Sunteți pe pagina 1din 40

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Username / Parola inexistente


email Login Am uitat parola x Creaza cont nou

Home
Administratie Arta cultura Biologie Casa gradina Diverse Economie Geografie Gradinita Istorie Jurnalism Limba Literatura romana
Carti Fabule ghicitori Gramatica Poezii

Exploreaza

Upload

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST


Carti
Hotel Anna Targu Jiu Only the best for our guests Quality and comfort www.hotelanna.ro Hotel Class Ploiesti Organizam mese festive. Hotel Class Ploiesti www.hotelclass.eu regim hotelier cluj de la 89 lei/zi, zona centrala apartamente in constructii noi www.regim-hoteliercluj.ro

Coperta: VERONICA ELISABETA DUMITRACHE Fotografii din albumul autorului Imaginea de pe coperta: Strunga Galbenelelor de pe valea cu acelasi nume din Bucegi Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI EDITURA SPORT TURISM BUCUREsTI, 1981

Romania Live Meteo Live webcams Harta Romania Televiziuni Ziare online
romanialivewebcam.blogspot.com

NICULAE BATICU

accommodation bucharest cazare ieftina conditii 3 stele oferte speciale in weekend


www.booking-hotel-bucharest.com

Management Medicina Personalitati Profesor scoala Sociologie Stiinta Tehnica mecanica Timp liber

AMINTIRILE UNUI ALPINIST


Alpinismul este o forma de viata, o filozofie de viata". Reinhold Messner n alpinism, ca si n oricare alt sport, nu exista minuni. Talentul, experienta, tehnica si antrenamentul constituie cele mai valoroase chei ale succesului". Lionel Terray

Urlaub2010 schon gebucht? Jetzt schnell buchen sonst sind die besten Hotels ausgebucht!
www.Ab-in-den-Urlaub.de/ab-99-Euro

ALTE DOCUMENTE
Vol.20 Disparitia confidentului POVESTEA LUI LOBO sI A LUI FOFO, FECIORII ZMEULUI ZMEELOR Ciuma - Albert Camus O SANSA FORMIDABILA ISTORICUL UNEI FAMILII OARECARE

PREFA
Marturisesc ca, nainte de a scrie aceasta prefata, am citit cu mult interes si multa placere textul acestor Amintiri. Snt convins ca si generatiile mai noi de alpinisti din tara noastra vor manifesta acelasi interes si vor simti aceeasi placere la lectura cartii care apare acum.

ANI DE STUDIU n general, amintirile pe care le evoca cineva prezinta n primul rnd interes istoric si acest INCHISOAREA MILITARA TORGAU interes este cu att mai mare, cu ct autorul lor a avut o participare mai activa la evenimentele pe care le evoca. Amintirile lui Baticu se refera la o perioada n care alpinismul romnesc a facut SPITALUL SF progrese uriase, ajungnd la nivelul alpinismului din tarile cu veche traditie n acest domeniu. La realizarea acestor progrese autorul acestor amintiri a adus o contributie hotartoare; de aceea ele prezinta atta interes. Evident, procesul de modernizare a durat un numar de ani si el continua sa se desfasoare si astazi. Dar, daca mi s-ar cere sa fixez o data de nastere fazei noi n care a intrat alpinismul romnesc, as alege data de 20 octombrie 1935, cnd N. Baticu, nsotit de Dan Popescu si Ion Trandafir, au escaladat pentru prima oara peretele Galbenelelor. Este impresionant modul simplu, fara emfaza, n care Baticu povesteste aceasta realizare remercabila pentru vremea respectiva.
Dar Amintirile lui Baticu nu prezinta numai interes istoric. Sa-mi fie ngaduit sa evoc si eu aici amintiri din vremea tineretii ndepartate, cnd ascultam cu nesat, mpreuna cu fratele meu, fie pe inginerul Nestor Urechia, fie pe tipograful Vasile Teodorescu, fie pe vnatorii de capre Niculae Butmaloi sau Niculae Gelepeanu, cum si depanau amintirile. Din povestirile lor capatam nu numai date de interes istoric privind modul cum se mergea la munte la nceputul secolului nostru, ci si informatii pretioase privind locuri care ne erau necunoscute; am folosit din plin aceste informatii pentru propria noastra activitate turistica. La fel, din lectura Amintirilor lui Baticu se pot extrage informatii foarte precise cu privire la anumite trasee n munti. Este drept ca astazi exista carti n care snt descrise multe trasee, dar nu o data, citind astfel de descrieri, am avut impresia ca autorul nu cunoaste traseul dect din auzite. Mai mult dect att, autorul Amintirilor detine informatii cu privire la tehnica moderna a alpinismului. Ar fi de dorit sa avem si n romneste, asa cum exista si n alte limbi, un manual de tehnica alpina. Cine altul dect Baticu este mai calificat sa scrie un astfel de manual ? El a nvatat aceasta tehnica n Italia si n Austria n anii 1937 si 1938. Este drept ca un astfel de manual nu nlocueste nvatamntul practic, asa cum a fost el predat de catre Baticu n scolile din Bucegi si Piatra Craiului n anii 1938 si 1939. Aceste scoli, initiate, organizate si conduse de Baticu, au avut un rol deosebit de important n evolutia alpinismului romnesc catre faza lui moderna. n fine, Amintirile lui Baticu mai au si un alt aspect, care mi se pare a fi cel mai pretios: din ele se desprinde o anumita atitudine, sa-i zic morala, fata de munte si fata de mersul la munte, indiferent de gradul de dificultate a traseului parcurs. Muntele trebuie iubit si respectat; trebuie iubit ca cel mai statornic prieten si trebuie respectat, fiindca poate deveni un dusman de temut, nca n Cuvntul autorului, Baticu scrie: cartea este o suita de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele...". n alta parte scrie: ...tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cu gnd sa ajung vedeta, sa ma afirm n fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile ntlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste catarare. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui sa o aiba oricine merge la munte...". Mai departe, citim urmatoarea fraza: Azi continuu sa merg, mai ncet si mai jos, pe la poalele lor (ale muntilor) cu aceeasi dragoste ca n trecut". n afara de un pic de melancolie, senina dealtfel, pe care mi-a provocat-o citirea acestei fraze, ea mi-a amintit si de un pasaj pe care l-am ntlnit n cartea alpinistului italian Guido Rey despre muntele Cervin (sau Matterhorn, cum i se spune de locuitorii din versantul elvetian). El povesteste cum, poposind cndva mpreuna cu ctiva colegi pe o poteca de la poalele Corvinului, a vazut n departare un drumet singuratic, cu parul carunt, care mergea ncet pe poteca si se oprea din cnd n cnd pentru a-si ndrepta privirea catre falnica piramida a muntelui. Cnd drumetul s-a apropiat la o oarecare distanta de grupul care poposea, unul dintre membrii grupului l-a recunoscut si a soptit celorlalti: este Whymper !" Cnd drumetul a trecut pe lnga grup, toti s-au ridicat n picioare si au salutat cu adnc respect pe cel care pusese primul piciorul pe vrful Cervinului. As dori ca si alpinistii nostri din generatia mai tnara, cnd ntlnesc un drumet singuratic, care se plimba pe la poalele muntilor si si ndreapta adesea privirile spre culmile pe care cndva s-a catarat, sa salute cu tot respectul ce i se cuvine pe cel care a facut atta pentru propasirea alpinismului romnesc, pe alpinistul Nicolae Baticu. serban iteica

CUVNTUL AUTORULUI
Asa cum lasa titlul nsusi sa se nteleaga, Amintirile unui alpinist este o carte de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele, a visat, nca din tinerete, sa-i cunoasca tainele. Asemenea pasiune, asemenea vis au devenit apoi o obsesie; o obsesie pentru frumusetea peisajului montan, n general, dar, mai cu seama, pentru riscul oferit de goliciunea stncilor, pe care numai ndraznetii le pot iubi, n perseverenta lor de a cuceri inutilul". Cartea este, n primul rnd, o marturisire despre aceasta pasiune, alpinismul, cataratura pe stncile dure ale Carpatilor nostri, ale Dolomitilor italieni si ale masivului Wilder Kaiser din Austria. n paginile ei se povestec ntmplari reale petrecute pe munte n decursul ctorva decenii, cnd semnatarul rndurilor de mai jos s-a straduit, alaturi de altii, sa determine o opinie, o atitudine ntr-o vreme de pionierat n tara noastra. Cititorii vor afla, ntre altele, despre ctiva din cei mai buni alpinisti ai nostri, despre modul de organizare si succesele Clubului alpin romn, dar si despre dificultatile nceputului, despre erorile si accidentele dintr-un timp al cautarilor. Vor afla, totodata, si vor aprecia ei singuri care a fost rolul autorului n efortul colectiv de nvatare si aplicare a cuceririlor tehnicii moderne de cataratura n Carpatii romnesti. Evocarile mele le doresc obiective, capabile sa prezinte adevarul despre framntarile, aspiratiile si realizarile concrete ale confratilor mei, alpinistii, ntr-o epoca n care tineretea ma ajuta sa fiu eu nsumi n plutonul fruntas". Citindu-mi amintirile, turistii, alpinistii, toti marii ndragostiti de muntii nostri, de istoria cuceririi lor, se vor convinge, snt sigur, ca n prea putinele carti

1 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

www.cablecom.ch

aparute pna acum nu s-a spus nca totul. Au fost aproape date uitarii cu mici exceptii (volumele 80 de trasee turistice n Muntii Bucegi de Alexandru Beldie, Bucuresti 1968, Trasee alpine n Carpati de Walter Kargel, Bucuresti 1976, si Calatorie prin vreme de Valentin Borda, Bucuresti 1979, ca sa nu mai vorbim de cele cu totul date uitarii nca de acum 70 de ani: Din plaiul Pelesului de Ion G. Babes, Bucuresti 1893, Sinaia si mprejurimile de Al. G. Galesescu, Bucuresti 1903, sau cele ale arhimandritului Nifon) momentele initiale, istorice, ale cuceririi muntilor Romniei sau alte realizari prestigioase ale romnilor, cum snt urcusul pe Monch, n 1855, al Dorei d'Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica) ori cel din 2 octombrie 1877, pe Mont Blanc, al lui Radu Porumbarii. Iata de ce mi place sa cred ca paginile de acum aduc un plus de informatie, ca, dincolo de evocarile privind implicarea nemijlocita a autorului n evolutia alpinismului n Carpati, ele fac loc reamintirii unor secvente intrate n umbra, unor nume de precursori care vor trebui sa figureze n galeria de aur" a deschizatorilor de drumuri. Alpinismul, urcusul pe vai prapastioase, cataratura pe stncile golase, escaladele temerare n conditii de iarna aspra, cu zapada abundenta si gheata, au n tara noastra traditii destul de glorioase. A sosit vremea sa le facem publice, n toata lumina lor adevarata. Tot asa cum a sosit momentul elaborarii istoriei turismului si alpinismului din Romnia. Cteva secvente ale acestei istorii vor putea fi nchegate, mi place sa cred, si pe baza evocarilor din modesta mea carte. As fi bucuros daca credinta mea de acum si-ar gasi ecou n inimile cititorilor ndemnndu-i, macar pe ctiva dintre ei, sa porneasca pe drumul greu dar si frumos al cercetarii, al scoaterii din anonimat a faptelor si evenimentelor de rezonanta din istoria alpinismului nostru. Ele s-ar adauga, ca o contributie a trecutului, Ia sirul de ntmplari, fapte si evenimente ale ultimilor decenii, att de bogate si n domeniul caruia i se circumscriu amintirile mele. NICULAE BATICU

Unbeschwert im Internet surfen mit cablecom!

Mehr Informationen www.vistaprint.ch

CU PRIETENII N MICILE EXCURSII


29 iunie 1929 a fost ziua cnd am facut primul drum pe munte. Pna la aceasta data efectuasem cu scoala, cnd aveam 1415 ani, doua excursii: una la CalugareniOltenitaTurtucaia si a doua la TrgovistePitestiCurtea de Arges. Am calatorit o parte din drum cu trenul, o parte cu furgoane militare si am ramas cu amintiri, mi aduc aminte, ntre altele, ca asa cum stam rezemati de partile laterale sau de fundul furgonului, furati de frumusetea privelistii, noi, copiii, nu am observat ca anumite proeminente de pe locurile pe care ne rezemam ne rodeau pantalonii. Aceasta s-a vazut abia acasa, binenteles, nu de noi, ci de parinti... Mai retin ca, de la Curtea de Arges, profesorul ne-a aratat, spre miazanoapte, n departare, la orizont, niste pete mari, albe, parca atrnate de cer, spunndu-ne ca snt Muntii Fagarasului acoperiti de zapada. Despre munte nu stiam dect ca este o ridicatura de pamnt", cum ni se spusese la scoala, nct, atunci, n-am nteles cum putea fi el acoperit de zapada, de vreme ce acolo, pe locul unde ne aflam noi, nu era zapada, ci soare si iarba nverzita ! Cnd m-am facut mai mare, de 17 ani, si cnd dobndisem oarecare independenta, mpreuna cu diferiti prieteni, colegi de scoala sau de serviciu, mergeam n excursii n jurul capitalei, la paduri sau la manastiri, pe la Pantelimon, Cernica, Pasarea, Branesti, Veresti, Comana, Gradistea, Ciorogrla si n alte parti. Ca bucurestean, nascut n strada Orzari si locuind pna la vrsta de treizeci de ani n acelasi cartier, vizitam des padurile Pantelimon, Cernica, Pasarea si Branesti, fiindca erau mai aproape de mine. Mergeam pe jos, cu bicicleta sau, arar, cu trenul, la clasa a IV-a, caci exista la tren si clasa a IV-a, formata din vagoane de marfa acoperite, cu banci n interior. Pretul, de persoana, era pe jumatate dect la clasa a III-a. Faceam aceste excursii pe jos, n majoritatea cazurilor, parcurgnd uneori chiar si 70 kilometri, pna la Fundulea si Bel-ciugatele, dus-ntors n aceeasi zi. mi placea sa privesc frumusetile peisajului, sa simt aerul proaspat al diminetilor si roua cmpului, sa ma bucur de primele raze ale soarelui sau de linistea nserarilor. Cu trenul mergeam la Veresti, Comana sau Gradistea. Pentru aceste excursii mi procurasem si un oarecare echipament: bocanci, pantaloni ofiteresti", jambiere, pulover, sapca si altele. Hrana, cteodata, mi-o luam de acasa. De cele mai multe ori, nsa, cumparam de-ale mncarii de prin locurile prin care ma purtau pasii de flacaiandru. Plecam cu prietenii, dimineata n zori, duminica sau n zile de sarbatoare, din bariera Vergului, azi Piata Muncii, unde aveam cu totii punctul de ntlnire. Atunci, pe soseaua Mihai Bravul, n zona barierei Vergului, nu existau case dect pe partea dreapta, adica nspre oras. Locului i se spunea bariera" fiindca se gaseau acolo o ghereta, o cismea si o Crciuma, a lui Nita Georgescu. Carele taranesti, din judet sau din alte parti, daca veneau n Bucuresti prin aceasta bariera, opreau la ghereta si stapnii lor plateau o taxa de intrare, apoi adapau caii la cismea si se opreau la circiuma, sa se cinsteasca ori chiar sa ncheie trgul", daca li se iveau cumparatori n cale. Asemenea bariere" functionau la toate intrarile n Bucuresti, ca si n alte orase ale tarii. Obiceiul era vechi si se pastrase pna trziu. Din bariera Vergului pornea, catre rasarit, soseaua Vergului, azi bulevardul Muncii. soseaua" se gasea n stare deplorabila, cu hrtoape, nu avea trotuare, iar cnd ploua apareau ndata baltoacele mari si nspaimntatoare. Pe stnga soselei, cum ieseai din Bucuresti, se afla o plantatie cu duzi, frumos amenajata, cu alei drepte, sadita pentru azilul Vatra luminoasa", unde cineva a avut ideea sa faca si o crescatorie de viermi de matase. Mai departe, tot pe partea stnga, se vedea o casa cu etaj, darapanata, o vie americana" si o groapa de unde se scotea nisip pentru constructii. Pe dreapta soselei, nici o cladire, nici o gospodarie mai acatarii; o singura ulita doar ducea prin praf ori prin noroaie, n functie de anotimp, la cteva cocioabe, ntr-o suburbie numita Catelu". Mergnd mai departe pe sosea, ntlneai un loc unde pamntul, dupa ploaie, cnd ncepea sa se usuce, avea o culoare albicioasa. Era, probabil, rezultatul prafului de ciment de la Fabrica Titan, din apropiere, praf care se depunea peste tot. Locul respectiv se numea Balta Alba, deoarece, cnd ploua, aici aparea o balta mare. Astazi, numele Balta Alba a fost mprumutat de noul cartier ce s-a construit n zona aceea, un cartier cu blocuri moderne, dar parca nghesuite, un oras n marele oras, totusi frumos. n continuare, pe soseaua Vergului, puteau fi vazute Fabrica de caramizi Rosca si Fabrica de ciment Titan, iar mai ncolo trecea linia ferata Bucuresti Obor Oltenita. Azi, din soseaua Vergului a mai ramas, ca amintire, o bucata aflata n partea terminala. Mai trziu, n bariera Vergului, pe stnga soselei Mihai Bravul si pe stnga soselei Vergului, s-a ridicat un nou cartier, al mproprietaritilor de razboi, numit Parcul Calarasi. n continuarea parcului s-au construit Asezamintele Sfnta Elena", spital care a functionat sub conducerea doctorului Gomoiu. Duminica dupa-amiaza, la Asezaminte se tineau sezatori culturale pentru populatia din cartier, mi amintesc ca noi, tineretul", am nfiintat un cerc cultural numit Vergul", n cadrul caruia dadeam spectacole ce aveau loc n sala de box, din strada Claudiu, a maestrului Jean Constantinescu. Noi eram artistii" si tot noi suportam cheltuielile pentru scena" ! Dupa o iarna de activitate culturala, n primavara, cnd vremea a redevenit frumoasa si nimeni nu mai venea la spectacole, am nfiintat clubul de fotbal Vergul", care a functionat multi ani. Pusesem ochii pe groapa de nisip, care mai apoi a ajuns groapa de gunoi, vroind sa facem din ea un stadion asemanator cu Velodromul" din soseaua stefan cel Mare, azi Dinamo". Consideram ca malurile" gropii formau tribune naturale, necesitnd doar putina amenajare. Din pacate, demersurile noastre pe la sectorului II Negru n-au gasit nici un ecou, asa ca n-am avut de ales, dect sa jucam fotbal pe unde apucam. Tot n bariera, unul din feciorii crciumarului Nita Georgescu, pe nume Mitica Georgescu, a deschis renumitul depozit de vinuri Valea mieilor". Pe dreapta soselei Vergului, Juliu Meinl, prin reprezentanta sa din Romnia, deschisese un magazin cu produse de cafea si un depozit. La capatul ei, soseaua Vergului se ntlnea cu soseaua Pantelimon, care ncepea din Obor si continua pna n comuna Pantelimon. Comuna Pantelimon, suburbie a Bucurestilor, avea un spital de boli pulmonare, crciumi si o biserica, unde slujea popa Metru". I se spunea asa fiindca era foarte mic de statura. Asezarea avea case scunde. Locuitorii ei se ocupau cu agricultura si cu ngrijirea vitelor de lapte. Cstigau bine de pe urma vnzarii laptelui proaspat. Pentru a se crea conditii de aer necesare bolnavilor pulmonari din Pantelimon, pe locul din spatele spitalului au fost plantati brazi, realizndu-se, practic, un parc cu alei frumoase. Parcul acesta, cu timpul, a capatat numele de Padurea sau Parcul Pantelimon, ntr-o vreme, n mijlocul brazilor, s-a naltat chiar un restaurant, avnd ca proprietar pe un macedonean, Atanasiu, Pe sub arborii din Padurea Pantelimon crestea iarba, care i mbia pe bucurestenii din apropiere sa vina duminicile sau n zile de sarbatoare sa petreaca aici ceasuri ntregi, la padure". La sarbatori mai mari veneau mahalagii" (asa erau numiti locuitorii din marginea Bucurestiului) n camioane ncarcate ochi". Veneau n ele familii ntregi, cu mic, cu mare, si aduceau fripturi, cozonaci, damigene cu vin si sticle cu tuica. Unii purtau cu ei gramofoane sau patefoane. Se auzeau acolo cntece vechi, imprimari cu coana Chirita" sau cu tangouri moderne. Nu lipseau nici tarafurile de lautari, nici cobzarii singuratici... Negustorii pricopsiti soseau la Pantelimon n trasuri, n timp ce patronii Crucii de piatra" veneau n cupeuri elegante, trase de cai focosi, cu pneurile de la roti vopsite n alb. Vizitiii erau mbracati n catifeluri cu zorzoane, aveau joben pe cap si manusi albe pe mini. Aveau un bici lung, hamurile cailor erau lacuite, iar cataramele de alama erau date cu Amor", stralucind de parca erau din aur pur. Padurea era vizitata si de tineri ndragostiti, care cautau locuri mai retrase, pentru o mbratisare sau un sarut. Nu se cadea sa se faca aceasta n public. Era o anumita decenta. Peste tot domnea o atmosfera de voie buna. n timp, cineva a dat ordin ca aceasta padure sa fie taiata. n locul ei a crescut, mai trziu, o vegetatie salbatica de foioase, n care nu mai poti sta, ca pe vremuri, din cauza omizilor. Au disparut brazii si, odata cu ei, farmecul padurii de alta data. Acum, cu asanarea lacului, n-ar fi rau daca s-ar replanta brazii. S-ar realiza, astfel, nca un parc de agrement att de necesar bucurestenilor. La Cernica, unde mergeam de obicei cu bicicleta, nu exista strandul de acum. Se vizita doar manastirea. Firesc, aici atmosfera era mai sobra, dar dupa slujba religioasa oamenii mai treceau si la cele lumesti. Cumparau vin bun de la calugari si mergeau n partea din spatele gradinii actuale, nspre lac. Acolo, sub batrnii stejari, monumente ale naturii, erau ntinse mesele direct pe iarba. Petrecerea se desfasura fara taraf de lautari si fara cobzari. Spre deosebire de Cernica, care era manastire de calugari, Pasarea era manastire de maici. Excursiile la Pasarea decurgeau ca si la Cernica. Totusi, mi aduc aminte ca aici, la Pasarea, padurea fiind mai mare dect la Pantelimon sau Cernica, primaria orasului Bucuresti construise un loc de agrement, cu o cabana. I se spunea Parcul Pustnicul, iar eu si prietenii mei ma simteam bine acolo de fiecare data cnd l vizitam. Era frumos si era liniste chiar n zilele de mare aglomeratie. La Veresti sau la Gradistea mergeam pentru baie si soare. La Veresti satenii erau pudici, se scandalizau cnd ne vedeau scaldndu-ne n costume de baie. Ziceau ca le stricam femeile si fetele. Uneori, taranii chiar ascundeau hainele celor ce intrau n apa, ca sa-i determine sa nu mai vina acolo. Altminteri, erau oameni de treaba, ospitalieri. Grupul nostru tragea, de obicei, la o familie, care totdeauna ne primea cu voie buna, cu lapte proaspat, cu mamaliguta facuta n ceaun, cu oua-jumari cu ceapa prajita. Nu lipsea de la masa nici traditionalul pui cu mujdei de usturoi, cum nu lipsea cte o tuiculita de pruna sau un pahar de vin, bun, de buturuga". Satul, prin asezarea sa, putea deveni un punct turistic, dar locuitorii lui nu ntelegeau acest lucru. Aveau bunastarea lor, cu gospodarii si copii.

Jetzt 250 Visitenkarten plus Etui GRATIS!

Mehr Informationen www.mcshave.ch

Gillette Rasierklingen bis zu 40% Discount!

Mehr Informationen

MUNTELE
Anii au trecut, mprejurimile Bucurestiului, mai ales cele apropiate de cartierul unde locuiam, le frecventam, cu prietenii, de primavara pna toamna trziu. Ma ndragostisem de ele, de padurile lor, de ochiurile de apa ce le nveseleau, de manastiri. La sfrsitul lunii mai sau nceputul lunii iunie 1929, nu-mi amintesc exact, colegul meu de birou, Gogu Ionescu, a facut prima lui excursie pe munte. Entuziasmat, cnd s-a ntors, mi-a povestit despre frumusetile vazute. Pe loc, am hotart sa facem mpreuna o excursie asemanatoare. Am stabilit sa plecam la data de 29 iunie 1929, caci se ntmplase sa avem atunci doua zile si jumatate libere. Gogu mi-a spus ca ascensiunile la munte nu snt ca plimbarile pe care le faceam noi la ses, n jurul capitalei. De aceea, ne-am pregatit rucsacul cu alimente, mbracaminte mai groasa, pentru vreme buna si pentru ploaie, si, astfel echipati, n dupa-amiaza zilei de 28 iunie am plecat din Bucuresti. Am cumparat bilete dus-ntors, pe distanta BucurestiBusteniBucuresti. n tren[1], am mai ntlnit un fost coleg de scoala, Traian Ionescu. Mergea sa se ntlneasca cu fratele sau, Nicu, aflat la Casa Pestera[2] din Bucegi. Traian era un turist experimentat. Avea la activ nenumarate excursii. Pe drum el a evocat, pentru noi, cteva din ntmplarile traite n drumurile pe munte, care mi-au aprins imaginatia si mi-au accentuat dorinta si nerabdarea de a ajunge ct mai repede la Busteni. Dealfel, ascultndu-l vorbind, ma trezeam ca privirile mi aluneca des de pe chipul povestitorului dincolo de fereastra compartimentului, cautnd curioase, n zare, muntii, nainte de a ajunge la Cmpina, mi s-a parut chiar ca-i vad aievea. Cum nu eram sigur, am ntrebat: Gogule, aceia snt muntii ? Nu, ceea ce vezi tu snt dealurile. Pna la muntii adevarati mai avem de mers, a fost raspunsul. n seara aceea n-am vazut muntii, deoarece, ndata dupa Cmpina, a nceput sa ploua marunt. Dealurile, ntinse de o parte si de alta a caii ferate, mi strneau si ele interesul. Spre dreapta, pe la Breaza, am zarit, prin pnza deasa a picurilor, primii pereti" de stnca din gresie; curioasa conformatie, rotunjita. Pe stnga ne nsoteau dealuri mpadurite. La Comarnic, prin cosurile Fabricii de ciment ieseau fumul si praful albind acoperisurile caselor si frunzele copacilor. n drumul sau, trenul trecea, n acest defileu, peste mai multe poduri si prin mai multe tuneluri[3]. n continuare, prin ceata, am vazut o multime de stnci spalate de ploaie. Muntii,

2 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

asa cum mi-i nchipuisem eu, nu voiau sa se arate deloc, i banuiam aproape, aproape de tot, dar nu mi se nfatisau privirilor, nici la Sinaia n gara, nici la Busteni, unde am ajuns seara trziu. Aici, dupa ce am gasit repede o gazda pentru nnoptare, am facut o tura prin sat, ntre strada Valea Alba si Fabrica de hrtie. Traian Ionescu, erijndu-se n postura de ghid, ne-a dat cteva informatii despre localitatea n care eu venisem atunci ntia oara. Pe strada principala, pe care tocmai ne plimbam, mbracati toti trei n tinuta de alpinisti", se afla restaurantul Oancea, cel mai renumit si cel mai elegant local din statiune. Avea si o terasa acoperita, o veranda, nspre fabrica, pe partea dreapta, peste drum de gara, functiona magazinul Pandelescu bacanie, fierarie, cofetarie si restaurant. Mai la vale, n aceeasi directie, se naltau cladirile domeniilor regale. Biserica Domneasca reprezenta un deosebit interes pentru vilegiaturistii acelor vremi. Primaria era pe atunci pe locul unde se nalta astazi restaurantul Caraiman. n spatele ei si n vecinatatea casei profesorului Gheorghe iteica[4] se afla jandarmeria. Piata[5], n forma semirotunda, avea vreo douasprezece compartimente", din care patru functionau ca macelarii. Hotelul si restaurantul Caraiman, transformate azi n spital, se gaseau ceva mai jos de piata. Lnga Fabrica de hrtie si celuloza a fratilor Karol si Samuel Schiel[6] se nalta cel mai elegant hotel, Marasesti, al lui Aldea. Pe partea stnga a drumului, n portiunea situata ntre Valea Alba si fabrica, am ntlnit gara si monumentul eroului Musat[7] monument ridicat n cinstea eroilor din Busteni cazuti pe front n razboiul din 19161918 magazinul de coloniale si restaurantul Iancu stefanescu (acesta nchiria si camere de dormit), restaurantul Popescu si complexul Ursul" al fabricii de hrtie, cu restaurant, cinematograf, cooperativa si sala de bal. Cnd am descins" noi n Busteni, sezonul abia ncepuse. Satul-statiune climaterica si astepta Vilegiaturistii. Noi am mncat la restaurantul Popescu, n centru. Popescu avea n concesiune si cabana de la Gura Dihamului. Gazda de noapte ne-a fost Iancu stefanescu, care avea doi feciori, Nelu si Gica, mai mici dect mine, cu care, mai trziu, m-am mprietenit. Nelu a murit n al doilea razboi mondial. Casa unde am dormit atunci mai dainue nca, dar are o cu totul alta destinatie. Ea a jucat un rol important n dezvoltarea turismului si alpinismului n Busteni si, n general, pe Valea Prahovei, deoarece multi pionieri ai acestor frumoase ndeletniciri au gasit la nea Iancu un adapost confortabil, curat, la un pret acceptabil si o ospitalitate deosebita. Iancu stefanescu a fost membru al Societatii anonime Hanul drumetilor si al Turing Clubului Romniei. Sotia sa, doamna stefanescu, era din Sacele, iar nea Iancu dintr-un sat de pe Ialomita. Se stabilisera n Busteni de tineri, cu gndul sa-si faca un rost n viata. Nu-mi dau seama de cstigurile pe care le-au realizat de pe urma restaurantului si a magazinului de coloniale. stiu, n schimb, ca amndoi au fost oameni tare muncitori si cumsecade. Noaptea am dormit bine. M-am trezit din somn la strigatele lui Gogu Ionescu: Nae, vino repede sa vezi muntele. Nu mai ploua. Curnd va rasari soarele. M-am sculat si am alergat la fereastra verandei de la etaj. Panorama din fata ochilor mi-a nabusit aproape respiratia. Cerul era senin, atmosfera clara, pura, ca dupa ploaie. Chiar n dreptul ferestrei, unde stateam parca nmarmurit, se nalta Caraimanul cu Crucea eroilor[8]. n dreapta Costila. n stnga Jepii Mici si claile" sale. Acolo n stnga, n saua ce uneste Jepii Mici cu Jepii Mari, mi s-a spus ca se afla cantonul Jepi. Acolo trebuia sa ajungem... Nu-mi venea sa ma desprind de la fereastra. Niciodata nu-mi imaginasem ca asa arata muntii, cu paduri imense asezate n terase, ca-ntr-un amfiteatru, cu pereti de stnca verticali, uneori crenelati, si cu vrfuri semete. Ei erau att de aproape de mine, nct aveam credinta ca, daca as deschide fereastra si as ntinde mna, i-as putea pipai. Le-am si marturisit parerea mea celorlalti doi tovarasi de excursie. Nu-i chiar asa ! m-a contrazis Traian Ionescu. Ai sa te convingi singur curnd... URCUsUL PE DRUMUL SCHIEL[9] - URLTORILOR Pna la urma mi-am desprins privirea de peisajul acela uluitor, nemaivazut vreodata n viata mea. Prietenii mi strigau ca trebuie sa ne grabim, asa ca m-am mbracat, am mncat si am plecat din casa primitoare a lui nea Iancu. Am luat-o pe lnga Fabrica de hrtie, pe strada Industriei de azi, La capatul ei, cnd am intrat n padure, am lasat la dreapta poteca ce duce pe Valea Jepilor si am continuat, pieptis, catre cantonul Jepi, pe poteca marcata atunci cu banda neagra orizontala[10]. Conducerea grupului a fost asigurata de Traian Ionescu, cel mai experimentat dintre noi. Drumul pna La gratar"[11] unde se adunau apele captate la cascada Urlatoarea, si care veneau pe un uluc de lemn, cu cele cobornd din Valea Jepilor, tot pe un uluc, mergnd apoi mpreuna, prin conducta, la fabrica a fost primul meu contact cu panta. La gratar, am luat o gura de apa rece si, dupa ce am schimbat cteva vorbe cu paznicul de acolo, am plecat mai departe spre Vinclu", Poteca a nceput sa devina mai domoala. Am trecut pe sub linia funicularului. Am traversat Valea Seaca dintre Clai sau Valea Seaca a Jepilor, cum i se mai spune, si ne-am apropiat din nou de funicular, ajungnd, n sfrsit, la Vinclu"[12]. Am trecut pe sub sopronul care adapostea Vinclu", am salutat paznicii ntlniti si am continuat urcusul. Abia am facut ctiva pasi, cnd Traian Ionescu ne-a aratat, n stnga, o potecuta, explicndu-ne ca ea duce la cascada Urlatoarea, care este formata din apele izvoarelor aflate chiar sub noi, n stnga, din cele ce izvorasc dintre bolovanii din Valea Comorilor si din apele Urlatorii Mici[13], care-si au sorgintea la acelasi nivel ca si cele din Valea Comorilor. Toate aceste ape, a precizat ghidul" nostru, se unesc deasupra unei stnci si, mpreuna, se varsa suvoaie nspumate de la naltime", formnd cascada. Tot din acel loc, pe vremuri, ne-a spus Traian, se deschidea, pe dreapta, o potecuta ducnd la Banca reginei"[14], potecuta care ntre timp se stricase si a fost acoperita de vegetatie. De la Vinclu", poteca urca n panta usoara si, dupa aproximativ 150 de metri, ajunge pe firul Vaii Comorilor. Trecnd de firul Vaii Comorilor, Traian ne-a atras atentia asupra unui imens perete ce sta amenintator deasupra noastra, explicndu-ne ca este peretele sudic al Claii Mari. Din Valea Comorilor, am luat-o la stnga, pe fata nord-estica a crestei ce separa cele doua vai, Am mers ce am mers si cnd a trebuit sa ocolim iarasi spre dreapta, am lasat, n stnga, pe creasta, un pilon al funicularului, cel de jos, de la marele balans". Am continuat urcusul pe noua serpentine inegale, cea mai mica avnd cinci metri lungime, pe fata sudica a crestei ce separa cele doua vai, si am ajuns n firul Vaii Urlatoarea Mica. Celor noua serpentine le-am spus mai trziu serpentinele rosii", datorita frunzelor de fag ce le acopera toamna si care au culoarea rosie. Valea Urlatoarea Mica ne-a spus iarasi Traian si are obrsia n coama muntelui Jepii Mici, o deschidere n forma de evantai, iar Valea Urlatoarea Mare n muntele Jepii Mari. Din locul unde ne aflam, am observat ca, mai sus, pe fir, valea se mparte n doua: spre dreapta Valea Urlatoarea Mica, iar spre stnga sistoaca Schiel, pe care urcau sau coborau turistii si cantonierii iarna si primavara, cnd serpentinele erau acoperite cu zapada. Noi am plecat mai departe, lund-o spre stnga, urcnd patru serpentine situate pe fata Crestei Urlatorilor si traversnd apoi Vlcelul Crestei Urlatorilor. Am trecut de sistoaca Schiel si am urcat, pe fata dintre sistoaca si Valea Urlatoarea Mica, zece serpentine scurte, inegale, avnd tot timpul Claia Mare n directia nord, nord-est. Pe ultima serpentina, din cele zece, am mers la stnga, am traversat sistoaca Schiel si Vlcelul Crestei Urlatorilor si, dupa alte patru serpentine, am ajuns n punctul numit La mese"[15]. La capatul celei de a doua serpentine am ntlnit o belvedere, unde am facut un popas si am privit spre Claia Mare, spre Busteni, Piatra Mare si spre muntii Baiului. Punctul La mese" este format dintr-un pinten ce iese din Creasta Urlatorilor, avnd doua terase. Pe terasa de sus, n decursul vremii, a existat cnd o masa si o banca pentru odihna si masa turistilor, cnd un chiosc cu racoritoare, cnd nimic, totul n raport cu modul n care turistii" au nteles sa se comporte fata de un bun ce li s-a pus la dispozitie. Pe terasa de jos, un bolovan mare ofera, de asemeni, un scurt popas drumetului mai grabit. Aveam, din acest punct, o priveliste fantastica, mai bogata dect am vazut-o de la belvedere. La stnga, crestele muntelui Jepii Mici; Valea Urlatoarea Mica, care mai pastra petice de zapada, cobora n jos, la dreapta. Jumatate la stnga vedeam crestele ce separau Valea Urlatoarea Mica de firele Vaii Comorilor, apoi peretele de sud al Jepilor Mici. Claia Mare, vazuta spre nord, ne oferea n fata splendoarea peretelui ei sudic. n extremitatea estica a Crestei Claii Mari se aflau Claitele, care ascundeau Banca reginei". n dreapta am vazut Busteniul, Zamura, muntii. Piatra Mare si Baiului, putin din satul Poiana apului. n spate se afla coama Crestei Urlatorilor. Dupa ce am trecut padurea de fagi, am intrat ntr-una de molid, cu arbori drepti, falnici, cu aer nmiresmat de mirosul rasinii, racoros. Cnd am terminat de mncat ceva, odihniti, am plecat mai departe, urcnd nca douazeci de serpentine, ultima ducndu-ne pe fata nord-estica a Crestei Urlatorilor, unde am mai urcat cinci serpentine si am ajuns pe Creasta Urlatorilor. Am lasat padurea n urma. Aici pe creasta, Traian Ionescu ne-a aratat, n fata, sus pe coama muntelui, cantonul Jepi, prima noastra tinta din acea zi. n stnga cantonului se nalta muntele Jepii Mari, acoperit de jnepeni, cu vrful lui de 2 075 metri altitudine. Ne-a explicat ca, din acel punct, drumul are doua variante: 1) poteca de cal de sub Creasta Urlatorilor, care, depasind firul Vaii Mieilor [16], se nscrie pe fata de sub cantonul Jepi si ajunge, dupa un numar de serpentine neegale, la canton; 2) poteca de picior sapata n stnca, care ncepe cu o scara de lemn si care, dupa ce depaseste Valea Mieilor, se ntlneste cu aceea de la punctul 1. Noi am urmat varianta a doua. Ne-am oprit pe terasa din spatele cantonului, dotata cu balustrade metalice, si am privit un peisaj minunat. La nord vedeam Crucea eroilor, de pe muntele Caraiman, iar n stnga acesteia, Vrful Caraiman (2 384 m); n prim-plan, peste vale, muntele Jepii Mici (2134 m); spre dreapta, Creasta Vrfului Jepii Mici; spre nord, nord-est Claia Mare; iar n spate, spre sud, sud-est, Vrful Jepii Mari[17] (2 075 m). Sub noi era o padure imensa de jnepeni. Coaste plesuve se ntindeau spre padurea imensa, care cobora pna n Busteni si de acolo urca pe muntii Baiului. n dreapta se afla Valea Urlatoarea Mare, lipsita de apa. Cantonul Jepi, construit de fabrica de hrtie odata cu funicularul ce avea sa transporte lemnul, materia prima, de la Brateiu si de pe cursul Ialomitei, adapostea muncitorii care trebuiau sa supravegheze si sa dirijeze bunul mers al funicularului. El era folosit la nevoie si de turisti, pentru adapost. Sta atrnat pe margine de munte, asemenea cetatilor medievale, fiind compus din parter, pod si pivnita, cu terasa din spate de care am vorbit, si ea atrnata. n fata, intrarea se face pe o scara cu patru trepte si are doua ferestre, una n stnga usii si cealalta n dreapta. Pe fata dinspre sud se vad doua ferestre la pod, una la camera cantonierului, iar la pivnita o usa si o fierastruica. n partea stnga se afla lipita de canton o alta constructie mica, numita Casa naturalistilor". n fata cantonului era o ghereta unde, printr-o teava, curgea un jet de apa rece, captat printr-o conducta de la un izvor de sub Babele, de unde, mai trziu, se captase apa si pentru casa din saua Caraimanului. Astazi nu mai functioneaza nici una din aceste captari. Interiorul cantonului, format dintr-o ncapere mica, o salita, avea trei usi, care duceau: la dreapta n camera cantonierului, n fata n camera rezervata familiei Schiel si functionarilor mai mari ai fabricii, iar la stnga n camera rezervata turistilor. Cnd mergeai mai des si te cunosteai cu cantonierii, mai dormeai si n camera rezervata familiei Schiel sau n cea a cantonierului. Camera turistilor era mobilata" cu un prici mare, cu cetina de brad n chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la ndemna o cerga mare, dar cam nespalata. n camera se mai gaseau o masa mare din brad, doua banci si o soba din caramida, care scotea fum mult si dadea caldura putina[18]. Din fata cantonului, dupa ce am baut o gura de apa si ne-am spalat obrajii pentru a ne racori, am privit, cu nesat si curiozitate, ceea ce aveam naintea ochilor... Casa era situata n mijlocul unei mari de jnepeni. n stnga muntele Jepii Mari, cu imensul lui covor de jnepeni, apoi saua peste care trecea linia funicularului si care ne oprea privirile sa vada mai departe. n fata, o poteca, printre jnepenisul defrisat, ducea spre Caraiman si Babele.

PRIMUL AVERTISMENT
n canton am intrat dupa ce, obositi de efort, ne-am odihnit privind mprejurimile. n camera rezervata turistilor, am asistat la o scena care ne-a impresionat profund: pe prici, ntins pe cetina de brad, statea un tnar dezbracat, gol, n nesimtire; un alt tnar si un cantonier i faceau masaje; n jurul lui se aflau mai multe sticle cu apa calda.

3 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Ct am stat acolo, omul acela nu si-a revenit. Ni s-a spus, a doua zi, la coborre, ca, dupa ce s-a trezit, totusi, din starea aceea, a fost adus la Sinaia de unde a plecat la Bucuresti. Am aflat si povestea lui: era salariat la Banca elvetiana-romna, a venit n excursie pentru doua zile, nsotit de un prieten; au calatorit n acelasi tren cu noi, dar s-au oprit la Sinaia, de unde, netinnd cont de semnele vremii, au urcat pe piciorul Pietrei Arse. Se pare ca mai fusesera pe munte si cunosteau oarecum drumurile. Cu toate acestea, cnd au iesit n platou, n loc sa se duca la cantonul Jepi, s-au ndreptat direct catre cabana Omul. La vremea aceea nu existau pe platou alte adaposturi, dect cabana Omul, cantonul Jepi si baraca de pe Caraiman, unde locuisera muncitorii care au ridicat Crucea eroilor. Era noapte, ploua si batea vntul. Mergnd spre Babele, cei doi au ntlnit mai nti ploaia transformata n lapovita si ninsoare. Dupa un timp, muntele se acoperise n ntregime cu zapada, ncepuse chiar sa viscoleasca. Drumetii nu mai vedeau nimic mprejur, mbracamintea lor, uda, a nghetat, ncet-ncet, devenind o adevarata platosa de gheata". Cnd si-au pierdut simtul orientarii, nu mai stiau poteca spre Omul. Au hotart sa se ntoarca, cu gndul sa mearga la cantonul Jepi. Din nefericire, dezorientati din cauza furtunii, epuizati, n-au mai gasit cantonul. Au ntlnit n cale o baraca. Au intrat n ea, dar aici, nemaifacnd nici o miscare, i-a nvaluit repede frigul. Unul din ei, elvetianul, mai slab fizic, a fost prins de simtoamele mortii albe. Spunea ca i este cald, voia sa se dezbrace, sa iasa din baraca, sa se racoreasca. Celalalt[19], care era constient, s-a opus dorintei lui, dar a ntmpinat rezistenta acestuia, ntre ei a avut loc o lupta scurta si, n final, cel nghetat a lesinat. Dimineata, ndata ce au mijit zorii, tovarasul sau a iesit din baraca, sa se orienteze. Nu mica i-a fost mirarea cnd, la 200300 de metri departare, a vazut cantonul Jepi. si-a dat seama ca, n noapte, nimerisera ntr-o baraca de sub podul de descarcare a materialelor, aflata putin mai sus de canton. A alergat, a anuntat pe cantonier si, mpreuna, au mers si au transportat pe cel lesinat n ncaperea unde, la sosirea noastra, i faceau nca masaje. Au reusit sa-l readuca la viata abia dupa sapte ore de eforturi disperate...

