PĂRINTE, FIULE VEŞNIC ŞI

Completare la cateheza „Scopul existenţei umane“

6. A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne

14. A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pământ

Ce trebuie să facă un creştin ortodox

18) şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să plângă pentru păcatele

● Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi sufleteşte şi să

Când omul foloseşte anafură şi aghiasmă, nu se apropie de el duhul

Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea,

de vânt a răsturnat barca. Vâslaşul l-a întrebat pe filosof: - Ştii să

Gândeşte la acestea în fiecare zi şi nu te îngriji de nimic în afară de

Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii

cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se

Suflă vântul contra noastră, suflă ne-ncetat,

Piedicile din calea mântuirii

războindu-se prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde

Grija pentru suflet

gustăm o desfătare nemărginită la sânul Său părintesc. De nu vom face

peste an, Vestirea Evangheliei Mântuitorului, Dr. Irineu Pop

Viaţa este Hristos

Ce este viaţa? zis-a un bătrân, privind în sus la cerul înstelat;

Omul şi nevoile sale

Omul întru Dumnezeu

Dramele se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru

Cea mai grea povară a vieţii

lumii s-au prăbuşit în ruşine şi dezamăgire. Lumea nu a fost cucerită, dar

Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos

mâncându-L şi bându-L, în cel mai intens şi real sens al acestor termeni.

S-ar putea să vă placă și