SPRE BABELE CASA PEsTERA CABANA BOLBOCI


Nu era nevoie de ajutorul nostru la canton, asa ca am plecat toti trei spre Babele. La nceput, poteca ngusta trecea printr-o padure de jnepeni, apoi, catre originea Vaii Mieilor, pe sub Vrful Ciocrlia, mergea de-a coasta, ca mai departe, n panta usoara, sa urce n plin platou, peste muntele Jepii Mici, pna n punctul unde se bifurca. Am mers la stnga, urcnd, cobornd si iar urcnd, pna ce am ajuns la Babele. Drumul era marcat, din distanta n distanta, cu stlpi de lemn de catre Turing-Clubul Romniei, cu concursul cercetasilor sinaieni si al cluburilor sportive Sport-club si Clubul Peles, din Sinaia. Babele, acest splendid monument natural, care pe atunci arata asa cum l daltuise natura, ne-a impresionat. Snt multe legende n legatura cu Babele, dar modul cum s-au format de-a lungul mileniilor este ndeajuns de cunoscut. Am aflat de la Traian ca n ziua de 15 august a fiecarui an la schitul de la Pestera Ialomitei este mare aflux de populatie venind din satele dinspre Pietrosita. Acest obicei era foarte vechi. De cnd ? Se stie doar ca primul schit a fost construit pe la 15001509, pe vremea lui Mihnea cel Rau... De la Babele am continuat drumul pe poteca ce coboara pe piciorul Babelor, printre niste stnci, unde am facut fotografii, spre Casa Pestera, situata n Poiana Crucii, la poalele Cocorei. Cabana, construita de Hanul drumetilor n 1923 visul Bucurei Dumbrava a fost inaugurata la 21 septembrie acelasi an. n cursul anilor 19241925 s-au facut amenajari si adaugiri, nct inaugurarea ei definitiva a avut loc la 29 iunie 1925. La Pestera am ntlnit grupul lui Nicu Ionescu, fratele lui Traian. Cabana era primitoare, avea un bun cabanier, pe Grigore Pescaru[20] din Busteni, ginerele lui Niculae Butmaloi[21]. Constructia era din lemn, avea camerele tencuite, de forma lunga dreptunghiulara, dispunea, n fata, de o veranda acoperita din care se intra n sufragerie si n dormitoare. Avea parter si pod. Pe fronton, pe o firma, scria: Casa Pestera Turing-Clubul Romniei. De la Casa am plecat n grup marit sa vizitam pestera Ialomitei. Contra unei taxe infime, am capatat, de la calugari, lumnari si festile si am intrat n grota. Ghid ne-a fost Nicu Ionescu, care ne-a dat explicatiile necesare despre istoricul geologic al acelui gol subteran, despre importanta lui ca obiectiv turistic de mare interes pentru excursionistii din Bucegi, ntorsi la Casa Pestera, am intrat n sufragerie, unde am gasit mai multi turisti, unii n vrsta, vorbind ntre ei, mncnd sau bnd cte un pahar cu vin, pacura Haret[22]. Ne-a impresionat mult linistea ce domnea acolo n ncaperi: oaspetii se comportau de asa maniera, nct sa nu se deranjeze ntre ei. A doua zi dimineata noi am plecat spre Bolboci. Am trecut prin curtea schitului, peste apa Ialomitei, prin bolovanis si peste un pod, am cobort de-a lungul Ialomitei pna am ajuns la cabana Padina, proprietatea lui Serghie Popescu din Pietrosita[23]. Am gasit acolo lume adunata, la care s-a adaugat si grupul nostru. La intrare n cabana, sus pe prispa, se afla un grup restrns de oameni. Unul dintre ei tinea o cuvntare. Am nteles repede din spusele lui Traian Ionescu despre ce era vorba: dizidentii'' Turing-Clubului Romniei, care intrasera n conflict cu Mihai Haret, se constituiau n asociatie aparte, A.D.M.I.R., adica. Asociatia din muntii iubiti ai Romniei. Cum cei din grupul din care faceam eu parte erau membrii fideli ai Turingului si credinciosi lui Haret, dupa ce am vazut despre ce era vorba am plecat mai departe. Pe drumul dintre cabana Padina si cabana "Bolboci[24] am trecut prin faimoasele chei ale Tatarului, prin Plaiul Mircii. POST-SCRIPTUM LA NTIA EXCURSIE PE MUNTE sederea la Bolboci a grupului nostru s-a ncheiat dupa odihna binemeritata si dupa foarte scurte escapade" n jurul cabanei. Cnd soarele lucea nca bine pe bolta cerului, cobornd totusi spre amurg, Traian Ionescu a dat semnalul de napoiere la Casa Pestera. Pe drum ne-a anuntat ca a fost gasit pe Creasta Morarului, la iesirea din Valea Adnca, cadavrul lui Niki Alexandrescu, disparut n iarna trecuta. A urcat singur Valea Adnca si a ajuns n Creasta Morarului. Aici viscolul si oboseala l-au dobort, a cazut cu fata n jos, de-a lungul crestei, cu capul spre Vrful Omul, tinta lui. Asa a fost descoperit de ciobani, care au vazut vulturii dnd trcoale locului unde se afla cadavrul. Din ntia mea excursie pe munte mi amintesc si astazi dincolo de traseul descris mai sus, pe care nu-l voi uita niciodata, dincolo de ntmplarea de la cantonul Schiel si de povestea mortii lui Alexandrescu ca atunci Nicu Ionescu, fratele lui Traian, mi-a vorbit de Turing-Clubul Romniei, ntors la Bucuresti, ntr-o zi, m-am dus la Societatea romna-americana, unde lucra acesta, si m-am nscris n asociatie. Am primit cartea de membru si, odata cu ea, numerele 2 si 3 din Anuarul Bucegilor[25]. Traian Ionescu mi-a spus, tot atunci, ca cel mai greu drum n Bucegi era Valea Seaca a Caraimanului, pe care nu o urca dect un singur grup, care se numea grupul ut". Mai trziu am aflat ca Nestor Urechia o urcase n anul 1907, apoi multi altii, ntre care profesorul Gheorghe iteica cu cei doi fii ai sai, Radu si serban. Mi-am propus, n taina, ca atunci cnd voi urca pe drumul Schiel, n doua ore n loc de patru, sa ncerc sa merg si eu pe Valea Seaca a Caraimanului. Binenteles, nu ma gndeam ca aceasta nsemna antrenament. SINAIAPIATRA ARSVRFUL OMUL VALEA CERBULUI Prima ntlnire cu muntele a fost hotartoare pentru destinul meu de drumet si alpinist. Acasa, zile si nopti ntregi, mi veneau n minte ntmplari al caror participant am fost n cele cteva zile petrecute n Bucegi. Ma obsedau imaginile vazute pe munte: spectacolul cascadei Urlatoarea, privelistile de la cantonul Jepi, de la Babele, de la Pestera. Retraiam intens situatiile, altfel obisnuite, ale primului drum. Ma vedeam cnd urcnd pieptis portiuni dificile de teren, cnd cobornd pantele nverzite, cnd numarndu-mi pasii, alaturi de ai tovarasilor mei, n mersul nostru n sir indian, ritmic, pe poteci. Revenirea la munte, n a doua excursie, s-a petrecut curnd. Pentu o noua excursie mai grea, pe ruta Sinaia Piatra ArsaOmulValea Cerbului, m-am pregatit intens, mai ales sufleteste. Era, cred, prin august 1929. Nu mi-am gasit nsotitor, asa ca, ntr-o smbata noapte, am luat trenul din Gara de nord si am cobort dimineata la Sinaia. Am nceput sa urc pe la manastire, pe drumul ducnd prin fata castelului Peles, apoi pe poteca spre Poiana Stnii, unde am poposit de am baut o cana cu lapte. n timpul ascensiunii, am ntlnit un cetatean care mergea tocmai pe traseul ce mi-l alesesem eu. Asa se ntmpla la munte. Pleci singur si uneori te pomenesti cu un grup mare. Am pornit mai departe n doi pe serpentinele Pietrei Arse, peste platou, la Vrful Omul. De la Babele, am continuat sa merg pe lnga Sfinx" si, dupa nca putin urcus, am nceput o coborre lina pna la obrsia Vaii Sugarilor, am mai urcat putin si am ajuns la marginea dinspre nord a platoului, deasupra Vaii Cerbului. Pe drum, tovarasul meu se tot lauda cu ct mersese el, cti ani si cti munti colindase, nct ziceai, dupa spusele lui, ca era cel mai grozav alpinist. Dar dupa ce am urcat Piatra Arsa, pe platou, omul ncepuse sa dea semne de oboseala. Nu a vrut totusi sa se opreasca. Sositi deasupra Vaii Cerbului, am mers, la stnga, pe poteca de sub Ceardac (Brul Obrsiei) si, ntr-un loc, ne-am oprit. Am luat din rucsac zahar, i-am ntins cteva bucati tovarasului meu de drum, am mai mncat ceva si am baut mpreuna cafeaua ce o aveam n bidon. Refacuti, am scos harta din rucsac pentru a identifica locurile. Credeam ca ma va ajuta nsotitorul, dar nu s-a ntmplat asa: mi-am dat seama de asta cnd am vazut ca nu cunostea mprejurimile mai bine ca mine, ca nu era sigur de denumirile din harta. Am reusit, totusi, sa identificam mpreuna cteva repere. n spate, aveam zidul de piatra al Obrsiei, deasupra caruia trecea poteca de iarna dinspre platou spre Vrful Omul, pe care noi o ocoleam. n fata, jos, era albia larga si adnca a Vaii Cerbului care se nfunda n dreapta, n padure. Tot n fata se ntindeau pantele sudice si creasta muntelui Moraru si Vrful Omul, cu bolovanul lui si cu cabana spre care ne ndreptam. La dreapta, privirea se oprea asupra padurilor de pe Muchea Lunga si se pierdea spre muntii Baiului, Piatra Mare si, mai departe, spre Ciucas. n stnga noastra se aflau muntele Batrna, Coltul Ocolit, Bucura si poteca ce duce la Vrful si cabana Omul. Dupa un timp de odihna am plecat mai departe. La Omul m-am despartit de tovarasul meu ocazional. Eu am cobort Valea Cerbului si am ajuns la Busteni[26]. La ntoarcerea n Bucuresti, cnd am desfacut rucsacul, nu am mai gasit harta. Retinusem ca la plecarea de sub Ceardac m-am uitat n urma, sa nu fi ramas ceva. Harta trecuse dintr-o mna n alta si, probabil, placndu-i omului meu", a retinut-o...

METROPOLA
Dupa doua-trei veri de la excursiile evocate[27], n toamna anului 1933, mi-am reluat serviciul la Societatea generala de gaz si electricitate din Bucuresti. Era o vreme cnd nca se resimteau efectele crizei economice ncepute cu falimentul bancilor Bercovitz si Marmorosch, Blac & Comp, n 1930, continuate cu neplata salariilor militarilor si functionarilor publici timp de opt luni de zile. Capitala atunci a avut parte, totusi, de un primar bun, cu vederi progresiste, avocatul Dem. Dobrescu. Acesta, cu toata criza, a reusit sa faca unele lucrari de pavare n bulevardul Pieptanari, sa modernizeze" soseaua Pantelimon, sa opuna rezistenta somajului declansat de criza si speculei. Pentru combaterea speculei, de exemplu, a nfiintat comitetele cetatenesti" de control a preturilor. Pe cnd se afla Dobrescu n fruntea primariei, a fost ntocmit planul pe cincizeci de ani de modernizare a orasului. n acest sens, este graitoare scrisoarea compozitorului George Enescu, datata 3 septembrie 1931[28], din care redau: ...am avut pentru prima data o impresie placuta. Ah ! mi se pare ca Bucurestiul nostru e mai spalatel, mai pieptanetel. Cine o fi primarul actualului guvern ? La ntrebarea mea mi se r 16316e420q 59;spunde ca tot Dobrescu". Cu toate aceste realizari urbanistice, Bucurestiul acelor ani ramnea orasul contrastelor. Exista, mai nti, o zona centrala ngrijita, mai ales dupa modernizarea bulevardului Bratianu (azi Nicolae Balcescu), unde se ridicau blocuri mari. Se naltau constructii noi adaugndu-se celor mai vechi si pe Calea Victoriei, si n Cotroceni, si la sosea, si n alte parti. Proprietarii lor erau priveligiatii soartei, care, stiind sa-si ridice case frumoase, contribuiau poate fara sa vrea la accentuarea notei de modernitate a Bucurestiului deceniului al IV-lea. Alaturi de zona centrala, curata, sau, mai bine zis, de cele cteva zone ngrijite, capitala prezenta vizitatorului aspectul unei aglomerari umane n care abundau imaginile saracacioase. Pe Lipscani, de pilda, si n mprejurimile sale, la Obor sau la Piata Matache Macelarul se aflau centrele comerciale. n preajma lor, pe portiuni mari, se ntindeau mahalalele, cu multe case din chirpici sau paianta, pe care, vazndu-le, te mirai cum pot rezista, iarna viscolelor, iar toamna ploilor si vnturilor. Strazile mahalalelor erau rar pietruite, canalizarea lor era abia nceputa. Oamenii traiau, aici, n conditii de viata dintre cele mai precare. Pentru a veni n ajutorul lor, o serie de ntreprinderi si institutii faceau eforturi cu scopul ridicarii nivelului de viata a salariatilor. Astfel, Caile Ferate Romne, Ministerul de Finante, Banca nationala, Banca romneasca, Societatea de telefoane, societatile petrolifere, Uzinele comunale Bucuresti, Societatea de gaz si electricitate au construit locuinte pentru salariatii lor, cu plata n rate, au nfiintat asociatii cultural-sportive. n asemenea mprejurari, dupa plecarea concesionarilor straini ai Societatii de gaz si electricitate, director general al acestei ntreprinderi a fost numit inginerul Nicolae Caranfil, un om foarte capabil. Tot lui i s-a ncredintat si conducerea Uzinelor comunale Bucuresti. Pentru salariatii acestor doua ntreprinderi, Caranfil a nfiintat o asociatie polisportiva, Metropola. Pentru practicarea sporturilor, Metropola a organizat o baza sportiva la Snagov, unde se afla azi clubul sportiv Dinamo. Aici au fost amenajate bazine de not, terenuri de tenis si un hangar plin cu tot felul de ambarcatiuni: caiace, skifuri, giguri, barci cu vele si barci tip... Cismigiu, pentru plimbatul celor care nu faceau sport. Folosirea bazei materiale a asociatiei era gratuita si nelimitata pentru toti salariatii celor doua mari ntreprinderi conduse de Nicolae Caranfil. O baza sportiva asemanatoare constituise Metropola si la Herastrau. Avea, n plus, la Predeal, o vila, Aurora, unde

4 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

mergeau, iarna, amatorii sporturilor albe. Pentru montaniarzii Societatii de gaz si electricitate, ca si pentru cei de la Uzinele comunale, inginerul Caranfil si consilierii lui au nvestit o mare suma de bani la cabana Babele, n calitate de coparticipanti. La Eforie, o alta vila statea la dispozitia salariatilor ce aveau nevoie de tratament heliomarin, dar si pentru practicarea sporturilor pe mare. n fine, amintesc ca la sediul Societatii de gaz si electricitate (bulevardul Take Ionescu 33, azi Gheorghe Magheru) existau doua sali moderne de sport una pentru gimnastica, alta pentru scrima. Aici, n cadrul activitatilor patronate" de Metropola s-au remarcat unii dintre cei mai buni sportivi ai timpului, campioni nationali si internationali, ca: Niculae Ionescu-Cristea si Popa (motociclism), Niculae Ion apu, Niculae Dobrin, Emil Jencec si fratii Niculici (ciclism), perechea Irca Timcic-Minculescu si Fredi Eisenbeiser-Fieraru (patinaj artistic), Magda Rurac (tenis), Petre Havalet (disc, greutate, scrima), Barbuc (not), apoi altii la tir, canotaj, vele etc. La munte, Metropola organiza excursii colective gradate, cum proceda si Clubul alpin romn. O atentie deosebita acorda Metropola copiilor salariatilor, care erau ndrumati spre sport, n ce ma priveste, de Metropola ma leaga amintiri frumoase. Am practicat n sectiile sale gimnastica, scrima, notul, canotajul, ciclismul, pilotajul si alpinismul. Toate aceste discipline sportive m-au fortificat ndeajuns ca sa ma ajute la escaladarea muntiilor tarii si a ctorva vrfuri din strainatate. Succesele mele de mai trziu, ca alpinist ori ca pilot, si au izvorul, n cea mai mare parte, n participarile la activitatile sportive initiate de Metropola. O parte din ele le voi evoca n paginile ce urmeaza, pentru ca, dupa parerea mea, au constituit nceputuri. Pe de alta parte, amintindu-mi-le acum, amintesc fapte, ntmplari, evenimente traite de mine, ca alpinist, si de alti naintasi, care altfel ar ramne uitate pentru totdeauna ori ar fi denaturate grosolan dupa cum au ncercat sa faca unii dintre contemporanii mei...

NOI PRIETENI PE MUNTE


n primavara anului 1934, prin Gogu Ionescu, am cunoscut un grup destul de numeros de tineri care mergeau pe munte. Unii dintre ei facusera parte din Turing-Clubul Romniei, dar acum, din cauza unor critici formulate la adresa lui Haret, nu se mai ntelegeau cu acesta, nu mai activau n cadrul T.C.R. si nu se mai adaposteau la Casa Pestera, ci la cabana Padina a lui Serghie Popescu, zis Joliul". Din acest grup faceau parte surorile Olly si Mutz Geresch, Frantz Bauschke, fratii Ticu si Gicu Manolelis, Sandu Spek, zis Pasarica", Alfrei Pugi, Gogu Ionescu si altii. Cu ei am participat la cteva excursii n lunile martie-aprilie 1934 pe poteci, toate terminndu-se la cabana Padina, unde familia Serghie Popescu ne primea cu multa caldura sufleteasca. Tot mpreuna am facut tentativa urcarii Vaii Galbenelelor si a Vaii Seci a Costilei, cu iesirea n Brul Mare al Costilei, tentative despre care voi povesti mai jos. La Padina ne simteam ca acasa. La fel de bine ne simteam la Schitul Pestera, unde parintele Gherasim[29] ne primea cu cte o afinata, mi amintesc ca Pugi era mare specialist" n ciuperci. De aceea, deseori cnd mergeam la Padina, se pierdea" n padurea de peste apa, culegea ciuperci si pregatea cte o tocanita. Excursiile pe poteca le faceam fie pe drumul Schiel, fie din Sinaia pe la Poiana Stnei si peste Piatra Arsa. Pe serpentinele Pietrei Arse am nvatat ca drumul cel mai scurt, _ca timp si ca efort este serpentina. Uneori, cte unul din noi o lua direct, urcnd n panta, taind"[30] serpentinele. Rezultatul: cei ce urcau pe serpentine ajungeau ntr-un anumit loc mai repede si mai odihniti dect cei care taiau" serpentinele, care soseau n acelasi loc mai trziu si mai obositi. Dupa ce ajungeam n platou, urmam marcajul pe drumul lui Butmaloi, care, prin padurea Cocora, ducea la cabana Pestera. Alteori, nainte de a ajunge la padurea Cocora, coboram panta ce se facea la stnga. n capatul de jos al pantei se afla o stna, de unde, prin padure, peste un prias, ajungeam la cabana Padina. La Padina, ziua o petreceam facnd mici escapade" pna la Pestera, la Bolboci, la Scropoasa, la Turnul Seciului, urcnd Valea Horoabei sau prin spatele cabanei, pe muntele Colti, n fata Culmei Strunga, unde am vazut pentru prima data o piatra de hotar de la fosta granita. Cteodata, ne ofeream sa conducem, gratuit, pe unii vizitatori pna la Vrful Omul, lucru ce s-a ntmplat sa-l facem si de doua ori pe zi. Seara, cnd vremea era frumoasa, urmaream, dupa lumina lanternelor, grupurile de turisti venind prin saua Cocorei...

PRIMA TENTATIV DE A URCA VALEA GLBENELELOR


Prietenii din grupul lui Olly Geresch mi spuneau n excursiile din primavara 1934 ca n Bucegi exista si alte drumuri dect cele pe care, n mod obisnuit, le strabateam noi: drumuri fara poteca, unde nu ntlnesti dect stnca si capre, mi spuneau ca trebuie sa ma pregatesc eu nsumi pentru un asemenea drum. De fapt, sufleteste, eram pregatit, deoarece mi placea prea mult muntele, ca sa nu fiu gata oricnd sa nfrunt orice greutati mi-ar pune n cale. Asa se face ca, n dimineata zilei de 24 aprilie 1934, am plecat din Busteni cu intentia de a urca Valea Galbenelelor. De data aceasta, plecarea nu s-a mai facut pe la Fabrica de hrtie, ci pe strada Valea Alba. La capatul ei, am facut la stnga si am intrat n padure. Am urcat aproape la ntmplare, condusi fiind de Olly. La nceput, nu am vazut poteca si nici marcaj. Ajungnd mai sus, am dat de urma unui drum facut n timpul razboiului din 19161918. Grupul se compunea din vreo 12 persoane, din care cel putin jumatate mergeau pentru prima data pe un astfel de traseu. Dupa vreo doua ore de urcus prin padure, am ajuns ntr-o vlcea. Cei ce conduceau grupul au crezut ca era Valea Costilei. Am urcat pe aceasta vlcea mprastiati. Cei mai multi preferau iarba si se agatau de jnepeni. Mie mi-a placut stnca si am ales tot timpul firul vaii sau locurile stncoase, n ciuda rucsacului voluminos pe care-l aveam n spate. Era un rucsac cu spatar metalic, dintre putinele care se gaseau atunci n Romnia. Fusese adus din strainatate de Petrica Condeescu si Gogu Serafim, care cu ctiva ani nainte facusera ocolul Europei pe jos. In rucsac, n afara alimentelor si rufelor de schimb, aveam o manta mare de ploaie, foarte buna, dar foarte grea, deoarece era din pnza cauciucata. Grupul nostru, prea numeros, mergea cu dificultate. A trecut destul de mult timp pna am ajuns la capatul de sus al vlcelului. Acolo, drumul parea nchis. Olly s-a dus singura mai departe sa vada daca exista vreo cale de iesire. La scurt timp s-a ntors si ne-a comunicat vestea trista, ca trebuia sa coborm. Asa e la munte. De urcat urci mai usor, dar cnd e vorba sa cobori, lucrurile se complica. Cu acest prilej, am nvatat ca nainte de a sti sa te catari trebuie sa sti sa cobori. Coborrea a fost o calamitate. Se mergea foarte ncet, atenti sa nu se ntmple vreun accident. La un moment dat, cineva vaznd n Poiana Costilei, pe care o aveam n fata, o vaca pascnd, s-a exprimat: Ce n-as da sa fiu vaca aceea... Ne-am amuzat, facnd haz de necaz. De la voia buna, la urcus, toti eram stapniti acum de o stare de pesimism, de teama. Pentru a schimba atmosfera, cineva a nceput sa glumeasca, spunnd ca locul unde ne aflam miroase a Policandru". Gluma aceasta a trecut de la unul la altul, fiind mereu rostita de cei din grup de fiecare data cnd aveau de cobort o portiune de teren dificila. La Busteni, ne-am hotart sa-i spunem vlcelului acela Vlcelul Policandrului. Azi, Vlcelul Policandrului nu mai este, pentru alpinisti, o ncuietoare", ci o cale de acces catre nenumarate trasee alpine ce se gasesc pe peretele care i-a luat numele. A DOUA TENTATIV: VALEA SEAC A COsTILEI[31] Duminica urmatoare, am facut o noua tentativa n abrupt. Am plecat la ora cinci dimineata din Busteni. Am urcat pe Munticel pna la Poiana Costilei, de acolo am mers, la stnga, pe malul drept, cum urci, al Vlcelului Poienitii, pe o panta destul de nclinata. Tot mergnd pe sub perete, am ajuns pe o coama situata ntr-o sa, de unde privirea se oprea n alta vale, cu pereti si tancuri. Ni s-a explicat: eram deasupra Hornului pamntos", pe care l-am cobort pna la Valea Malinului, la confluenta acesteia cu Valea Coltilor. n coama, n stnga Hornului pamntos", urcnd putin, se afla un loc din care, daca priveai n jos spre Valea Coltilor, se vedea o panta stncoasa, nclinata mai tare, pe care, daca coborai, ajungeai n vale. Acolo, pe vremuri, exista o scara de lemn, de aceea locul se numea Hornul la Scara". Am urcat o portiune din Valea Malinului, apoi saritoarea mare. Am trecut peste coama n dreapta cum urci si am ajuns n Poiana Malinului, n Valea Verde. Am traversat valea si am ajuns n coama ce separa Valea Verde de Valea Seaca a Costilei si am nceput sa urcam pe malul stng, la suis, al Vaii Seci, pe Brul Caprelor. n ascensiunea noastra am depasit o saritoare mare pe care o aveam n dreapta si cnd am terminat de urcat Brul Caprelor am intrat n firul vaii pe care am mers pna la capat. Acolo, un zid de piatra, Coltul Malinului, ne nchidea calea. Grupul nostru voia sa treaca n Valea apului. Componentii lui desigur, cei cu experienta de munte nu stiau sau nu au recunoscut locul de traversare, asa ca, pna la urma, s-a hotart retragerea si coborrea. La aceasta a contribuit n buna parte ceata si ploaia. Am cobort deci pe Valea Seaca a Costilei pna la locul de unde venisem, apoi Valea Verde pna n Valea Cerbului. Eram uzi leoarca si murdari de noroi. Ne-am ntors la Busteni unde ne-am uscat hainele si am dormit. A doua zi a fost vreme frumoasa. Avnd zi libera, am urcat pe Valea Cerbului pna la Vrful Omul si apoi am mers peste platou. Cnd am trecut peste Costila, am gasit acolo o turma de oi, care, ca de obicei, avea si cini. Acestia s-au repezit spre noi latrnd. Au fost potoliti de ciobani. Ne-am ndepartat de turma mai mult de o suta de metri si, cnd toti ne credeam n siguranta, scapati de furia cinilor, a aparut n fuga mare unul, nfingndu-si coltii n pulpa piciorului lui Repanovici, unul din participantii la aceasta excursie. Dupa aceasta isprava, cinele s-a ntors linistit la oi... Cred ca fusese asmutit de ciobani. n aceasta excursie, cineva a ntrebat-o pe Olly cum face de merge asa de bine pe munte. Ea a raspuns: Foarte simplu: n fiecare duminica si zi de sarbatoare, urc o vale si cobor o vale. Auzindu-i raspunsul, mi-am dat seama ca aceasta nsemna antrenament, ca numai facnd antrenament simti adevarata placere a ascensiunilor.

REUsITA
ntr-o duminica, l-am ntlnit pe Frantz Bauschke la Busteni nsotit de un prieten. M-am alaturat lor si, n trei, am pornit sa urcam Valea Galbenelelor. De data aceasta am nimerit intrarea n vale. Am urcat Munticelul si am ajuns n Valea Costilei la ancul Ascutit, unde s-a construit mai trziu refugiul Costila. De acolo, am urcat putin pe vale, apoi n creasta din dreapta ce separa Valea Costilei de Valea Galbenelelor, pna n sa, si am cobort n Valea Galbenelelor. Ca sa coborm ne-am folosit de un brad, cazut pe panta. Am urcat pe Valea Galbenelelor pna la locul unde se desparte firul secundar de cel principal. Vremea era frumoasa si valea plina de soarele diminetii. Cerul era senin, albastru. Era un spectacol nou pentru mine. n fund si n stnga se vedeau, ziduri de stnca, care parca nchideau drumul. Zidul din fund era Umarul Galbenelelor, cu fisura lui, iar n stnga peretele Galbenelelor. Privind peisajul acela nemaintlnit, am simtit o strngere de inima. Am nceput sa urcam pe firul principal., apoi sa ne cataram. Erau primele saritori pe care le treceam. Mi-au placut foarte mult. Saritoarea mare a fost ocolita pe partea stnga. Cum urcam, peretele Galbenelelor se nfatisa ntr-o grandoare iesita din comun. Tot timpul ochii mi-au fost la el. Nu de teama ca se va pravalii peste noi, ci pentru frumusetea lui. Gimnastica catararii mi-a placut mai mult dect mersul pe poteci. Este un joc al tineretii, al fortei, a mintii, dar si al iscusintei. Urcnd mai sus, tot pe stnga, am vazut n perete o mare despicatura. Mi s-a spus ca se numeste Hornul Coamei sau Verticala Galbenelelor. Am ajuns la baza Strungii Galbenelelor odata cu primele picaturi de ploaie. Ne-am adapostit sub bolovanul strungii. n timp ce rontaiam o bucata de zahar, Frantz, vrnd sa ne arate Coltul Galbenele a vazut si ne-a aratat doi alpinisti catarndu-se pe Muchea Coltului. Erau legati n coarda. Am aflat mai trziu ca erau doctorul Veneriu Stroescu si domnisoara Ivana Popescu[32], englezoaica, cum i spunea colegul meu Lica Minculescu. Vedeam atunci prima echipa de alpinisti adevarati care se catarau[33]. N-au cazut dect ctiva stropi de ploaie. Am scapat ieftin de data aceea. Am iesit de sub bolovan si am urcat n Strunga Galbenelelor. Spectacolul din fata mea m-a amutit, pur si simplu. Simteam un nod n gt si o teama. n imensitatea aceea de pereti, nu stiam pe unde vom merge. Peste tot se naltau numai ziduri de piatra. n stnga era Valea Scorusilor, nainte, spinarile Costilei care formeaza malul drept al Vaii Malinului. Jos, Valea Malinului, iar pe malul stng al vaii se afla Coltul Malinului si Dintele dintre colti. Peste Coltul Malinului se vedea Creasta Morarului si Vrful Omul. M-am speriat degeaba. Frantz a nceput sa coboare spre Valea Scorusilor. Noi dupa el. Ajunsi n firul vaii, mi-am dat seama ca locurile nu snt asa de salbatice cum le vedeam de sus din Strunga. Mi-am zis: ce nseamna prima impresie si perspectiva ! Iar am nvatat ceva. Numai de aproape, de la fata locului, poti sa-ti dai cu adevarat seama de situatie. Perspectiva te nseala.

5 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Din firul vaii, am urcat un horn scurt, apoi am nceput coborrea spre Valea Malinului, pe pantele din stnga firului. Atent la coborre, nu ma mai interesa restul. Valea Malinului am cobort-o pna la Hornul pamntos, apoi, prin Vlcelul Poienitii si Poiana Costilei, ne-am ntors la Busteni. De data aceasta a fost o excursie reusita. stiam de acum intrarea n Valea Costilei, n Valea Galbenelelor, n Malin si Coltilor. stiam sa ies n platou, cum stiam si de Valea Seaca a Costilei. Aveam, asadar, un bagaj destul de bogat de cunostinte, facusem cteva drumuri de vale, pe care puteam sa le repet si de unul singur. n plus, retinusem cele auzite de la Olly, n legatura cu antrenamentul ei, nct, imitnd-o, mergeam la munte n fiecare duminica sau zi de sarbatoare, sa urc si sa cobor o vale.

OBSESIA
Cnd mergeam la munte cu grupul Olly dormeam, noaptea, de obicei, n camerele de sus de la restaurantul Oancea. Acolo, odata, dimineata la plecare, am vazut trei-patru persoane mbracate cam straniu. Aveau atrnate frnghii, de gt si de umeri, purtau bucati de fier pe la bru, purtau ciocane si alte unelte n mini. Semanau cu niste cosari, dar nu erau negri de funingine ca acestia. Am pufnit n rs. Olly m-a mustrat, spunndu-mi ca oamenii pe care-i vedeam snt cei mai buni alpinisti ai nostri... Altadata, pe cnd ma aflam la Padina, a aparut n sufrageria cabanei un tnar cu o frnghie facuta lat. A desfacut-o, a nvrtit-o si a mprastiat-o pe toata podeaua ncaperii, ca apoi, strngnd-o, cu un aer de superioritate, sa ntrebe: Cine vrea sa mearga cu mine, sa coborm Valea Adnca ? Am tacut. Nu stiam despre ce este vorba. A plecat cu el careva. Pe mine m-a urmarit, o vreme, denumirea aceea, parca ciudata Valea Adnca ! M-am interesat de ea. Mi s-a explicat ca este situata n Valea Morarului, ca pentru a o cobor trebuie sa merg tocmai la Vrful Omul. M-am hotart si am urcat la Omul. Am vorbit cu nea Stanila[34], cabanierul, cerndu-i relatii despre Valea Adnca, ncepuse sa-mi dea informatii, cnd, prin fereastra, a vazut ca se apropie, cineva. Cabanierul s-a oprit din relatare spunndu-mi: Uite, vine domnul Belitoreanu. El va va da lamuriri mai complete dect mine. Traian Belitoreanu, vechi alpinist, membru al Turing-Clubului Romniei, a intrat pe usa, l-a salutat calduros pe nea Stanila, iar mie mi-a ntins mna, prezentndu-se. Cabanierul, imediat, i-a vorbit oaspetelui de dorinta mea, rugndu-l sa-mi explice cum trebuie sa procedez ca sa cobor Valea Adnca. Noul venit m-a chestionat mai nti n legatura cu drumurile pe care le facusem pna atunci. Auzind ca am fost si n Valea Costilei, mi-a spus: Daca ai urcat si ai cobort Valea Costilei, Valea Adnca este floare la ureche. ncurajat de un asemenea verdict", am ascultat explicatiile domnului Belitoreanu parca si mai atent. I-am multumit, la urma, si am plecat. Am urmat Creasta Morarului, asa cum mi s-a spus, pna la crucea lui Alexandrescu[35], iar de acolo am nceput sa cobor primul fir de vale ce se facea la stnga, adica spre nord. Aveam rucsac si piolet. Cnd acestea ma ncurcau, ca se ntmpla si asta, le dadeam drumul la vale si apoi coboram si eu. Mi-a placut Valea Adnca, care la coborre a fost ntr-adevar mult mai usoara dect alte vai pe care le mai coborsem. Asa s-a terminat cu obsesia" Vaii Adnci. Era n vara anului 1934, luna si ziua nu mi le mai amintesc, orict m-as stradui...

NTLNIREA CU NAE DIMITRIU


Dupa exemplul domnisoarei Olly, am tot urcat si am tot cobort cte o vale, singur, nsotit de vreun amic, sau n grupuri organizate de Metropola, pna n august 1934, cnd, ntr-o smbata, n Busteni, am revazut un om de statura mijlocie, slabut, cu un nceput de chelie, cu nasul acvilin si avnd culoarea fetei putin maslinie; era avocatul Nae Dimitriu, unul din cosarii" de la Oancea, care mi-a spus: Domnule, te vad des prin Busteni, ti place muntele ? Da, i-am raspuns. Cu cine esti ? Unde vrei sa urci mine ? Snt singur si nca nu m-am hotart pe unde sa merg. Vrei sa mergi cu mine ? Desigur... Seara am luat mpreuna masa la restaurantul Oancea. n timpul cinei, Nae Dimitriu mi-a vorbit de nfiintarea unei noi grupari alpine, Clubul alpin romn. Scopul asociatiei, preciza el, este acela de a initia o serie de excursii colective gradate, pentru popularizarea alpinismului. A doua zi dimineata am plecat pe munte n urmatoarea formatie: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, Ion sincan si eu. Am mers prin MunticelPoiana CostileiVlcelul PoienitiiMalinValea VerdeValea Seaca a Costilei pna la baza Coltului Malin..Acolo, cei trei si-au schimbat ncaltarile; purtau acum ghete cu talpa din sfoara sau din psla, nu-mi amintesc exact; eu am ramas ncaltat cu bocancii mei, care aveau pe talpa tinte, iar pe margini asa-numitele masele" sau aripi de musca". Cataratura a nceput din Strunga Neagra, situata ceva mai la dreapta si mai sus dect intrarea n Hornul Ascuns. Primul care a urcat a fost Nae Dimitriu, apoi Frim, al treilea sincan (acesta avea cu el o cutie cu vopsea rosie cu care nsemna pe unde trecea), iar la urma, eu. O lungime, doua, trei de coarda si am iesit sus[36] pe colt. Am trecut Dintele dintre colti si am ajuns n Brul Mare al Costilei. Mi-a placut nclinarea pantei, fiind ceva mai mare dect a celor ntlnite pe vai si ceva mai aeriana. Din Brul Mare al Costilei am cobort n Valea Malinului. Acolo ne-am ntlnit cu Alexandru Beldie, care conducea o excursie colectiva pe traseul Valea AlbaBrul Mare al Costilei PriponValea CerbuluiBusteni. Dupa ce Nae Dimitriu si ceilalti componenti ai grupului nostru au facut un schimb de pareri cu Beldie despre traseele parcurse tocmai atunci, ne-am despartit. Noi am cobort Valea Malinului, iar Beldie cu grupul sau a continuat drumul pe Brul Mare al Costilei. Aceasta a fost prima mea ascensiune facuta cu cineva din cadrul Clubului alpin romn. Probabil ca am avut o comportare buna. Spun asta pentru ca Nae Dimitriu, odata sositi n Busteni, m-a ntrebat: Vrei sa te nscrii n clubul nostru ? Cum stiam acum de existenta acestui club si cum ma convinsesem de natura excursiilor efectuate de membrii lui, binenteles ca nu am asteptat sa mi se spuna de doua ori. Am acceptat imediat, cu emotie, mai ales ca apartenenta mea la T.C.R. si la Metropola nu constituia o piedica pentru activitatea n C.A.R. Am ramas chiar foarte surprins cnd, cteva zile mai trziu, am aflat ca noua asociatie, care ma adoptase, m-a programat, alaturi de Bubi Schefler, sa conduc o ascensiune n Bucsoiu. Eu nu mai fusesem, Bubi cunostea drumul. NTIA ASCENSIUNE COLECTIV N CADRUL C.A.R. ntr-o duminica de septembrie, asadar, dimineata la ora cinci, conform programului, ne-am prezentat eu si Schefler n fata statuii caporalului Musat Constantin, erou al razboiului de rentregire, asezata n spatele garii din Busteni, pe bulevardul Libertatii, vizavi de biserica domneasca. Am gasit acolo, asteptndu-ne, doua domnisoare simpatice. Purtau palarii mari de pai, cum obisnuiau sa poarte cei de prin ara Fagarasului. Se mpodobisera cu ele, am ghicit noi, ca sa fie aparate de insolatie. Am facut cunostinta si, cinci minute mai trziu, am pornit toti patru la drum. Vremea era frumoasa, tinea cu noi si nici voia buna nu lipsea. Astfel, ncetncet, prin Munticel Pichetul Rosu[37] poteca Take Ionescu[38], am ajuns n Bucsoiu. Am urcat Valea Bucsoiului, descurcndu-ne destul de bine. Pe la saritori, mai ajutam fetele, care erau ncntate de drum, de priveliste. Cnd ne-a razbit foamea, am ntins o masa comuna, frateasca. Pe drum, una din fete, Vigi, care ne-a nsotit nca vreo doi-trei ani dupa aceea, exclama mereu: Unde-i Titi sa vada frumusetile acestea ? La nceput, credeam ca Titi este vreun frate, vreun var sau prieten. Am aflat curnd, nsa, ca Titi se numea sora mai mare a ei... Am ajuns n ziua aceea pe Vrful Bucsoiului. Daca de pe Valea Bucsoiului privirile ni se opreau asupra muntilor Piatra Mare si Postavarul, asupra Predealului, toate scaldate n lumina soarelui, de pe Vrful Bucsoiului ni se nfatisa o panorama magnifica. Vedeam ct i zarea: Valea Malaesti sta la picioarele noastre, ntinsa ca un sarpe asezat la soare, cu capul n hornurile Malaesti, iar coada n padurile ce coboara spre Rsnov; cabana Malaesti parea o cutiuta azvrlita de cineva, caruia nu-i mai era de trebuinta; Vrful Omul, la stnga, ne astepta ca oaspeti; mai ncolo muntii Scara, Culmea iganesti, Piatra Craiului, Fagarasul, Magura Codlei (fara caciula)[39], ara Brsei si, hat, departe, ct cuprindeau privirile. Nu ne mai saturam de atta maretie. Dar trebuia sa ne vedem si de drum. Am ajuns, n fine, la Vrful Omul, am poposit putin la cabana si am cobort Valea Cerbului, la Busteni. Asa a decurs prima excursie colectiva pe care am condus-o, mpreuna cu Bubi Schefler, n cadrul Clubului alpin romn. Ea nu s-a deosebit de obisnuitele excursii facute cu diferiti prieteni. Asemenea ascensiuni colective am mai efectuat si n cadrul asociatiei Metropola sau a Asociatiei sportive a functionarilor comunali A.S.F.C. Nu mi le mai amintesc si, chiar daca mi le-as aminti, n-ar avea rost sa le nsir pe toate. Paralel, nsa, mi continuam si drumetiile solitare, pentru sufletul meu. Obiceiul acesta l-am pastrat pna n prezent, la peste saptezeci de ani, dndu-mi satisfactii deosebite. Deseori, n trenul de noapte nu-l ntlneam dect pe doctorul chimist Alexandru Steopoe, si el un singuratic. La Busteni stam adndoi n sala de asteptare a garii pna ce se crapa de ziua. Uneori urcam mpreuna pe munte, alteori plecam fiecare pe potecile noastre, singuri. Alexandru Steopoe era un foarte bun drumet si un bun tovaras de drum. n anul 1933 a urcat singur, n premiera, Valea Poienei, situata pe versantul nordic al Morarului. Era un om retinut, vorbea putin si nu se ntovarasea cu oricine. Cnd te cunostea si vedea ca esti un om serios, era de o caldura sufleteasca deosebita, era comunicativ. Ne dadea sfaturi, cum sa ne impregnam mbracamintea pentru a ne ocroti de ploaie. N-am sa uit niciodata pelerina lui larga si lunga, care-l apara de ploaie si de vnt. MEMBRU FONDATOR AL C.A.R. n primavara anului 1934, facusem, cu Metropola, cteva drumuri la casa Grindu din Piatra Craiului, construita nainte de razboi (19071908) de Societatea turistilor din Romnia si apartinnd acum asociatiei A.D.M.I.R., care a reparat-o si a pus-o n functiune_n anul 1933. Mersesem si prin satul Pestera, prin zapada, cu rachete (vrzobi)[40], si prin Prapastii"[41].

6 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

ntr-o duminica din toamna anului 1934, mergeam cu Bubi Schefler pe Valea Cerbului, mi povestea despre vizita unor alpinisti cehoslovaci la noi, ntre care unul Mira Baron. Cehii aveau materiale de cataratura mai evoluate si mai variate dect noi. Chiar Bubi avea un scaun pentru bivuac n perete, primit n dar de la cehi. Era de fapt o scndura dreptunghiulara, care la cele patru colturi avea cte un orificiu pe unde erau trecute capetele de la doua bucle de coarda. Aceste capete aveau cte un nod pe dosul scndurii, ca sa nu iasa prin orificiu, iar deasupra buclele, unite, pentru a putea fi prinse n carabiniera. Alpinistul putea sta cu fundul sau cu piciorul pe acest scaun". n Valea Cerbului, Bubi mi-a propus sa urcam hornul de la intrarea n Valea Caprelor sau Pripon. Am urcat ct am urcat, am batut si un piton, primit tot de la cehi, dar nu am putut trece. Ne aflam prea la nceput, nu eram pregatiti. n 1934 s-a nscris n C.A.R. doctorul Vasile Steopoe, care mai trziu avea sa devina presedintele clubului, Victor Knapp, viitorul secretar, Stolear Leova si altii. Stolear Leova, student n medicina la Grenoble, venise n vacanta dupa primul an de studii. Acolo mergea pe munte cu ghizi francezi si a nvatat sa se catare. La el am vazut pentru prima data o coarda cu adevarat pentru munte, din cnepa, si primele espadrile cu talpa de sfoara. Mi-am exprimat si eu dorinta sa merg n Franta, sa nvat tehnica moderna de cataratura. Leova mi-a dat adresa unui ghid din Grenoble sau din Chamonix, amator sa-i nvete pe ncepatori. scolile de alpinism n Franta erau, deci, particulare ale ghizilor, nu ale clubului. Asta nu mi-a placut si nu am plecat. Leova a urcat mai multe trasee n Alpi, n 1934 si dupa aceea. n 1938 a fost mpreuna cu farmacistul Mircea Sterescu si pe Mont Blanc. n cursul iernii 19341935 am nvatat de la colegul meu de birou Lica Minculescu sa schiez. Mergeam, cu el, smbata noaptea, la Predeal, stateam la Crciuma lui Butoi, din spatele garii, pna se lumina, apoi plecam cu schiurile pe coclauri, la Susai, prin Cioplea si Creasta Cocosului; la Trei Brazi prin Fetifoi Forban, la Diham. Un alt drum era pe la fosta scoala normala si de acolo pe Clabucetul Baiului. Pe o poteca mergeam la Cleste si la cabana Vnatorilor. Numai ca n acele vremi de nceput nu aparusera nici cabana Cioplea, nici Trei Brazi, nici cabana Vnatorilor. n drumul spre Cioplea, un loc cu o usoara panta spre nord, locul de scoala al ncepatorilor, se numea Biliard". Aici am nvatat prima cristianie, din gresala, ferindu-ma de unul care-mi taiase calea. Fiindca iernile acelea aveau zapada multa si la Bucuresti, mai schiam la Cocioc sau pe acalie[42]. n iarna 19341935 a fost nfiintata sectia alpina a Asociatiei cultural-sportive a C.F.R., al carei conducator era inginerul Ion Nicolau-Ciaun. Pentru a stimula activitatea acestei sectii si pentru ca membrii ei sa nvete sa se catare, multi dintre ei s-au nscris si n C.A.R. Totodata, o parte din membrii Clubului alpin, la solicitarea inginerului Nicolau, s-au nscris n sectia alpina a C.F.R. Printre acestia m-am numarat si eu. Au fost organizate, astfel, ascensiuni cu membrii sectiei alpine a C.F.R., conduse de noi. Sectia ne oferea, n schimbul serviciului nostru, ordine de transport. Am facut nenumarate ascensiuni cu acesti minunati ceferisti, muncitori, corecti, cinstiti, pastrnd amintiri frumoase despre ei. Tot n aceasta iarna s-a primit la secretariatul clubului o scrisoare, pe zece pagini, scrisa cu cerneala verde si semnata Ion Ionescu-Dunareanu. Nae Dimitriu a citit scrisoarea care continea numai laude la adresa autorului si a ntrebat: Cine-l cunoaste, cine a auzit de acest om ? Tacere de mormnt. Nimeni, absolut nimeni din cei ntrebati nu auzisera de el. Asa ca Nae Dimitriu a rupt n bucati scrisoarea si a aruncat-o la cos... Clubul alpin si tinea sedintele n birourile asociatiei functionarilor comunali, din strada Vasile Boerescu. Acolo ne ntlneam n fiecare joi seara, cnd aveau loc sedintele comitetului si apoi sedinta largita cu noi toti. Dupa sedinte, ne duceam prin apropiere, la restaurantul Duque, unde, la o gustare si un pahar de vin bun, continuam discutiile despre cele hotarte la club. Era o atmosfera de voie buna si dorinta de a realiza ceva, dezinteresati. Clubul alpin avea trei categorii de membrii: de onoare, activi si aderenti. La nscrierea mea n club, am fost acceptat ca membru aderent si am platit ca atare cotizatia pe semestrul II al anului 1934. n cursul iernii 19341935, am facut o serie de ascensiuni pe vai sau pe creste, cu C.A.R., sau singur, n afara celor facute cu Metropola. Aceste ascensiuni de iarna pe vai sau creste s-au repetat an de an, fiind un mijloc de a intra n forma", de acomodare pentru ascensiunile de vara. Am urcat vaile Galbenelelor, Costila, Rpa Zapezii si n Piatra Craiului, pe creasta de nord sau de sud. mi aduc aminte ca ntr-o zi, fiind singur pe creasta de sud, mergnd catre Vrful La Om (Baciului), am ntlnit pe farmacistul Petre Juster care venea tot singur pe creasta de nord, catre acelasi punct. Ne-am salutat si Juster, n calitate de casier al C.A.R., mi-a cerut o suma de bani, drept cotizatie. I-am raspuns ca am platit cotizatia si ca, oricum, daca am ceva de platit, plata se face la club, nu pe creasta Pietrei Craiului. La prima adunare de comitet a clubului Petre Juster a comunicat ca am refuzat sa platesc suma ceruta de el. Dupa sedinta de comitet, am aparut si eu. Nae Dimitriu mi-a comunicat ca, pentru activitatea mea, comitetul a hotart sa ma coopteze ca membru activ al clubului, nca de la nfiintarea lui. Asa am devenit membru fondator al Clubului alpin romn. Nae mi-a spus, de asemenea, ca pentru aceasta trebuie sa platesc diferenta de cotizatie pentru semestrul nti si diferenta reprezentnd noua mea calitate, acea de membru activ. M-a ntrebat, n fine, de ce nu vreau sa platesc, fiindca Petre Juster asa informase comitetul. I-am raspuns ca Juster nu mi-a spus ce reprezinta suma pretinsa si ca o cotizatie se plateste la club si nu pe creasta Pietrei Craiului. Cu aceasta explicatie, lumea s-a lamurit si totul a fost clar. Ascensiunile pe creasta Pietrei Craiului, iarna, pot fi periculoase din cauza corniselor ce se formeaza. Odata eram pe creasta de nord cu Nae Dimitriu si cu altii. Nae avansase sus pe creasta si, la un moment dat, cnd a nfipt pioletul n zapada, coada acestuia, dupa ce a strabatut-o, s-a dus n gol. si-a dat seama repede ca se afla pe o cornise si s-a retras. ALTE NTMPLRI PE MUNTE Primavara anului 1935 a debutat cu o serie de ascensiuni. Vremea a fost frumoasa si stabila. Nu cadeau precipitatii. Zapada se fixase pe vai. Nu mai era pericol de avalanse, ntr-o zi am mers cu Vasile Nicolau, unul din fondatorii Clubului alpin romn, sa urcam Valea Seaca a Caraimanului. n Busteni, gospodinele profitau de vremea frumoasa pentru a-si dichisi casele n vederea noului sezon, acum dupa ce scapasera de iarna. Locuintele, proaspat varuite, aratau care mai de care mai frumoase. Curtile ncepusera a fi ngrijite si mpodobite cu flori, care asteptau caldura ca sa nfloreasca. Am plecat pe drumul obisnuit, adica prin strada Fntnii. Am intrat n padure, unde copacii se redesteptau la viata, iar n luminisuri felurite flori mpodobeau peisajul si am urcat pna n firul vaii. Aceasta era plina cu zapada, buna pentru ascensiuni. De o parte si de alta a vaii, malurile mpadurite creau o atmosfera mai rece, mai posaca. Cnd am ajuns n Poiana Mare, peisajul s-a schimbat. Loc larg si cu multa lumina. n fata noastra aveam zidul masiv al Caraimanului, deasupra caruia strajuia maret Monumentul eroilor. Zidul acesta de conglomerate avea doua adncituri; n stnga Hornurile vaii seci, iar n dreapta Spalatura vaii seci. n dreapta privirea ni s-a oprit pe un alt zid de piatra ce cobora spre rasarit, avnd n dreptul nostru si mai jos doua tancuri. Este, desigur, vorba de Creasta Picaturii, cu Coltul Strungii si cu Coltul Picaturii. n stnga, nsa, am vazut o coama mai scurta, n care se afla Vlcelul Mortului, iar mai jos Brul Portitii, cu acea minunata poarta n stnca, care se numeste Portita Caraimanului". Din Poiana Mare, panta a nceput sa se accentueze, ca apoi, n hornuri, nclinarea sa devina forte. Nu aveam la noi nici frnghie, nici coltari. Numai pioleti. Faceam trepte, n zapada buna, cu vrful bocancului. Jos, pe firul vaii, mergeam cu Vasile alaturi. Din Poiana Mare am trecut eu nainte, sa fac trepte. Vasile dadea semne de oboseala si ramnea n urma. Ma opream, l asteptam si dupa ce se odihnea porneam iar. Am ajuns sub Saritoarea Mare[43], a carei panta se apropie de verticala. Am nceput sa urc, dar n urma mea l-am auzit pe Vasile spunnd: Eu nu mai urc... Am ncercat sa-l ncurajez, dar hotarrea lui era ferma. Nu stiu daca aceasta decizie a fost determinata de oboseala sau de nclinarea pantei. Oricum, n astfel de situatii, este mai bine sa te ntorci dect sa fortezi nota. Aceasta nsa de la caz la caz[44]. n situatia noastra, fiind de preferat ntoarcerea, ne-am cobort si am ajuns n Busteni. Daca am fi insistat, s-ar fi putut ntmpla un accident, ori acesta trebuie totdeauna evitat. La 14 iulie 1935, am deschis seria ascensiunilor colective de vara ale C.A.R., cu Valea Costilei, la care am avut 15 participanti. Excursia a decurs n conditii normale. Duminica de duminica, sarbatoare de sarbatoare, conduceam grupuri, mi placea sa fiu n mijlocul celor dornici sa cunoasca un nou drum si sa mai nvete ceva. Odata, urcam pe Valea Rpa Zapezii cu membrii asociatiei Metropola, colegi, baieti si fete. Pe traseu ne-a prins o ploaie strasnica. Prin suvoiul de apa, formata pe firul vaii, urcam uzi pna la piele. Fetelor li se stricase coafura. Parul le atrna ca niste late lungi. inta noastra, acum, era sa iesim ct mai repede n strunga, pe creasta Morarului, sa scapam de suvoiul de apa. Chiar n situatia aceea voia buna nu a disparut nici o clipa. Mergeam cntnd. Am ajuns n strunga vnat de frig. De obicei, Valea Rpa Zapezii se urca pe brnele de iarba de pe versantul stng al vaii, cum urci. Eu, nsa, urcam pe firul vaii peste toate saritorile, cu exceptia celei mari de la intrare. n partea superioara, firul se bifurca n trei ramuri, din care una e foarte frumoasa: o succesiune de ferestre prin care treci dintr-una n alta. ntr-o duminica, conduceam pe aceasta vale un grup, ntr-o ascensiune colectiva a C.A.R. Printre participanti o aveam si pe Vigi. n urma noastra o colectiva a grupului Brav, devenit n 1937 Clubul carpatin romn. Dupa saritoarea mare de jos, am intrat n firul vaii. Am trecut o serie de saritori, apoi a urmat una dubla, destul de dificila. Conducatorul de la Brav mergea cu grupul lui pe brnele de pe flancul stng. Unul dintre participanti, Viorel Niculescu, si-a parasit grupul si s-a luat dupa noi. Toate au mers bine pna la saritoarea dubla. Tocmai trecuse ultimul om din grupul meu, cnd s-a angajat si el n trecerea acestei saritori. Vazusem ca nu urca cum trebuie, o facea din ambitie, din orgoliu, nu de placere si, pe deasupra, puterile nu-l ajutau. Am vrut sa-l ajut, dar m-a refuzat. Dupa cteva ncercari nereusite, la un moment, cnd pusese mna pe o priza, mna a nceput sa-i tremure. n clipa urmatoare, i-a scapat de pe priza, nct omul a pornit cu capul n jos, n spaima tuturor, pe prima platforma. A sarit apoi, peste platforma, n saritoarea de dedesubt, tot cu capul n jos, oprindu-se pe platforma acesteia. Toti l-au crezut mort. Salvarea lui a fost sacul din spate, plin cu mbracaminte; acesta, la fiecare cazatura, o lua naintea corpului si astfel caderea se facea cu capul pe rucsac. A fost o lectie pentru toti cei de fata: ca nu trebuie sa-ti parasesti grupul si conducatorul, ca nu trebuie sa ncerci lucruri peste puterile tale, ca niciodata nu e bine sa te ambitionezi si sa refuzi ajutorul ce ti se ofera. Altadata, conduceam, mpreuna cu doctorul Vasile Steopoe[45], un grup dintr-o colectiva C.A.R. pe Coltul Malinului, avnd ca obiectiv Hornul CentralComanescu si Hornul Ascuns. Am dormit la Oancea. Pe la ora patru dimineata ne-am trezit. Dupa vreo jumatate de ora, doctorul a ntrebat: Cum e vremea afara ? Nu ploua ?, Nu, i-am raspuns. Mi-am dat seama ca nu prea avea chef de mers. Ca si mine, dealtfel. Se ntmpla, uneori, sa nu ai chef de drum. E o stare psihica, careia nu-i poti comanda. Probabil de aceea, n ntreaga lume, alpinismul (cataratura) nu a fost acceptat ca sport de performanta, de arena. Nu am terminat bine dialogul nostru, ca cineva a batut la usa ntrebnd de noi. M-am dus sa vad cine este. Venise unul dintre participanti sa ne anunte ca

7 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

grupul a sosit. Nefiind nca ora cinci, ora obisnuita de plecare pe munte, a spus: Afara e cam frig. Noi o sa pornim nainte prin padure. O sa ne ajungeti dumneavoastra, cu siguranta. Am fost de acord cu aceasta solutie, ne-am mbracat, am mncat ceva la repezeala si am pornit, dupa ce ne-am ntlnit mai nti cu niste prieteni, care au venit la ora cinci, si pe care i-am luat cu noi. n padure, dupa un timp, am ajuns ntr-adevar grupul. Cu cei adusi de noi eram n total 20 de persoane. Prietenii nostri mergeau bine si contam, la nevoie, pe ajutorul lor. Prin padure i-am ntrebat pe unde vor sa mearga, pe care din cele doua trasee programate. Au raspuns ca vor sa mearga pe Hornul Comanescu. De acord", am zis eu si doctorul Steopoe. Am ajuns n Poiana Costilei, am mers, la stnga, urcnd panta de pe Vlcelul Poienitii si am ajuns deasupra Hornului Pamntos. Coborrea hornului s-a facut cu grija, dar eu, aflndu-ma n capul coloanei, a trebuit sa fac cunostinta cu cioburile de sticla ascunse n iarba de pe partea dreapta, tocmai acolo unde trebuia sa ma sprijin si astfel m-am taiat n podul palmei drepte. Am ajuns n Valea Malin, fara alt incident; am urcat saritoarea mare si am trecut, rnd pe rnd, si pe ceilalti participanti. Asa se ntmpla n colective: la fiecare saritoare trebuia sa-i ajuti pe participanti sa treaca, uneori folosind frnghia. Peisajul era maret. n fund, spre vest, se vedea din evantaiul de stncarii al Vaii Malinului, iar mai la dreapta Coltul Malinului se nalta maiestuos. Cei care au ajuns primii deasupra saritorii, mbiati de aceste frumuseti, au si nceput sa faca fotografii, pe cte o stnca, pentru eternizarea" evenimentului. Am trecut apoi, prin dreapta, coama n Poiana Malinului, am traversat Valea Verde, am urcat coama ce separa Valea Verde de Valea Seaca a Costilei, am mers pe malul stng al acesteia, cum urcam, si am continuat drumul pe Brul Caprelor, pna n firul vaii, apoi pe fir n sus pna la zidul de piatra al Coltului, obiectivul nostru din acea zi. La un moment, am auzit pe cineva spunndu-i lui Gogu Ionescu sa ramna cu el, ca nu poate suporta sa fie ultimul. Vazndu-l ca merge mai greu, am ramas si eu cu el, dar nu prea mult, ca trebuia sa fiu si-n fruntea plutonului. L-am dat n seama prietenilor, care s-au ngrijit de el pna la baza coltului, unde am sosit n jurul orei 11 dimineata. n timpul unui repaus de o jumatate de ora, m-am dus cu doctorul Vasile Steopoe, n stnga, sa-i arat ceva n Valea Malinului. Deodata, am auzit un zgomot si un tipat. Cnd m-am uitat, am vazut pe omul meu", cel care nu suporta sa ramna n urma, culcat pe panta cu fata n jos, cu picioarele si minile ridicate n sus, ca sa nu se zgrie, facut tampon, si alunecnd la vale. Interventia rapida a altor tovarasi de drum, care l-au prins de chica, i-a oprit alunecarea. Dupa acest incident, i-am rugat sa-mi spuna pe care horn vor sa mearga. Cu totii au spus ca pe Hornul Ascuns. n aceasta situatie, am mers cu cei cinci prieteni n Hornul Comanescu[46] si, de acolo, dupa ce l-am urcat, am venit n Hornul Ascuns, unde, cu ajutorul lor, am ntins doua corzi. Astfel, dintr-o coarda n alta, am adus pe toti participantii sus pe colt, fara vreun incident. Am cobort pe creasta si am traversat apoi Dintele dintre colti. Pe un bru mic de sub Coltul Brului, am ajuns n Valea apului si n Brul Mare al Costilei. Speram ca odata ajunsi n Bru, lucrurile snt limpezi si ca vom merge repede pna n Valea Cerbului. Dar nu a fost asa. Oamenii, barbati si femei, obosisera de drum, iar acum se miscau ca melcul. Aveam lanterne putine. Ne-a apucat noaptea cnd am nceput sa coborm Valea Priponului. La un moment, Gogu Ionescu a calcat n gol si s-a prins de un jneapan, dupa ce a facut o tumba. Dupa un timp, alt participant a facut acelasi lucru, ngrijorat, pentru a prentmpina un eventual accident, am ales un loc mai plat si am oprit grupul, pna a trecut noaptea. n situatii similare, conducatorul unui grup trebuie sa stie ca mai important este sa duci excursia la bun sfrsit, fara accidente, dect timpul consumat pentru aceasta. El trebuie sa fie stapn pe situatie, ferm n hotarrile sale, sa nu lase nici un moment participantilor posibilitatea de a-si pierde ncrederea. Am stat cu totii jos, sub cerul liber, un cer cum n-am mai vazut. n atmosfera aceea pura, de la naltimea care ne gaseam, peste doua mii de metri, stelele erau mult mai multe si mai stralucitoare. A fost o noapte minunata. Oamenii au povestit ntre ei, ba una, ba alta. Numai pe unul dintre ei l-am tot auzit vaicarind u-se: Domnule Gogu, cine-mi va deschide mine magazinul ? Cum a nceput sa mijeasca de ziua, am hotart plecarea. Pe drum, cineva mi-a spus ca amicul care nu suporta sa ramna n urma, prevazator, acolo n locul de popas, a nnodat doua batiste, puse cap la cap. Capetele libere, colturile adica, le-a legat, unul de un jneapan, celalalt de propria-i mna. n plus, a nfipt n pamnt, ntre picioare, bastonul ce-l avea cu el si, cu un cordon de la o haina, s-a legat mprejur, cuprinznd si bastonul. Era obsedat de alunecarea de la baza Coltului Malin ! Acest cetatean a perseverat sa mearga pe munte. A nceput chiar sa conduca si grupuri, dar totdeauna cauta sa fie n fata. n anul 1939 conducea un grup pe Valea Coltilor, tot timpul aflndu-se n capul coloanei. La un moment dat, a dislocat un bolovan, pe care, n loc sa-l opreasca, sa-l tina pna cnd ceilalti excursionisti ar fi reusit sa se fereasca din calea lui, i-a dat drumul. Bolovanul s-a rostogolit si s-a oprit n abdomenul unei fete care statea lipita de perete. Moartea a fost fulgeratoare.

UMBRE sI LUMINI
nca din vremuri foarte vechi, omul a simtit nevoia sa cunoasca splendidul monument al naturii, care este muntele. E drept, l-a cercetat mai nti cu teama pentru duhurile care, chipurile, salasluiau n el. Apoi, ncetul cu ncetul, a nceput sa-l iubeasca, sa-l venereze, si nsemna ca sa nu se rataceasca trecerea pasilor prin anumite locuri cu mici gramezi de pietre, mogldete, ori cu semne facute pe copaci. Cnd a intrat mai adnc n munte a consolidat potecile, drumurile, si nu numai pe cele ciobanesti, ramase din timpuri imemoriale. Nici numai pe cele ale vnatorilor de capre. A construit el nsusi, prin propria-i vointa, zeci si zeci de drumuri destinate promenadei" n munti, a facut marcaje pentru orientare si usurarea excursiilor, a ridicat adaposturi, refugii si cabane. La noi n tara, primele adaposturi au fost schiturile, iar cele montane, construite de naintemergatorii turistilor din zilele noastre, au fost durate n ultimul sfert al veacului trecut. Tot atunci, prin truda unui manunchi de entuziasti, au fost batute" si primele marcaje. Din pacate, nu toti calatorii prin munti au stiut ntotdeauna sa aprecieze eforturile naintasilor, sa se bucure de ele. Unii s-au pus pe rele, pe stricaciuni, anihilnd munca attor prieteni ai muntilor si au pngarit frumosul prin faptele lor necugetate... n iulie 1935 am refacut, cu mai multi colegi de club, marcajele efectuate n 1934 si distruse curnd de turisti", n Buletinul alpin, anul III, nr. 34, pagina 45, sta scris: La mai putin de o luna de la terminarea acestor marcaje s-a constatat ca o buna parte din semne si pancartele de ramificatie au fost distruse. Ceea ce este mai trist, e faptul ca pe copaci s-au putut identifica, cu precizie, lovituri de piolete". Aceste acte m-au indignat foarte mult, cu att mai mult ca ele nu erau un fenomen nou, ci vechi, de cnd s-au facut nlesniri pentru vizitarea acestor locuri minunate. De aceea, acum, din perspectiva vrstei la care am ajuns, sa-mi fie permis sa evoc cteva asemenea fapte, petrecute la diferite epoci. O fac cu durere n suflet pentru distrugerile ireparabile si cu speranta ca factorii de raspundere se vor hotar sa aplice sanctiuni severe vinovatilor. Aflat pe ultimul prag al vietii, ma ngrozesc cnd privesc n urma. Ma ntreb, de ce unii oameni nu vor sa nvete a trai civilizat, cu respect unul fata de celalalt, fata de bunurile aproapelui sau ale obstei, fata de natura, fata de tot ce ne nconjura ? De ce cnd ajung n cel mai splendid templu al naturii, MUNTELE, uita de bruma, de spoiala de educatie si civilizatie pe care o au, lasnd libere baierele instinctelor animalice, barbare, huliganice ? Ma ntreb: cte sute sau mii de ani vor mai trebui sa treaca pna cnd toti oamenii vor ntelege ca mai frumos este sa construiesti dect sa darmi, ca ceea ce ne-a dat natura constituie un patrimoniu care trebuie pastrat n vecii vecilor si nu distrus de primul venit ? M-am ngrozit cnd am citit ca, dupa 1898, cnd Societatea carpatina Sinaia" a desfundat Pestera Ialomitei, construind podete si balustrade pe o lungime de peste 400 de metri ct avea Pestera dupa desfundare, n loc de 100, montnd lampi cu petrol pentru a putea fi vizitat acest monument al naturii, ei, turistii", au nceput sa traga cu pistolul, la tinta, n lampile cu petrol, n draperii, n stalactite si n stalacmite; ca acesti turisti", pentru a nu plati infima taxa de intrare, au batut pe paznic, n repetate rnduri, determinndu-l sa renunte la aceasta slujba. Iata o singura relatare de acest gen, cutremuratoare: Acum, gratie vechei Societati carpatine din Sinaia prin energia mult regretatului ei presedinte Arhimandritul Nifon fost staret al mnastirii Sinaia, care a largit Pasagiul n 1897, trecerea mai departe se poate face relativ usor... (dincolo de Grota Mihnea Voda 110 m)... Au fost Vandali (caci nu-i putem numai altfel) cari au tras la tinta cu revolverul n draperiile boltilor si n lampile cu petrol instalate de Societatea carpatina numai pentru placerea de a auzi un formidabil ecou",[47]. Ce a urmat se stie. Totul a fost distrus. M-am ngrozit cnd am citit ca turistii" au dat foc, n Octombrie 1911[48], casei de la Vrful Omul, construita de Societatea carpatina Sinaia" n anul 1900[49]. M-am ngrozit cnd am citit brosura Sfaturi folositoare pentru turisti, n munti, scrisa de alpinistul fotograf si tipograf Vasile Teodorescu n tipografia lui din Busteni n 1921, si din care citez: La casa de adapost de pe muntele Caraiman (construita n 1899), mai nainte era pe timpul de vara un pazitor, care, pe lnga ngrijirea casei, mai ajuta si pe turisti, carora le oferea serviciile lui, facndu-le focul si le prepara ceva de-ale gurii. S-au gasit unii nemernici care l-au batut si i-au luat bruma de bani ce o avea la el, facndu-l ca sa se lipseasca de aceasta slujba... Cantonul liniei aeriene de pe muntii Jepi, care adaposteste multi turisti n timpul verii, a fost despuiat de frumoasa terasa de pe care se admira cea mai splendida priveliste asupra Vaii Prahovei..." M-am ngrozit citind n primul anuar al T.C.R., publicat n 1926: ...caci prin vandali desemnam pe acei pseudo-turisti, pseudo-alpinisti, cari se vede ca descind direct din barbarii navalitori, cari, ca si hunii lui Atila, lasau n urma lor numai foc si prjol. Asa si cu acesti nemernici, mbracati n haine de om civilizat, dar cu sufletul ramas tot necioplit, cari strica, sparg si murdaresc tot pe unde trec". M-am ngrozit vaznd cu ochii mei cum baraca ce a servit ca dormitor muncitorilor care au naltat monumentul Cruceai eroilor de pe Caraiman, lasata turistilor, dupa terminarea lucrarilor n 1928 a fost arsa de turisti bucata cu bucata, ncepnd cu bancile si terminnd cu camerele[50]. M-am ngrozit cnd am vazut distruse marcajele si pancartele indicatoare, facute si puse de C.A.R. si de alte asociatii cu mare truda si jertfa de timp si de bani. M-a ngrozit zgomotul n noptile dormite n cabane sau n vile, unde turistii", n loc sa se odihneasca, ca a doua zi sase duca sa vada frumusetile naturii, cu tranzistoare si alte instrumente zgomotoase, faceau din noapte o tortura. De curnd, am plecat de la cabana Bulnoc spre Rentea. La rascrucea de drumuri, unde se desparte cel ce duce la Piatra Mare de cel ce duce la Rentea, deci la scurt timp dupa plecarea de la cabana, am ntlnit un stlp metalic a carui sageata arata spre stnga, unde cobora un drum. Nu mai fusesem pe-acolo. Am urmat indicatia sagetii si am ajuns ntr-un drum care venea de jos, din sat, spre Bolnoc. Am fost victima unei farse de prost gust. Cnd, a doua zi, am ajuns la cabana Susai, venind de la Rentea, stlpul metalic din marginea padurii avea sageata ndreptata spre Piatra Mare, iar pe ea scria: Spre Predeal". Aceste farse duc la ratacirea celor ce nu cunosc drumurile, pentru care dealtfel snt puse indicatoarele si pot determina chiar accidente. S-a scris mult si-n ultima vreme despre florile si plantele ocrotite, rupte fara mila. Odata am gasit pe poteca, aproape de Busteni, un buchet mare de flori de colt, pierdut de un tnar bustenean, care le smulsese fara mila. Zilele trecute, oamenii legii au prins pe Brul Mare al Costilei un pretins, iubitor" al naturii, care a smuls nu mai putin de una suta-treizeci de flori de colt. Ce a vrut sa faca cu ele ? Specula ? A vrut sa le vnda ? Sa le exporte ? Un alt obicei rau, primitiv, au unii turisti": ei arunca pietre n vale, putnd accidenta chiar mortal pe cei ce urca pe drumurile sau traseele pe care se arunca aceste pietre. Urcam odata pe Valea Jepilor, nainte de a ajunge la cabana, pe ultimile serpentine, veneau mereu pietre de sus. Urcnd cu mare atentie pentru a nu fi loviti de ele, am gasit pe ultima serpentina, stnd jos pe iarba, la oarecare distanta unul de altul, o fata si un baiat, care discutau, faceau glume si, ca un divertisment, aruncau pietre n jos. Le-am spus:

8 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Ce faceti aici ? De ce aruncati cu pietre ? Vreti sa ne spargeti capetele, sa ne omorti ? S-au uitat unul la altul, cam mirati, si au raspuns cu un aer de naivitate: N-am stiut ca urca cineva ! Fapte ca cele aratate mai sus este bine ca n muntii patriei noastre sa nu se ntmple. Sa urmam, n schimb, exemplul zecilor de mii de tineri constituiti n echipajele numite Cutezatorii", pe care eu nu o singura data le-am ntlnit pe potecile sau prin vaile muntilor. Sa urmam exemplul acelora care, an de an, marcheaza mii de kilometri de poteci si care, n tabere de corturi, n vacante, traiesc cu adevarat viata de munte, calindu-se poate pentru viitoarele lor performante de cataratori pe stncile minunatilor nostri munti ori pe naltimile mult mai mari ale muntilor din alte parti ale lumii. Sa luam de exemplu pe muncitorii din Pitesti, care, constituiti, ntr-un cerc turistic numit Romnia pitoreasca", prin munca.si eforturi proprii, au construit pe Valea Dragoslavenilor din Piatra Craiului o cabana bijuterie, numita simbolic Garofita Pietrei Craiului". Sa luam ca exemplu pe acei profesori din toata tara, care si poarta elevii de mna", nvatndu-i sa simta muntii patriei, cu padurile si apele lor, cu ciutele si cerbii lor, cu florile si fluturii lor. n drumurile mele de aici nainte pe munti as dori sa stiu ca Natura, acest templu fantastic, care din nefericire este din ce n ce mai amenintat, nu va mai fi profanata macar n zonele ei de altitudine, unde n-am vazut nca fumegnd cosul fabricilor, nici n-am auzit uruitul concasoarelor...

PREMIERE
Ca sa vorbesc de premierele mele, simt nevoia, mai nti, sa definesc aceasta notiune. Dar, mai nainte, tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cu gnd sa ajung o vedeta", sa ma afirm n fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile ntlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste catarare. Chiar daca as fi mers de o suta de ori pe acelasi traseu, nu m-as fi plictisit, caci de fiecare data descopeream ceva nou, fie n peisaj, fie n modul de a ma catara. Nu am facut parte din categoria blazatilor", care nu urcau a doua sau a treia oara acelasi traseu. Din aceasta cauza nu ma pot lauda cu multe premiere... Revenind acum la ideea de la nceputul acestor rnduri, afirm ca premiera, asa cum sustine dealtfel si definitia moderna, nseamna parcurgerea, de catre un om sau de catre o echipa, a unui drum pe care nu a calcat picior omenesc de la facerea lumii si pna n momentul cnd l calca cel ce descopera si strabate acest drum. Parcurgerea lui trebuie sa se faca ntr-un singur efort continuu, ntr-o zi sau n mai multe, cu bivuac n traseu, acolo unde l-a prins noaptea. Binenteles ca ma refer la alpinism, si nca la alpinismul modern, nu la cel din perioada eroica sau la expeditii. Atunci, fiind perioada de nceput, s-a mai mers si de mai multe ori, cum a fost cu Mont Blanc sau Matterhorn si chiar cu Cima Grande. Au fost tatonari, dar odata angajati n traseu au mers pna la capat. Valoarea unui traseu creste cu ct snt folosite mai putine pitoane, cu ct se merge mai mult la liber si scade cnd snt folosite mai multe. Acelasi criteriu este valabil si n aprecierea cataratorului sau a echipei. n sprijinul afirmatiei de mai sus, citez din revista Sport si tehnica., nr. 12/1967, pag. 7, dintr-un articol nesemnat: n cursul acestui an, patru ghizi din generatia tnara au excaladat n premiera absoluta directa peretelui de nord din Petit Dru. Performanta se situeaza la nivelul celor mai mari realizari din ultimii ani... Ei au reusit, totodata, sa se conformeze normelor prescrise de alpinismul clasic: realizarea premierei dintr-o singura intrare, transportarea ntregului material de catre echipa, curatirea peretelui dupa ascensiune".

PERETELE DE NORD AL ACULUI MARE DIN MORARU


Mersul pe vai n anii 1934 si 1935, cum am mai spus, au constituit pentru mine un antrenament deosebit. Renuntnd la obiceiul unor naintasi care ocoleau saritorile si mergeau prin jnepenis, am abordat toate saritorile, chiar si pe cele mai grele. Mai mult, cnd conduceam unele grupuri, dar mai ales cnd mergeam singur, cautam de-a lungul vailor dificultati care n mod obisnuit nu era neaparat nevoie sa le trec. O faceam pentru placerea de a ma catara. Asa am gasit acea surplomba din Valea Galbenelelor, de sub hotel". La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi ico, fratii Rodica si Dan Popescu, Radu Sturdza si Sorin Tulea n Acele Morarului. Am urcat fata de nord a Acului Mare. Cap de coarda a fost Nae Dimitriu. Pentru a face aceasta ascensiune, am urcat Valea Rpa Zapezii pna n dreptul unui horn pe care ne-am angajat, parasind firul vaii. Dupa horn am continuat urcusul pe coastele din stnga vaii, am depasit Brul Mare si am ajuns n Brul de mijloc, unde am facut un popas. n continuare, am urcat un alt horn, am mers la dreapta si n sus si am ajuns la Brul Acelor. Din Brul Acelor a nceput ascensiunea, o lungime de coarda destul de usoara. Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premiera. Gresit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese n anii de dupa 1921 Theodor Rosetti-Solescu care avea scoala austriaca de cataratura din Keisergebirge nsotit de fratii Vatamanu, doctorul si maiorul. n anul 1921, la o ascensiune pe coama Acului Mare a participat si Bucura Dumbrava. Dupa efectuarea acestui traseu, ea a adaugat n Cartea muntilor, editia a doua, capitolul Stncile. Tot pe Acele Morarului, nca de mult, au urcat si brasovenii. Pe fata de vest a Acului Crucii (Degetul Prelungit), cum i se mai spune, se afla n 1924 inscriptia Kronen Turm". Asadar, escaladarea peretelui de nord al Acului Mare din Moraru nu poate fi considerata o premiera. COLUL sI CREASTA PICTURII La 22 septembrie 1935 am fost cu Ion Trandafir pe Coltul si Creasta Picaturii. Eram prima echipa care facea traseul complet, din Busteni la Crucea eroilor de pe muntele Caraiman. stiam, la vremea aceea, ca ascensiunea Coltului Picaturii fusese facuta n premiera de echipa Nicu Comanescu si Ion sincan n vara anului 1934, prin Vlcelul Spalat Brul Suspendat Hornul cu Zade. Mai trziu am aflat nsa ca prima ascensiune a Coltului Picaturii a fost efectuata de echipa Erwin Csallner[51] si Otto Wilk, din Brasov, n 1932, urcnd Vlcelul Spalat tot pna la Hornul cu Zade. Creasta Picaturii fusese urcata pentru prima data, din Valea Seaca a Caraimanului Vrful Strungii Mari, la Crucea eroilor, de echipa Nae Dimitriu, Petre Balaceanu si Stolear Leova, n ziua de 6 august 1935. Eu si Ion Trandafir am plecat dimineata din Busteni pe drumul obisnuit, pe Valea Seaca. Am depasit aceasta vale si am continuat sa mergem pe poteca ce ducea n Valea Alba, pe care am parasit-o dupa trei-patru sute de metri, cnd am ntlnit un vlcel care avea la intrare, n stnga, un bolovan mare. Locul se numeste Vlcelul Spalat. Fiindca vlcelul era, chiar de la nceput, plin cu vegetatie si copaci rasturnati, dupa ce am urcat putin pe el, l-am parasit si am suit prin padure, pe malul drept, cum urcam. Mergnd cteva sute de metri prin padure, am ntlnit un marcaj facut cu vopsea rosie, banda verticala si o sageata, care ne-a ndrumat n firul parasit. Nu am urcat dect putin pe fir, pna la o saritoare, unde o alta sageata ne-a ndrumat catre un horn, n dreapta. Am urcat hornul si, dincolo de el, am vazut ca se facea o noua vale. Am suit un timp pe.malul stng al acesteia, apoi, printr-o sa, am trecut din nou n Vlcelul Spalat[52]. Vremea era frumoasa, de toamna, cu soare si cer albastru. Din pacate, din cauza padurii si a crestelor, nu aveam perspectiva. Vedeam doar padurea de pe Munticel si auzeam pasarelele cntnd, bucuroase si ele de lumina neasemuita a zilei. Pe firul vaii, tufe bogate de zmeura, parca niciodata tulburate de mna omeneasca, ne-au oferit un ospat bogat. Ct timp am urcat, Ion tot intra cnd pe creasta din stnga vlcelului, cnd pe cea din dreapta, cautnd un alt traseu de acces la colt. Din aceste cautari, s-a ntors cu doua trofee": o haina si o manta de ploaie, facute banduliera si parasite acolo cine stie de cine. Am continuat ascensiunea pna ntr-un punct unde, la dreapta, se facea un brneag. Aici, locul mai larg, mai lipsit de vegetatie, parea mai luminos. Am mers pe brneag la dreapta vreo douazeci de metri. Apoi, la stnga, printre copaci si perete, pe Brul Suspendat, care urca, spnzurat, deasupra vlcelului. Dupa vreo doua lungimi de coarda, am ntlnit o mica ruptura de panta si o mica grota n stnca, n care, nghesuite, ncap patru persoane, la nevoie, pentru a se adaposti de ploaie. De la grota n sus, brul se ntrerupe. A trebuit sa urcam o fata stncoasa de vreo 34 metri, folosind cele 23 pitoane ce le-am gasit batute acolo. Trecut si acest obstacol, am gasit la stnga un bru ngust, la capatul caruia am intrat n Hornul cu Zade. Ascensiunea a continuat pe horn, printre copaci, cam doua lungimi de coarda, pna am ajuns la un balcon de jnepeni. n fata si la dreapta aveam Coltul Picaturii. Prima surpriza am ncercat-o cnd am ajuns la balconul de jnepeni, unde stateau si mncau patru alpinisti. Erau, pare-mi-se, brasoveni. Ne-am salutat. Ei au ramas acolo, n vreme ce noi am nceput sa urcam Coltul. Cap de coarda a fost Ion. La nceput, traseul este format dintr-o fata cu o fisura ngusta ce se transforma ntr-un horn larg, nclinat si cu pernite de iarba. La capatul acestui horn, Ion a ntlnit o fereastra, prin care a trecut. M-a asigurat si am plecat si eu, urmnd acelasi drum. Trecerea prin fereastra nu mi-a placut. De aceea, de fiecare data cnd am mai fost pe Picatura, am ocolit acest loc prin dreapta. E mai aerian si mai placut. Ani mai continuat putin, ctiva metri, si am ajuns pe vrf. Odata cu sosirea noastra pe Colt, am auzit larma mare: strigate si aplauze la scena deschisa". Ne-am uitat mprejur sa vedem de unde vin acele aplauze. Am identificat locul. Era Valea Alba, n punctul La Verdeata", unde se afla un public numeros. Desigur, aplauzele nu ni se adresau noua. De sus, de pe vrf, am admirat privelistea. n continuarea Coltului, se vedeau Coltul Strungii si Creasta Picaturii. n stnga lor, n ordine: Spalatura Vaii Seci, Valea Seaca a Caraimanului, cu hornurile ei, si Saritoarea Mare, iar mai la stnga Vlcelul Mortului. Totul parea foarte nclinat, aproape de verticala. Deasupra acestor impresionanti pereti de stnca statea Crucea eroilor. De pe Colt, o vedeam mai mare dect de jos, din Busteni, si-mi facea alta impresie. La dreapta Crestei Picatura se profila Valea Alba cu imensul ei perete. De aici parea fantastic si nu banuiam, atunci, ca pe el se vor face attea trasee de cataratura, necum ca-l voi urca si eu. Sub noi, spre rasarit, miazanoapte si miazazi, un covor imens multicolor, de o rara frumusete, ni-l oferea cu darnicie padurea. Mai departe, Piatra Mare, muntii Baiului si, ct vedeai cu ochii, numai munti. n timp ce contemplam aceste frumuseti, au urcat pe Colt si cei patru alpinisti. Trandafir, cu ochii lui ageri, a vazut la unul din ei, atrnate de bru, mai multe pitoane. Cum noi duceam lipsa de ele, le-a solicitat unul. I-a fost nmnat cu amabilitate sportiva. Se vedea ca erau alpinisti. L-a luat si l-a batut ntr-o fisura de unde ncepea coborrea n Marele V. Se mai gaseste si azi acolo. Dupa ce am multumit pentru piton, ne-am pregatit de coborre. Ceilalti patru alpinisti au ramas un timp pe Colt, apoi au facut cale ntoarsa pe unde au urcat. Noi, n timp ce faceam primul rapel, am avut o a doua surpriza: din Valea Seaca a Caraimanului, prin strunga Marelui V, au aparut doi alpinisti si au continuat ascensiunea pe Coltul Strungii, parca erau la ei acasa. si chiar ca se aflau la ei acasa, cum am aflat mai trziu. A plecat Ion primul n rapel, am urmat eu si asa am facut si urmatoarele doua coborri, repede, pna n strunga, sa ajungem din urma pe noii musafiri, curiosi fiind sa vedem cine snt. Ajunsi n strunga, am urcat Coltul Strungii, apoi am cobort n Turnuri. Am urcat Fata nalta printr-un horn ce scapa spre Valea Seaca. Sub noi aveam un abis de vreo doua sute de metri, ametitor. Deasupra hornului ne-am ntlnit cu cei doi, care locuiau n Busteni. Am facut cunostinta: Costica Contes si stefan Fontanella, ambii lucratori la Fabrica de hrtie din Busteni. Acum ma ntrebam: pentru cine venise multimea aceea de oameni de La verdeata" ? Ce o fi zis vaznd attia alpinisti n duminica aceea pe Picatura si pe Creasta ei ? n continuare, se afla o portiune numita Hornurile sau Fata Hornurilor. Pe aceasta fata se gasesc: un horn n extrema stnga, ceva mai greu, de cataratura, avnd stnca curata; la dreapta, am gasit alte doua hornuri, la baza carora se afla un bru cu iarba; la baza celui din extrema dreapta am gasit un rest de tigara, marcajul" lui Nae Dimitriu, am zis noi. Am mers pe acesta, pe urmele, nchipuite, ale lui Nae. Ajunsi deasupra, panta se ndulceste si curnd am ajuns la Cruce. Pe acest traseu am mai mers de nenumarate ori, ba, o data, chiar si singur, neavnd cu cine merge, lucru consemnat n cartea de impresii de la cabana Caraiman. n aceste peregrinari pe Creasta, am mers pe Fata Hornurilor si pe hornul din stnga, extrem de frumos. Dupa ce am urcat pe el vreo 810 metri, am gasit un tunel i,

9 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

care conducea n Valea Seaca. Din tunel, pentru a ajunge din nou pe creasta, deasupra, exista doua variante: a) n continuarea tunelului, pe un bru de iarba pna-ntr-un plc de jnepeni si de acolo la dreapta n sus pna n creasta si b) din mijlocul tunelului printr-un horn stncos ce se face n tavanul acestuia, urcnd pe verticala. Ambele variante snt mai frumoase, mai bogate n imagini si peisaj dect hornul urcat initial. l Jenica Radulescu, inginer si vnator din Busteni, se tot ntreba: cum de dispar, deodata, caprele din Valea Seaca a Caraimanului, fara sa fie vazute trecnd creasta ? Secretul era tunelul... (n.a.).

FISURA DIN UMRUL GLBENELELOR


Am vortbit despre cele doua ascensiuni de mai sus la capitolul Premiere, fiindca prima a fost considerata pna acum ca atare. A doua fiindca a fost un traseu urcat n ntregime de o echipa[53]. n creasta si Coltul Picaturii l-am nsotit pe Ion Trandafir. La 13 octombrie 1935, tot el mi-a propus sa urcam Fisura din Umarul Galbenelelor, pe care nu mai urcase nimeni pna la data aceea. Ideea mi-a surs. Am plecat de dimineata de la Dan Popescu de acasa, din Busteni, ca de obicei, la ora cinci, n grup de patru persoane, ca-ntr-o excursie: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu si eu. Era o zi senina de octombrie, cu cer albastru, fara nori. Nu era nici racoare, dar nici prea cald; numai bine de urcat, chiar si pe pereti expusi soarelui. Am suit Munticelul, apoi Valea Galbenelelor pe firul principal. Trecnd saritorile, ne faceam toti patru exercitiile de gimnastica matinala". n continuare, am mers pe Coltul Galbenelelor, parca pentru ncalzire", n vederea ascensiunii Fisurii din Umarul Galbenelelor. Coltul Galbenelelor pare o peninsula ngusta de stnca iesind din stncaria firului Secundar al Galbenelelor, spre nord-est, deasupra marii abiselor de care este nconjurat. Indiferent daca ascensiunea ncepe de pe coama ridicata de la obrsia firului secundar sau din Strunga Coltilor, pe o fata de circa 68 metri naltime, aproape verticala, n ambele cazuri, deci, se ajunge pe o coama care mai apoi se transforma ntr-o creasta ascutita. Aceasta creasta nu poate fi trecuta de toti cataratorii n picioare"; cei mai multi o trec calare" si, astfel, ajung pe Coltul propriu-zis, mai ospitalier, unde ntlnesc, pe o anumita portiune, un plc de jnepeni, apoi numai stnca goala. De pe acest Colt, numit Coltul de Sus sau Principal, printr-un rapel, care se face din jnepenis sau de pe un piton batut n regiunea de stnca, se ajunge pe al doilea colt unde, pe vremuri, se afla o cruce formata din doua crengi de jneapan. Noi am urcat Coltul prin Strunga Coltilor si am cobort pe al doilea colt prin jnepenis, pe unde ne-am si ntors. Dupa ce am vizitat coltul, Ion ntrzia cu cercetarile" pe fata de est a acestuia, unde dibuise" un traseu pe care voia sa-l urce. Eu n-am avut rabdare sa-l astept, asa ca am cobort cu Dan Popescu si am mers direct la Fisura Umarului[54]. Aceasta fisura si are originea tocmai sus, ntr-o fereastra, n Umarul Galbenelelor. Coboara vertiginos pna n brul de sub Strunga Galbenelelor, apoi, lin, formnd mai multe saritori frumoase, pna la punctul de confluenta a Hornului Coamei cu Valea Galbenelelor. Am intrat n traseu prin brul care vine din Strunga Galbenelelor si duce pna n Hornul Coamei, acolo de unde azi ncepe traseul Rosculet. Am plecat eu cap de coarda. Aveam cu mine, ca material tehnic, doua frnghii de 25 de metri, sase pitoane, patru carabiniere mici, gtuite, pompieresti, un ciocan complet de metal si nca unul pentru batut cuie. ncaltamintea o pereche de bocanci cu tinte. Am urcat prima lungime de coarda destul de usor. Cnd am terminat de urcat aceasta lungime, au venit si ceilalti doi, adica Ion Trandafir si Sorin Tulea. n patru, ascensiunea a nceput sa fie mai greoaie. Trebuia sa urce fiecare pe rnd. Cnd panta s-a accentuat, am scos bocancii din picioare, fiindca alunecau pe stnca, si am continuat sa merg n ciorapi. Urcam catarndu-ma liber. Numai cnd situatia devenea critica, bateam cte un piton. Tovarasii mei, care ma urmau, trebuiau sa scoata pitoanele batute, pentru a le refolosi. La un moment dat, panta s-a accentuat foarte mult si, n final, a trebuit sa ies n dreapta, pe un bru foarte ngust de piatra, sa urc o fata verticala, care se termina pe o platforma, acolo unde azi se ajunge dupa ce se face rapelul din traseul Rosculet. Am urcat n continuare hornul care duce n fereastra, usor nclinat, si, dupa ce am trecut prin fereastra, ne-am pregatit sa coborm n rapel spre Valea Scorusilor. Ion, dupa mai multe ncercari, a gasit un loc unde a batut un piton care se misca. El a plecat primul, pentru a ncerca" rezistenta pitonului. Am urmat noi si apoi rapelurile s-au repetat, pna n vale. Aceasta ascensiune a fost prima noastra premiera adevarata, facuta, fara sa stim, conform regulilor clasice.

ASCENSIUNEA PERETELUI GLBENELELOR PE TRASEUL FURCILE


Odata, pe cnd urcam o vale cu Bubi Schefler, acesta mi-a spus: Am fost duminicile trecute pe Valea Galbenelelor si l-am vazut pe Nicu Comanescu n perete[55]. mpreuna cu tovarasii lui pareau agatati de stnca, ca mustele. Altadata, ntr-un grup de la Metropola, am ajuns pe Coltul Galbenelelor. Aveam la dispozitie timp suficient, deoarece am plecat din Busteni dis-de-dimineata, asa ca stateam pe coltul principal, la soare, culcat cu capul spre peretele Galbenelelor. Din aceasta pozitie am privit peretele, peste cap, si mi s-a parut complet vertical. Am stat mult asa si l-am privit. M-am sculat, m-am ntors cu fata spre el si iar l-am privit. si mi-am zis n sinea mea: daca l-as urca vreodata, prin dreapta as ncerca ascensiunea. si ziua aceea a venit pe neasteptate. Dupa ce am urcat Fisura din Umarul Galbenelelor, joi seara, ca de obicei, am participat la sedinta Clubului alpin, unde am si prezentat comunicarea ascensiunii facute. Dupa sedinta, fara a mai trece pe la Duque, am plecat cu Ion Trandafir si cu Dan Popescu. Pe drum, Ion mi-a spus: Vrei sa intram, toti trei, duminica n peretele Galbenelelor ? O sa se supere Comanescu, am raspuns eu, surprins de propunere. Nu-i nimic, aranjez eu asta, mi-a replicat el. Nu am bani pentru tren, am mai completat eu. ti mprumut eu 200 de lei, a intervenit Dan. Nu mai aveam motive sa refuz. De aceea, chiar de a doua zi am nceput pregatirile, mi dadeam seama ca nu puteam urca n bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am cumparat niste pantofi de plaja cu talpa de sfoara. Ion a cumparat de la Obor doua frnghii a cte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de carutasi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenta pe care trebuia sa o aiba o frnghie la cadere. s-apoi, noi mergem, sa urcam, nu sa cadem... Pregatirile fiind gata, am plecat toti trei din Bucuresti la Busteni, smbata 19 octombrie 1935, dupa-amiaza. La Busteni, am trecut prin piata sa facem cumparaturi crnati, slabiciunea lui Dan, si cartofi, pe care i-am preparat singuri, acasa la Dan Popescu, unde am dormit[56]. n afara materialelor mentionate mai sus, frnghii si sandale de plaja, eu mai aveam un ciocan de fier, dintr-o singura bucata, cu gheara extractoare, de cuie, nu si de pitoane. Ion avea, de asemenea, un ciocan de batut cuie, cele sase pitoane si patru carabiniere pe care le folosisem si n Fisura Umarului. Cam la att se reducea arsenalul" nostru cu materiale de cataratura. Toti trei mai aveam nca ceva: tineretea, entuziasmul tineretii si, n plus, un foarte bogat si temeinic antrenament; toti fusesem ntreaga vara pe munte, efectund numeroase trasee pe vai. La ora cinci dimineata, duminica 20 octombrie, pe ntuneric, am plecat din casuta lui Dan. Prin padurea de pe Munticel, fermecatorul fosnet al frunzelor de fag ce acopereau poteca ne mbia la drum. Multe toamne fosnetul frunzelor avea sa-mi calauzeasca pasii si sa-mi ncnte auzul cu simfonia lor. Odata cu zorii, am ajuns la ancul Ascutit. Se prevedea o zi minunata. Am trecut din Valea Costilei n Valea Galbenelelor si am urcat firul ei principal. n sus, dincolo de saritori, Ion a mai gasit un piton, pierdut de echipa Comanescu. Aveam acum sapte pitoane. O avere. Ne-am oprit undeva, sub hotel" Galbenele, acolo unde azi se intra n traseul celor Trei Surplombe. Pe o placa de piatra, cu vopsea rosie, scria: C.F.R. Pe Ion l-a deranjat acest lucru, considernd ca muntele nu trebuie transformat n locuri de reclame. De aceea a spus: Eu voi sterge aceste initiale. Nu au ce cauta aici. Cu un piton si cu ciocanul, s-a apucat de treaba. N-a reusit, nsa, sa stearga acea rana din munte, deoarece stnca era poroasa si vopseaua intrase n pori. A fost nevoit, asadar, sa se lase pagubas. Suparat, si-a desfacut traista cu merinde" si a nceput,sa mannce. Dan i-a tinut compania. Mie nu-mi era foame, s-apoi ardeam de nerabdare sa ne apucam repede de ascensiunea propusa, nu-mi placea sa ne pierdem vremea cu maruntisuri". Mi-am scos bocancii din picioare si am ncaltat pantofii de plaja cu fete de pnza. Ca sa nu-mi cada din picioare, am facut n pnza cteva gauri prin care am introdus o sfoara, pentru o legatura suplimentara. Am nfasurat cu sfoara, la fiecare picior, pantoful si gamba. Astfel echipat, le-am spus celorlalti doi coechipieri: Voi pierdeti-va aici timpul cu nimicuri. Eu plec n sus sa vad cum merge... Du-te, au raspuns ei. Am luat-o n sus si la stnga, pe drumul pe care-l vizasem de pe Coltul Galbenelelor. Traseul se afla n stnga, adica la est de Hornul Coamei. Urcnd, nu mi-am dat seama cnd am intrat si cnd am iesit din Horn. Am avut chiar impresia, pe care nici ceilalti nu mi-au dezmintit-o, ca nu am atins Hornul si ca tot timpul am mers n stnga lui. Datorita acestei erori, a aparut gresita descrierea si pe fotografie si n Buletinul alpin. Abia cnd am repetat ascensiunea, n 1937, mi-am dat seama de eroare. Nu luasem cu mine nici un material. Sacul si bocancii ramasesera jos. Urcam la liber, neasigurat. n timp ce urcam pe o fata destul de nclinata, am auzit pe cineva Strignd: Maaa, nu pe acolo-i drumul, da-te jos ! Am tacut. Dealtfel, nici nu aveam cum sa angajez o discutie, fiindca tocmai ma aflam ntr-un punct mai critic al ascensiunii. Abia ceva mai trziu am ntrebat: Cine esti ? Florin stefanescu, a venit raspunsul. Noroc, Florine, aici Baticu, am zis eu. Cu acest scurt dialog, lucrurile s-au lamurit. Florin stefanescu mi-era prieten. Era secretarul sectiei T.C.R. Sinaia. Florin venea din Valea Coltilor si cnd a iesit n Strunga Coltilor a dat cu ochii de mine. A ramas mai departe n strunga cu grupul lui, urmarind ascensiunea noastra (caci ntre timp, au urcat si Dan cu Ion). Urcnd, am ajuns pe un bru de piatra destul de larg si lung de 2025 de metri. Mi-am asteptat prietenii, care au venit tot nelegati n coarda. Dan mi-a adus

10 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

ceva de mncare: un sandvis cu salam si doua mere. Cu forte noi, am plecat la drum. Am mers pe brul de piatra spre est, n cercetare, Am urcat pe un bolovan mare, unde Ion mi-a facut o fotografie. Ce am vazut de acolo, nu prea se arata a fi intrarea n traseu. Am cobort de pe bolovan pe brul de piatra si de acolo, mai n jos, vreo 56 metri, pna am dat de alt bru, tot de piatra. Pe al doilea bru am mers catre est, pna ntr-un mic vlcel. Aici au venit si ceilalti doi tovarasi de escalada. Am continuat drumul urcnd o rampa. n acel timp, n strunga Coltilor a aparut un al doilea grup de alpinisti, condus de doctorul Nini Parhon. Ne-am salutat si l-am rugat pe Nini, care fusese n perete cu Nicu Comanescu, sa-mi spuna daca ne situam ori nu pe linia obiectivului vizat, deoarece, de unde ne aflam, noi nu ne puteam orienta. Nini ne-a spus ca am depasit intrarea n traseu. Ne-am ntors de aceea n vlcel si am luat-o la dreapta, stnd cu fata spre perete, vreo 46 metri. Am urcat mai nti o rampa, apoi alti vreo 45 metri, pna am ntlnit un prag ngust de piatra. Am mers pe acesta, la stnga, adica spre est, foarte atent, si m-am oprit pe o platforma mare, deasupra vlcelului, la baza unui diedru, care forma nceputul traseului nostru. Au venit si prietenii mei. Nini ne-a comunicat ca am ajuns pe linia buna a traseului. Am batut n diedru un piton gros, solid, cu inel. Am introdus n inel frnghia, pentru a face economie de carabiniere, dupa care m-am legat la capatul ei. Am luat cu mine tot materialul: sase pitoane, patru carabiniere si un ciocan, pe cel metalic. Am nceput ascensiunea. Pantofii mei aveau o destul de buna aderenta la perete. Pna acum ma satisfaceau. Stnca era uscata. Urcusul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcam, a fost foarte placut. Am ajuns cu usurinta la capatul lui. Acolo, un bolovan mi nchidea calea. Banuiam ca deasupra lui voi gasi o platforma de regrupare. Nu stiam la vremea aceea ce este o surplomba si mai putin stiam cum se trece peste un astfel de obstacol. n consecinta, ca sa-l depasesc, am batut sub bolovan un piton si, lasndu-ma n frnghie, pe care o tineam cu mna stnga, m-am ntins catre dreapta, am prins o priza buna de mna si am iesit pe fata, ocolind locul cu pricina. Aici am constatat ca prizele snt slabe, ca se rup. Am curatat locul si am nceput sa urc spre platforma visata, ntradevar visata, deoarece cnd am ajuns n dreptul locului unde speram sa fie aceasta platforma, peretele se nalta n continuare. Putin mai sus am batut al treilea piton. Jos, la baza diedrului, manevre de schimbarea corzii din piton. Ion s-a legat la mijloc, adica ntre cele doua corzi, si Dan a ramas ultimul. Ion trebuia sa adune carabinierele de pe traseu, iar Dan sa scoata pitoanele. Pna la capatul celor cincizeci de metri de coarda, am batut sase pitoane. Neavnd dect patru carabiniere, la primul piton nu am folosit nici una, asa cum am aratat, iar la al saselea am facut o bucla din sfoara ce o mai aveam n buzunar, prinznd n ea frnghia si toarta pitonului. La capatul celor 50 de metri, nemaiavnd carabiniere pentru asigurarea secundului, m-am ncastrat cu corpul ntr-un mic hornulet. Cnd Ion s-a apropiat si mi-a liberat coarda necesara, am plecat mai departe si am ajuns pe o platforma larga. Rnd pe rnd, asigurati doar n minile mele, au venit si Ion cu Dan. Lipsa de pitoane si carabiniere si acest mers pe rnd, plus operatiunea de scoatere si recuperare a pitoanelor, ne-a rapit timp pretios. n continuare, traseul era format dintr-un horn larg, care mai sus se ngusta. Am plecat, nu n ramonaj, ci mergnd cu minile si picioarele pe ambii pereti, formnd un X, sistem numit sprait, nvatat mai trziu n scoala din Italia. Prietenii nostri din Strunga Coltilor ne-au urat succes si au plecat. Am ramas singuri. Singuri ? Am simtit atunci un sentiment ciudat, desi eram trei. Dar cnd se urca solitar, cu adevarat singur ? De fapt, nu am fost chiar singuri. Pe lnga noi zbura si se aseza agatata de stnca verticala o pasarica frumos colorata, fluturele de piatra. Am ajuns n locul unde hornul se ngusta si te arunca n afara, cam la 15 metri de la plecarea n horn. Am batut un piton si am depasit si acest punct. A pornit si Ion dupa mine. Catre capatul celor cincizeci de metri de coarda, am batut si al doilea piton, pentru a urca si tovarasii mei. Regruparea am facut-o ntr-o mica grota cu fereastra, la capatul acestei lungimi. Fereastra o formase o lespede de piatra ce sta ncastrata ntr-un diedru prin care trecusem. Am crezut ca sta sa cada, de aceea am cerut amicilor mei sa se fereasca, deoarece voiam sa-i dau drumul jos. Dar cu toate eforturile depuse de mine, nu am reusit sa o clintesc din loc. Sta si acum acolo. Au venit si coechipierii mei n fereastra. Aici, peretele pe care ne cataram si cu o coama a sa formau un unghi drept. Pe ambii pereti, la nivelul ferestrei se gasea cte un prag de piatra, pe care te puteai plimba si sta, ca pe un balcon. Ion era ncntat de aceste balcoane" si nu mai contenea sa stea locului. Privelistea de pe aceste praguri ne ncnta. Valea Galbenelelor, sub noi, parea un drum neted pietruit. Coltul Galbenelelor se vedea cu totul altfel de cum l stiam. n departare, de la stnga la dreapta, vedeam Vrful Omul, Creasta Morarului, Dinamul, Predealul si Azuga. Munticelul se vedea splendid. Am nceput sa cercetez cele doua praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotart pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocata de tavanul de deasupra, de aceea am trecut primii metri trs[57]. n continuare, brul s-a largit si am gasit chiar si o mica grota, n perete, unde ne-am fi putut adaposti de vreme rea. La capatul de est al acestei grote, se vedeau cteva fisurele pe perete. Nu am putut nsa bate nici un piton n ele. A trebuit sa facem o piramida, pentru a bate un piton mai sus. Am urcat 45 metri, dupa care am mers la dreapta pe o platforma lunga si larga. La capatul ei dinspre vest, unde se facea un unghi drept ntre peretele propriu-zis si coama despre care am mai vorbit, am batut un piton de asigurare pentru secunzi. Creasta o vedeam deasupra noastra. n coltul unghiului se afla o stnca pe care am urcat. Am batut un piton n stnga, n fisura ce ducea n creasta, dar, depasindu-l, coarda s-a blocat. Am tras eu n sus, Ion n jos, pna ce pitonul a iesit si am putut ajunge n creasta fara sa mai bat vreun piton. Acolo am gasit un hornulet putin nclinat, m-am oprit si am facut asigurarea pe dupa umar. L-am adus pe Ion. Se nnoptase, Dan a trebuit sa urce pe ntuneric. Nu mai vedea prizele. Pentru a-l trage, ca asa a trebuit sa fac, am dat frnghia peste spate, ma aplecam, scurtam frnghia si apoi ridicam trunchiul si cu el pe Dan. A fost o munca obositoare. Totul a trecut cnd ne-am vazut toti pe creasta. Astfel s-a terminat ascensiunea pe peretele Galbenelelor. n Busteni si pe toata Valea Prahovei, att ct puteam vedea, se aprinsesera de mult luminile. Eram fericiti. Ne-am strns minile. Am mpartasit celorlalti ngrijorarea mea, ca nu cunosteam drumul n continuare pna n Brul Mare al Costilei. Ion m-a linistit: Cunosc eu drumul... Se vede ca mai fusese pe aici, mi-am zis eu n gnd. si, ntr-adevar, condusi de el, am ajuns n Bru. Acolo, n plcul mare de jnepeni, care acum nu mai snt, baietii mi-au spus sa ramn pe loc, pna se duc ei sa aduca rucsacurile si bocancii. Am stat ntre jnepeni, unde am gasit adapost, ca vremea se cam racorise. n acest timp, am rulat, mintal, filmul ascensiunii. Cnd au venit cei doi cu bagajul, am ncaltat bocancii. Ma simteam fericit. Calcam iar, cu toata talpa, pe un teren solid. Am iesit n platou si am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Busteni. Cu un tren de noapte, ne-am ntors la Bucuresti. Nu am dormit deloc n noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineata, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a ntrebat: Ce ati facut ieri ? Am fost surprins de ntrebare, ca si de telefon. Nae nu-mi telefonase niciodata pna atunci. Eram surprins cu att mai mult cu ct atunci cnd am acceptat sa merg n perete i-am rugat pe ceilalti sa nu scoata o vorba, sa nu spuna nimanui de intentia noastra, fiindca nu se stia daca vom reusi ori nu. si acum ? nsemna ca cineva vorbise. Am dat un raspuns vag: Am fost pe munte ! Ce ati facut cu peretele Galbenelelor ? m-a ntrebat el fara ocol. L-am urcat, a fost raspunsul meu. La celalalt capat al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane, nsemna ca ei" asteptau rezultatul... Seara ne-am ntlnit la restaurantul Mercur din pasajul Victoria. La un pahar de vin, am povestit cum a decurs ascensiunea, care a nsemnat o cotitura pentru alpinismul romnesc trecerea de la vai, hornuri si tancuri, la pereti. Ascensiunea Fisurii din Umarul Galbenelelor si ascensiunea Furcilor din peretele Galbenelelor, cum a fost numit acest nou traseu, au fost facute, fara a ne da seama, asa cum se face cu adevarat o premiera, dintr-un singur efort continuu. As vrea sa spun si aici ca trebuie sa se retina un adevar de netagaduit. Anume, ca daca cineva a intrat o data (sau de mai multe ori) ntr-un traseu, ncercnd sa faca o premiera, dar a cobort, fie cu gndul de a se duce alta data, fie pentru ca nu a putut urca, nu se mai poate spune ca acel cineva a facut o premiera. Alpinismul este o ndeletnicire omeneasca, liber aleasa de cei ce o practica. Este o confruntare a omului cu sine nsusi. Pentru a avea cu adevarat satisfactii depline trebuie sa fii corect, cu tine, cu natura. Cu natura, pregatindu-te n antrenamente si procurndu-ti echipament corespunzator actiunii. Alpinistul trebuie sa abordeze traseul n raport cu posibilitatile sale, fara a recurge la gesturi necinstite ca: parcurgerea ntregului traseu sau a unor portiuni, n coborre, cu depuneri de materiale sau diferite amenajari. Aruncarea frnghiei de sus si tragerea (scoaterea din perete) a celor ce nu mai pot urca si nici cobor, nseamna actiune de salvare[58]. ntinderea de cabluri ntr-un traseu alpin, ca si baterea excesiva de pitoane, reduce gradul de dificultate al acestuia. Un traseu care depaseste gradul trei de dificultate nu poate si nu trebuie transformat n bulevard si nimeni nu are dreptul sa modifice ceea ce a lasat natura. Din pacate, de la asemenea reguli fac exceptie unii oameni. Acestia se mint pe ei si cauta sa induca n eroare si pe altii afirmnd ca au urcat trasee pe care nu le-au urcat sau ca au facut cine stie ce minunatii. Desigur, naivi care sa-i creada se mai gasesc. E timpul nsa ca asemenea cataratori", care umbresc succesele reale ale alpinismului romnesc, sa nu mai fie crezuti de nimeni. Ei nsisi ar trebui sa se convinga mai repede ca adevarul va iesi pna la urma la lumina. Realiznd traseul Furcile, nu mi-am dat seama curnd ca satisfacusem ambitiile si orgoliul unora: daca n lupta dreapta acestia nu se mai puteau masura cu Nicu Comanescu, au pus pe altii sa-l mpiedice sa realizeze ceva mai mult dect ei.

CUVINTE DESPRE NAINTEMERGTORI


n Carpatii Romniei alpinismul poate fi practicat att vara ct si iarna. Altitudinea, destul de mica (cel mai nalt vrf, Moldoveanul, are numai 2 543 metri altitudine), favorizeaza lipsa ghetarilor n acesti munti si ofera posibilitatea patrunderii n cele mai multe locuri, asa nct ei au fost strabatuti, din timpuri foarte vechi, de ciobanii cu turmele, de vnatori, de fugarii din fata navalirilor dusmane. Este fara ndoiala ca altitudinea Carpatilor nostri, conformatia lor geologica si geografica au facut posibil ca multe trasee omologate ca premiere", de dificultate mai mica, sa fi fost urcate cu secole n urma. Pentru exemplificare, am sa evoc cteva momente din istoria cuceririi muntilor nostri. Ele constitue dovezi ale dragostei pentru mersul la mari naltimi, dar si ale curiozitatii cunoasterii, sentiment att de propriu oamenilor. La 1809, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a urcat pe Ceahlau, spre a privi tara Moldovei si nca mai departe... pna la mare si tara ungureasca. El a fost condus de calugarii de la schiturile apropiate. Se stie ca acolo, pe Ceahlau, exista schitul Ciribuc, care a fost acoperit de o avalansa n primavara anului 1704, cu calugari si credinciosi cu tot[59]. Desigur, ciobanii, vnatorii si calugarii de pe Ceahlau si-au purtat pretutindeni pasii pe platou si prin padurile masivului, au cunoscut brnele si hatasele lui si, probabil, s-au catarat dupa florile minunate ce mpodobesc acest munte. n excursia din 1809 mitropolitul din Iasi a sfintit chiar un izvor, la care cine altcineva si astmpara setea daca nu oamenii din mprejurimi obisnuiti sa urce potecile muntelui ? Treizeci de ani mai trziu, Gheorghe Asachi mergea n Ceahlau, descria drumurile umblate de el si recomanda cine anume trebuie sa fie calauzele excursionistilor: Vrnd a ntreprinde calatoria la acest munte neaparat este a fi nsotit de locuitori de munte numiti plaiesi sau vnatori de Alpi". La 1833, spatarul Gane a facut drumul Falticeni-Stnisoara Brosteni, nsotit de clucerul Dragos (Privighetoriu al ocolului muntelui) si a descris n versuri calatoria sa ntr-o poezie intitulata Calatoria mea la munte. n Bucegi, la 1839 a facut o excursie J. A. Vaillant si slugerul Angelescu fiind nsotiti de Ion Puiu si Stoica Voda ciobani, probabil care cunosteau denumirile muntilor, vailor si chiar legendele lor[60].

11 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

La 1840 John Paget a fost condus pe Valea Horoabei de trei calugari de la schitul Pestera[61]. Ascensiunile n Bucegi au fost facute si din partea transilvana. Astfel, ntre 19 si 22 septembrie 1834, un grup de 40 de persoane, unii calari, unii pe jos, n majoritatea facnd parte din administratia Brasovului, au ntreprins o calatorie plecnd de la Bran, peste Gutan si Strunga, la Vrful Omul si apoi la Pestera Ialomitei. Prima noapte au dormit la Bran, a doua la Pestera, iar a treia tot la Bran. La ntoarcere, de la Vrful Omul au cobort Valea Gaurei pna n Bran. Conducerea ascensiunii a avut-o Andreas Deak, castelanul de atunci al cetatii Branului. Mihiai Haret a vizitat Valea Horoabei mpreuna cu Niculae Bogdan n 1903 sau 1907. Ei au avut ca nsotitori, pe Ieronim, fostul staret al schitului Pestera[62]. Muntele Piatra Craiului a fost urcat de doctorul Eduard Myss, pe ambele versante n trei rnduri n anii 1853-1854. El scria ca Ascensiunile pe Piatra Craiului nu erau rare nici nainte de 1850. Exista pe atunci la Zarnesti vnatorul de capre Grnita, care-si facuse un renume ca ghid pe Piatra Craiului si numele lui era cunoscut tuturor iubitorilor de munte. Cnd n 1853, la prima excursie care am facut-o n Piatra Craiului, m-am interesat de el, mi-a fost prezentat un batrn de vreo 90 de ani. Locul lui a fost luat de un tnar atletic numit Didimok[63], despre care am avut toate motivele sa fim multumiti pentru bunavointa si cunostinta locurilor n toate trei excursiile pe care le-am facut sub conducerea lui n ultimi mei ani de gimnaziu, 18531854... Ghidul Didimok ne spusese dinainte ca stie bine o coborre pe latura de vest si ca e gata sa ne conduca fara pericol n Valea Brsei. Coborrea, care a durat cinci ore, era foarte abrupta si obositoare, nsa n nici un loc periculoasa. Drumul pe care am cobort noi atunci era sigur mai putin periculos dect drumul Deubel din Bucsoiul, pe care l-am urcat n acest an"[64]. Johan W. Filtsch, unul din ntemeietorii Societatii alpine din Brasov (10 mai 1873 povesteste ca n 1872, mpreuna cu altii 10 tovarasii de drum, a urcat n creasta Pietrei Craiului, cobornd apoi pe versantul de vest, pe a patra vlcea la nord de Vrful La Om". n aceasta ascensiune, unde la coborre excursionistii au folosit si frnghia au fost condusi de Mihai Bartolomeu Bratu un vnator batrn de 70 de ani. Purtator de bagaje, era Dragusi. Cu acest prilej se aminteste si de vnatorii Gligor si Lolu junior. n septembrie 1885, acelasi Johan W. Filtsch a ntreprins o noua ascensiune pe versantul de vest al Pietrei Craiului, de data asta sub conducerea unui padurar. Trecerea peste Piatra Craiului, din aceasta salbatic sapata parte de vest, scrie el, nu fusese niciodata ntreprinsa, cu exceptia unor pastori izolati". Cum se poate observa din evocarea celor cteva momente de ascensiune a Carpatilor, nsotitorii excursionistilor au fost, de fiecare data, localnici romni padurari, vnatori de capre ori pustnici. Ei stiau muntii din drumurile lor anterior facute, desigur, cu alti nsotitori mai batrni si ei buni cunoscatori ai potecilor de pe vai si de pe culmi. Era, asadar, o traditie n aceasta privinta. Ei au fost, dealtfel, cei care au dat numele locurilor din Carpati, nume care, ulterior, au fost trecute pe harti cu forma romneasca, pastrata din mosi stramosi. Lor li se cuvin, cred eu, de fiecare data, cuvinte de lauda si de emotionante aduceri aminte. Cei ce am venit dupa ei n-am facut dect sa ducem mai departe dragostea lor pentru munte. Cataratorii, aceasta categorie aparte de ndragostiti ai naltimilor, ne-am avntat pe verticala stncilor ajutati de cuceririle tehnicii alpine moderne, de care n-au avut cum sa beneficieze marii nostrii naintemergatori. N COLUL MLINULUI, IARNA, PRIN HORNUL ASCUNS ntreaga iarna am schiat. Nu mai dormeam cu capul pe mesele lui Butoi. Metropola a cumparat, pentru membrii ei, o vila la Predeal, ca acestia sa poata practica sporturile de iarna. Costa 20 de lei pe noapte cazarea. Practicam schiul n jurul Predealului, cu colegii. Am ramas din aceste excursii cu fotografii si amintiri frumoase. Apoi am nceput ascensiunile de iarna. Pentru iarna 19351936, cele doua asociatii n conflict, C.F.R. si C.A.R., au cautat sa se ntreaca n programarea traseelor dificile, ceea ce, cum vom vedea, a dus la un tragic accident. S-a facut o ascensiune pe Valea Galbenelelor, una pe Valea Coltilor si una pe Valea Costilei. Dintre ele, demna de retinut n aceste pagini de memorial este Hornul Ascuns din coltul Malinului... Pentru ziua de 15 martie 1936, C.A.R. avea programata ascensiunea Hornului Ascuns. S-a stabilit ca ea sa fie condusa de Niculae Baticu si Dan Popescu. S-au nscris la aceasta ascensiune Ion Ionescu Dunareanu, care a venit nsotit de un prieten, si Ion sincan. La ora cinci dimineata, pe frig si ntuneric, am plecat cu totii de la casa lui Dan Popescu. Am urcat Munticelul, pe o zapada de curnd cazuta, nu prea mare, si am ajuns n Valea Cerbului. Dupa ce am parcurs o mica portiune din aceasta vale, dincolo de poiana cu acelasi nume, am ajuns la confluenta acesteia cu Valea Seaca a Costilei. Valea era plina cu zapada, n cantitate mare. Toate saritorile fusesera acoperite, inclusiv cea mare. A fost o imprudenta ca am plecat n astfel de conditii, dar la vremea aceea nu aveam experienta necesara. Nu stiam nimic despre avalanse, despre formarea lor. Am nceput sa urcam n sir indian, adica unul n spatele celuilalt, pe aceeasi linie de panta. Mergeam nelegati. Eu ma aflam n capul coloanei si faceam trepte n zapada, pe care le foloseau si ceilalti. Mai sus, am fost schimbat de Ion sincan si apoi de Dan Popescu. La ora 11 nainte de amiaza am ajuns la baza coltului. Coltul Malinului, situat pe coama ce desparte Valea Malinului de Valea apului, sub Brul Mare al Costilei, este format din coltul propriu-zis si o coama care-l leaga de spinarile Costilei. Pe aceasta coama de legatura se afla Dintele dintre Colti" si Coltul Brului". Privit din poteca Vaii Cerbului, Coltul Malinului pare, printre alte vrfuri, ca o cetate medievala cladita n vrf de munte. Privit mai de aproape, din Valea Seaca a Costilei, pare o mareata catedrala din marmura alba. Sub mantia zapezii si sub scnteierile soarelui, arata n ziua aceea ca ceva fantastic, de basm. Coltul Malinului are trei laturi abrupte: latura de sud-est, scapnd n Valea Malinului, latura de nord-est, situata deasupra Vaii Seci a Costilei, si latura de nord, pravalindu-se n Valea apului. Fata nord-estica are trei trasee alpine: 1) fata Seaca-Malin sau Creasta Malinului (a fost urcata de echipa: Nicu Comanescu, Nae Dimitriu, Gheorghe Frim si Ion sincan, la 19 noiembrie 1933); 2) Hornul Central sau Hornul Comanescu (a fost urcat de Nicu Comanescu si Ion sincan n anul 1934); 3) Hornul Ascuns, care a fost escaladat de Nae Dimitriu, Petre Balaceanu, Alexandru Steopoe si Lupescu, tot n 1934. n ascensiunea Crestei Malinului, din 19 noiembrie 1933, dupa ce echipa a ajuns pe Colt, a facut coborrea pe Hornul Ascuns, plin cu zapada si gheata. n martie 1936, cnd am ajuns noi la baza coltului, am desfacut coarda si i-am spus lui Dunareanu sa se lege si sa porneasca cap de coarda. S-a legat, s-a apropiat de Horn, a ncercat ceva, dupa care a spus: Nu se poate urca ! Hornul era plin cu zapada si gheata. S-a dezlegat. L-am invitat pe Ion sincan sa plece cap de coarda. A procedat ca si Ion Ionescu Dunareanu. A venit rndul lui Dan Popescu, dar rezultatul a fost acelasi. ntruct ascensiunile colective gradate formau si un fel de scoala (asa consideram eu), am procedat n acest mod, atunci si mai trziu, oferind participantilor posibilitatea de a se afirma, de a ncerca sa devina ei nsisi conducatori, nu sa mearga ca niste simple pachete, trasi cu sfoara, fara sa stie pe unde au umblat. Greseala pe care au facut-o toti trei a fost ca au ncercat sa urce hornul ca vara, pe verticala, din priza n priza. Desi aveau toti coltari, n modul acesta de a urca, piciorul aluneca. La urma m-am legat eu n coarda si am nceput sa urc, prin opozitie, cu picioarele pe stnca, cu toata talpa, corpul lasat pe spate, tinndu-ma cu minile de buza hornului. Nu stiam atunci ca acest sistem de catartura se numeste bavareza" sau Dulfer". Am urcat vreo 15 metri si m-am oprit la un loc convenabil, unde am batut un piton de asigurare. Ca sa pot bate pitonul, am scos manusa din mna stnga, tinnd-o ntre dinti. Una din loviturile ciocanului, strasnica, nu a nimerit pitonul, ci mna mea. De durere, involuntar, am spus ceva nepoliticos ciocanului si, ca pedeapsa, am patit ca-n povestea cu vulpea si corbul. Manusa, nu cascavalul, mi-a cazut dintre dinti, a luat-o la vale pe zapada, transformndu-se ntr-un cocolos din ce n ce mai mare. Vaznd ca am urcat, Ion Ionescu Dunareanu a spus ca el si prietenul lui nu merg mai departe si ca vor sa coboare. Dorinta le-a fost ndeplinita. I-am spus lui Dan Popescu sa-i nsoteasca. Lui Dan nu i-a convenit sa renunte la o ascensiune frumoasa, dar i-a luat si i-a dus n Busteni. Asa cerea disciplina consimtita ntre noi. Am ramas cu Ion sincan, care (asta mi-a spus-o Dan mai trziu ), cnd a vazut ca am nceput sa urc, s-a dezlegat din frnghie, ca nu cumva, daca am sa cad, sa-l trag si pe el dupa mine. Om prevazator ! Dupa incidentul cu manusa si dupa plecarea celor trei, m-am asigurat cu o carabiniera n pitonul batut, si am pornit mai departe pna la bolovanul ce nchide calea. Am batut un nou piton si l-am adus si pe sincan lnga mine. Am mers putin la stnga, apoi la dreapta n sus, pe hornul care avea foarte multa zapada. Am putut merge n sprait, adica cu picioarele si minile pe peretii laterali, fara a atinge zapada sau fundul hornului. Prima portiune, mai nclinata, avea zapada proaspata si placi de gheata. Partea de sus fiind mai putin nclinata, am parcurs-o mai usor. Am ajuns, n fine, pe vrful Coltului. Pe parcurs, ani gasit pitoanele batute de echipa care coborse la 19 noiembrie 1933. Ajunsi sus, ar fi fost indicat sa coborm n rapel hornul. Noi nsa am continuat drumul. De pe colt am cobort n creasta, apoi am traversat Dintele". Trecerea lui a fost destul de dificila. Locul de trecere, expus spre nord, l-am gasit cu prizele acoperite de gheata. Agatat de cte un dinte" lateral al coltarilor, am reusit sa trec de cealalta parte a Dintelui". Tot asa de dificila a fost n continuare si drumul pna n firul Vaii apului. Brul ngust din aceasta portiune, care vara poate fi depasit cu usurinta, acum era acoperit cu o platosa de gheata. Sositi n Valea apului, ne-am gndit ca trebuie sa coborm. si nca repede. Dar pe unde ?" ne ntrebam. Aveam un singur piolet. Daca urcam n Brul Mare al Costilei, riscam, deoarece nu stiam daca vom putea patrunde n Valea Malinului. Deschiderea mare a Vaii Malinului, plus Valea Scorusilor, putea da nastere unei imense avalanse de zapada. Continuarea drumului pe Brul Mare al Costilei spre Valea Cerbului nu se putea face din cauza alunecarilor de zapada si a noptii care se apropia. Singura solutie era sa coborm pe Valea apului, unde, dealtfel, ne pastea acelasi pericol de avalanse. stiam ca Valea apului avea, cam pe la mijlocul ei, o ruptura de panta de circa 80 de metri. Am hotart sa nu ne abatem pe fete si sa coborm numai pe firul vaii, care avea zapada mai multa. sincan a pornit primul, n vreme ce eu l asiguram cu pioletul nfipt adnc n zapada. Am convenit ca el sa coboare ncet si sa-mi semnaleze toate denivelarile zapezii, deoarece eu urma sa merg neasigurat. n mers de melc, coborrea se facea coarda dupa coarda. Se nnoptase. Am ajuns, ntr-un trziu, deasupra rupturii de panta. Ion a luat-o la stnga, o lungime de coarda, spre locul prin care se ocoleste aceasta ruptura. Cnd coarda s-a ntins, i-am spus sa se opreasca si am pornit dupa el. Coboram foarte atent spunndu-i mereu sa scurteze coarda, pe masura ce naintam. Era o noapte fara luna si nu aveam lanterne. n ntunericul dimprejur, ochiul se obisnuise, dar nu puteam distinge amanunte. Asa se facu ca, deodata, am calcat n gol. Zapada a fugit cu mine la vale spre ruptura de panta. Inevitabilul s-a produs. Nu m-am pierdut, totusi. Am pus pioletul sub bart ncercnd sa frnez, cu toate ca zapada afnata nu ma ajuta. n ncercarea mea de frnare, distanta fiind mica de la locul alunecarii si pna la marginea rupturii, m-am trezit n hornul cel mai din dreapta cum urci Valea apului, cu picioarele ntr-un perete si cu spatele n celalalt, n pozitia de ramonaj. Zapada continua sa cada peste mine, si, mai departe, peste ruptura, n josul vaii. Cnd s-a ngramadit, nct o simteam apasndu-ma din ce n ce mai greu, m-am ntrebat: Voi rezista oare greutatii ?" Cnd am simtit ca zapada asternuta deasupra mea a nceput sa se miste. Instinctiv, am ntrebat: Tu esti Ioane ? Eu snt, mi-a raspuns. Nu stiu ce s-a ntmplat ca a fugit zapada cu mine... I-am spus sa se ridice binisor, sa ia pioletul de la mine si sa se duca n sus. Acolo sa ma asigure, pentru a putea iesi din situatia n care ma gaseam. Dar el mi-a spus: Nu stiu de ce s-a agatat frnghia, ca sta ntinsa. L-am rugat sa traga usor de coarda si sa vada daca nu se desprinde. A tras si nu s-a desprins. Atunci i-am spus: Du-te n sus, tinndu-te de ambele capete ale frnghiei, ia si pioletul cu tine si vezi de ce s-a agatat coarda. Apoi asigura-ma si pe mine.

12 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Ce se ntmplase ? Fiind atent la traversare, sincan a uitat sa-mi spuna ca n calea lui a ntlnit o denivelare de jumatate de metru. Eu, convins ca nu am n cale nici un obstacol, am mers degajat, am calcat n gol si avalansa s-a declansat antrennd ntreaga masa de zapada, inclusiv pe amicul meu. Norocul nostru a fost ca ntre noi a existat un mic molid, pe care Ion nu l-a vazut cnd a trecut de el, asa ca noi am fost tinuti de el. Unul de o parte si celalalt de cealalta parte a lui. Ajuns la arboras, care nu avea trunchiul mai gros de 57 centimetri n diametru, Ion m-a asigurat si am putut iesi din horn. Mi-am dat seama ca sntem la limita superioara a padurii si ca molidul salvator era cel mai naintat din avangarda" acesteia. L-am asigurat pe sincan, care a cobort ceva mai putin de patruzeci de metri, pna la primul molid. Cobornd mai departe din arbore n arbore, am ajuns sub ruptura de panta. Am gasit, la baza hornului n care ma blocasem, o multime de stalagmite de gheata, groase si nalte, ntre unul si doi metri, ca niste tepi uriase. Parca asteptau sa ne primeasca. Soarta ne-a ferit de aceasta placere. De acolo n jos, valea nu mai prezenta obstacole majore. Marea saritoare de la intrarea n vale era acoperita de zapada. Prudenti, cu asigurarile de rigoare, am ajuns n Valea Cerbului. Aici am vazut urmele lasate de schiurile celor ce coborsera de la Vrful Omul. Ne-am dezlegat din coarda, am cobort Valea Cerbului pna n Poiana cu acelasi nume. Am luat-o peste Glma, direct catre soseaua Gura DihamuluiBusteni. Pe la jumatatea drumului, cnd am terminat cu zapada si gheata, am scos coltarii de la bocanci. De abia acum, calcnd iar pe pamnt, ne simteam bine. Aventura care putea sa ne coste viata s-a terminat. Am ajuns n sosea si de acolo la Dan acasa. Credeam ca am facut o isprava mare. Nu stiam atunci ca n anul 1855 Dora dIstria urcase n premiera absoluta pe versantul grindelwaldez muntele Mo'nch, ca Radu Porumbacu urcase n anul 1877 pe Mont Blanc si ca mai aproape de noi n februarie 1929 Karl Lehmann si Erwin Csallner au parcurs creasta Fagarasului de la Blea la PlaiuL Foii[65] prima parcurgere a acestei creste iarna, cnd nu exista cabana Podragu nici corturi izoterme, nici alimente concentrate, vitamine UN GRAV ACCIDENT Cnd am ciocanit n usa casei lui Dan, a aparut ngrijitoarea, speriata. Vazndu-ne, a facut ochii mari si ne-a ntrebat: Cum, n-ati murit ? Nu, dupa cum vezi ! Dar unde-i domnul Danut ? Nu-i acasa ? Nu, nu-i acasa. S-a dus n Valea Alba unde s-a-ntmplat un accident. Eram foarte mirati de cuvintele femeii si am cerut lamuriri. Despre ce accident este vorba. Femeia a continuat: Domnul Comanescu si cu grupul lui au cazut si au murit. Domnul Danut si cu altii s-au dus acolo. Acum eram si mai nelamuriti. Unde au fost n Valea Alba ca sa moara. Ne gndeam ca poate femeia a ncurcat lucrurile si ca poate exagereaza. Am rugat-o sa ne faca un ceai fierbinte pe care l-am baut si, asa obositi, incapabili de a mai face vreun efort, n noapte, ne-am ndreptat spre gara. La Bucuresti, abia am reusit sa trec pe acasa, sa ma schimb. La serviciu, toata lumea, toti colegii stiau de accident. Ziarele de dimineata publicasera deja trista veste. Nicu Comanescu avea un frate, Vasile, care lucra la aceeasi ntreprindere cu mine. seful meu, Filip Ionescu, cnd m-a vazut, m-a certat ca nu am ramas la Busteni sa dau o mna de ajutor: n asemenea situatii, ntelegem cum stau lucrurile si nu te dam absent. Am apreciat, desigur, atitudinea lui Filip Ionescu, fara sa-i spun atunci ca si eu fusesem la un pas de moarte. Pe deasupra, el nu stia cum nu stiam nici eu ca la ora patru dimineata operatiunile de salvare a ranitilor si evacuarea mortilor, cu exceptia lui Gheorghe Botez, acoperit de zapada, se terminasera. A doua zi, seara, m-am ntlnit cu Dan Popescu, revenit n Bucuresti. Mi-a povestit n amanunt cum, n aceeasi zi de 15 martie, cnd noi am urcat Coltul Malinului, a sosit la Busteni, probabil cu un tren de noapte, Nicu Comanescu mpreuna cu un grup din sectia de alpinism a asociatiei C.F.R. Colectivul condus de el era format din Gheorghe Botez, Ion Marinescu, Virgil Georgescu, Costache Vintila, Codruta Mihai, Ion Iliescu si Petre Catian. Aveau programata pentru ziua aceea, de urcat, Valea Costilei. Ca si noi, n-au tinut cont de starea zapezii si a vremii, desi Comanescu avea mai multa experienta de munte. Au plecat voiosi la drum si au ajuns cam pe la orele 1213 pe Brul Mare al Costilei, la baza tancului ce strajuieste intrarea n Hornul Coltului"[66]. Acolo, la soare, au mncat si au facut o fotografie, unica gasita n aparatul fotografic. De la locul popasului mai aveau treizeci de metri pna n platou. Nu au batut n tanc nici un piton sa se asigure si, n plus, au comis greseala ca au lasat sa plece n cap de coarda pe Ion Marinescu, luptator de greco-romane, cntarind 120 de kilograme. Acesta a nceput sa bata trepte ntr-o zapada proaspat cazuta, pe un teren nclinat, de care nu avea cum se ancora. De asemeni, echipa Comanescu nu a tinut cont de ora si nici de temperatura. Toate la un loc au contribuit la declansarea unei avalanse, care s-a produs, ntr-o cadere fulgeratoare, ea a antrenat pe toti cei opt alpinisti. Comanescu, Botez, Iliescu si Virgil Georgescu nu au fost legati n coarda, ceilalti, da. n caderea-i vertiginoasa, avalansa i-a mprastiat, n special pe cei nelegati. Cnd ultimile resturi de zapada au ncetat sa mai curga la vale, linistea s-a asternut peste acest loc, unde si-au dat sfrsitul patru alpinisti... Deodata, zapada a nceput sa se miste. De sub ea, ca din valurile unui fund de ocean, a aparut un om buimacit. Era Ion Marinescu. n cadere, nu s-a lovit de stnci si cum a fost acoperit de zapada, a simtit nevoia de aer, s-a zbatut si a reusit sa iasa la suprafata. Primul act reflex, inconstient, a fost tentativa de a fugi din acel loc. S-a simtit nsa retinut de frnghia cu care se legase. si-a revenit fulgerator, ntr-o clipa, n fata ochilor lui s-a derulat ntregul film al ascensiunii: plecarea din Busteni, sosirea la ancul Ascutit, urcarea Vaii Costilei, popasul si catastrofa. S-a ntrebat unde-i snt tovarasii de drum. Cu ultimele resurse fizice, a tras de frnghia de care era legat, a scormonit cu minile n zapada de-a lungul frnghiei si a reusit sa dea de Costache Vintila, care traia. O clipa numai si Costache si-a revenit. Au scormonit mai departe, amndoi, si au gasit-o pe Codruta Mihai, ranita. stiau ca la capatul celalalt al corzii trebuia sa fie Petre Catian. L-au cautat si l-au gasit mort ! n cadere s-a lovit de stnci. Zvrliti sub stncile unde acum, n amintirea accidentului, strajuieste o cruce, se aflau Virgil Georgescu si Nicu Comanescu. Costache Vintila a plecat la Busteni sa anunte catastrofa si sa aduca ajutoare pentru a transporta ranitii. n drum, acolo unde a fost vechiul refugiu Costila, pe un tanc de piatra, l-a vazut pe Iliescu[67]. Era ranit la cap. Costache a vrut sa-l ia cu sine, dar acesta a refuzat, spunnd: Du-te de-i ajuta pe ceilalti ! Cu un prosop, Costache i-a legat rana sngernda de la cap. A fugit apoi la Busteni, s-a prezentat la postul de jandarmi si a dat alarma. Jandarmii au pornit din casa n casa, abia reusind sa adune ctiva oameni, ntre timp, s-a napoiat si Dan Popescu la Busteni. Aflnd de accident, a contribuit la adunarea oamenilor si, cu totii, au mers la locul tragediei. Pe drum i-a apucat noaptea. La luminile lanternelor, cu primul transport a fost luata Codruta Mihai si unul dintre decedati. Iliescu a refuzat sa fie transportat. Avea un suflet deosebit. Cnd salvatorii au venit a doua oara, la miezul noptii, Iliescu nu mai traia. Cta daruire ! Va ramne vesnic n amintirea celor ce l-au cunoscut si a adevaratilor alpinisti, ca un exemplu. Lucra la C.F.R. Ploiesti. Cnd Dan Popescu si ceilalti salvatori au vrut sa ridice cadavrul" lui Virgil Georgescu, au constatat ca acesta respira. Cta rezistenta fizica a avut Virgil ! Trecusera douasprezece ore de la accident ! A rezistat, cu tot frigul, si ranit grav ! A fost dus direct la spitalul din Azuga, ca si Codruta Mihai. Nicu Comanescu avea craniul sfarmat. A doua zi, luni, Dan Popescu, Costica Contes si altii, scormonind zapada, l-au gasit si pe Gheorghe Botez. Murise acoperit de zapada. Din grupul de opt, au murit, asadar: Nicu Comanescu, Ion Iliescu, Gheorghe Botez si Petre Catian; au fost raniti Virgil Georgescu si Codruta Mihai, care au stat mult n spital pentru refacere; Ion Marinescu si Costache Vintila au scapat neatinsi[68].

EPILOG LA ACCIDENT
O saptamna mai trziu la 22 martie 1936 Clubul alpin avea programata ascensiunea Albisoara Gemenilor. Am fost desemnat conducatorul actiunii, dar att de profunda a fost impresia creata n rndul alpinistilor de tragicul accident din Valea Costilei, ca nimeni nu a mai dorit sa participe. La Busteni, am asteptat zadarnic n gara la ora convenita. M-am dus singur pe Valea Alba. La Verdeata si mai sus am facut dese popasuri si am privit mprejurimile. Din peretele Vaii Albe cadeau pietre cu un suierat lung ca sunetul unui proiectil n zbor... Scurta vacanta de Pasti, n acelasi an, am petrecut-o la cabana Padina cu mai multi prieteni, ntr-o noapte, am aflat ca la schitul Pestera i s-a facut rau Ceciliei Benckner, prietena lui Nicu Comanescu. A fost dusa la cabana, apoi la Bucuresti, unde, n toamna, a murit la spital. Cecilia era o buna alpinista, dar a fost eroina" a doua ntmplari neplacute: o data, iarna, mpreuna cu Ivana Popescu, au urcat pe Piatra Arsa, pentru a merge la cabana Pestera. Le-a prins ntunericul pe drum si, neputnd trece ultima portiune de poteca, n locul unde se gaseste si azi un jnepenis, au stat toata noaptea n zapada tremurnd de frig... n aprilie 1934, cele doua fete au urcat, nsotite de Radu Sturdza, Valea Galbenelelor si Valea Scorusilor. Deasupra Brului Mare al Costilei, fetele n-au mai putut merge. Au ramas iarasi tintuite locului toata noaptea. Radu s-a dus la Pestera, de unde abia a doua zi a venit cu ajutoare, reusind sa le scoata n platou. Toate acestea si-au spus cuvntul, contribuind la decesul Ceciliei, care a murit de o boala de inima. mi aduc aminte ca printre cei plecati de la Pestera n actiunea de salvare a fetelor se afla si un batrn, mos Gheorghe din Azuga, care a uimit pe ceilalti alpinisti prin usurinta cu care se deplasa pe fetele de stnca din Valea Scorusilor. Purta n picioare, ca primii alpinisti din Dolomiti, niste pantofi scarpe confectionati de el, cu talpile de stofa sau psla. Strabunele espadrilelor la noi... ASCENSIUNEA CRESTEI COsTILAGLBENELE Printre cei ntlniti la Pestera Ialomitei si la cabana Padina n scurta vacanta de Pasti 1936 se afla si Costica Contes din Busteni, l cunoscusem n Creasta Picaturii la 22 septembrie 1935. Acum venise nsotit de doi prieteni din Ploiesti, Toma Boerescu si Sica Datculescu, pe care mi i-a prezentat atunci. Toma schia frumos. Ne ncnta pe noi, cei care abia ne miscam pe schiuri. Acolo, la cabana, ntr-o zi, n timp ce stateam la masa, Toma si Costica mi-au reprosat ca noi, bucurestenii, facem opinie separata, ca nu-i luam si pe ei n ascensiunile noastre. Le-am aratat ca gresesc, deoarece Clubul alpin facea, saptamnal ori la doua saptamni, ascensiuni colective gradate, cu membrii clubului, mai nti, dar la ele putea sa participe oricine. Or, pe ei, le-am spus, nu i-am vazut niciodata alaturnduni-se. Le-am vorbit n continuare despre Clubul alpin si fiindca ne-am mprietenit (eu asa credeam), le-am promis ca, la prima ascensiune noua, am sa-i invit si pe ei. Pusesem ochii pe creasta ce separa Valea Costilei de Valea Galbenelelor. Aceasta, se pare, a fost prima premiera pornita din initiativa mea. Am programat actiunea pentru ziua de duminica 31 mai 1936, comunicnd data si noilor prieteni. Trebuia sa mergem n urmatoarea formatie: Niculae Baticu, Dan Popescu, Costica Contes si Toma Boerescu, patru persoane. n dimineata zilei de 31 mai, la ora cinci, cnd ne-am ntlnit, n loc sa vina numai cei trei prieteni, m-am trezit ca aduceau

13 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

dupa ei nca vreo zece. M-am suparat cnd am vazut ceata aceea de oameni lnga statuia eroului Musat. Nu mai aveam ce face nsa. Nu mai puteam da napoi, mai ales ca le dezvaluisem secretul" traseului ce voiam sa-l urcam. Am pornit cu totii spre Valea Costilei. Acolo am intrat n hornul cu iarba si jnepenis situat la 100150 de metri amonte de ancul Ascutit. De la nceput, ca initiator al traseului, am luat conducerea ascensiunii. Voiam sa urcam creasta, matematic, chiar de jos, de la baza. Dupa o munca titanica cu jnepenisul, am ajuns la Pintenul Crestei, unde am facut fotografii. Este un loc minunat, att pentru fotografii, ct si pentru privelistea ce ti-o ofera. Ziua era frumoasa; soare, lumina, noi tineri. Baietii venisera si cu o fata, Ghisy Bayca, viitoarea doamna Boerescu. Aveam n fata noastra Creasta CostilaGalbenele, care se nalta spre cer plina de mistere. n stnga vedeam Valea Costilei care mai pastra zapada si pe care din locul unde ne aflam o vedeam altfel dect de obicei. n continuare, Creasta Vaii Albe sau a Policandrului si, departe, privirile cautau spre Sinaia si spre... Ploiesti. n dreapta priveam Valea si Coltul Galbenelelor cu creasta lui estica. Spre rasarit, padurea Munticelu, Muchea Lunga si muntii Baiului. Dupa ce m-am legat n frnghie, am plecat cap de coarda, urmnd creasta, pna n jnepenisul prim, ce se afla pe aceasta creasta. Am avut si o surpriza: unul din participanti, Valoff, salariat la Fabrica de cabluri Anglia" din Ploiesti, a venit cu un odgon gros de vreo treizeci de miliemetri, pe care a nceput sa-l ntinda pe traseu. Dupa prima lungime de coarda, ascensiunea a nceput sa fie o parodie. S-a mers n continuare cap schimbat. Capul de coarda ducea dupa el odgonul, pe care participantii urcau pompiereste", asigurati n coarda. Minile lor nu au atins stnca, ba au si fost tractionati. Ce am dorit sa fac si ce a iesit ? Am ratat una dintre cele mai frumoase ascensiuni. Mi-am jurat sa nu mai repet o astfel de greseala si nu am mai repetat-o. n schimb, am facut altele. Datorita multimii participantilor si a felului n care am fost obligati sa mergem, n loc sa urcam creasta n doua trei ore, a durat unsprezece ore ! De aceea, cnd am iesit n platou cobora noaptea. Am dormit la cantonul Jepi[69]. Noaptea ne-am trezit cu totii din cauza unui zgomot ciudat: l-am vazut pe Toma, sarit de la locul lui de dormit, de pe priciul de sus; sub puternica impresie a ascensiunii, a visat ca cineva i-a scapat din mna si s-a repezit sa-l prinda... Dupa aceasta ascensiune, am gasit o intrare mai comoda n creasta. Azi se poate ajunge n Creasta Costila Galbenele: a) prin Hornul din Costila, b) prin punctul cel mai nalt al potecii ce duce n Valea Galbenelelor, acolo unde a fost parasit si a murit Marian Bulearca, c) din Valea Galbenelelor fie de sub marea saritoare, spre stnga, fie dupa ultima saritoare. Din punctul cel mai nalt al potecii ce duce n Valea Galbenelelor, se merge n sus prin padure, se depaseste un fir nclinat si se ajunge la Pinten si de acolo la creasta. Din Valea Galbenelelor, de sub saritoarea mare, putem urca cteva trepte de piatra n stnga; traseul trece apoi n dreapta, ntr-un fir pe care-l urcam pna ce se pierde; mergem n continuare, putin catre stnga, pe pragurile de piatra sau de iarba, pna la un bolovan mare, unde de obicei ncepe legarea n coarda. La bolovan putem ajunge si urcnd pe firul principal al vaii pna dupa ultima saritoare, apoi catre stnga pe o potecuta care duce ntr-un jnepenis, l ocolim la dreapta, coborm putin, apoi urcam catre stnga. De la bolovan continuam ascensiunea spre dreapta, n sus, circa 60 de metri, pna la o surplomba sub care gasim o platforma cu iarba. Aici ne asiguram n piton si dupa ce traversam spre stnga 12 metri pe curba de nivel, urcam pe prize de piatra si praguri de iarba catre un hornulet. Trecut si acesta, urcam catre creasta folosind niste prize formate din pietre prinse n masa de conglomerat. Aceasta portiune are o lungime de coarda, adica patruzeci de metri. Urcam pe creasta prin jnepenis si pe stnca, loc usor nclinat, alti 60 de metri si am ajuns n punctul unde panta devine foarte nclinata. n acest loc putem veni si prin Hornul Costilei sau traseul Balcoane. Pentru a continua, am ocolit un plc de jnepeni, am urcat o fisura nalta de 34 metri marcata de prezenta unei tufe de anin, am trecut la dreapta si n sus pna la un prag. n fata am avut o fisura care se apropia de verticala, nalta de vreo opt metri, La nceput era ngusta si cu pamnt, dar mai sus se largea si se adncea de am putut baga mna. n partea de jos au fost batute doua pitoane. La iesirea din aceasta fisura, n stnga se afla un smoc de iarba si o radacina care au fost folosite ca prize de mna. Pe urma am batut si un piton n dreapta. Ctiva metri mai sus am facut regruparea. Traseul urmeaza 34 metri la stnga pe un prag, am suit patru metri pna la baza unui diedru, care poate fi urcat, frumos, n sprait, avnd o iesire interesanta. Deasupra am gasit o platforma larga. Urmeaza o regiune framntata de conglomerat si gresie pe care am urcat catre dreapta 1012 metri pna la o surplomba, am mers cinci metri la stnga pe un prag orizontal de piatra, la capatul caruia traseul urca la dreapta nca 80 de metri, ntr-o regiune de roca friabila si printr-un grup de jnepeni am ajuns pe un tapsan, cu o platforma mai mare. De pe aceasta platforma ascensiunea continua pe creasta nca 60 de metri pna la un horn. Pe acest horn am urcat cam 20 de metri, punct din care pot fi alese doua variante. n sus, pe o fata expusa, dar frumoasa, sau n dreapta doi pasi si n sus printr-un hornulet se ajunge din nou pe un tapsan. Mai departe nca doua lungimi de coarda, putin spre stnga, am ajuns ntr-un horn putin nclinat, la capatul caruia am urcat pe un bolovan, apoi 56 metri la stnga pe un prag si am ajuns la punctul terminus al escaladei propriu-zise. Pe tot parcursul crestei, dar mai ales din acest punct, indiferent n ce parte am privi, peisajul este de o frumusete rara. n general, se vad aceleasi locuri de care am mai vorbit la nceput, la Pintenul Crestei, dar sub alta perspectiva. NSEMNRI RZLEE Primavara si vara odata instaurate, am participat la actiunea de efectuare si de refacere a marcajelor. n echipe de cte trei, patru oameni, cu peria de srma, curatam locul unde trebuia aplicat marcajul, apoi, cu pensula, aplicam marcajul rosu sau albastru n chenar alb. Au urmat, n fine, ascensiunile de vara. La 7 iulie am fost cu un grup pe Coltul Picaturii si, dupa ce am cobort cele trei rapeluri pna n marele V, am continuat coborrea n Valea Seaca a Caraimanului. Acolo, la primul rapel trebuie sa fi atent sa prinzi brul ce se face n stnga cum cobori, pentru a iesi n Poiana Mare din Valea Seaca. Netinnd seama de acest bru[70], te poti accidenta. La 12 iulie, conducnd un grup de sapte persoane, am urcat Hornul Central Comanescu, din Coltul Malinului. La 19 iulie am repetat aceasta ascensiune cu un grup de cehoslovaci din Clubul turistic cehoslovac, condus de Jira Holy, care a facut a doua vizita n muntii nostri. La 21 iulie, cu un grup numeros, am urcat Picatura si Creasta Picaturii pe o vreme rea, cu ploaie si negura. La 2 august, mpreuna cu doctorul Vasile Steopoe, am condus un grup de 11 persoane pe Vlcelul Portitelor din Bucsoiu. La iesirea din acest traseu, doctorul, prevazator, mi-a facut o fotografie lnga o stnca, sa o aiba pentru o eventuala... publicare n buletin. La 9 august am condus un grup de 9 persoane pe Valea Seaca a Caraimanului, pe ploaie. La 20 septembrie am condus o noua excursie colectiva, cu Constantin Contes, pe Coltul Malinului Hornul Comanescu. n aceeasi vara am mai facut ascensiuni cu Asociatia Metropola si Asociatia sportiva a functionarilor comunali, al carui presedinte, avocatul Calin, a intentionat, atunci, sa organizeze o excursie n Caucaz. n lotul constituit, am fost inclus si eu. Dar pna la urma excursia nu s-a mai facut. MICI DEZILUZII ntr-o duminica dupa-amiaza, coboram cu Costica Contes. Valea Galbenelelor, La un moment dat, ne-am oprit sub perete. Privindu-l, i-am spus prietenului meu: Costica, vrei sa ncercam duminica viitoare Cele Trei Surplombe ? Da, Naita, a venit raspunsul. M-am bucurat atunci de acest raspuns, spernd n sinea mea ca n compania lui Costica vom reusi ceva. Era, binenteles, vorba de o ncercare, nu stiam daca vom reusi sau nu. A ramas ca smbata urmatoare, cnd trebuia sa vin n Busteni, sa-l anunt, pentru a pleca duminica dimineata mpreuna. Cnd am sosit n localitate, m-am dus la fabrica, sa-l anunt ca am sosit, sa se pregateasca pentru a doua zi. L-am gasit pe Contes n poarta fabricii stnd de vorba cu Toma Boerescu. Rznd amndoi, Costica mi-a spus: Nu mai merg cu tine, ma duc cu Toma ! Am ramas uimit de aceasta atitudine, pentru ca propunerea de a urca traseul Celor Trei Surplombe era a mea, iar el, acum, intentiona sa mearga cu altul. Chiar s-a si dus a doua zi, el cu Toma si cu Sica Datculescu, dar nu au facut nimic. Eu, dupa o saptamna de pregatire sufleteasca pentru acest traseu, brusc, am simtit gustul amar al dezamagirii. A fost o grozava lovitura, ca de ciocan. n dimineata aceea, cnd ei s-au dus n perete, eu, descumpanit, m-am dus ntr-o plimbare pe platou. Dupa aceea a tot ncercat Toma, cu diferiti insi, mergnd din 1936 si pna n 1945, dar nu a reusit sa urce acest traseu, pe care, ca un facut, tot eu l-am urcat n cap de coarda n 1946. Mai trziu, unul din participantii la aceasta premiera a scris ca eu am avut sansa" (?) sa trec surplombele. Ce a vrut sa spuna nici azi nu nteleg. Se vede ca si n alpinism exista un rebus !

DOU ARTICOLE DIN STATUTUL CLUBULUI ALPIN ROMN


n vara anului 1936 Clubul alpin romn si-a capatat personalitate juridica. si-a ntocmit si un nou statut, din care retin articolul 4, litera a, si articolul 6, pentru a le discuta. n articolul 4, litera a, se scrie: Efectuarea unui ct mai mare numar de ascensiuni prin tinuturile putin cunoscute sau necunoscute ale muntilor nostri si n tarile straine". Era deci vorba de premiere. Pentru aceasta trebuia mers si vazut ce se ntelege prin acest cuvnt, cum se efectueaza o premiera si cum se denumeste ea. Nu s-a facut asa. Acest rol si l-a luat Nae Dimitriu, care, cu toata dragostea lui pentru munte si dorinta de a face ceva, ca omul, a mai si pacatuit. De unde n alpinism se practica obiceiul ca denumirea unui traseu nou sa fie data dupa numele capului de coarda, ca: Via Comici, Dulferweg, drumul lui Deubel, poteca Take Ionescu sau drumul lui Butmaloi, el a propus ca traseelor noi sa li se dea nume proprii, ca: Furcile", Trei surplombe" etc., iar participantilor la aceste trasee numele sa le fie trecut n ordinea alfabetica. Ca nici aceste norme nu au fost respectate, asta este deja altceva. Aceasta solutie a lui Nae a dus la dificultati n ce priveste istoria alpinismului. Daca deschidem un ghid alpin din Alpi, vom gasi scris, asa cum am aratat mai sus, Via Bonatti sau Casin. stim, astfel, ca acel traseu a fost urcat cap de coarda, pentru prima data, de Bonatti sau de Casin. Dupa reputatia alpinistului, stim si ce valoare are traseul[71]. La noi, n publicatiile mai vechi (caci azi nu se prea stie cine a facut un traseu), citesti, cu referire la realizarea unui traseu nou, pe Albu n capul coloanei, pentru ca a avut sansa" ca numele lui sa nceapa cu a, cnd de fapt el a fost codasul echipei, iar pe Radu, care a fost capul de coarda si realizatorul traseului, la coada coloanei, fiindca a avut nesansa ca numele lui sa nceapa cu r ! Acest sistem a dat loc si la incorectitudini; cei mai ndrazneti" au revendicat, mai trziu, trasee n escaladare carora au fost doar simpli participanti...

14 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Tot din lipsa de informare si din interese" de club, s-au publicat ncercari de escaladare a unor trasee ca fiind premiere (extremele din peretele Galbenelelor !) sau nu s-a admis ca se poate catara pe verticala. Asa, mi amintesc ca ntr-o seara, dupa sedinta de club, Nae Dimitriu tot nvrtea o revista straina adusa de Leova, pare-mi-se, pe a carei coperta se putea vedea un catarator urcnd pe verticala. Nae a nclinat-o spre stnga dnd pantei o nclinare de 6070, dupa care a spus: Cam asa trebuie sa fi fost. Ce ncearca astia" sa ne puna barbi ? ! Mai trziu, n Kaisergebirge, pentru a-i dovedi ca totusi se poate catara pe verticala am facut eu si Dan Popescu fotografiile de traversare din Totenkirchl, publicate n Buletinul C.A.R. Articolul 6 din statut prevedea: Persoanele de sex feminin nu snt admise n club sub nici un motiv". Acesta a fost punctul de vedere al lui Nae, care sustinea ca Nicu Comanescu a plecat din C.A.R. datorita Ceciliei Benckner, ceea ce nu era adevarat. O STATISTIC... n vara 1936, cu Nae Dimitriu, am participat la punerea pietrei fundamentala a casei BaBele. Aceasta casa, utila pe platoul Bucegilor, putea fi amplasata n alta parte, ceva mai spre est, pentru a nu strica farmecul Babelor", monument al naturii. n toamna am participat, tot cu Nae, la punerea pietrei fundamentale a altei case de adapost. Este vorba de cabana Sergiu Dimitriu Brav, a grupului alpin Brav, cum si zicea atunci pe locul vechii cabane construite de Societatea carpatina Sinaia n anul 1899. Iata un rezumat al darii de seama a activitatii acestei societatii, pe anul 1899: 1. A instalat pe tot timpul sezonului de vara agentul conducator la grote. 2. A sporit numarul lampilor de iluminat. 3. A facut un numar de mantale necesare publicului vizitator, pentru a-l feri de umezeala sau picaturi n grote. 4. Pe lnga aceste lucrari, comitetul, vaznd ca se simte trebuinta de crearea a noi drumuri pe munti, si-a ndreptat activitatea si n aceasta directiune. A facut drumul pe Valea Jepilor, legnd Caraimanul cu Bustenii pe o lungime de 6 km; cu chipul acesta s-a facut accesibil publicului amator unul din cele mai ncntatoare defileuri ale Bucegiului, cobornd din cascada n cascada pe scari sapate n piatra si trecnd vaile adnci pe poduri si podete solide. 5. Un alt drum de cal s-a construit asemeni pe muntele Dihamu, legnd astfel Bustenii cu statiunea transilvana Malaesti si Valea Morarului, pe o lungime de 3 km (este vorba de poteca Take Ionescu, de la Pichetul Rosu la Prepeleac, n.n.). Acesta s-a facut cu scopul de a nlesni excursiunile de munte att ale publicului amator ct si ale elevilor veniti n vilegiatura la Sanatoriul din Predeal. 6. Comitetul a construit si o casa carpatina de munte pe Caraiman, avnd n aceasta privinta initiativa si concursul d-nei si d-lui Take Ionescu, caror comitetul le ramne adnc recunoscator. 7. Eforia spitalelor si n anul acesta ca si n trecut a venit n sprijinul Societatii carpatine, construind pe munti o retea nsemnata de drumuri n diferite pozitiuni frumoase, ntre care: drumul de cal pe Piatra Arsa n lungime de 7 km, legnd astfel Poiana stnei cu casa Caraiman. 8. De asemeni, drumul de cal de la Pavilionul Vrful cu Dor pna la Valea Cocorei pe o lungime de 3 km. 9. Ministerul Domeniilor, n vedere ca poseda vaste domenii cu paduri ntinse pe Valea Ialomitei, n interesul att al acelor proprietati ct si pentru a nlesni excursiunile pe domeniile sale a construit, prin serviciul sau silvic din Sinaia, un drum de cal pe o lungime de 6 km, legndu-se reteaua SinaiaVrful cu Dor, cu schitul Pestera. n rezumat, reese dar ca n anul 1899 s-au construit drumuri pe munti n lungime de 25 km, legnd ntre ele pozitiunile cele mai ncntatoare si pline de farmecul variatiuni. Asadar, iata activitatea Societatii carpatine, care n decursul anului trecut a lucrat cu multa dragoste si rvna pentru folosul si binele societatii. Credem dar ca si n anul viitor Societatea carpatina va avea acelasi succes. Dam mai jos si bilantul societatii pe anul 18991900[72]. UN ACCIDENT ALPIN Dupa prima ascensiune a Crestei CostilaGalbenele voiam sa repet urcarea pe acest traseu, sa gust, cu adevarat, placerea cataraturii pe aceasta frumoasa creasta. Am hotart acest lucru, mpreuna cu Dan Popescu, pentru ziua de l mai 1937. Era cu adevarat o zi frumoasa de mai. Am plecat mpreuna de dimineata, am urcat Munticelul si am ajuns la ancul Ascutit. Dupa un scurt popas, am mers la Pintenul de la baza crestei. Prima lungime de coarda, pe creasta, s-a desfasurat n mod normal. Am trecut prin jnepenis si am ajuns acolo unde panta se accentueaza. Ascensiunea a nceput pe o firava fisura cu un anin pe ea, am trecut la dreapta si, n sus, pna la o platforma, unde am facut regruparea. Am continuat peste cteva praguri pe fisura cu doua pitoane si cheia" de mna, despre care am mai vorbit. Dupa ce am asigurat coarda si n al doilea piton, fara a folosi cheia", mergeam n afara fisurii. Cu mna stnga, m-am tinut de o piatra iesita n relief. Piciorul drept l aveam pe o gramada de pietre suprapuse, care pareau ca stau sa cada, dar care nu au cazut nici pna azi. Cu mna dreapta, faceam doar aderenta pentru echilibru. Am ncercat sa pun piciorul stng pe piatra pe care a fost mna stnga, ca apoi, saltndu-ma pe el, sa prind pitonul de deasupra si smocul de iarba. Cnd m-am saltat pe piciorul stng, piatra s-a rupt, iar eu am venit peste cap, fiindca nu aveam prize de mna, dect pentru aderenta. Am vazut cerul, apoi vaile Costila si Galbenele cu putina zapada pe ele. n cadere, departat de stnca, la un moment am simtit o smucitura, s-a produs o rasturnare si iar am vazut vaile si cerul. Cadeam cu capul n jos. Undeva, am vazut o creanga de jneapan, pe care am sperat, ultima speranta ! sa o prind cu mna dreapta de care atrna ciocanul. Un nou soc si... deodata m-am oprit pe o platforma destul de mica, ca abia-mi ncapeau picioarele, n pozitia seznd pe vine". Am stat asa, un timp, fara sa respir. Dan, speriat, astepta din clipa n clipa sa-l smulg de pe platforma. Contrariat ca acest lucru nu s-a petrecut, m-a ntrebat: Ce-ai facut, ma, te-ai oprit ? Atunci am ndraznit sa ma misc putin, convins ca nu l-am smuls, si sa-i strig: Da, m-am oprit. Scurteaza frnghia ! Am vazut cum coarda a nceput sa se miste si sa plece n sus. Cnd s-a scurtat suficient, am pornit si eu pna pe creasta. Odata ajuns, m-am asezat jos si au nceput emotiile. Tremuram. Ma ardea pe gt, spatele ma ustura si-mi era sete. Au nceput momentele de depresiune, regretele. Ma ntrebam: ce caut acolo ? de ce nu ma astmpar ? de ce nu ma nsor si eu ca toti tinerii, sa am familie, nevasta, copii ? Ma gndeam la attea situatii avute, cnd puteam face acest pas, si nu l-am facut, prefernd sa fiu liber, sa merg pe munte... Am stat pe creasta, deasupra jnepenisului, mai multa vreme, timpul fiind frumos, fiind cald si soare. Am nceput sa recapitulez cele ntmplate... Dan ma fila n timp ce eu urcam, mi aminteam ca am asigurat coarda n cele doua pitoane existente, dar batute n locuri necorespunzatoare. Am vrut sa urc pentru a ajunge la al treilea piton, dar priza s-a rupt si, cum cu minile nu-mi tineam dect echilibrul, am simtit cum m-am desprins de stnca. Am strigat: Dane, tine... Dan, care ma urmarea n timpul ascensiunii, vazndu-ma ca scap si ma prabusesc, a dat drumul frnghiei din mna si s-a lipit de stnca. Astepta momentul fatal, cnd sa-l antrenez n cadere. Cum s-a ntmplat de am scapat si nu m-am zdrobit de stnci ? Simplu. n caderea mea, coarda a nceput sa se deruleze. Nefiind controlata, a facut o bucla, care a opus rezistenta n carabiniera. Datorita miscarii accelerate cu care cadeam, trebuiau sa cedeze coarda sau pitonul. A cedat pitonul, iesind, fiind batut ntr-o fisura cu nisip si pamnt. Rezistenta opusa de piton m-a rasucit si iar am vazut cerul si pamntul. n momentul cnd cadeam cu capul n jos si voiam sa ma prind de creanga de jnepan, o alta bucla a corzi a opus rezistenta n a doua carabiniera, a amortizat caderea, m-a ntors cu picioarele n jos si asa am aterizat usor pe acea mica platforma n pozitia pe vine". Centrul de greutate fiind jos, nu m-am mai rostogolit. Am cazut circa treizeci de metri, acesta a fost motivul ca nu l-am tras pe Dan dupa mine. Fiind cald si vremea frumoasa, urcam n camasa. Acum spatele camasii era fsii, fsii. Rani nu aveam, doar zgrieturi pe spate. Dupa ce am stat un timp de m-am linistit, am nceput sa cobor. Mergeam primul. Dan ma asigura. Am ajuns n Busteni, la Dan acasa, nainte de amiaza. M-am culcat ntr-un pat, cu fata n jos, deoarece spatele ma durea. Simteam totusi niste dureri, la care se adauga acea ardere din gt. Seara ne-am ntors la Bucuresti. A doua zi m-am dus la medic, la doctorul Vasile Steopoe. Diagnosticul: doua coaste fisurate si mai multe alveole pulmonare sparte. Pe corp, la mijloc, aveam doua dungi rosii, facute de coarda, atunci cnd pitoanele au fost solicitate. La gt, n stnga si n dreapta, obisnuitele goluri se umplusera cu aer si glgiau. Prin alveolele sparte, iesise aer n corp. Devenisem, deodata un caz interesant, aparte, pentru medici. Mai multi medici, care au aflat patania mea, au vrut sa ma vada. Eram omul care a vazut moartea. n tot timpul caderii, m-am gndit sa fac ceva sa ma salvez. Sa ma agat de acea crenguta de jneapan. Nu a fost o abandonare. Luciditatea s-a pastrat tot timpul. Dupa cum se vede, nu mi-a fost dat sa mor acolo. Timpul a trecut. Vreo doua saptamni n-am mai urcat pe munte. Au trecut si durerile, s-au dus si remuscarile. Ce buna este uitarea. Am renceput sa urc, ca si cum nimic nu s-a ntmplat. Activitatea mergea bine. Gimnastica, bicicleta, canotaj si... zbor, iar duminica, pe munte.

15 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

N ITALIA
sCOALA DE ALPINISM DE LA VALBRUNA
PREGTIRI ntr-o zi de primavara, am intrat n libraria italiana din Bucuresti. Dintr-o publicatie am aflat ca n vara anului 1937 Clubul alpin italian organizeaza o scoala de alpinism pentru amatori. Am redactat o scrisoare si am trimis-o la adresa indicata n acea publicatie. Dupa o vreme, am primit raspunsul: puteam participa la campamentul" ce se tinea n luna august la Valbruna, n regiunea Alpilor Iulieni. Dorinta mea de a urma o scoala de alpinism, de a nvata sa ma catar bine pe stnci putea acum sa se mplineasca. Pentru asta trebuia sa actionez: sa scot pasaport si sa fac rost de bani. Cu pasaportul treaba a fost usoara O cerere la prefectura, o adeverinta de la servici ca trebuia sa ai o ocupatie - si una ca am satisfacut stagiul militar, o taxa de 500 de lei pentru turism" si, n trei zile, am devenit posesorul documentului. Banii de drum si de ntretinere, nsa, de unde puteam oare sa-i procur ? Singura solutie era un mprumut la Casa de credit si ajutor din cadrul ntreprinderii unde lucram. Am scris o cerere si m-am dus cu ea, pe scara ierarhica, la seful meu de serviciu, Filip Ionescu. Acesta era un om bun, ntelegator si foarte muncitor. S-a ridicat numai prin propria-i munca si vointa, neajutat de nimeni. Ne aveam destul de bine si, uneori, purtam cu el discutii apropiate. Chiar ma finanta", daca ramneam n pana" de bani. Asa ca, primind hrtia ce i-am nmnat-o, a citit-o si mi-a spus: De ce esti tu prost si soliciti mprumut, n loc sa te adresezi Metropolei, pentru o subventie. Toti sportivii procedeaza asa. si Ion Udriste-Olt, si Niculae IonescuCristea, si Petre Havalet au facut la fel. n concluzie, scrie cererea si da-mi-o mie ! Filip Ionescu era si secretarul Asociatiei polisportive Metropola. stia el ce stia. Am rupt hrtia prin care ceream mprumut si am facut una pentru subventie. A trecut un timp. Apoi, ntr-o dimineata, Filip Ionescu m-a chemat la el comunicndu-mi ca s-a ntrunit comitetul asociatiei si ca mi s-a aprobat suma solicitata de 20 000 lei. n 1937 aveam dreptul la un concediu legal de 20 de zile. Mi s-au aprobat 30, asa ca puteam beneficia de libertate toata luna august. Cursurile la scoala de alpinism de la Valbruna urmau sa dureze o saptamna. n rest, voiam sa fac cataraturi. Pentru aceasta trebuia sa merg cu un nsotitor. M-am gndit la Costica Contes din Busteni. L-am ntrebat daca poate sa-si plateasca drumul pna n Italia, care costa 3 500 lei, asigurndu-i ca, pentru alte cheltuieli, am eu bani destui. Costica a fost de acord, a scos pasaport si am nceput pregatirile. L-am preferat pe Costica Contes pentru ca mergea bine pe munte si, pe deasupra, ma gndeam ca, daca mi se va ntmpla vreodata ceva, sa ramna cineva care sa cunoasca cataratura tehnica moderna si care sa locuiasca, n acelasi timp, la munte. Am fost la agentia C.F.R. de la Fundatie si am scos bilete pe ruta BucurestiTriestValbruna. Functionarul de la agentie ne-a atras atentia ca n Italia vom beneficia de o reducere de 50% pe caile ferate. Am depus banii, 20 000 de lei, la Banca Nationala, sa fie transferati telegrafic la Triest. Exista la vremea aceea o conventie internationala n baza careia, pentru turism, schimburile valutare se faceau la un curs mai scazut dect cel oficial. Astfel, o lira turistica italiana revenea la cursul de 6 lei n loc de 10, o marca germana la cursul de 30 lei n loc de 40... Aceasta conventie avea drept scop dezvoltarea turismului. Probabil ca functiona si un sistem de compensare. Oricum, exista numai o anumita cantitate de moneda turistica", anual, care se epuiza de fiecare data n primele luni. Profitau de acest avantaj cei care aveau relatii. Noi, care am mers realmente pentru turism-alpinism, pentru a face o scoala, nu am primit lire cu pret redus si am platit cursul normal, 10 lei bucata. Pentru 20 000 de lei am primit 2 000 de lire italiene care aveau valoare atunci. CLTORIA Am plecat cu trenul accelerat, n ziua de 31 iulie 1937, spre TimisoaraJimboliaBelgradTriest. Am calatorit bine n tara. Bagaj nu prea aveam, deoarece hotarsem ca echipamentul necesar ascensiunilor sa-l cumparam din Italia. Fiind noapte, am dormit putin, att ct se poate dormi ntr-un compartiment de clasa a III-a. Dimineata am ajuns la Timisoara. Gara era aproape goala. S-au urcat n vagoane ctiva pasageri obisnuiti, granicerii si vamesii. Pe drum, pna la Jimbolia, ni s-au verificat actele si s-a facut vama. Intrnd pe teritoriul iugoslav, n scurta vreme am oprit la Belgrad. S-a facut si aici vama si s-au verificat actele. Surpriza am avut-o la controlul biletelor de tren, caci n Iugoslavia trenurile accelerate nu dispuneau de vagoane de clasa treia. Trebuia, deci, sa platim diferenta de pret pentru calatoria n vagoane de clasa a II-a. Noroc ca mai pastrasem ctiva lei, nct am putut plati cu ei diferenta. Printre calatorii urcati n tren se gasea si un tnar medic, care-si facuse studiile n Italia. Acum mergea din nou n Peninsula si pe drum ne-a vorbit despre o serie de obiceiuri din Italia de care sa tinem seama si ne-a recomandat, pentru punga noastra, hotelurile populare. Ziua si noaptea urmatoare le-am petrecut n tren, strabatnd teritoriul iugoslav. Am trecut, fara a cobor, prin Belgrad, Zagreb si Liublijana. Ne-am multumit sa admiram peisajul ce ni-l oferea fereastra compartimentului. Cnd am trecut prin Liublijana se nserase. Luminile aprinse lasau sa se vada un oras occidental. La Postumia, punctul de frontiera iugoslavo-italian de atunci, abia se lumina de ziua. Am facut vama si ne-au luat n primire carabinierii italieni. La Postumia, azi Postojna, se afla o pestera renumita, pe care n-am putut-o vizita, desi am fi dorit sa-i cunoastem galeriile cu stalactite si stalagmite, nfatisarea neobisnuita a acelui gol subpamntean de care auzisem. De la Postumia pna la Triest, trenul a fost invadat, n toate garile, de tarani ducnd lapte si alte alimente la oras. Vorbeau pe limba lor, astfel ca nu-i ntelegeam. Priveau, pe parcurs, la locurile unde se dadusera lupte n timpul razboiului si, dupa gesturile lor, mi-am dat seama ca nu se mpacau cu starea de lucruri de atunci. Dupa ce am trecut frontiera, am observat ca drumurile secundare erau frumoase, pavate cu piatra marunta de calcar alb, parca fusesera betonate, fara gropi, cu santuri de scurgere si podete, pe care scria n cifre arabe anul constructiei, iar n cifre romane anul de cnd preluasera fascistii puterea. Dimineata la ora 7 ajunseseram la Triest. stiam despre localitate ca este port n nord-estul Italiei, situata pe tarmul estic al golfului Triest, la Marea Adriatica. stiam ca printre monumentele ei arhitectonice, se bucurau de faima biserica San Giusto (secolul IXXV), biserica Iezuitilor (secolul XVII) si castelul Miramore. Atunci, la ceasul matinal al sosirii noastre, orasul era pustiu, dar frumos si curat. Ni s-a spus ca activitatea ntreprinderilor si institutiilor ncepe la ora 9 dimineata. Banca si magazinele se deschideau, desigur, tot la ora 9. Noi, negasind un hotel popular, am tras la unul de mna a II-a, unde dormitul de noapte, pentru o camera de doua persoane, costa 9 lire. Am lasat lucrurile si am pornit sa hoinarim prin oras. Golful Triest era minunat, marea era linistita si splendida, iar cladirile urbei, masive. n partea opusa marii se ridicau dealuri si chiar munti. n hoinareala noastra pe strazi, am dat peste un magazin de sport, n vitrina caruia am vazut attea obiecte necesare ascensiunilor, nct mi s-a umplut inima de bucurie. Abia asteptam sa se deschida banca. Cnd s-a facut ora 9, usa bancii s-a deschis ntr-adevar, noi am intrat nauntru, ca primii clienti. Prezentnd la ghiseu actele de transfer al banilor, ni s-a comunicat ca acestia nu au venit nca. Ne-a cuprins panica. Insistnd sa se mai verifice o data, functionarul de serviciu s-a dus ntr-un birou de la etajul cladirii si, cnd s-a ntors, ne-a dat vestea cea buna: banii sosiera ! Am ncasat cele 2 000 de lire italiene si am dat fuga la magazinul cu articole de sport Tomasini, cel pe care-l vazuseram mai nainte. Patronul ne-a primit si ne-a servit foarte ndatoritor, mai ales cnd a aflat ca sntem romni; avea si el un frate la Bucuresti, constructor de monumente funerare prin bulevardul Filantropia. Am cumparat o frnghie de 40 de metri, 25 de carabiniere, pitoane, ciocan, espadrile cu talpa de manson, saci de dormit Pirelli, pantaloni de cataratura, bocanci si alte obiecte trebuitoare unor adevarati" cataratori. Le-am dus la hotel, am umplut geamantanul, am platit dormitul si am mers sa mncam ceva. Am petrecut toata ziua n oras, cautnd sa vedem ct mai mult. M-a frapat faptul ca, la stopuri, nu se opreau masini, ci biciclete. Toata lumea mergea pe bicicleta. Localitatea era plina de turisti straini, care venisera cu bicicletele, foarte multi tineri nemti si austrieci. Plimbndu-ne, ne-a prins si o ploaie. Un nor negru s-a ridicat deodata dinspre mare, apoi, brusc, au nceput sa curga din el picaturi mari, care au spalat asfaltul. Acolo nu se gasea praf si nici noroi. Dupa ploaie, cerul s-a nseninat din nou. Seara, obositi, ne-am dus la hotel sa ne pregatim lucrurile pentru a doua zi si sa ne odihnim. Dimineata trebuia sa plecam spre Valbruna, localitate situata ntre munti, la o statie departare de punctul de frontiera cu Austria, Tarvisio-Villach. Pna sa ne suim n tren, am aflat ceva interesant: n ziua aceea se facea o excursie n diferite localitati din sudul italiei. Astfel de excursii se organizau din toate orasele tarii, deoarece, si pe atunci, n Italia, miscarea turistica era foarte dezvoltata. Excursiile se anuntau n cursul saptamnii prin ziare si prin alte mijloace de informare. Biletele se procurau direct din gara. Participantii beneficiau de mari reduceri la transport. Cine mergea n sud avea reducere de 80% din tariful normal de calatorie, cine prefera restul tarii 50%. n dimineata aceea, au plecat din Triest douasprezece garnituri de tren pline cu turisti[73]. Ne-am suit n vagon si am plecat la drum. Dupa ora prnzului am ajuns la Udine, unde trebuia sa schimbam. Am cobort si am aflat ca legatura spre Valbruna urma sa o avem abia peste cteva ore. Ca sa nu pierdem timpul, ne-am plimbat prin oras, mprejurul garii. Cnd s-a apropiat ora sosirii trenului, am revenit n statie. Pe peron, am ntlnit doi italieni echipati de munte, cu rucsacuri mari n spate. I-am ntrebat daca nu merg cumva la Valbruna. Auzind ca vorbeam o italiana destul de stricata si saraca n expresii, ntr-o explozie de bucurie, cum numai italienii snt capabili sa o faca, au strigat: Voi siete romeni ? si ! Noi siamo romeni, am raspuns. Erau doi tineri milanezi. Mergeau la Valbruna pentru a duce acolo corespondenta si alte mesaje din partea sectiunii Milano a Clubului alpin italian, ntre altele, curierii" aveau la ei si corespondenta prin care conducatorul campamentului era nstiintat de venirea noastra. Cnd am ajuns la Valbruna, era pe nserat. Localitatea se nfatisa ca un sat de munte, cu aspect de orasel, cu strazi pavate, cteva case cu etaj, cu restaurante si un hotel. n afara faptului ca se afla pe linia ferata internationala ce leaga Italia de Austria si numai la o statie departare de frontiera, fiind situata n mijlocul Alpilor Iulieni, constituia si o statiune climatica, nsotiti de ghizii nostri ad-hoc, ne-am ndreptat spre hotel, sa cautam camera pentru nnoptare. Hotelul era ocupat, nsa, de cei ce venisera pentru noua serie. Neavnd alta solutie, am pornit pe jos spre campament. Italienii, n ciuda sacilor voluminosi, mergeau destul de repede. Eu, cu geamantanul n mna, plin, cu greu reusiam sa ma tin de ei. n cele din urma, pe cnd valul noptii cuprinsese strns mprejurimile, am ajuns cu bine la destinatie. Mai erau cteva ore pna cnd orologiile trebuiau sa marcheze trecerea ntr-o noua zi duminica 8 august 1937. ATTENDAMENTO NAZIONALE Campamentul se afla ntr-o poiana semannd cumva cu Poiana Vaii Cerbului. Era format din mai multe corturi, mai mici sau mai mari, rotunde sau dreptunghiulare. Un cort imens, dreptunghiular, servea ca sala de mese. ncapeau n el circa 120 de persoane. Mesele, lungi, ca de trupa, stateau asezate n forma de U. De-a lungul celor doua laturi mari, luau loc cursantii", iar n capul mesei conducerea campamentului. Am intrat n acest cort-sufragerie, unde cina se servise de mult. Zaboveau acolo numai cei din conducerea campamentului n asteptarea solilor de la Milano. Am fost prezentati. Ni s-a servit masa la toti patru. Dupa cina, milanezii ne-au invitat ntr-un cort n care era instalat un bar. Exista si asa ceva. Am fost tratati cu cte un paharel, pentru digestie. Dupa aceea ni s-a repartizat un cort de doua persoane. Paturile, mobile, erau construite dintr-un sistem de sipci de lemn, ca la sezlonguri, cu pnza pe deasupra. Ni s-au dat cte patru paturi, doua pentru a le aseza n chip de saltea si doua pentru a ne acoperi cu ele. Am dormit bine. A fost o noapte placuta,

16 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

cu aer rece si proaspat de munte. Cnd ne-am sculat, am observat ca peste noapte am primit si vizita unui musafir neasteptat: un soricel de munte, un topo", cum l numesc localnicii, s-a plimbat n voie prin lucrurile noastre si mi-a ros pantalonul, nou-nout, n dreptul buzunarului. Ne-a amuzat aceasta vizita de bun sosit si am zis: Asta sa fie paguba". Am iesit apoi din cort. Era liniste, deoarece, fiind duminica, zi n care o serie pleca si alta venea, lumea a dormit mai mult. Ne-am dat seama repede ca poiana nconjurata de paduri de brad cuprindea o multime de corturi cu destinatii diferite: sufragerie, bucatarie, bar, magazin cu articole sportive, capela, corturi mari pentru barbati nefamilisti, corturi pentru femei nefamiliste, corturi mici pentru familisti. n marginea poienii curgea un prias. Dincolo de paduri muntii falnici, cu pereti de stnca, si trimiteau vrfurile catre cer. naltimea lor atingea trei mii de metri. Attendamento nazionale, cum se numea campamentul n care sosisem n ajun, era organizat de Clubul alpin italian prin sectia din Milano, n fiecare an, de fiecare data nsa n alta grupa de munti. Durata campamentului era de cinci saptamni si cuprindea cinci serii. Actiunea se desfasura, deobicei, ntre 20 iulie si 25 august. n cadrul programului se executau doua excursii de prezentare a regiunii, la care lua parte cine dorea. n aceste excursii, elevii scolii de alpinism faceau si aplicatii practice. Pentru alpinistii ncepatori, dornici sa nvete tehnica moderna de cataratura, existau instructori care si nvatau elevii dupa un program bine stabilit. Avansatii aveau la dispozitie ghizi, pentru a-i conduce n locurile de escalada; dar avansatii puteau face si ascensiuni pe cont propriu. Existau, de asemenea, porteuri, care duceau bagajele. Aceste servicii se efectuau, desigur, contra plata, dupa un tarif stabilit n prealabil[74]. Viata n acest campament se dovedea a fi animata si plina de voie buna. Italienii se aratau foarte prietenosi. Noi, romnii, constituiam obiectul curiozitatii tuturor celor ce plecau si a celor ce veneau. Nu mai vazusera ei pe acolo alpinisti romni ! Dimineata, la micul dejun, am fost asezati cam la mijlocul unei laturi a mesei, stnd cu spatele n exterior, asa ca aveam n fata rndul de la masa noastra si cele doua rnduri de la masa vecina. n dreapta era latura scurta a acelui U, unde stateau conducatorii campamentului. n stnga aveam pe Costica Contes, lnga care s-a asezat o familie de medici, interesati sa stie ce se mai ntmpla prin Romnia. Erau evrei fascisti. Sustineau ca fascismul nu avea caracter antisemit (?!). n dreapta mea statea un tnar care o iubea pe fata proprietarului restaurantului. Aceasta ordine a fost pastrata tot timpul ct am stat n campament. La prnz ni s-au servit, printre altele, si traditionalele macaroane. Cnd sa le mncam, am observat ca mai multi barbati si femei se uitau la noi. Marturisesc ca nu stiam sa mannc macaroanele ca italienii. Ca sa nu ne facem de rs, i-am spus lui Costica sa fie atent la mine si sa ma imite. El m-a ascultat, stnd de vorba cu cel ce ocupase locul n stnga lui, dupa ce am intrat eu n vorba cu amicul meu din dreapta, Romeo". Am procedat asa ca sa vedem cum mannca peninsularii macaroanele, sa le furam taina" si sa nu dam satisfactie curiosilor. Tactica ne-a reusit, deoarece n vreme ce noi conversam cu vecinii, ceilalti comeseni nu au mai avut rabdare sa astepte. Asa ca, observnd cum procedeaza ei, am nfipt furculita n macaroane, am ncarcat-o, am ridicat-o aproape deasupra capului si am nceput sa sorb. Contes ma imita ntocmai. Uitndu-se la noi, gazdele cele curioase s-au pornit pe un hohot de rs. Noi ne-am pastrat calmul si seriozitatea, prefacndu-ne ca nu stiam cauza hazului lor. Am nfipt din nou furculita n macaroane. De data aceasta n-am mai ncarcat-o pna la refuz. Am nfasurat pe ea macaroanele si, asa, am nceput sa le mncam. Efectul a fost invers dect cel asteptat: n-au mai facut haz; dimpotriva, au crezut ca noi eram cei ce ne distram pe seama lor ! Ca bautura, am fost serviti cu un vin rosu. I se spunea Chianti vero e fresco". Rece era, ca sticlele fusesera tinute n apa prului, dar bautura se situa departe de Chianti ! Totusi, era buna. NVTUR n fine, a sosit lunea, prima zi de scoala de tehnica moderna de cataratura. Programul cursului l stiam din prospectul tiparit, pe care-l primisem. Lectia l: notiuni generale, noduri, asigurarea, folosirea frnghiei si ascensiunea libera pe perete; lectia 2: creste, pereti, hornuri, coborrea n rapel; lectia 3: aplicatii practice n excursii; lectia 4: folosirea pitoanelor n asigurare, cataratura la coarda dubla, cataratura eleganta; lectia 5: traversari asigurate n piton (Dulfer), depasirea surplombelor cu ajutorul scaritelor; lectia 6: aplicatii practice n excursii; erau prevazute, n acelasi timp, lectii de topografie si orientare cu ajutorul busolei, recomandari privind alimentatia, primul-ajutor. scoala italiana de alpinism, alaturi de cea austro-germana, erau la vremea aceea recunoscute ca cele mai bune din lume. Multi doreau fie baieti, fie fete sa nvete la una din aceste doua scoli. Aici, la Valbruna, atunci, n afara de noi romnii, venisera numai italieni. Ne-au fost repartizati doi instructori simpatici, ghizi de profesie: Giuliano, un tip voinic, plinut, antifascist declarat, milanez, care-l simpatiza pe Costica; celalalt, Umberto, subtirel, brunet, nascut n Triest, ma simpatiza pe mine. De aceea de fiecare data cnd mergeam cu Giuliano, milanezul l alegea pe Costica sa execute n cap de coarda diferitele exercitii; cnd ne nsotea Umberto, aceasta ma prefera pe mine. Cnd am plecat din campament catre locul de exercitii, instructorii ne-au sfatuit sa udam talpile espadrilelor n apa priasului pe care-l traversam, pentru ca ele sa aiba mai multa aderenta pe calcarul unde trebuia sa facem scoala. Espadrilele erau prevazute cu talpi de psla, care avea aderenta la stnca. Odata ajunsi la locul de exercitii, am nceput treaba. Ni s-au explicat, mai nti, cteva notiuni generale despre alpinism: ce este un traseu, ce este o premiera si cum se face etc, ni s-a vorbit despre diferite sisteme de noduri si despre ntrebuintarea lor, despre asigurare si despre urcarea pe perete. Dupa ce ni se vorbea, se trecea la aplicarea n practica a teoriei, cu fiecare elev n parte. Exercitiile au fost foarte frumoase, pline de viata. Instructorii, tineri, competenti, erau prietenosi, fara a fi vulgari, veseli, asa ca sudura" ntre noi si ei s-a facut chiar din prima zi. Se vedea bine ca aveau experienta lucrului cu novicii", pareau a fi psihologi fini si talentati practicieni. Marti, pe un timp splendid, ca si cel din ajun, cu cer senin, n bataia soarelui si n atmosfera creata de frumusetile poienilor alpine, am facut exercitii n cataratura libera, folosind toate conformatiile pe care stnca ni le oferea cu generozitate: creste, fisuri, placi, perete pur, hornuri. Am nvatat coborrea pe coarda dubla, rapelul n diferite feluri: Dulfer n trei sisteme: a) pe piciorul stng, b) pe piciorul drept si c) ncrucisat-scaun. Sistemul de coborre pe piciorul stng consta din a primi prin fata cele doua corzi ce vin de sus (de la piton, pom, stnca sau orice, de care frnghia este prinsa), a le trece printre picioare, pe sub piciorul stng, aduse n fata peste piept si umarul drept, lasate peste spate si prinse cu mna stnga. Mna dreapta tine echilibrul pe corzile ce vin de sus, cam n dreptul capului. Pozitia minii stngi este adusa n fata n dreptul soldului. Coborrea se face prin alunecarea corpului printre corzi. Ea poate fi mai lenta sau mai rapida. Minile snt relaxate, nct corzile aluneca printre ele. Cnd vrem sa frnam, strngem corzile n mini. Pozitia corpului trebuie sa fie lasata pe spate ntr-un unghi de aproximativ 45 . Picioarele e necesar sa fie desfacute si sprijinite pe stnca, pentru echilibru. Snt situatii cnd coborrea se face peste o surplomba. n asemenea cazuri, picioarele nu mai snt sprijinite de stnca, iar pozitia corpului este aproape verticala. Capul si privirea, n acest sistem de rapel pe piciorul stng, snt ndreptate spre stnga, pentru a urmari traseul, sau, eventual, pentru a cauta un loc de regrupare. Pentru rapelul pe piciorul drept, se procedeaza asa: trecem frnghia pe sub piciorul drept, o aducem n fata, peste piept si umarul stng, apoi pe spate, prinznd-o cu mna dreapta. Asadar, cnd recurgem la acest al doilea sistem de coborre, mna stnga o vom tine pe frnghie, n fata, n timp ce mna dreapta va prinde frnghia venita peste spate. Capul si privirea vor fi ndreptate catre dreapta. Sistemul scaun" este un compromis" (combinatie) ntre modalitatile descrise anterior. Cu una din cele doua corzi pe care se executa rapelul, se face primul sistem, iar cu cealalta al doilea, adica una pe sub piciorul stng si una pe sub piciorul drept. La acest sistem avem posibilitatea sa ne ndreptam privirea n ambele directii, dupa cum nevoia o cere. Avnd o frecare dubla dect celelalte doua moduri de coborre, el se foloseste atunci cnd sntem nevoiti sa facem o coborre lenta, de regula ntr-o regiune necunoscuta. Pentru coborrile pe locuri cunoscute, sau cnd frnghia este uda si frecarea mare, se foloseste o bucla de coarda. Aceasta bucla, de forma O, se executa dintr-un capat de coarda uzata, cu o lungime de 120150 de centimetri. Capetele se leaga foarte bine unul de celalalt. Se poate folosi n forma initiala (O), sau n forma de 8. Picioarele se introduc n interiorul cercului, n cazul prim sau n interiorul cercurilor formate de bucla rasucita ca cifra 8. Cu o carabiniera se prinde, printre picioare, n partea superioara, latura din spate si latura din fata a buclei sau ambele laturi, acolo unde se intersecteaza n cazul 8. Odata terminata aceasta operatie, se prinde n carabiniera coarda ce vine de sus, iar partea ce atrna n jos se da peste spate, fie pe umarul stng, fie pe cel drept; coarda poate fi trecuta nsa si peste amndoi umeri, dupa cum ne convine. Operatiunea de coborre decurge ca si la celelalte cazuri. Ni s-a atras atentia ca atunci cnd introducem coarda n carabiniera sa avem grija ca ea sa nu se rasuceasca, ci sa curga lin; altfel va frna si ne va da bataie de cap, De asemenea, ni s-a spus ca hanoracul sau mbracamintea de orice fel, daca atrna n jos, e obligatoriu sa fie bagata n pantaloni, pentru a nu fi prinsa ntre carabiniera si coarda. Gulerul de la hanorac sa fie ridicat pentru ca frnghia sa nu alunece de pe umar pe gt, ca produce arsuri. Doua sau trei carabiniere, n coborre, se folosesc pentru a mari procentul de frnare. Pentru a recupera corzile de rapel, atunci cnd snt doua corzi legate una de alta, ni s-a spus, daca inelul mobil al pitonului este nclinat ntr-o parte, nodul de la corzi sa fie sub inel si oricum sa se traga de capatul de coarda de sub inel. Daca s-ar trage de coarda de deasupra inelului, aceasta ar apasa pe el si prin presiunea exercitata ar bloca frnghia. La corzile rasucite trebuie ca ultimul care coboara sa le departeze una de alta, la plecarea n rapel, deoarece la recuperare, datorita toroanelor, corzile se rasucesc una catre cealalta si se blocheaza. Miercuri, n ziua a treia, programul prevedea o tura de prezentare a regiunii pentru aplicarea celor nvatate anterior. Am urcat pe muntele Jof Montasio, 3 000 de metri altitudine. Ascensiunea s-a facut pe un drum sapat n stnca, treapta cu treapta. Era o scara nesfrsita, construita n timpul razboiului din anii 19141918 sau poate chiar mai nainte. n aceasta regiune avusesera loc lupte crncene ntre trupele austro-ungare si cele italiene. Cnd am ajuns sus, am vazut, de-a lungul unei creste, urmele unor baraci ce au adapostit ostasi si munitii. Mai ramasesera nca bucati de cartusiere si de ncarcatoare. Vrful muntelui era sfredelit pe trei laturi, avnd o ncapere n interior, unde se spunea ca a fost instalat un tun, care controla valea. Pe peretele vertical al acestei vai, sub vrf, se vedea, printr-o deschizatura, o scara de frnghie atrnnd n gol. Sa fie din timpul razboiului", m-am ntrebat ? Pe partea coltului pe unde urcasem se gaseau fel de fel de obiecte militare: cartusiere, casti, bidoane, cartuse, resturi de lopeti Linenmann, baionete ruginite si srma, srma ghimpata din belsug. Atunci, cnd priveam aceste relicve ale mortii si groazei, nu puteam sa-mi dau seama de tragediile ce s-au consumat, acolo sus, pe acesti munti minunati. stiam ca au luptat n acele locuri si romni banateni, transilvaneni si bucovineni, aflati n fosta stapnire habsburga. Mai trziu am stat de vorba cu unii dintre cei ce luptasera pe acel front si scapasera din iadul razboiului. Se ncretea pielea pe mine si parul mi se sburlea cnd mi se povestea cum mureau oamenii, loviti de gloantele inamice ori secerati de boli, cum nu aveau unde sa-si ngroape mortii, pe stncile acelea, cum erau arse cadavrele de echipe speciale... Joi am facut exercitii de folosire a pitoanelor pentru asigurare, dupa ce, mai nti, instructorul ne-a vorbit despre tipurile de pitoane existente, despre pitoanele de fisura verticala, orizontala, si pentru rapel. S-a facut si un scurt istoric al evolutiei pitoanelor si s-a insistat pe aspectul referitor la raportul ntre lungimea, latimea si grosimea lor, asupra modului de batere si a pozitiei lor n fisuri. n fine, tot n ziua a patra am primit explicatiile de rigoare despre cataratura la coarda dubla. Ca si n zilele precedente, exercitiilor practice au fost supusi fiecare elev n parte. Vineri am exersat traversarea asigurata, cu balustrada (Dulfer) si sistemul prin balansare. De asemeni, depasirea surplombelor cu ajutorul scaritelor si pedalelor, sistemul de catarare prin opozitie, denumit Dulfer" sau Bavareza". Ni s-a explicat si cum sa folosim nodul Prusik[75]. Ultima zi, smbata, am facut o noua tura de prezentare, pe Jof Fuart, mai putin interesanta dect prima, si am facut din nou cteva exercitii aplicative. AGO Dl VILAGO O saptamna petrecuta n campament, pe o vreme splendida si ntr-o atmosfera de neuitat, a costat 105 lire de persoana, adica l 050 lei. n aceasta suma a intrat cazarea n cort, masa, asigurarea si scoala. Aflam pentru prima data ca alpinistii se asigurau pentru cazurile cnd ar fi fost accidentati. Noi, romnii, am fi dorit sa nvatam mai mult dect se putea nvata ntr-o serie. Am solicitat, de aceea, sa mai ramnem n campament nca o saptamna. Ni s-a aprobat. S-a ntmplat nsa ca din cele sapte zile, trei au fost cu ploaie. n plus, lectiile si exercitiile nu aduceau nimic nou pentru noi. Am hotart sa urcam, eu si Costica, un perete ce se vedea n apropiere. L-am urcat, dar ascensiunea nu ne-a satisfacut. Era peretele de nord din Grand Nabois. Cu o zi nainte, Umberto ne-a luat cu el pe noi doi si nca doua fete, surori, Maria si Dana Bandelli. Am ocolit un masiv si am dat de un refugiu. Peste drum de refugiu se ridica un vrf. Ascensiunea lui ncepea chiar din drum. Umberto m-a ndemnat sa pornesc eu primul. Am urcat, cap de coarda, cam jumatate din traseu, apoi a trecut el n frunte. A fost o actiune.frumoasa, pe un perete de calcar sanatos, de la care am ramas cu cteva fotografii, ca amintire. Instructorul italian a afirmat ca acest vrf se numeste Ago di Vilago si ca noi eram a doua echipa care l-a escaladat[76]. De pe vrful acestui ac", Umberto ne-a aratat un ac" vecin, situat la o departare de circa 30 de

17 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

metri; ne-a spus ca se poate merge, aerian, de pe un vrf pe celalalt. Atunci ne-a vorbit despre funicular", despre felul cum se monteaza si cum se face trecerea[77]. ALTE NTMPLRI DIN CAMPAMENT Din pacate, n zilele celei de a doua saptamni a sederii noastre la Valbruna s-a ntmplat un accident mortal: doua fete au ncercat sa urce singure un traseu. Au cazut. Una s-a lovit de stnci si a murit. Cadavrul a fost depus n cortul-capela. Au venit carabinierii si au ncheiat actele, apoi trupul tinerei femei a fost cobort de pe munte, n alta zi, tot cu Umberto, am fost pe o vale unde se mai pastra zapada si unde Costica s-a simtit la largul lui dndu-si drumul pe bocanci, ca pe Valea Jepilor sau pe Urlatoarea Mica. Acolo am vazut un perete fals, facut din beton, pentru apararea acelei treceri. n aceasta scoala am nvatat, deci, cum se practica cataratura tehnica moderna si, mai ales, ce este si cum se efectueaza o premiera, dintr-un singur efort continuu. De asemenea, am nvatat despre etica si fair-playul n alpinism. Am mai observat n cele doua saptamni traite n campament ca italienii scriau foarte multe scrisori sau vederi si primeau la fel de multe, cu toate ca stateau numai o saptamna. Mi-am zis ca acest obicei este consecinta naturala a civilizatiei, a dorului de cunoastere, de comunicare. nainte de a pleca din Valbruna ne-am nteles cu Umberto sa ne ntlnim, peste cteva zile, n Dolomiti, sa facem mpreuna cteva ascensiuni. De la campament la gara, bagajele, de data aceasta, ne-au fost transportate cu caruta, mi aduc aminte ca aici, la gara, am trait un moment neplacut. Vrnd sa cumparam bilete de tren pe distanta ValbrunaTriest, casierul n-a vrut sa ni le vnda cu reducere. El avea dreptate. De ce ? La agentia de voiaj C.F.R. din Bucuresti, cnd ni s-au nmnat biletele, desi ni s-a spus ca n Italia vom beneficia de 50% reducere pe calea ferata, ni s-au dat, totusi, bilete cu pret ntreg. Dispozitia cailor ferate italiene prevedea ca strainii beneficiaza de reducere numai daca intrau n Italia cu bilet cu pret redus. Or, noi... Explicndu-i sa sntem straini, ca avem pasapoarte, cu greu l-am nduplecat sa ne vnda bilet cu pret redus. A facut-o pna la urma, dar ne-a recomandat sa ne prezentam la Triest, la birourile cailor ferate pentru a obtine mentiunea ca beneficiem de reducere. La Triest, cu toate ca era duminica dupa-amiaza, la birourile cailor ferate am gasit doi salariati de serviciu. Le-am aratat actele si oamenii au nteles greseala facuta la Bucuresti. Pe biletul cu care am calatorit au scris: e bine aplicata reducerea de 50%" au semnat si-au pus o stampila. Att, fara petitii, referate si suprareferate. Ba, mai mult, functionarii aceeia ne-au rugat sa trecem pe la birourile lor a doua zi ca sa recuperam suma platita n plus la Bucuresti. Le-am multumit, dar nu am mai trecut pentru ca n seara aceea plecam spre Dolomiti..! N DOLOMII Trebuie sa recunosc un adevar: cnd am plecat din tara stiam sigur ca, n Italia, vom urma cursurile unei scoli de alpinism. n rest, cunostintele mele, ca si ale lui Contes, despre Alpi erau extrem de vagi. Asta pentru ca nu exista, pe la cluburi sau asociatii, nici o biblioteca de specialitate, ca si azi dealtfel. Poate doar S.K.V. din Sibiu sa fi dispus de documentarea necesara. n Bucuresti nu era nimeni care sa ne dea vreo ndrumare. E drept ca si ideea cu Dolomitii ne-a venit acolo, la scoala, n discutiile cu Umberto. Asa ca, dupa indicatiile lui, dupa ce am strabatut distanta TriestBolzano, cu o scurta escala n Padova, am luat trenul electric spre Cortina d'Ampezzo. Drumul acesta a fost minunat, ziua cu soare, frumoasa. Urmnd lungimea unui defileu, avnd tot timpul pe stnga si pe dreapta munti, traseul oferea ochilor nostri privelisti nemaintlnite. Vreme de 78 ore, ct am calatorit, am vazut vrfuri si creste, care mai apropiate, care mai ndepartate. Linia ferata electrica era dublata de o sosea asfaltata, amndoua trecnd prin tunele si peste viaducte. Am ajuns, n fine, n celebra statiune a sporturilor. Nu-i cunosteam atunci valoarea. Ne-am nvrtit putin prin centru unde se gaseau hotelurile, restaurantele, magazinele, apoi am pornit spre celebrele Tre Cime di Lavaredo". Pe serpentinele ducnd spre cele trei vrfuri, l-am ntlnit pe Umberto. Aveam ntlnire cu el la cabana si s-a tinut de cuvnt. Plecase din Valbruna, unde-i venise nlocuitor, si sosise n Dolomiti naintea noastra. A avut nsa un ghinion: calatorise n compania unor prieteni, cu masina. La un moment dat, la viraj ntr-o serpentina, cnd soferul a schimbat viteza, autovehiculul s-a oprit. Umberto, totdeauna serviabil, s-a dat jos sa traga la manivela. Ea a facut un recul si l-a lovit la genunchi. Asa ca acum, sarmanul, renuntnd la munte, cobora schiopatnd. Ghinionul lui Umberto a fost, de fapt, si al nostru: ni s-au spulberat visele frumoase faurite la Valbruna. Totusi, am continuat drumul. Pe la ora 10 seara am ajuns la baza celor Tre Cime, la 2 500 metri altitudine. Cerul era plin de stele. Cele trei vrfuri de cte cinci-sase sute metri naltime se profilau marete pe bolta nstelata. N-am prea stat mult sa le admiram, ca frigul ne-a trimis n adapost. Cabana Principe Umberto" avea parter, etaj si mansarda, functiona zi si noapte si era asezata n spatele imensului perete de calcar. Am intrat n sufragerie, eu si Costica si, dupa cina, ne-am culcat la mansarda. Aici se gaseau doua rnduri de paturi, unul pe stnga si celalalt pe dreapta. Atmosfera se ncalzea, oarecum, de la un tub de tabla ce aducea caldura de la bucatarie si care traversa ncaperea de la un capat la celalalt. Dimineata ne-am sculat odihniti, am mers n sufragerie. Conform obiceiului de acasa, am baut cte un ceai. Am observat ca ceilalti oaspeti ai cabanei nu beau ceai, ci mncau bine; la nceput, o supa consistenta, apoi alte mncaruri. Am zis ca asa or fi ei obisnuiti... Dupa ce am iesit din cabana, la o mica departare, am zarit, sapata n peretele de piatra al muntelui, o grota de dimensiunile unei camere mari. Servise, probabil, n timpul razboiului, ca adapost pentru trupe ori ca loc pentru depozitarea munitiei. Am facut un nconjur si am ajuns n partea de miazanoapte a celor trei vrfuri. Iata-ne la baza peretelui de nord a lui Cima Piccola. Apoi la baza peretelui lui Cima Grande, escaladat prima oara abia cu patru ani n urma, n 1933, de catre celebrul alpinist italian Emilio Comici, nsotit de fratii Giuseppe si Angelo Dimai. Aici la baza lor se afla o potecuta. Umblam ncoace si ncolo pe ea, cautnd locul unde ncepea traseul si cu speranta ca vom descoperi vreun piton. Nimic ! Stateam sub peretele, imens, vertical si cu surplombe, nalt de 600 meri, si nu-i distingeam vrful. Am observat ca picaturile de apa ce veneau de sus cadeau la o departare destul de mare de baza peretelui. Uimit de cele vazute, am trecut si pe sub surplombele vrfului Cima de vest. Pentru a admira cum se cuvine aceste trei piramide de piatra, ne-am ndepartat de ele spre nord. De la distanta de 100150 de metri le puteam cuprinde cu privirea n toata splendoarea lor. Ne-am dus, de aceea, la cabana situata vizavi de acesti pereti, alta dect aceea n care eram cazati, ne-am asezat la o masa lnga fereastra si am privit cu nesat naltimile acelea ametitoare. Trei colosi de piatra asezati pe un platou, mprejurul lor, putin grohotis. Baza tuturor, asa cum snt aliniati ca la parada, nu depaseste naltimea lor, iar n adncime daca au 100 de metri. Cea mai svelta, n centru, este Cima Grande. Ca o sticla de sampanie. Mai lata la baza, abia dincolo de mijloc ncepe sa se strmteze, iar sus, n vrf, surplombele parca ar fi dopul. Surata ei din stnga, Cima Piccola, e mai lata, mai crenelata, e prima care s-a lasat cucerita. La dreapta, Cima de vest, cea mai lata si cu surplombele cele mai afurisite, mult timp a bagat groaza n cataratori. Ea a fost ultima care s-a lasat nvinsa. Toate trei snt pietrele" de ncercare a celor mai buni cataratori. n aceeasi zi, dupa-amiaza, ne-am apropiat din nou de ele. Dupa atta contemplare, parca se mai mblnzisera, parca erau mai ospitaliere. Nu ni se mai pareau att de salbatice, de nfricosetoare, ca atunci cnd le-am vazut ntia data. Ba, chiar ncepusem sa le ndragim, ncet ncet. Regretam ca nu se catara nimeni pe ele, ca sa putem nvata ceva privind. Dimineata am fost trezit de Costica: Scoala Naita, ca austriecii veniti aseara se mbraca si pleaca. Am sarit din pat si m-am mbracat mai repede ca la armata, la alarma. Am luat coarda, carabiniere, pitoane, ciocanul si, dupa ei ! Au intrat n sufragerie s-au asezat la masa si au mncat copios. Noi, cu ceaiul nostru... Am mers cu totii la baza peretelui Cima Grande. Doi dintre austrieci s-au legat n coarda. Am facut si noi acelasi lucru. Capul lor de coarda s-a urcat n dreapta peretelui pe un bloc de stnca, lipit de perete. De acolo a nceput catararea putin spre stnga, spre centrul peretelui. Noi eram gata sa-l urmam. A urcat vreo treizeci de metri si s-a oprit. Secundul i-a facut cteva fotografii, apoi au cobort amndoi. Ne-a deceptionat mult gestul lor, dar noi aflaram punctul de intrare n Cima Grande... CIMA PICCOLA Cobornd de pe Cima Grande, capul de coarda austriac a luat-o la stnga, peste un banc de zapada aflata ntre Cima Piccola si Cima Grande si a nceput sa se catare pe peretele nordic din Cima Piccola. Cnd cei patruzeci de metri de coarda s-au derulat, a plecat si secundul, fara a se regrupa. La doi metri n urma lui am pornit eu, iar cnd coarda noastra s-a ntins, a plecat si Costica. Roca celor trei vrfuri era stratificata orizontal. Prizele erau foarte bune si sanatoase. Austriecii cunosteau drumul, nct noua nu ne-a mai ramas dect sa ne tinem de ei. Distanta dintre mine si secundul austriac nu a depasit niciodata doi metri. Cataratura se desfasura pe fata peretelui, fara hornuri sau fisuri, fara sa batem vreun piton. Dealtfel, nu am ntlnit dect pe la jumatatea traseului un piton pe care nu l-a folosit nici unul dintre noi. Alegeam prizele cele mai convenabile, cnd la stnga, cnd la dreapta. Ascensiunea constituia pentru mine o adevarata placere. Atenti la fiecare miscare, am ajuns pe vrf. Companionii nostri se aratau foarte contrariati de urmaritorii lor. Acolo, sus, se gasea o cutie dubla de tabla zincata n interiorul careia se pastra un registru. Austriecii au luat cutia, au desfacut-o, au scos registrul, si-au scris numele si data ascensiunii. Am procedat si noi la fel, dupa care ei au luat registrul si au citit: Niculae Baticu Bucuresti, Costica Contes Busteni, ROMNIA. 24 august 1937". Curiozitatea lor a fost determinata, cu siguranta, de faptul ca, auzindu-ne vorbind, nu-si dadeau seama ce neam sntem. Dupa ce au citit, au ramas si mai contrariati; nu auzisera de alpinisti romni ! Apoi, dupa ce ne-am prezentat reciproc, am nceput toti patru o conversatie amicala si ciudata. Ne-am nteles, totusi, ntr-o limba" romno-germana-italiana. Austriecii s-au interesat de Romnia si de muntii ei. Am stat putin pe vrf, privind mprejurimile cu piscuri si creste crenelate, pe care nu le cunoasteam. Ne-am pregatit de coborre. Din vrf, se face, obisnuit o coborre n rapel, pna la o sa: un rapel de 40 de metri sau doua de 20 de metri, n functie de cte corzi snt, una sau doua, si de lungimea lor. Cum ambele echipe" aveau cte o singura coarda de 40 metri, le-am unit si am facut un singur rapel. Dupa aceasta coborre, am strns corzile si am continuat drumul neasigurati, din priza n priza, pe un perete destul de nclinat, mergnd cu fata spre stnca. Acest traseu de coborre era drumul pe care se facuse prima escaladare a Cimei Piccola de catre Hans si Michel Innerkofler n anul 1881. Am gasit pe traseu batute n fisuri, simple piroane, din acelea pe care gospodarii le bat n perete pentru a atrna tablourile mari. Ele au fost folosite, cnd s-a facut premiera acestei fete, doar la coborre. Se dadea frnghia dupa piron si se cobora n mini. Traseul pe care l-am urcat pe Cima Piccola avea gradul V, iar cel de coborre III. Dupa isprava noastra, conjugata cu a austriecilor pe care, cum am lasat sa se nteleaga, i-am imitat la urcus, ne-am napoiat la cabana. Ziua se mentinuse n continuare superba. Seara, nainte de culcare, firmamentul era ca de basm, cu stelele sclipind stralucitor si cu o luna fara pereche n frumusete. Multumiti de ascensiune, am adormit repede cu gndul ca n dimineata urmatoare vom urca din nou. A doua zi nsa, cnd ne-am sculat, afara viscolea. Eram consternati: cazuse zapada grosa de jumatate de metru ! Ne-am interesat la cei de la cabana si am aflat, cu tristete, ca vreme de o saptamna timpul nu va mai fi favorabil ascensiunilor. Era 25 august. La 1 septembrie trebuia sa fiu la servici. Cu durere n suflet, am hotart sa coborm de la cabana. Degeaba stim acum locul de intrare n Cima Grande, mi-a spus la plecare Contes. Poate ca vrful acesta nici nu-l vom mai revedea vreodata. Ghinionul nostru, i-am raspuns prietenului meu, prefacndu-ma ca snt optimist. Numai Umberto e de vina am spus n gluma ca s-a accidentat, si vremea asta pacatoasa, care ne alunga de aici. Dar nu-i nimic, vom reveni ! A venit nsa razboiul cu grozaviile lui. Dolomitii nu i-am mai revazut, nici eu si nici Contes. Ne-am rentlnit, n schimb, n Carpatii nostri dragi, curnd. Nu nainte de a hoinari putin prin orasele italiene... POPAS LA VENEIA

18 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Am planuit sa mergem sa vedem Venetia, apoi Milano, unde voiam sa-l vizitam pe stefan Fontanella, fostul tovaras de munca a lui Costica la Fabrica de hrtie si celuloza din Busteni. Ne-am facut bagajele si am cobort la Cortina d'Ampezzo. De acolo, cu trenul, la Bolzano si, mai departe, la Venetia. Dupa o noapte de motait n tren, am ajuns la destinatie dimineata. Venetia este asezata n nord-estul Italiei, ntr-o laguna a Marii Adriatice. O parte a orasului e strabatuta de canale, care se revarsa n Canale Grande. Exista nsa si strazi adevarate, pe uscat, ca n oricare alt oras. Canalele snt traversate de sute de poduri. Legatura cu tarmul continental se face printr-un pod lung, pe care trece o cale ferata si o sosea. Vremea era frumoasa, cerul senin, soarele abia rasarise. Cum am parasit tarmul continental, tot drumul pe pod pna n oras, de o parte si de alta, se ntindea marea. Din gara, am cautat sa ajungem ct mai repede n piata San Marco. Am gasit o camera la niste particulari si am nchiriat-o pentru doua zile. Din cauza renumitilor tntari, paturile erau acoperite cu cte un baldachin din tifon sau pnza de perdele. Am vizitat piata si biserica San Marco, la usa careia statea un paznic oprind intrarea n biserica al celor mbracati indecent. Piata era plina de porumbei, care veneau si se asezau pe umerii vizitatorilor, pe brate sau pe palarie, asteptnd sa li se dea seminte. n oras magazinele cu artizanat erau pline cu fel de fel de obiecte, unele mai atragatoare dect altele. Bani sa fi avut, sa cumparam tot ce ochilor le placea ? Din distanta n distanta, stateau oameni cu maldare de prospecte pe care le ofereau gratuit, n care te mbiau sa vizitezi Italia. Aveau prospecte si pliante despre toate regiunile pitoresti ale tarii. Erau atragatoare, cu multe imagini colorate si cu harti. Am luat si noi cteva, ca amintire. Nu aveam cum sa raspundem mbietoarelor reclame din ele. Am privit celebrele palate de marmura n care au locuit dogii Venetiei. M-a impresionat masivitatea acelor palate si valurile apei care bat de secole n zidurile lor. Fiecare din aceste cladiri are cte o usa mare, intrarea principala, dotata cu o scara, tot de marmura, ce coboara pna n apa. De fiecare scara snt ancorate una sau mai multe barci-gondole. n noaptea dintre cele doua zile ct am stat noi acolo, am avut ocazia sa asistam la o mare serbare pe Canale Grande. Asemenea serbari se organizau destul de des, deoarece multi turisti, ca si noi, veneau doar pentru doua, trei zile. Serbarea a fost feerica. Sute de gondole, conduse de gondolieri frumos costumati, purtau perechi de tineri ndragostiti" (turisti) n barcile lor discret luminate de lampioane si n cntecul mandolinelor. Spectacolul era ntregit de jocurile de lumini si de artificii, de muzica ce invadase, pna trziu n noapte, laguna. Binenteles, noi nu ne-am numarat printre tinerii ndragostiti". A doua zi dimineata am mers n port. Am urcat ntr-un vaporas ce ne-a dus n renumita statiune Lido Venetia. Ct ne aflam pe mare, am vazut ancorate multe nave de razboi italiene. Lido Venetia este o insula lunga si ngusta, orientata pe directia nord-est est-sud. Am acostat, cred, n portul Santo Lazzaro. Din port, am luat-o pe un bulevard, la stnga. Pe partea dreapta a bulevardului se nsirau, unul dupa altul, nenumarate hoteluri, de diferite categorii, toate avnd n partea opusa fatadei, spre mare, terase si stranduri, cu nisip foarte fin, orientate spre est-sud. La capatul bulevardului se gasea strandul popular. Aici tarifele erau mici, accesibile oricui. Am intrat si noi, ne-am scaldat si am stat tolaniti n nisipul fierbinte aproape o zi ntreaga. Marea si cerul se ntreceau parca n frumusetea albastrului lor. Nu ne nduram sa parasim acel loc. Am mncat acolo, pe terasa acelui strand, fripturi la un pret foarte convenabil. Spre seara, obositi de ct ne-am balacit n apa, ne-am ndreptat spre gara. Peste ani, am regretat mult ca n-am folosit altfel cele doua zile ale popasului meu venetian. Am regretat, mai ales, scaldatul acela prelung n apele marii si lncezeala pe nisipul fierbinte. Ca o consolare, mi-am gasit totdeauna o scuza putinului meu interes de atunci pentru capodoperele Venetiei: dragostea tinereasca pentru sport, pentru munte... De la Venetia la Milano am calatorit noaptea, dormind oarecum n tren. La intrarea n oras, ne-a impresionat, n primul rnd, imensul pod pe care patrunde trenul n inima cetatii si pe sub care treceau, traversndu-l, strazi circulate de o sumedenie de vehicule. Am ajuns n gara la ora sapte dimineata. Am cobort pe un peron imens, situat la etaj. La capatul peronului se aflau birouri si o scara monumentala, din marmura, pe care trebuia sa coborm ca sa iesim n strada, pentru a lua tramvaiul sau o masina. Totul era splendid si maret. De afara, daca te uitai la cladire si nu stiai ca este gara, puteai crede ca este un palat al unui print. Am cumparat o harta a orasului, care avea strazile trecute pe verso, dupa care ne-a fost foarte usor sa ne orientam. Am gasit, pe harta, strada lui Fontanella, dar, fiind dimineata, nu am vrut sa mergem direct la el. Am cautat un hotel popular, Albergo populare", de existenta caruia stiam. Era un hotel foarte curat si ieftin, cu restaurant, biblioteca, sala de lectura. Avea mai multe etaje si la fiecare mai multe sali mari. Fiecare sala avea, pe dreapta si pe stnga, o serie de boxe-camere, despartite ntre ele prin cte un perete din placa de marmura, groasa de 2*/23 centimetri si nalt, care nu atingea tavanul. Usa era formata dintr-o rama metalica cu plasa de srma. Prin plasa de srma mpletita se vedea din camera afara, adica pe culoar, si invers, de pe culoar n camera. Camerile erau mobilate cu cte doua paturi curate si noptiere. Oaspetii nu aveau voie n ele dect n timpul afectat dormitului, de la ora 8 seara la 8 dimineata. Pretul pentru dormit fiind foarte mic n raport cu celelalte hoteluri, turistii straini l solicitau foarte mult. De asemenea, la restaurantul hotelului popular se mnca bine si cu pret convenabil. Noi am ocupat camera, am lasat bagajele si am plecat sa vizitam orasul. Am observat ca avea cladiri masive, vechi, dar nu prea mari. Am vazut Domul, edificiu impresionant, cu sute de turnuri si turnulete, cu statuete si ornamente, si cu numeroase altare n interior. De la Dom ne-am ndreptat spre Scala di Milano. Era nchisa, asa ca n-am admirat-o dect dinafara. n drum spre Scala am trecut printr-un pasaj n mozaicul caruia, pe pardoseala, am vazut un leu, care-si avea povestea lui... Am preferat hoinareala prin oras, uitndu-ne ba la o cladire, ba la alta, fara pofta prea mare de a le cerceta cu de-amanuntul. Mai trziu, n tara, am aflat ca unul din obiectivele demne de vizitat la Milano, cimitirul, se situa pe primul loc, cu monumentele sale mortuare, de mare valoare. n fine, dupa-amiaza am mers la Fontanella. Mama acestuia, romnca din Busteni, vazndu-l pe Costica, la nceput nu-i venea sa creada ca este el, apoi, n izbucnirea ei de bucurie si de emotie a ncurcat-o mai mult pe italieneste dect pe romneste. Cu un an naintea lui stefan Fontanella, plecase n Italia un frate de-al lui, mai mare, care lucra deja la uzinele Caproni. A plecat apoi si stefan cu mama lui. Tatal lor, italian, murise la Busteni, unde si fusese nmormntat. Acasa la prietenul nostru am gasit pe mama si pe sotia lui, o tnara venetianca. Dupa un timp, a venit si el de la servici. Bucuria revederii a fost mare. n ziua aceea am petrecut toata dupa-amiaza si seara n familia lui. Ne-a povestit de toate. Am retinut ntmplarea legata de intrarea lui n serviciu cnd a venit din Romnia... S-a prezentat la un oficiu de plasare a bratelor de munca, unde i s-au cerut acte. A aratat pe rnd: actul de nastere, de cetatenie, de lucrator, de mester. Cel ce i le cerea strmba din nas, spunnd: Altceva ? Nemaiavnd ce prezenta, stefan a aratat cartea de membru al partidului fascist. Asta, domnule, trebuia sa o dai de la nceput ! a strigat respectivul functionar si l-a angajat pe loc. A fost pentru mine cea mai trista experienta si ntmplare de cnd am venit n Italia, ne-a spus Fontanella. A doua zi ne-am luat ramas bun de la familia Fontanella si am plecat spre tara, cu trenul. Pe parcursul calatoriei am mai cumparat ceva de mncare. Totusi, ajunsi la Timisoara, eram lihniti de foame. Cu ultimi bani, am cumparat din gara pine, rosii si salam. Ne-am astmparat astfel foamea, eu pna la Bucuresti, Costica pna la Busteni. Dupa aceasta vizita n Italia si n urma scolii ce o urmasem si cunostintelor noi capatate, am propus Clubului alpin romn sa organizez o scoala de tehnica moderna de cataratura, dupa modelul celei urmate. Clubul a consimtit si au si nceput pregatirile n acest sens. Aveam si materialele necesare functionarii acestei scoli, cumparate de mine: frnghie speciala de cataratura, din cnepa rasucita, marca Fussener", lunga de patruzeci de metri, carabiniere, pitoane, ciocane, espadrile.

19 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

DIN NOU N BUCEGI


DIFERITE ASCENSIUNI
nainte de plecarea mea n Italia si dupa aceea am continuat, firesc, n timpul liber, ascensiunile n Muntii Carpati, ca membru al Clubului alpin. Dintre actiunile de acest gen efectuate chiar n 1937 mi amintesc: tura de schi din Piatra Mare, facuta de doctorul Vasile Steopoe si cu alti sase participanti (7 februarie), excursia din Valea Seaca a Caraimanului (16 mai), la care a luat parte, alaturi de mine, n calitate de conducator, si Victor Knapp; mpreuna cu Nae Dimitriu am condus un grup (11 iulie) si 9 persoane pe Vrful si Creasta Picaturii, iar cu Costica Contes (l august) un grup pe Creasta Coltului Malinului. n legatura cu Victor Knapp, mi amintesc o ntmplare... ntr-o duminica seara, ntorcndu-ne dintr-o excursie, am mers la restaurantul Oancea pentru a bea o bere, eu, Victor Knapp, Titi Ionescu si poate mai era cineva. Victor, n vremea aceea, lucra la Cluj. Apropiindu-se ora sosirii trenului de Cluj, Victor, n graba, si-a luat ramas bun si a plecat la gara. Cnd s-a apropiat si ora sosirii trenului de Bucuresti, Titi Ionescu a observat, pe un scaun, un vindiac, care nu era al nostru. Ne-am amintit ca l-am vazut la Victor. Titi m-a ntrebat ce facem cu el. I-am raspuns: Ia-l la tine si adu-l smbata viitoare, sa-l restituim proprietarului. ntr-adevar, smbata urmatoare, cnd Victor a sosit n Busteni, noi i-am predat vindiacul. Foarte emotionat, ne-a spus: Am observat lipsa lui n tren, dar nu ma mai asteptam sa-l gasesc. Snteti niste baieti minunati. De atunci am ramas buni prieteni. Paralel cu aceasta activitate am continuat si pe aceea de cercetare... Odata, am mers cu Toma Boerescu pe Valea Policandrului si am ajuns, printr-un bru, la baza traseului ce se numeste azi Mult Dorita". Am vrut sa plec eu cap de coarda, dar Toma a spus sa-l las pe el. L-am lasat, a naintat o lungime de coarda, adica pna la baza surplombei. Ajuns acolo, mi-a comunicat ca nu se poate merge mai departe. Dupa ce a batut un piton n bolovanul de sub surplomba, a cobort n rapel[78]. La 28 septembrie 1937 am repetat ascensiunea peretelui Galbenelelor pe traseul Furcilor pe unde nu a mai urcat nimeni de la premiera din 20 octombrie 1935. Au participat la aceasta actiune urmatorii alpinisti: Nae Dimitru, Toma Boerescu, Sorin Tulea, Ion Badila, Edy Aerkeder si eu, deci sase persoane[79]. Fiind foarte multi si trebuind sa se faca fractionarea fiecaruia pe rnd, s-a pierdut timp pretios. n plus, Nae Dimitriu a avut o indigestie, poate de emotie, poate pentru ca a mncat ceva ce nu i-a priit. Oricum, am avut motiv sa ntrziem. Noaptea ne-a prins n grota situata pe terasa de la nivelul ferestrei". Am stat acolo pna a doua zi dimineata, pe frnghii, unul n altul, ncercnd sa atipim. Morfeu ne-a ocolit, desigur, asa ca Sorin a avut prilejul sa-si arate talentele... Unde-i voie buna, noaptea trece repede. A si trecut chiar. Dimineata, ca sa fie tacmul complet, a mai tras si o ploicica. Pna la fereastra" am fost eu cap de coarda, ca gazda". n continuare l-am lasat pe Toma cap. Ghicisem ca avea aceasta dorinta. Dealtfel, trebuie sa recunosc, ploiesteanul s-a descurcat bine. Pacat nsa, asa cum am aratat, grupul nostru a fost iarasi prea mare...

FISURA APULUI
Fisura aceasta este o spintecatura distincta, situata pe fata stnga a Vaii apului (cum urcam) n amonte de punctul unde brul, cobornd din Creasta Frumoasa, atinge firul vaii. Privita de la distanta, pare o despicatura verticala. Ascensiunea traseului am facut-o la 3 octombrie 1937. Aveam, ca secund, pe Ion sincan. S-a efectuat acest drum pentru a nlesni unor membrii aderenti ai clubului sa promoveze n categoria activi, asa cum cerea statutul: de a fi participat la o premiera. Primii pasi n Fisura apului i-am facut pe peretele din dreapta, avnd fisura n fata. Dupa ce am urcat liber ctiva metri, am fost nevoit sa ma ntorc catre stnga si sa folosesc muchea din stnga a fisurii. n acest loc am batut un piton pentru asigurare, deoarece peretele ma arunca n afara. Cum fisura era ngusta, neavnd caracter de horn, nu se putea face ramonaj. Singura solutie ca sa avansez a fost sa folosesc prizele mici ntlnite. Am urcat nsa n sprait, adica prin opozitie, att cu minile ct si cu picioarele. Dupa ce am parcurs o bucata de drum, am batut un al doilea piton. La capatul unei lungimi de coarda, am ajuns n Hornul Negru, a carui nclinare este mai mica. Am batut acolo al treilea piton ca sa-i asigur pe ceilalti, pe care i-am adus pe rnd n horn. Hornul Negru este scurt, nu prezinta dificultati, asa ca l-am urcat repede si am iesit n Strunga Neagra, de acolo n Valea Seaca a Costilei la baza Coltului Malinului. LA SCHI PE MARILE NLIMI A venit iarna cu zapada. Am nceput sa merg la schi n Predeal si n mprejurimile lui cu colegii de la Metropola. Cu ei am petrecut zile minunate n excursii, pe schi, de unde am.si ramas cu amintiri imortalizate pe pelicula fotografica. Animatorul unor asemenea escapade" era Lica Minculescu. Mergeam la Cioplea sau pe Creasta Cocosului la Susai, uneori; alteori, la Trei Brazi sau, peste Fetifoi, prin Forban, la cabana Diham. De fapt, nu prea trageam pe la cabane. Masa de prnz o luam" sub cerul liber, la soare, cnd vremea era frumoasa. Cnd era furtuna, la adapost de vnt, faceam cte un foculet unde frigeam slanina sau crnati, n cte o vlcea sau n padure. Aceste mese au fost, fara ndoiala, cele mai grozave din lume, Mncam cu o pofta de lupi si sorbeam cu nesat aerul curat si rece. Catre primavara, am cunoscut un grup de schiori cu care am fost n masivul Fagaras, la lacul Blea. Am petrecut acolo zilele de Pasti, dar am cunoscut, totodata, alt peisaj, alti oameni., alta zapada si alt mod de practicare a schiului. La Predeal sau la Cleste" pe Dihamu, am ntlnit schiori mai vrstnici, n special pe sasii brasoveni. Ei faceau ntoarceri n sistemul Telemark", n vreme ce la Blea am vazut ntoarceri n cristiane scurte, n viteza, dupa sistemul lui Schnabel, instructorul austriac adus de federatia de schi. Cu aceasta iesire la lacul Blea am prins gustul naltimilor pentru schi. De aceea, de acum ncolo, am schimbat Predealul cu platoul Bucegilor, cu Vrful cu Dor, cu Piatra Arsa, Babele, Omul si chiar cu Pestera. Am constatat ca sus, la naltime, zapada se pastreaza mult mai trziu, nct placerea de a schia o puteam simti intens uneori pna prin mai. Dealtfel, pentru acest sezon de iarna, Clubul alpin a prevazut un program mai bogat, cu excursii de schi si cu obisnuitele ascensiuni pe zapada pe vaile abruptului prahovean al Bucegilor sau pe crestele Pietrei Craiului. Faceam excursii colective, dar am mers pe vai si de unul singur, cum s-a ntmplat odata cnd am urcat, cu schiurile n spate, Valea Costilei. Sus n platou fiind zapada, am pus schiurile n picioare si am plecat spre Babele. Era ceata pe platou, atmosfera care mi-a marit placerea drumului deoarece, desi mergeam fara busola nu m-am ratacit; stiam bine conformatia platoului. Acest lucru nu-l recomand nsa celor ce nu au o experienta ndelungata, masurata n ani de ascensiuni de iarna pe vai si cu iesiri sus si care sa aiba, n plus, simtul orientarii foarte dezvoltat. La 19 martie 1938 s-a tinut adunarea generala a Clubului alpin romn. Am devenit membru n comitetul clubului ales pentru anii 19381939. Noua conducere: presedinte doctor Vasile Steopoe, vicepresedinte avocat Nae Dimitru, secretar general Victor Knapp, casier doctor Barbu Nestorescu, membrii inginer Radu iteica, Petre Balaceanu, Niculae Baticu si Gheorghe Creanga, ca si cea veche, a avut multe realizari pozitive. S-au nregistrat nsa si unele parti negative, despre care voi spune cteva cuvinte n amintirile de acum...

VIZITA STUDENILOR ALPINIsTI ITALIENI


n luna iulie 1938 a venit n Carpati un grup de alpinisti italieni, din proprie initiativa, dornici sa-i cunoasca. Cu trei dintre ei ntre care unul, Oreste, ghid, profesionist am plecat n ziua de 17 iulie n peretele Galbenelelor, pe traseul Furcile. Ni s-au alaturat Toma Boerescu si Sorin Tulea. Cnd eu si italienii am sosit la baza diedrului, dintr-un nor, au nceput sa cada cteva picaturi de ploaie. Ele s-au transformat ndata ntr-o grindina cu boabe mari ct aluna turceasca. Fiind grupati, cei patru, pe linia Furcilor, totul se scurgea n capul nostru. Jos, la picioare, pe platforma, stratul de grindina trecea de glezna. Unul dintre italieni, Toni Citerio, din Como, tipa: Baticu, io more ! Cnd grindina s-a oprit, italienii au refuzat sa mai urce. Erau uzi si vineti de frig. Toma si Sorin, ramasi n urma, au avut unde se adaposti. Ne-am ntors n brul de piatra si am facut rapel n Hornul Coamei. Ajunsi n Valea Galbenelelor, am intrat ntr-o zona cu soare. Ce aproape e viata de moarte", mi-am spus n gnd. La hotel" Galbenele asteptau mai multi prieteni de alpinism, baieti si fete, veniti sa vada cum urca italienii. La nceput, spectacolul a fost frumos, dar cnd a nceput grindina, ntre ei si noi s-a ntins o perdea alba, de gheata, si timp de 30 de minute au tremurat si ei, nu de frig, ci de grija noastra, a celor din perete. Vizita alpinistilor italieni a prilejuit un spectacol ciudat din partea conducatorilor ctorva asociatii de turism, care, la aeroportul Baneasa, au nceput sa-i suprasolicite, fiecare pretinznd ca snt invitatii lor[80]. De la noi, italienii au plecat n Bulgaria[81]. n afara activitatii alpine, n cadrul asociatiei Metropola am continuat sa fac gimnastica, scrima, canotaj, ciclism si, n special, sa ma antrenez pentru zbor. La gimnastica, dincolo de programul obisnuit, alergam mult pentru a cstiga suflul si forta necesare n ascensiuni. Dealtfel, toate celelalte activitati sportive le practicam ca antrenament pentru cataratura; exceptie facea zborul; aici traiam senzatii si satisfactii aparte. Pentru obtinerea brevetului de gradul II, adica de pilot international pe avioane de turism, am renceput zborul la aceeasi scoala A.R.P.A., la 26 februarie 1938, avnd ca instructori pe fratii stefan si Haralambie Simion, doi piloti excelenti si buni instructori. Trebuia sa termin si sa obtin brevetul n vara, nsa a intervenit ceva neprevazut, scoala de alpinism din Austria, nct abia la 10 octombrie 1938 Comisia de examinare a scris n carnetul meu de zbor: Trecut cu succes probele de brevet gradul II". n vara anului 1938 o echipa condusa de Toma Boerescu a reusit sa treaca Surplomba Mare din Peretele Galbenelelor. n legatura cu acest eveniment, n Buletinul de informare nr. 89 al I.P.G.G., la pag. 70, Toma Boerescu scrie: A trecut si anul 1937 si numai dupa ce s-au ntors din Italia alpinistii nostri, unde au cunoscut metoda escaladei la coarda dubla, am nceput sa credem ca este posibila trecerea ei (a surplombei n.a.)... Escalada la coarda dubla si scarite tot ei au adus-o si cnd ne-am hotart pentru surplomba eu nca nu ncercasem urcarea n acest mod". Anterior, traseul a fost tatonat de Nae Dimitriu n anul 1936 n doua rnduri, dar nu a ajuns dect pna la baza surplombei. Toma a trecut surplomba n 1938 nsa nu a reusit terminarea traseului, ci a iesit n dreapta, cobornd n Hornul Coarnei. Abia la 17 septembrie 1939, echipa Dan Popescu, Sorin Tulea si Niculae Cretu au urcat partea finala a traseului, venind din Hornul Coamei. Abia atunci s-a putut vorbi de un traseu nou al extremei vestice a peretelui Galbenelelor sau de traseul Surplomba Mare, cum i s-a spus n final. Un traseu alpin nseamna un drum pornit de jos de la baza, pna sus n creasta sau vrf. ncercari nereusite sau portiuni de traseu[82] nu nseamna un drum, un traseu. Cum am mai spus n cuprinsul acestor pagini, premiera este urcarea unui drum, care nu a mai fost urcat de nimeni, niciodata, ntr-un singur efort continuu, de la baza si pna la iesire n creasta sau vrf. Numai aceasta forma de escalada se numeste premiera alpina. Traseele alpine

20 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

noi, facute la longue, nu snt premiere, ci constructii" de drumuri accidentate", ncercarile ramn simple ncercari. Exista si n alpinism o etica, care trebuie si la noi respectata, ca orice etica, regula sau fair-play din toate celelalte sporturi. De ce alpinismul sa faca exceptie de la regulile internationale ? n septembrie 1938 am fost cu Toma Boerescu si altii n Surplomba Mare. Fiind cap de coarda, am trecut surplomba prin metoda Dulfer, de traversare cu balustrada. Dupa ce am ajuns deasupra ei, am adus pe d-na Knapp, pe care am lasat-o sa-l asigure pe Toma, eu continund mersul catre creasta, fara sa stiu ca Toma nu terminase traseul. Urcasem vreo 10 metri. Cnd a venit Toma si m-a vazut, mi-a strigat sa ma dau jos. I-am spus ca vreau sa ajung n creasta, dar el nu a fost de acord, asa ca am cobort... REFUGIUL METALIC COsTILA" La napoierea din Italia am povestit colegilor si conducatorilor Clubului alpin romn cum snt organizati alpinistii italieni, cum functioneaza cabanele lor. Le-am vorbit, de asemenea, despre refugii si despre importanta lor n zonele de cataratura. Cum noi, cei de la C.A.R., ramasesem n urma fata de asociatiile A.D.M.I.R. si Brav n ce priveste constructiile, s-a hotart realizarea unui refugiu. S-a stabilit ca locul lui sa fie intrarea n Valea Costilei, la ancul Ascutit. A fost formata o comisie cu sarcina de a se ocupa de aceasta problema. Meritul deosebit l-a avut inginerul Gheorghe Frim. Prin relatiile sale, acesta a procurat materialul necesar. Despre nceputul propriu-zis al acestei initiative de mare perspectiva pentru miscarea alpina din Romnia, las sa vorbeasca urmatoarea pagina din Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 1/1938: ncepnd de duminica 12 iunie clubul a pus n lucru refugiul din Valea Costilei, sub ancul Ascutit. Transportul materialelor si constructia se fac numai prin munca membrilor clubului. Aceasta a continuat n zilele de 13, 19, 26 iunie si 2 iulie. Membrii sectiunii Bucuresti, precum si cei ai sectiunii Busteni, n frunte cu domnul presedinte Eremia Cretu, au transportat peste l 500 kg sine de fier, tabla ondulata de o greutate egala si cheresteaua necesara peretilor interiori. De asemenea, s-au executat sapaturile de nivelarea terenului. extrem de accidentat n acest tinut, si fundatiile. n continuare, urmeaza sa se execute montarea scheletului de fier si a peretilor metalici cu dubla captuseala de lemn, tot de catre membrii clubului. Comisiunea tehnica a lucrarii este compusa din d-nii: inginer Gheorghe Frim, Ion sincan, Ion Marinescu si Constantin Toboc". As vrea sa mentionez, sa subliniez chiar, contributia de specialitate n constructia refugiului a muncitorilor de la C.F.R., membrii ai C.A.R. Cu munca de teren a fost nsarcinat Titi Toboc. El, lundu-si treaba n serios, s-a instalat la Busteni, organiznd transportul materialelor catre ancul Ascutit la santierul" refugiului. Socoteala era simpla: cnd cineva urca catre locul cu pricina, Titi, fara multa vorba, i punea doua scnduri n spate, sau punea cte doi insi la o tabla ondulata, ca aceasta atrna ceva mai mult. Sporul la transport crestea n special smbata si duminica. Pentru materialele care nu au putut fi transportate asa cum am aratat mai sus, Titi a aranjat cu nea Marin, un locuitor al Busteniului; care a dus, cu o caruta, materialele grele pna n poienita de la Sfatul uriasilor", de unde tot bratelor si spinarilor le-a revenit sarcina de a definitiva treaba. Ajunsi sus, la santier", dupa ce depuneau sarcina transportata, prietenii nostri, se odihneau" activ, punnd mna pe baros si spargnd din stnca, pentru amenajarea unei portiuni plane, pentru constructia refugiului. De asemeni, tot cu barosul si tancusa, au fost sapate n stnca gaurile unde au fost mplntati n beton, stlpii metalici, scheletul metalic al refugiului. Fotografiile facute cu aceasta ocazie snt elocvente. nceputa la 12 iunie, constructia refugiului a fost terminata la jumatatea lunii august a aceluiasi an, putnd astfel gazdui prima scoala de tehnica moderna de alpinism din Romnia.

CMINUL ALPIN BUsTENI


ndata dupa nfiintarea Clubului alpin romn, n martie 1934, n Buletinul alpin, anul II, nr. l, la paginile 2728, a fost tiparit primul statut al noii organizatii de alpinism. La punctul 10 al documentului se scria ca asociatia si propunea constructii de refugii". Clauza aceasta s-a mentinut si n formularea din 1936 a statutului: constructii de refugii si case de adapost". Din nefericire, concretizarea acestei clauze statutare presupunea existenta unui fond financiar la dispozitia clubului. Or noi, membrii lui, eram putini si fara bani. n afara de astu, banii adunati din cotizatii se cheltuiau pentru tiparirea Buletinului si a marcajelor, attea cte se faceau. Totusi, C.A.R.-isti au hotart ca nu pot ramne n urma altor asociatii turistice, ca A.D.M.I.R. sau Brav. Mai ales Nae Dimitriu nu putea fi indiferent la o asemenea situatie. Se tot framnta de unde sa scoata bani. Fortuna ajuta pe ndrazneti. Tot discutndu-se si cautndu-se solutia care sa puna la dispozitia clubului banii necesari, Bubi Schefler ne-a informat ca are un unchi care profeseaza diferite meserii: macelar, restaurator, chelner pe vagon lits, bucatar pe vapor etc. Daca s-ar discuta cu el, credea Schefler, nu-i exclus sa-si dea acordul privind concesionarea restaurantului ce va lua fiinta la casa ce urma sa o construim. n acest caz, el ar putea avansa o suma de bani. Comitetul C.A.R. a retinut aceasta idee si l-a delegat pe Nae Dimitriu sa discute si sa trateze cu unchiul lui Bubi. Asa se face ca ntr-o seara, la o gradina de vara din Bucuresti, s-a facut trgul: unchiul lui Schefler a avansat Clubului alpin romn suma de 200 000 lei si a obtinut n schimb concesiunea restaurantului pe termen de cinci ani. Combinatia a fost avantajoasa pentru ambele parti. Aflat n posesia acestei sume, clubul a cumparat de la inginerul Octavian Martinian un teren de 500 m2 n Busteni, ncheind actul de vnzare-cumparare la 30 octombrie 1937. Cu restul banilor s-au cumparat materiale pentru constructia Caminului alpin, cum a fost numita casa noastra. Despre momentul de debut al lucrarilor de la Busteni, revista Clubului alpin romn consemna n numarul 1, anul VI/1938, la pagina 36: Primele lucrari ale caminului Clubului alpin, Busteni, au nceput n ziua de 15 iulie crt. conform planurilor ntocmite de arhitect J. Demetrescu si-n antrepriza d-lui Ion C. Marin-Breaza. Comisia nsarcinata cu aceasta constructie, n a carei compunere a intrat inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe si avocatul Nae Dimitriu, a luat masuri pentru transportarea materialelor pe santier. Caminul, avnd o suprafata de 250 mp constructie propriuzisa si 90 mp terasa, va fi ncheiat n toamna anului acesta, urmnd ca lucrarile interioare si amenajarea (tmplarie etc.) sa continuie n tot timpul iernii". Caminul alpin din Busteni, n forma proiectata, nu putea fi construit cu suma de 200 000 lei. De aceea, membrii cu relatii ai clubului inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe si avocatul Nae Dimitriu[83] au ntocmit o serie de pliante cu stadiul lucrarilor casei din Busteni si a refugiului Costila. Ei le prezentau diferitelor autoritati, institutii si ntreprinderi obtinnd, astfel, frumoase subventii. Cnd si aceasta sursa a fost epuizata, printr-o interventie a doctorului Vasile Steopoe, s-a obtinut de la Societatea Creditul Industrial un mprumut de 500 000 lei platibil n cinci ani. Subventia O.N.T. de atunci a fost nensemnata: 10 000 lei. Valoarea lucrarilor Caminului alpin s-a ridicat la peste 2 000 000 lei. n fine, cnd lucrarile au fost terminate, s-a ridicat o alta problema, aceea a mobilierului. si aici, ca si la constructie, nu s-a facut economie. Au fost cumparate mobila fina pentru dormitoare si pentru sufragerie, lampi fanteziste, doua rnduri de rufarie de olanda fina, plus rezerve. Martore despre cele aratate mai sus, n mica parte, stau fotografiile facute la epoca respectiva. S-a depus o munca sustinuta, entuziasta, iar eroii" ei doreau ca, la sfrsit, stradania lor sa se concretizeze n ceva util si frumos. Eu cred, chiar si astazi, ca n-au gresit. INAUGURAREA CMINULUI ALPIN Inaugurarea Caminului alpin din Busteni a avut loc n ziua de 6 august 1939. Pentru aceasta festivitate s-au facut pregatirile de rigoare. Caminul a fost amenajat ca de mare sarbatoare. Dormitoarele, sufrageria si bucataria, toate ntr-o perfecta ordine si curatenie, parca rdeau, erau pregatite pentru aceasta mare solemnitate. Sufrageria, cu mesele frumos aranjate, cu fotografii, mari, de cataratura, ce mpodobeau peretii, si cu o vitrina plina cu carti, buletine, prospecte ale scolii de alpinism, stralucea de frumusete. Vremea, o zi calda de nceput de august, cu un soare orbitor, a dat concursul ei neprecupetit, din belsug, acestui eveniment, care a nsemnat nca un triumf pentru ridicarea turismului si alpinismului romnesc. Participantii, n numar impresionant, veniti, unii din pura curiozitate, altii reprezentnd asociatii si cluburi similare, asa cum vom vedea, au adus salutul si cuvintele de lauda ale acestora. Prezenti au fost si reprezentantii autoritatilor. La ora 12 a fost deschisa solemnitatea. Doctorul Vasile Steopoe, presedintele C.A.R., dupa ce a citit o serie de telegrame trimise n numele clubului, a tinut o cuvntare n care a aratat evolutia clubului si realizarile lui pe toate planurile, de la nfiintare si pna la zi. A insistat asupra efortului facut pentru construirea refugiului si a Caminului alpin. Din partea asociatiei Hai la drum, reprezentata de o delegatie de 18 membrii n frunte cu vicepresedintele Ioan Tamasescu, a vorbit Armis Lucasievici, care, dupa ce a omagiat Clubul alpin pentru activitatea depusa, a prezentat un pergament cu urmatorul continut: Clubului alpin romn, sincera admiratie pentru opera nfaptuita, urari pentru izbnda desavrsita n ceea ce urmareste si ncurajari ale unor adevarati camarazi pentru tinuta de perfecti drumeti cu care ne-au ntmpinat". Dumitru Gherasi, presedintele Clubului carpatin romn, a insistat, n cuvntarea sa, asupra datoriei ce o au forurile oficiale de a sprijini initiativa particulara n opera constructiva. n numele asociatiei Romnia pitoreasca, presedintele ei, profesorul Nicolae Ioan, ntr-o cuvntare plina de poezie, cum numai el stia sa vorbeasca, s-a referit la rolul turismului si alpinismului n educarea tinerelor generatii. Consilierul Niculae serbanescu, presedintele Federatiei societatilor de turism din Romnia si al asociatiei Amicii Predealului, dupa ce a adus un omagiu Clubului alpin romn pentru opera nfaptuita, din partea Federatiei si a sa personal, a facut un apel la O.N.T. sa sprijine mai larg Federatia si pe membrii ei, pentru a-si putea continua operele ncepute. Seria cuvntarilor a ncheiat-o Vintila Paraschivescu, presedintele Oficiului National de Turism, care, dupa ce a expus programul de viitor al O.N.T., a promis deplina libertate asociatiilor de turism n opera lor constructiva. Doctorul Vasile Steopoe a citit telegrame primite de la Eugen Titeanu, inginer Ion Gigrtu, Paul Nedelcovici, Nerva Stoica si Mihai Haret, precum si din partea asociatiilor S.K.V. si Societatea turistica din Brasov, prin care se scuza ca nu au putut participa la inaugurare si prin care au felicitat C.A.R.-ul pentru frumoasele realizari. Asistenta, circa 100 de persoane, dupa ce a vizitat Caminul, s-a ntrunit la o masa comuna, n ambele sali ale sufrageriei. Printre cei prezenti au fost remarcati: profesor Alexandru Marcu, Stavri Cunescu, Otto Schiel, Alexandru Badauta, inginer Grigorescu, Eremia Cretu, Dumitru lanculescu, Dumitru Stoenescu, doctor Marin Ionescu, Izvoranu, Virgil Costescu, Iosif Salter, Ivana si doctorul Veneriu Stroescu, D. D. Popescu, profesoara Viorica Steopoe, plus cei ce au tinut cuvntari. Din partea Clubului alpin romn au fost prezenti: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, inginer Radu iteica, doctor Barbu Nestorescu, d-na si Francisc Severin, Niculae Baticu, Gheorghe Creanga, Dumitru Teodoru, farmacist Dan Popescu, Victor Knapp, d-na M. Knapp, Titi Toboc, Francisc Jelenici si Ion Marinescu. Refugiul Costila si Caminul alpin au creat baza de plecare a alpinismului romnesc. Pentru alpinistii care ajungeau acum n Busteni nu se mai punea ntrebarea, ca n trecut: unde vom dormi ?

21 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

N AUSTRIA
sCOALA DE INSTRUCTORI DE ALPINISM DIN MASIVUL WILDER KAISER
Ne pregateam pentru scoala de alpinism pe care voiam sa o organizam n cadrul Clubului alpin romn, ntr-o zi, pe cnd faceam aceste pregatiri, Victor Knapp, secretarul general al C.A.R., m-a ntrebat daca nu ma intereseaza cursul unei scoli de instructori de alpinism organizata n luna august de catre Clubul austrogerman. Citise el undeva, mi-a spus, ntr-o revista sau ntr-un ziar, o asemenea informatie. Mi-am exprimat acordul cu propunerea lui Victor, iar acesta a facut, n numele clubului nostru, o adresa, ntrebnd daca putem participa. S-a primit raspuns ca pot participa la acea scoala doi romni. Am cautat un tovaras, dispus sa mearga cu mine. L-am gasit n persoana farmacistului Dan Popescu, vechi tovaras de coarda. De data aceasta, cheltuiala trebuia sa o suportam fiecare din noi. Metropola nu m-a mai ajutat cum o facuse cnd am plecat n Italia. Am nceput pregatirile de plecare. Urma sa ne nsoteasca, ntr-o calatorie de vacanta, si colegul de club, Gheorghe Creanga. Plecarea din tara am hotart-o pentru 1 august 1938, cu toate ca scoala si deschidea cursurile abia la 20 august. Intentionam sa ne rezervam un timp de acomodare si sa urcam cteva trasee nainte de nceperea cursurilor. Lucrurile nu s-au petrecut, nsa, asa cum planuisem noi. n ce ma priveste, de exemplu, neprimind concediu suplimentar, fara plata, cum cerusem, am fost silit sa ma urc n tren, nu la l august, ca ceilalti doi, ci la 6 august. Am stabilit sa ne ntlnim n gara la Munchen. Ma despartisem, la Busteni, de Nae Dimitriu si de alti colegi de club, cu care facusem n ziua aceea o tura. I-am rugat sa se ocupe ei mai departe de propaganda pentru nscriere la scoala de alpinism ce fusese anuntata. Am calatorit doua nopti si doua zile. Am trecut prin Budapesta si Viena, fara sa ma opresc. Ajuns la destinatie, am asteptat sa coboare din tren toti pasagerii. La urma am cobort si eu. Dupa ctiva pasi pe peron, m-am auzit strigat n limba romna. Revederea cu prietenii a fost placuta, compatriotii mi-au povestit cu de-amanutul tot ce au facut de la plecarea lor si pna la sosirea mea. Se oprisera la Budapesta si Viena, pentru cte un tur al oraselor. La Munchen l-a vizitat acasa pe Fritz Schmitt, secretarul clubului alpin austro-german, sectia muncheneza, organizatoarea acestei scoli. A doua zi, dimineata, ne-am plimbat prin oras. Catre prnz, ne-am ndreptat cu totii spre locuinta lui Fritz Schmitt, situata ntr-un cartier marginas de vile. n drum, ne-am oprit sa mncam n gradina unui restaurant. Se facuse ora prnzului. La o masa vecina erau niste muncitori zidari. Auzind ca vorbim alta limba dect a lor, au ntrebat de unde sntem. Le-am spus. Ei cam ncurcau Romnia cu Bulgaria, desi ctiva dintre ei fusesera n timpul razboiului prin aceste doua tari. si mai aduceau aminte, ca nume, de Ploiesti, Braila, Bucuresti, fara sa stie exact n ce tara se afla aceste localitati. Ne-a frapat ct mncau: supa, mncare si friptura, plus berea. Ne-am interesat ct cstiga. Ne-au raspuns ca ei cstiga suficient ca sa poata mnca asa cum i-am vazut, acasa sa se gateasca pentru familie, sa poata face duminica o excursie si sa mai puna ceva deoparte pentru nevoi neprevazute. Fritz Schmitt ne-a primit cu placere, ca un adevarat alpinist. Am fost prezentat si gazda a ntrebat cine dintre noi va fi cap de coarda la turele pe care le vom face. Dan si Gigi m-au indicat pe mine. Am ncercat un sentiment de vie emotie; eram cel mai prapadit dintre toti; sa tot fi avut vreo 52 de kilograme ! Ne-a fost aratata biblioteca gazdei. Continea foarte multe volume. Cred ca la noi toate asociatiile si toti alpinistii la un loc nu o puteau egala. Era, de fapt, o casa ntreaga de carti ! Fritz Schmitt ne-a vorbit si despre ascensiunile lui. La vrsta de 22 de ani urcase, n premiera, peretele sud-vestic al Christaturm-ului din Wilder Kaiser! Ascensiune de gradul VI. n Alpi, a precizat interlocutorul nostru, exista traditie n cataratura, dar chiar cnd nu ai n familie ascendenti alpinisti, poti deveni cineva. Copiii se catara de mici pe trasee corespunznd puterilor lor. Dintre ei, multi devin asi", n stnca, la vrsta de 1822 de ani; escaladarea pe gheata o ncep cam la 25 de ani, cnd organismul este format. Fritz Schmitt era de profesie scriitor. Scrisese multe carti personale. Ultima se intitula Der Bergsteiger von heute[84]. El scria carti si pentru altii. Alpinistii veneau la ei si-i povesteau ntmplarile, el transpunea artistic apoi subiectele n scrieri cu mare tensiune dramatica. Cunostea bine tehnica cataraturii, cunostea muntele, improviza numai n privinta naratiunii. Asa au aparut atunci Ein Bergsteiger[85] semnata de Kasparek, Um die Eiger Nordwand [86] si altele, cu titluri ce tratau despre escalade curajoase si periculoase pe Nanga Parbat, n Himalaya. Alpinisti celebri, dar fara talent de scriitori, veneau la el, povesteau, apoi aparea cartea pe numele lor. Pentru aceasta munca el si lua, desigur, tainul" corespunzator. Dupa razboi, Fritz Schmitt s-a ocupat cu editarea si redactarea revistelor Clubului alpin german, pna n 1968 cnd a iesit la pensie. Acum traieste din amintiri. Atunci a fost amabil cu noi, ne-a dat ndrumari, ce sa facem, ce sa urcam. Ne-a mprumutat si un ghid al regiunii Wilder Kaiser, apoi ne-am despartit prieteneste, ca oamenii de munte. Noi am mai cumparat ceva materiale de la magazinul Schuster si am plecat spre munte. Am ajuns cu trenul la Kufstein, localitate situata la frontiera de vest a Austriei. Kufstein, fara a f i un oras mare, era frumos, cu cladiri vechi, solide, n stil german, de munte. Noi nu am zabovit.prea mult acolo. Dupa ce am capatat informatiile absolut necesare, am iesit pe una din portile burgului si, n scurt timp, ne aflam pe o poteca. Chiar la nceput de drum, am ntlnit o tnara nsotita de o doamna n vrsta, dar tare grasa. Coborau de la munte. De la Kufstein pna la prima cabana, Hinterbarenbad, Unde am nnoptat, am strabatut o poteca comoda urcnd n panta lina prin asa-zisul Kaisertal, timp de cinci ore. Cinci ore de poteca, orict de frumos a fost peisajul, ne-au obosit, asa ca ne-am culcat ndata ce am ajuns. Dimineata, dupa ce am mncat si dupa ce am scris primele vederi la cei dragi din tara si la prietenii din Italia, am pornit spre cabana Stripsenjoch, tinta noastra, pe o panta ceva mai nclinata dect n ajun. Pna la locul de popas am facut doua ore. n drum, am vazut undeva, n dreapta, un bloc de stnca marcat de multe placute. Apropiindu-ne, am constatat ca acele placute erau puse acolo n memoria alpinistilor care si-au ncredintat trupurile muntilor. Citindu-le, parca citeam istoria alpinismului, cu figurile ei celebre, ca Hans Fiechtl... n timp ce mergeam pe poteca a nceput sa ploua. Am scos din rucsac hanoracele nou-noute, cumparate din Munchen, confectionate din acelasi material (asa ni s-a spus) din care fusesera confectionati sacii de dormit Zdarski", folositi de alpinistii ce se catarasera, n aceeasi vara, pe peretele de nord al Eigerului. Cabana Stripsenjoch se afla asezata pe o sa, la cumpana dintre doua vaii. Dealtfel Joch, n limba germana, nseamna si sa de munte. Cabana, destul de mare, avea parter, etaj si mansarda. Dispunea de lumina electrica si de apa curenta. n fata, spre munte, avea o terasa mare. Probabil ca la aceasta terasa se referea Nae Dimitriu cnd spunea ca n localitatea Munich de lnga Munchen vizitatorii beau bere n timp ce alpinistii se catara, ntr-adevar, de pe terasa vezi tot Kaiserul, muntii Predigtstuhl, Fleischbank, Totenkirchl etc. Poti vedea chiar cum unii se catara pe stnci, cum poti bea oricta bere aici. Trebuie precizat nsa ca pe terasa cabanei Stripsen vizitatorii nu veneau sa chefuiasca. Ei veneau n acest loc ori sa se catare, ori sa priveasca natura, sa petreaca ore de odihna agreabila n aerul ozonat de munte. Dealtfel, austriecii nu obisnuiau nici atunci si cred ca nu obisnuiesc nici acum sa priveasca, adunati n crduri, bravadele" cataratorilor. Alpinismul trebuie sa ramna sportul fara spectatori. Altminteri si pierde tot farmecul. La intrarea n cabana, o sala lata de 2,5 metri si lunga de 68 metri ducea, n stnga ntr-o sufragerie mare, n fund, la alte 23 sufragerii mai mici, iar n dreapta la bucatarie. O bucatarie cum nu mai vazusem. Avea o soba de gatit de vreo 56 metri lungime si lata de 2 sau mai bine. Soba avea o plita imensa pe care se puteau pune n acelasi timp zeci de cratite si oale pentru preparat mncarea. Pe laturi se aflau cuptoare, iar la mijloc, pe toata lungimea sobei, un rezervor n permanenta cu apa calda. Oaspetele putea comanda orice, cu certitudinea ca va fi servit ntr-un timp scurt. La intrare, n dreapta, ntr-o camaruta, statea o doamna mai n vrsta Se ocupa de cazarea celor ce poposeau la cabana. Noi ne-am instalat n dormitorul comun, de la mansarda. Paturile erau individuale, cu plase de srma, puse pe grinzi de lemn, doua cte doua, avnd saltele de lna, cearsafuri si paturi. n fata patului, o lada mare cu capac, niciodata ncuiata, servea pentru depozitat lucrurile de mbracaminte si materialul sportiv al fiecarui alpinist n parte. Primele zile dupa sosirea noastra am stat inactivi din cauza vremii. Ploua. Tot nvrtindu-ne prin cabana, am descoperit, lnga camaruta de cazare, o masa pe care se gaseau mai multe registre. Cteva din ele erau destinate impresiilor vizitatorilor. n unul nsa, trebuia sa scri unde pleci, unde si pe ce traseu doresti sa te catari si unde te duci dupa coborre. Utilitatea acestui ultim registru este evidenta pentru oricine... Masa era servita n sufrageria mare. Fiecare comanda de mncare ce poftea. Berea se bea n pahare de un litru, bere bavareza, buna. Oficiul de ospatari era asigurat de un om maruntel, mai n vrsta, si de o fata tnara, nalta si masiva, pe nume Traudel. Ne amuza dexteritatea lor. Purtau n mini, pe brate, nenumarate farfurii, suprapuse unele peste altele, cu fel de fel de mncaruri. Alteori n mini tineau o sumedenie de pahare cu bere. Faceau o adevarata echilibristica. La nceput noi, romnii, eram mai rezervati. Priveam pe unul si pe altul. Cumparam, cum se spune. Cnd vedeam cte o figura mai aratoasa, cu cte o insigna pe piept, ne ntrebam, daca omul aceia nu este cumva vestitul Peter Aschenbrenner ? Dupa vreo doua zile, ne-am obisnuit cu atmosfera de acolo. Curiosi, am nceput sa ntrebam pe doamna de la cazare cnd vine Peter Aschenbrenner ? Ni s-a raspuns: E pe aici ! Ne nchipuiam ca trebuie sa fie o figura'' cu prestanta, nalt, bine legat, cu o pipa ntre dinti si distant. Nereusind sa-l identificam, am apelat la Traudel: E pe aici, ne-a raspuns si ea. A mai trecut o zi si nu am reusit sa cunoastem pe viitorul nostru instructor. Am apelat din nou la Traudel. Mirata, ne-a ntrebat: Cum, nu l-ati gasit ? La raspunsul nostru negativ, acolo n sufragerie unde ne aflam, s-a oprit, si-a rotit ochii mprejur si cnd omul acela micut, care servea la mese, s-a ntors, dupa ce a asezat un platou cu mncare n fata unor oaspeti, l-a apucat de mna, l-a tras cu putere dupa ea si... victorioasa, ni l-a prezentat: Uitati-l pe Peter ! Am ramas uluiti. Omul acesta pe care-l vedeam zilnic servind la mese, pe care-l ntlnisem pe drum cu cinele sau cel frumos, era Peter Aschenbrenner, supravietuitorul expeditiei din Nanga Parbat 1934[87], autorul unor premiere de mare dificultate, conducatorul a numeroase scoli de alpinism de vara si de iarna, cel care urma sa ne fie profesor ? Nu ne venea sa credem. si, totusi, asa era. Traudel ne-a prezentat, spunndu-i cine sntem. Peter Aschenbrenner ne-a vorbit linistit, spunndu-ne ca a primit nstiintarea ca vom veni. Peter Aschenbrenner, ghid de profesie si administratorul cabanei de la Stripsenjoch, avea la vremea aceea 38 de ani. Era de statura potrivita, cam 1,65 m, dar extrem de viguros. Nascut n Kufstein, mergea pe munte de copil[88]. Trecea drept un om foarte serios. Ducea o viata sobra. Nu privea lucrurile superficial. Cotat ca un alpinist cu calitati exceptionale, nu bea, nu fuma, nici chiar pipa, si, pe lnga calitatile lui de catarator n stnca, era un specialist n gheata si un perfect schior. n 1934, n Nanga Parbat, mpreuna cu Schneider, au fost singurii supravietuitori care s-au salvat cobornd zi si noapte de la lagarul 7 la lagarul 4 prin furtuna groaznica, fara a suferi ceva. n Kaiser, ca si-n alte grupe de munti, o serie de trasee de mare dificultate i poarta numele, mpreuna cu Lucke, care acum avea vrful degetelor de la mini amputate din cauza degeraturilor, a urcat un traseu n Fleischbank (Ostwand), extrem de greu, avnd 40 de metri de surplomba. El a fost capul de coarda a celei de a doua ascensiuni a traseului din Cima Grande, facut n premiera de Emilio Comici si fratii Dimai. La cabana l ajuta sotia, o femeie distinsa. Dupa razboi si-a construit cabana lui proprie, tot n Wilder Kaiser. Era cautata si pentru sezon de schi, mai ales ca avea si teleferic. n putinele clipe din aceste zile cu ploaie, cnd puteam privi peisajul de pe terasa cabanei, masivul Kaiser parea maret, numai stnca, fara pic de vegetatie, paradisul cataratorilor. La stnga, Predigtstuhl cu creasta lui nordica si ntindea coama spre sud, lasnd spre vest, adica spre cabana, sa se vada peretii sai verticali, cu o diferenta de nivel de 600 metri. La mijloc se afla Fleischbank, al carui perete formidabil nu se vedea. Totenkirchl, la dreapta, parea o catedrala gotica, avnd trei

22 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

terase, cu nenumarate hornuri si turnuri[89]. n ziua de 16 august vremea s-a mbunatatit si, dupa sfatul lui Fritz Schmitt, am facut, ca prima tura, ascensiunea pe Kopftorlgrat, o creasta frumoasa, cu sase vrfuri. Pentru a ajunge n acest traseu, am ocolit muntele Totenkirchl, am cobort putin pe drumul pe care am venit de la cabana Hinterbarenbad, apoi am mers la stnga si am dat de creasta. n spatele nostru era peretele de vest al Totenkirchl-ului, cu faimosul Dulferweg. n stnga noastra aveam o depresiune, un circ glacial, iar jos, la capatul circului, se vedea cabana Gaudeamus, unde a nvatat sa se catare Hans Dulfer[90]. Acolo, la Mutter Maria, el a prins dragostea muntelui, nct din copilul slabut ce fusese a devenit cel mai mare alpinist al timpului sau. Avea 14 ani cnd a fost trimis la munte. A murit pe front la 15 iunie 1915, luptnd ca voluntar. Alpinismul i datoreaza o serie de metode de cataratura care-i poarta numele. Nieberl[91], scria despre el: Einer der besten Kletterer aller Zeiten, eine Klasse fur sich"[92]. Kopftorlgrat este ceva mai scurta dect creasta Pietrei Craiului, dar mai accidentata. Pe parcursul ei snt sase turnuri. Cinci dintre ele pot fi ocolite, dar daca vrei sa le escaladezi, ridica unele probleme. Al saselea turn, Elmauer Halt, 2 344 m, este vrful crestei. Pe acest vrf se afla un refugiu, fara paznic. Al cincilea turn, numit die Kapuze, de forma unui capison, de unde-si trage si numele, are fata de sud complet surplombanta. Pe vrf se gasea montat un cocosel de metal, ca semn ca fusese urcat. La baza surplombei am gasit trei tineri nemti, alpinisti; voiau sa urce aceasta surplomba, pentru a ajunge pe vrful turnului. Cnd am ajuns noi acolo, am vazut ca unul din ei, capul de coarda, angajat n ascensiune, avea o pozitie critica: pitonul era slab batut, nct cataratorul sta sa cada. Le-am spus lui Dan si lui Creanga sa vina repede sub el. Norocul lui a fost ca l-am prins noi n brate. Cazatura a fost pe verticala, de la vreo trei metri naltime. Am observat ca cei trei nemti nu stiau sa faca scarite. Ca scarita, nnodau o bucla de frnghie la mijloc, pe care o atrnau de piton cu ajutorul unei carabiniere. Punnd piciorul n scarita pe prima treapta, prin greutatea corpului, toata bucla s-a ntins si nu a mai lasat posibil sa se aseze piciorul pe treapta a doua. Cnd am sosit noi la baza surplombei, capul de coarda se muncea sa introduca al doilea picior n scarita, operatiune care nu-i reusea. Ceilalti doi tovarasi de ascensiune l asigurau, tinndu-l agatat n coarda, fara sa observe ca pitonul ceda. Dupa ce l-am prins, ne-am prezentat, apoi le-am aratat cum se face o scarita, astfel ca fiecare bucla sa nu se strnga, atunci cnd prima, aceea de jos, este ncarcata cu greutate. Acest lucru l nvatasem n Italia. ntorcndu-ne la cabana, Peter ne-a ntrebat pe unde am umblat. I-am vorbit despre locurile vazute si i-am relatat si despre patania celor trei tineri nemti. Acolo eu urc n mini, neasigurat si fara piton, ne-a spus el. Auzindu-1, nu ne venea sa credem. Sesiznd nedumerirea noastra, a facut pe loc o demonstratie, chiar n sala de la intrare. Tavanul acestei sali, format din scnduri asezate pe grinzi groase de vreo 10 centimetri, vopsite, a fost locul demonstratiei. Peter a ntins bratul drept, a prins grinda ntre degetul mare si celelalte patru, pe partile laterale, a strns-o si s-a ridicat ntr-un singur brat de cteva ori. A fost o demonstratie de forta, cum n-am mai vazut. A doua zi, 17 august, am mers sa urcam unul din numeroasele hornuri din partea de sud a muntelui Totenkirchl. Am ales Kraftkamin, un horn, care, ca si altele, face legatura ntre prima si a doua terasa. Am ales acest horn pentru ca intrarea n el se face printr-o traversare mai grea, pe o fata verticala. Am facut, cu acest prilej, cteva fotografii. Unele din ele au fost publicate n Buletinul C.A.R., pentru a arata ca acolo snt pereti verticali pe care se circula si ca ceea ce se vede n revistele straine de specialitate snt realitati, nu povesti. n traversare am gasit, ntr-un loc, o priza minunata, cum numai n calcar se poate ntlni. O parte din calcarul dizolvat a lasat n margine o coloana, ca o toarta, de care te puteai tine cu mna si puteai sa dai dupa ea o bucla de frnghie, de capetele careia sa atrni o carabiniera si sa faci o asigurare. Trecerea avea aproape o lungime de coarda. Chiar de la nceput, prizele lipseau. Pentru a depasi o portiune de doi metri m-am lasat n frnghia trecuta dupa un bolovan. Acolo n calcar se gaseau foarte multe proeminente dupa care se putea da coarda si se putea face rapel. Dupa vreo 10 m a urmat iar un punct greu care a necesitat un sprait (grand-ecart). Hornul a fost destul de dificil. Fiind larg, nu a permis un ramonaj normal, iar n partea superioara era si surplombant si umed. Pentru a-l urca, am facut totusi un ramonaj, ntr-o pozitie foarte ciudata. La un moment, ma aflam cu vrful picioarelor pe un perete, iar pe celalalt cu ceafa si capul, naintarea se facea foarte anevoios. Dupa trecerea acestui punct dificil a urmat o portiune mai usoara si am ajuns pe a doua terasa, ntoarcerea s-a facut pe un drum de coborre Fuhrerweg (drumul ghidului, al conducatorului) care este mai dificil dect Valea Seaca a Caraimanului prin hornuri, ntorsi la cabana, Peter, ca de obicei, a ntrebat cum a fost. I-am spus ca a fost frumos, numai ca hornul a fost umed si larg; ca am ramonat greu n el. Ne-a ascultat, a zmbit si ne-a spus ca el urca acest horn n sprait. Pentru a spulbera nedumerirea noastra, ne-a facut o noua demonstratie, a facut un spagato cu o deschidere de doi metri, ca o tnara balerina. A treia zi, la 18 august, pe o vreme minunata, am facut o tura mai grea: Nordkante n Predigtstuhl. n ajun fusesera doi nemti n acest traseu. Am vazut mai multa lume pe terasa cabanei urmarind aceasta ascensiune. Peter se uita printr-o luneta, lunga de un metru, prin care se distingeau toate detaliile. Urmaream si noi, alaturi de ei, cu ochii liberi. La un moment dat, am vazut iesirea echipei pe o coama, apoi pe vrf. Am consultat ghidul primit de la Fritz Schmitt. Seara, am cerut relatii suplimentare celor doi tineri care se napoiasera la cabana. Cu cele vazute, cu informatiile culese si cu ghidul n mna, a doua zi, dis-de-dimineata, am pornit la treaba. Escalada a nceput din Steinerne Rinne, o vale ntre Predigtstuhl si Fleischbank, printr-o traversare destul de grea. La capatul ei, catre dreapta, am mers n sus pe un fel de horn. Am urcat aproape tot timpul ca pe un marcaj natural. Din loc n loc, acolo unde s-a pus mna sau piciorul, calcarul era ngalbenit, nnegrit. Pitoanele ntlnite au fost foarte rare. Dupa ce am urcat o fisura, apoi un horn, cteva lungimi de coarda pe o muche si nca o portiune mai putin dificila, am iesit ntr-o coama, unde n ajun vazusem pe cei doi alpinisti. De acolo n sus se nalta vrful, Nordgipfel, de 40 de metri. Aceasta este portiunea care poate fi urmarita de la cabana. Pentru a urca pe vrf snt doua variante: una tehnica, adica urcndu-se la coarda dubla si cu ajutorul pitoanelor, carabinierelor, scaritelor etc. si a doua, n cataratura libera, fara nici un material tehnic, ci folosind doar ce natura a lasat, adica prizele. Ca alpinisti romni, dornici sa aratam ce putem, noi si alpinismul romnesc, am ales traseul aerian, adica al doilea, fara de materiale si numai prin mijloace proprii. Aceasta varianta demonstra curaj si maestrie. Am mers ctiva metri pe un prag de piatra foarte ngust, avnd sub mine un abis si un perete vertical de 600 metri. Pe acest prag am gasit un piton. Am asigurat coarda n el cu ajutorul unei carabiniere si am nceput sa urc. Din vrf, prin topirea zapezilor si scurgerea apelor ploii, pe fata de calcar a peretelui, se sapasera santulete. Acestea se uneau aproape de baza vrfului, ntr-unul din aceste santulete (al locului de unire a lor) am pus vrful piciorului drept si, cu minile, prin presiunea exterioara facuta pe muchiile acestor santulete, am reusit sa fac primii pasi. Am dat apoi de niste prize micute, dar bune. Le-am folosit si, ncet, ncet, pas cu pas, fara a ma gndi la haul de sub mine, am urcat cei 40 de metri. Ct de ciudata este psihologia unui catarator ! Eu, de cte ori urcam o tura, simteam o teama, o retinere, si ma ntrebam: oare am sa pot urca ? snt oare suficient de antrenat ? Odata intrat n traseu, nsa, dupa primii pasi, toate ndoielile dispareau si urcam cu o placere pe care niciodata nu o voi putea exprima n cuvinte. Nu am pornit niciodata fara antrenamentul necesar. Antrenamentul era secretul meu n cataratura. si ca sa nu mint, totusi, am plecat odata sa urc hornul din Costila si Creasta Costilei, cu mai multi prieteni, la un nceput de sezon. Nu aveam antrenamentul necesar. Urcnd hornul, mi-am dat seama de lipsa antrenamentului, nu am mai urcat creasta si am cobort n Valea Galbenelelor. Nu stiu ce si-au zis prietenii, dar nu mergeam fara sa ma simt bine cnd urcam. Fiindca n vremea aceea iarna nu ne cataram, ncepeam activitatea abia n primavara. Dupa o vara ntreaga de antrenament, toamna faceam, uneori, un drum frumos, n minimum de timp posibil si n conditiile cerute de practicarea acestui sport al sporturilor. Ajuns pe vrf, dupa mine a venit Dan Popescu, apoi Gigi Creanga, pe care l-a asigurat Dan. Am stat putul pe vrf, am notat ascensiunea noastra n cartea ce se gasea acolo si ne-am pregatit de coborre. Coborrea din vrf trebuia sa o facem pe un horn, numit Botzongkamin, n rapeluri. sase sute de metri de rapel nsemnau 1520 lungimi de coarda. Necazul mare a venit acum. Am facut o trista constatare: Gigi Creanga, desi mergea cu noi n ascensiuni de vreo doi ani, nu facuse nici un rapel pna atunci. Vrnd nevrnd, a trebuit sa nvete acum, dar asta a costat timp pretios. Cnd am terminat coborrea si am ajuns la locul de plecare, se ntunecase[93]. ncet si cu prudenta am cobort pe ntuneric pna n poteca si de acolo la cabana. Cnd am ajuns aici, de cealalta parte a usii, cu mna pe clanta, statea unul din ghizi, iar n spatele lui altii; erau constituiti n echipa de salvare, gata sa plece dupa noi. Ne urmarisera n timpul ascensiunii si s-au convins ca urcam normal, ne-au vazut si cnd am ajuns pe vrf, dar n-aveau cum sa stie ca Gigi nu se pricepea la coborrea n rapel. Aschenbrenner ne-a ntrebat din nou cum a fost. Pentru ca ne urmarise cu luneta, i-a facut observatie lui Dan ca nu l-a asigurat corect pe Creanga. Am observat, n acelasi timp, ca Peter era multumit de noi. Acesta a fost examenul, neoficial, prin care am cstigat simpatia lui pentru alpinismul romnesc. Traseul urcat avea gradul 5. Ziua a patra, 19 august. Vremea s-a mentinut frumoasa. Ne-am propus sa facem alta tura: Predigtstuhl Westwand-Dulferweg. De cnd doream sa urc un drum realizat n premiera de Hans Dulfer... Situat la jumatatea drumului ntre Botzongkamin si Angermannweg, traseul ales de noi are intrarea printr-un horn larg, care devine vertical si surplombant. Am intrat n horn si, n sprait, am urcat pna la surplomba, unde am facut o traversare la stnga, destul de grea. De ndata ce am depasit surplomba, am trecut peste o creasta si am urcat din nou 10 metri verticali si o alta surplomba, pe care am trecut-o tot pe stnga pna ntr-o fisura. Mai departe, am trecut a treia surplomba, am atins un perete negru si am trecut a patra surplomba. Acolo a fost cheia ascensiunii. Am facut o traversare extrem de grea la stnga, de trei metri, pentru a intra ntr-o fisura. A urmat un horn cu o nclinatie medie pe care dupa un timp l-am parasit pentru a urca o banda oblica. Banda, un prag ngust, nclinat, am trecut-o la nceput pe burta, trs, apoi comod si, dupa ce am depasit un colt si o sa, am intrat ntr-un horn usor ce ne-a dus n Hauptgipfel. naintea noastra mai erau angajate pe acelasi traseu nca trei echipe: trei tineri nemti, ghidul Lucke cu un englez si doi elvetieni. Fiind mai aproape de noi, i-am ntrebat pe acestia de ce vin n Austria sa se catare, de vreme ce Elvetia e renumita prin muntii ei ? Au raspuns ca la ei n tara trasee de cataratura n stnca nu au dect unele foarte grele, ce nu depasesc 80 de metri[94]. Pe Hauptgipfel am stat ceva mai mult si am admirat mprejurimile, primind explicatii de la acesti doi elvetieni de limba germana, cunoscatori ai regiunii. La nord privirea se pierdea n cmpiile Tirolului catre Walchsee. La sud zaream muntii acoperiti de zapada: Hohe Tauern si vrful cel mai nalt din regiune, Grossglockner. Spre vest vedeam turnurile de calcar ale Watzmann-ului, iar la rasarit Berchtesgarden cu muntii nconjuratori. Coborrea am facut-o pe Angermannweg, drumul cel mai usor care duce la vrf. Ziua urmatoare, a cincea, 20 august, a fost tot frumoasa. I-am propus lui Dan sa urcam n doi peretele de sud al Fleischbank-ului, traseu de gradul sase. Ce-s nebun ? Eu vreau sa mor acasa, a replicat el propunerii mele. n aceasta situatie, nu am avut ce face. Am regretat mai trziu ca nu am solicitat pe altcineva, ori sa fi mers nsotit de un ghid... Gigi Creanga si-a luat ramas bun; pleca sa viziteze Berlinul si alte orase din Germania. Noi am ramas la cabana n asteptarea zilei fixate pentru nceperea cursurilor. n zilele ce au trecut, Traudel, fata cea voinica, tnara si simpatica, a fost foarte amabila: de cte ori observa ca ne ntoarcem din turele noastre, aparea pe treptele terasei cu paharele pline cu bere; stia ca sntem nsetati, ori pusese gnd rau" unuia dintre noi ? Cui ? N-am aflat niciodata, dar gestul ei ni s-a parut dragut si nu-l voi uita nicicnd. Aschenbrenner, crescut acolo, n munti, cunostea capriciile vremii. Se ajuta si de semnele unui barometru. Cnd vremea se arata buna, si lua nepotul, baiat de 1415 ani, si pornea cu el n ture, sa-l formeze. Nu stiu ce a devenit adolescentul, mi aduc aminte ca, ntr-o zi, era tare ncntat de ce facuse atunci. Simtea nevoia sa mpartaseasca cuiva bucuria lui. M-a gasit pe mine. A nceput sa-mi povesteasca, cu pasiune, ntr-o bavareza din care nu ntelegeam nimic. L-am lasat

23 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

totusi sa vorbeasca, vaznd cta placere i facea confesiunea. Bucuria i-a stricat-o Traudel; i-a spus ca nu snt neamt si ca nu stiu bine germana. Bietul copil, s-a rusinat... NCEPEREA CURSURILOR Duminica 21 august sosise, n sfrsit, ziua cnd trebuia sa ncepem scoala sub conducerea lui Peter Aschenbrenner. Avea, ca ajutoare, doi ghizi foarte buni: Weinberger si Lucke. Odata cu debutul cursului, am fost coborti" de la mansarda la etaj, n camere de cte doua persoane, cu paturi suprapuse si cu lavoar; intrasem n regim de scoala. Masa se servea ntr-o sufragerie mai mica, mpreuna cu Peter si cu ceilalti opt elevi. Se crease repede o atmosfera aproape intima, mai ales ca, de la prima prezentare, Aschenbrenner ne-a interzis sa-i spunem domnule. Eu snt pentru voi, du Peter, ne-a atras atentia marele alpinist. Programul primei zile de scoala prevedea: orientare n teren, folosirea hartii si a busolei, precum si a tuturor modurilor de orientare. Din pacate, cnd ne-am sculat, dimineata, era ceata. Nu se vedea nimic n jurul cabanei, nct am intrat n sufrageria mica, rezervata noua, pentru o lectie teoretica. Peter a facut un istoric al evolutiei fiecarui material n parte. Ne-a spus cnd si unde a fost folosita prima oara frnghia, ca auxiliar n ascensiune, ne-a vorbit despre ncercarile de a se folosi pentru confectionarea ei materiale ca rafia, manila, cnepa, matasea ori diferite combinatii cu miez metalic. De asemenea, a evocat momentul n care s-a utilizat pentru ntia oara pitonul, evolutia acestuia, de la simplu piron la pitonul de otel n trei muchii, apoi la pitoanele Fiechtl. Ne-a vorbit despre pitoanele de rapel, de fisura orizontala sau verticala, a insistat asupra modului de batere corecta, n fisura, a unui piton. A vorbit apoi despre carabiniere, piolet si coltari si despre istoricul si evolutia fiecaruia n parte. Tot n prima zi am aflat de la Peter Aschenbrenner ca au existat oameni[95] ce sustineau ca adevarata cataratura este aceea unde se foloseste numai stnca, cu conformatiile ei, neacceptndu-se frnghia, pitonul sau carabiniera. A triumfat pna la urma, ni s-a explicat, cum era si firesc, adevarul ca mijloacele tehnice reduc numarul accidentelor alpinistilor, ca ele contribue la asigurarea unui moral ridicat, datorita caruia s-au facut escalade deosebit de dificile. A doua zi, luni 22 august, ploua. Am ramas n cabana, n sufrageria noastra. Am repetat descrierea si folosirea materialelor. Am observat nsa o anumita stare de neliniste, de nervozitate a oamenilor, ncet, ne-am dat seama despre ce era vorba: o echipa de doi medici plecase n dimineata zilei anterioare sa urce traseul Dulfer din Totenkirchl Westwand si nca nu se ntorsesera la cabana. Un grup de ghizi, constituiti n echipa de salvare, au plecat, pe traseul Fuhrerweg, n vrful muntelui, sa constate daca se observa ceva jos, n prapastii. Peretele este vertical, iar traseul de gradul VI are doua traversari grele, una de 40 de metri si alta de 20 metri. n jurul prnzului, echipa ghizilor a cerut ca, imediat, sa plece o alta echipa la baza rutei urcata de cei doi disparuti. Dupa ce am luat dejunul, toti cursanti, condusi de Peter, am plecat la locul indicat. La scurt timp dupa sosirea noastra acolo, au venit si salvatorii care fusesera pe vrf. Au dat raportul: n perete au descoperit, nu doi, ci patru alpinisti, din care trei erau morti; unul singur mai traia, agatat n perete. Ce se ntmplase ? Cei doi alpinisti plecati de la cabana, alpinisti buni, cunoscuti, s-au dus sa urce drumul mentionat. Au scris n registru n ce loc se duc. Seara, cineva a observat ca nu s-au ntors. Ei au plecat dis-de-dimineata. Era ceata, cerul acoperit. Au plecat, totusi. Au ajuns cu bine n locul de acces o vale (Schlucht). Au lasat la baza bocancii si rucsacurile, cum se obisnuia. Au urcat valea, care avea ceva nclinatie, din trepte n trepte. S-au angajat apoi, n stnga, pe perete. Urcau cu tot timpul nefavorabil. Nu ploua, e drept, desi cerul era acoperit. Au trecut cu bine prima traversare, de 20 de metri. Abia atunci a nceput sa ploua marunt, dar nu au dat importanta acestui fapt continund ascensiunea. Capul de coarda s-a angajat n traversarea de 40 de metri. Cnd aproape sa-l termine, s-a produs o alunecare. Prabusirea a fost inevitabila. Pitoanele fiind rare, socul a fost puternic. S-a rupt pitonul, s-a dezdoit carabiniera si, n final, s-a rupt coarda. Capul de coarda s-a prabusit n vale si a murit. Secundul, avnd asigurare personala, a ramas n perete, de unde a fost scos a doua zi dupa-amiaza. n aceeasi zi, o alta echipa de doi alpinisti a venit de jos, din Kufstein. Nu a trecut pe la nici o cabana sa se nregistreze. Oamenii au mers sa urce acelasi traseu, nestiind de cei plecati de la cabana noastra. Se pare ca n timp ce echipa din Kufstein facea prima traversare, aceea de 20 de metri, s-a produs prabusirea capului de coarda amintit. E posibil ca acesta, n cadere, sa-i fi antrenat pe cei doi. Dar poate ca emotia, ori ploaia, ori pietrele rostogolite de sus, ori toate la un loc au contribuit la prabusirea inevitabila a celei de-a doua echipe, fara ca frnghia sa se fi rupt. Au cedat pitoanele si carabinierele. Alpinistii au murit legati n coarda. Acest accident a impresionat pe toata lumea, chiar si pe ghizii obisnuiti cu astfel de ntmplari. Aschenbrenner, nsotit de ctiva ghizi si elevi nemti, au plecat pe Winklerschlucht, cum se numea valea. Au luat cu ei saci si cordelina. Mortii au fost bagati n saci, legati cu cordelina. Sacii au fost apoi aruncati din saritoare n saritoare. n timpul acestei operatiuni de curatire" a muntelui, noi cei de jos taiam crengi mari de jneapan, pentru a face sanii cu ajutorul carora sa poata fi transportate cadavrele. n fine, odata adusi n poteca, mortii au fost bagati ntr-un alt rnd de saci, curati. Au fost asezati pe crengile de jneapan, legati bine cu cordeline, sa nu se pravaleasca, si caravana a pornit. Unii din noi trageau sania la vale, altii tineau din deal, cu alte corzi, sa nu se rostogoleasca, deoarece drumul era nclinat. Astfel am trt acele crengi, cu trupurile nensufletite, pna n poteca principala. Le-am lasat acolo, adapostite dupa un copac, unde, probabil, mai poposisera" si altele. Le-am acoperit cu crengi verzi de brad, ca ntr-un ritual. Curnd, urmau sa fie transportate la vale si predate familiei... n vreme ce noi, cei de la cabana Stripsen, participam la aceste operatiuni, cerul continua sa ramna partial acoperit. Valuri de nori treceau si astupau, din timp n timp, crestele muntilor. Undeva aproape, pe Kopftorlgrat, urcau alti cataratori, si anuntau prezenta acolo prin iodlare. Strigatele lor, mi se parea mie, aveau un ecou sinistru n munti n ziua aceea... A treia zi de scoala, marti 23 august, vremea a fost tot proasta. A nceput sa ninga nca din cursul noptii. Tot n mica noastra sufragerie, ni s-au aratat diverse truse medicale, de ajutor imediat, ntrebuintate n munte, precum si diferite sisteme de bandajare a ranitilor n diverse locuri ale corpului. Cu toate acestea, printre explicatii, observam ca starea de spirit ramasese ncordata. Peter nu se simtea n largul lui. Se tot dadeau sau se primeau de la cabane telefoane repetate. Mereu cte un ghid venea si-i comunica ceva n taina. El dadea dispozitii scurte. La prnz, s-a ntors de pe Kopftorlgrat o echipa de salvare formata din ghizi[96]. Am aflat atunci ca cei doi alpinisti, caci doi erau, de pe creasta, cu care n ajun schimbasem iodlare, nu s-au mai ntors acasa, Cu greu, prin viscol si zapada, echipa a ajuns la turnul cinci, a auzit semnale de ajutor, dar din cauza furtunii nu a putut afla locul unde se gaseau accidentatii. Dupa-amiaza a plecat nsusi Aschenbrenner nsotit de mai multi ghizi. Din aceleasi motive, victimele nu au fost gasite. A patra zi de scoala, miercuri 24 august, dupa masa de dimineata, s-a ntreprins o ampla actiune de salvare. Am primit hrana rece si am plecat cu totii, elevi si instructori, sa cautam victimele. S-a mers, prin zapada mare de o jumatate de metru, pe drumul de coborre, la refugiul de pe vrf. Actiunea ncepea acum de sus n jos. Participau la ea si alti ghizi veniti de la cabana Gaudeamus. Intre salvatori se aflau si cei trei tineri ntlniti n prima noastra ascensiune la turnul die Kapuze". Au fost constituite, rapid si n ordine, trei grupe. Peter conducea operatiunile. O grupa formata din vechii ghizi a cobort pe creasta, spre turnul cinci. A doua formata din noi, novicii am ramas pe loc, avnd sarcina sa aducem zapada de afara, sa o topim la primusuri si sa facem permanent ceai. A treia echipa asigura legatura ntre noi si prima grupa, apro-vizionnd-o pe aceasta cu ceai fierbinte. Catre prnz, vremea luminndu-se, alpinistii au fost gasiti pe fata vestica dinspre Gaudeamushutte. Unul era mort. Cel care traia a povestit ca din cauza norilor, att de desi ca nu vedeau nici unde calcau, au cazut n gol. n cadere, au ntlnit o muche de stnca. Unul a cazut de o parte a muchiei, celalalt n partea opusa. Cnd a sosit echipa de salvare, cel n viata a cerut sa i se arunce un capat de coarda. S-a catarat singur, asigurat, pna n creasta, dupa 48 de ore de sedere sub cerul liber, n zapada si viscol ! A fost adus la refugiu si de acolo la cabana Gaudeamus. Am strns si noi lucrurile si am plecat tot pe drumul de coborre. A fost cea mai frumoasa si spectaculoasa coborre din viata mea, Ca n filme. Fiind noapte, s-au aprins facle si lampi cu benzina. Mult n fata noastra mergea grupul cu cel accidentat. Noi, cei de la Stripsen, aliniati, naintam unul dupa altul la oarecare distanta. Muntele acoperit tot cu zapada stralucea feeric la lumina tortelor si a lampilor. Mortul a mai ramas o noapte n perete, urmnd sa fie cobort a doua zi, cu obisnuitul ceremonial. Am ajuns la cabana lihniti de foame. A cincea zi de scoala, joi 25 august, am mers n apropierea cabanei, pe drumul ce duce spre Totenkirchl si Steinerne Rinne. Aschenbrenner a facut acolo o demonstratie de traversare Dulfer, auserstschwierig [97]. Dupa-amiaza am facut rapeluri si traversari. Traversarile au un mare rol n cunoasterea tehnicii alpine. Mie instructorul mi-a dat sa urc o fisura oblica, cu niste prize n forma de alveole. Am urcat-o pe toata, dar mi-au nghetat minile. n timpul exercitiilor noastre, un fapt deosebit ne-a atras atentia tuturor: a aparut un cetatean, trecut de 40 de ani, mbracat n haine negre, ntr-o tinuta corecta, cu palarie pe cap, cu ochelari cu rama de aur si ncaltat cu ghete negre; n spate purta un rucsac. Omul s-a oprit n poteca, privindu-ne. Dupa un timp, a dat jos de pe spate rucsacul, l-a desfacut, a scos din el o frnghie nou-nouta, pitoane, carabiniere, ciocan... Cu un aer de seriozitate absoluta, a batut un piton n drum, a asigurat coarda cu o carabiniera si a nceput sa faca rapel pe aceasta panta usoara de 5 nclinatie. M-am ntrebat: oare ne parodiaza ? ntr-un moment de cumpana sau de oboseala", omul si-a scos palaria de pe cap, lasnd sa-i apara o chelie, cu trei fire de par rasucite n sus. Atunci am exclamat: Iata-l pe Nimbus, profesorul Nimbus[98]. Vineri, 26 august 1939. Ziua a sasea de scoala. Am mers cu totii n Predigtstuhl, pe Angermannweg. Romnilor ni s-a dat sa urcam o varianta mai grea, foarte aeriana: Siidgrat. Avea Peter pareri bune despre noi. l cucerisem. Coborrea de pe Hauptgipfel am facut-o pe drumul normal pna n Predigtstuhl Scharte, iar de acolo am urcat o creasta ferestruita, pentru a ajunge pe Vordere Goinger Halt, apoi pe Hintere Goinger Halt si, mai departe la locul de plecare. Am mers pe o muche destul de larga, nierbata, detasati. Instructorul nostru ne-a spus sa fim atenti, ca foarte multe accidente se ntmpla dupa terminarea traseului, mai ales daca el a fost greu, deoarece concentrarea scade, favoriznd greseli mici cu efecte mari, care uneori costa viata. Eram n grupul din fata, cu Peter, cu Weinberger si cu doi nemti tineri. Am facut un popas, ceva mai jos de unde lasasem bocancii, sa-i asteptam si pe ceilalti. Venind mai la urma, l-am rugat pe Dan sa aduca si bocancii mei. Cnd am strigat Dan, nemtii tineri s-au pornit sa rda, fiindca n teoria lor rasista numele de Dan era considerat nume iudaic. Peter i-a mustrat, spunndu-le: Lacht nicht, Sie sind sehr gut ![99] M-a uns la suflet aprecierea celebrului Peter Aschenbrenner, dar am retinut si mustrarea adresata celor tineri. Ultima zi de scoala, a saptea: smbata 27 august. Am urcat Totenkirchl pe Heroldweg. La nceput am mers pe Fuhrerweg pna la traversarea care duce la Fuhrerkamin. Am ntlnit acolo ctiva nemti chinuindu-se sa urce un hornulet. De, nu toti nemtii erau pe masura cuceritorilor Eigerului ! Unul atrna n coarda ca un salam, cu fata n afara, cu minile si picioarele luate de pe prize, parca se ferea sa nu-l muste sau sa-l zgrie. Bietul Peter ! Rusinat, a remarcat: Auch wir haben unseren ungeschickt ! [100] Am continuat drumul pe un bru de piatra, circular, pna ntr-o sa. Ajunsi aici, noua romnilor ni s-a indicat sa urcam traseul numit Ullmann-wariante (sehr schwierig)[101]; o fisura verticala, grea apoi un horn si o treapta cu un loc bun de asigurare; n continuare, am urcat alt horn, un turn, am ajuns pe terasa a treia si de acolo pe vrf. La iesirea din traseu am ntlnit un alt grup de alpinisti, baieti si fete, care au spus ca noi am facut un drum mai greu dect ei. Ne-au si fotografiat ca amintire. Pe vrf ne-am rentlnit cu ceilalti colegi, cursanti, si am facut ultimile fotografii.

24 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Dupa-amiaza a urmat o masa de adio. Ni s-a oferit chiar cte un pahar de vin, nsotit de cntece tiroleze si vieneze. A doua zi am cobort la Kufstein, mpreuna cu doi frati din Stuttgart, care urmasera si ei scoala. Ajunsi la Kufstein am fost condusi de prietenii nostri n subsolul unui restaurant unde se gaseau mai multe ncaperi toate avnd pe pereti, pictate sau n relief, scene-motive inspirate de alpinism, de cataratura. Era ceva foarte frumos, sugestiv.

CORESPONDENA
Dupa participarea noastra la cursurile de instructori din Wilder Kaiser, ntre C.A.R. si Deutscher Alpenverein s-a purtat o scurta corespondenta. Transcriu mai jos o scrisoare primita din Austria pe adresa C.A.R... DEUTSCHER ALPENVEREIN INNSBRUCK ERLERSTRASSE 9, III Revenim asupra ultimei dvs. scrisori si ne face o deosebita placere sa va putem aduce la cunostinta ca membrii dvs. N. Baticu si Dan Popescu au participat cu succes la cursul de perfectionare de instructori pentru escalada n stnca ce a avut loc de la 20 august la 27 august 1938. Conducatorul cursului, Peter Aschenbrenner, ne scrie ca, n ce priveste membrii dvs., nu poate comunica dect cele mai bune relatiuni care se pot da despre un alpinist si ca ambii reprezentanti ai dvs. au dat dovada unor aptitudini cu totul deosebite pentru escalada"[102]. Reproduc, de asemenea, n traducere, un fragment dintr-un articol aparut n revista Der Bergsteiger (Cataratorul) oficios al Deutscher Alpenverein: O mentiune elogioasa despre participarea alpinistilor romni, membrii ai C.A.R., anume N. Baticu, G. Creanga[103] si Dan Popescu, la cursurile de instructori ale Clubului alpin german. Fotografiile de cataratura anexate ilustreaza cea mai moderna tehnica, cu coarda dubla si piton, precum si scarite de frnghie". Concluzia revistei germane era ca, dupa rezultatele ultimului an, alpinismul romnesc se putea mndri cu un remarcabil progres. Ca urmare a legaturilor stabilite de C.A.R. cu D.A.V. si a schimbului de publicatii, C.A.R. a primit doua colectii ntregi ale revistei alpine Der Bergsteiger. Din nefericire, alpinistii nostri nu au stiut sa le pastreze. MUZEUL ALPIN DIN MUNCHEN Dupa vizita interesantului subsol din Kufstein, am plecat cu cei doi frati nemti si cu Dan la Munchen. Aici ne-am despartit. Nemtii se duceau la casele lor, Dan urma sa se ntlneasca cu Gigi Creanga, iar eu trebuia sa iau trenul spre Bucuresti. Cnd s-au ntors n tara, Dan Popescu a publicat n Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 2, un articol amplu [104]. Reproduc n ntregime, partea care priveste muzeul, pentru a exprima si astfel, nca o data, dorinta si necesitatea nfiintarii unui muzeu al turismului-alpinismului din Romnia, idee pentru care militeaza congenerii mei. A doua vizita pe care am facut-o la Munchen, interesanta din punct de vedere alpin, a fost la Alpines Museum, care e unic n lume. Situat n Prater Insei pe malul Issarului, ocupa o cladire destul de mare cu o gradina n care se afla instalata ntreaga flora alpina. La parter, primul lucru care ti atrage atentia este un grup de ceara: tehnica n stnca si gheata. Tehnica n stnca reprezinta o ascensiune la piton, cu maniera corecta de a asigura si a nainta n stnca cu ajutorul pitoanelor. Tehnica n gheata reprezinta o ascensiune n Obergabel-horn, cu taierea treptelor si asigurarea la piton de gheata si la piolet. Chiar pe perlele de lnga usa de intrare se afla reprezentati muntii din lume n ordinea naltimii. O piesa interesanta este un tablou cu schema tuturor sectiunilor D.u.O.A.V. n ordinea nfiintarii. Osterreichi-scher Alpenverein s-a nfiintat n 1862, iar Deutscher Alpenverein n 1869[105]. ntr-un colt al salii se afla ntreaga istorie a pioletului de la Eisbeil, ntrebuintat n 1875 de suitorii lui Parseier-spitze si pna la pioletele moderne. Eisbeilul avea forma unei spligi de gradina cu coada lunga si servea la taiatul treptelor. Ghizii din Garmisch au fost primii care au ntrebuintat un piolet asemanator cu cele actuale. n partea centrala a salii se afla relieful Jungfraului la scara de l: 10 000. Ocupa 15 pna la 20 de metri patrati. Alte reliefuri mai mici din aceasta sala snt ale muntilor: Berner Oberland, Watzmann, Drei Zinnen, Vajoletturme si, comparativ, Der Dom zu uns Frau din Munchen. Tot la parter se mai afla o frumoasa colectie de stalactite, stalagmite si cristale de munte. Pe doua panouri snt hartile geologice ale reliefului Austriei si Wettersteinului. Interesanta este prezentarea dezvoltarii cartografiei n Austria, Bavaria si Elvetia; de la primele harti, cu desene de animale si case si pna la hartile moderne. Alaturi, snt fotografiile instrumentelor modrne cu care se face o harta. O piesa istorica este foaia din jurnalul locotenentului Nauss, primul suitor al Zugspitzului, cel mai nalt munte din Germania... Muzeul mai poseda o bogata colectie de desene vechi alpine. ntreaga flora alpina, clasata pe regiuni, este reprezentata prin fotografii colorate. O piesa rara este o floare de colti enorma, cu un diametru de 810 centimetri, culeasa n Langental. Pe pereti se gasesc mpaiate toate pasarile alpine. Pe o masa se afla o colectie completa de serpi de munte conservati n alcool. Dintre animale: o marmota mumificata, capre negre, rsi, hermeline etc. ntr-o anexa a parterului se afla explicatia curiosului fenomen observat adesea si numit zapada rosie, lucru interpretat de popor ca prevestitor de razboaie. Zapada este colorata n rosu de sporii unor alge. Tot aici este aratata si singura insecta care traieste pe ghetar: Descria glacialis, numita popular puricele de ghetar. Documente istorice snt desenele care reprezinta prima ascensiune a Matterhornului, cu celebra catastrofa, si prima ascensiune a Mont Blancului. Aici este aratata trecerea unei crevase din Glacier de belle Cote cu ajutorul unei scari. Ghetarii snt si ei reprezentati prin sectiuni n reliefuri si schite care arata modul lor de formare si variatiile pe care le sufera n cursul anilor. O sala ntreaga e dedicata Grossglocknerului cu reliefuri, tablouri, fotografii, ascensiuni noi, ascensiuni grele, panoramice etc. Prima ascensiune a fost facuta de fratii Klotz Henn si von Hohenwart la 25 august 1799. Pe peretii scarii care duce la etaj este aratata mpartirea regionala a bondarului n diverse regiuni alpine din lume. Acest bondar este caracteristic, caci n fiecare regiune are alta culoare. Afara de aceasta, mai putem admira minunate fotografii n culori de flori alpine. La etaj, o sala e consacrata salvarilor n munti. O macheta arata coborrea unui ranit din perete cu ajutorul unui sac special, o sanie pe schiuri, diverse truse medicale pentru ajutor imediat si fotografii de salvari n munti. O schita arata lucrarile ghizilor n peretele nordic al Eigerului pentru salvarea celor patru alpinisti germani morti acolo n 1936. O serie de 6 fotografii arata caderea progresiva a unei lavine n Caucaz. Razboiul n munti este reprezentat ntr-o sala alaturata. Regiunea cea mai celebra este Marmolada, despre care o macheta arata ntreaga situatie a liniilor de lupta. Cteva informatii interesante: n Eiskofel la 3 400 metri a fost instalat un tun de 149 mm, iar punctul cel mai nalt unde a fost instalat un tun este OrtlerVorgipfel 3872 metri. O alta sala contine urmatoarele reliefuri: Dachstein, Pallagruppe, Santis, Marmolada si, comparativ, Vezuviul. O vitrina contine motive de arta taraneasca alpina executata la Cortina de scoala lui K. K. Fach. Standul rezervat lui Wilder Kaiser, masivul n care s-au format toti cataratorii germani, arata: reliefuri, fotoitinerare si fotografiile celor mai buni cataratori din acest masiv, cu fragmente din jurnalele lor. i putem vedea aici pe Dulfer, Fiechtl, Maduschka etc. Doua vitrine snt rezervate insignelor cluburilor alpine si de schi din ntreaga lume. Cea mai interesanta si mai simpla insigna este aceea a Alpin-clubului englez. Este de marimea unui nasture de haina, de culoare caramizie si are n relief numai literele: AC. Am gasit si insigna S.K.V. Deoarece numai insigna Clubului alpin romn lipsea, am predat una d-lui Schmitt spre a completa pretioasa colectie a Muzeului alpin. O alta sala este rezervata costumelor taranilor din regiunile muntoase. Snt interesante costumele de nunta ale taranilor din Grodner. Expeditiilor alpine din strainatate, care au adus celebritatea alpinistilor germani si austrieci, au rezervata o sala mare. Pe ferestre snt diapozitive minunate din expeditia din Nanga Parbat 1934. Tot aci snt reliefuri ale Everestului, Kilimandjaro, Uschba, Matterhorn etc. ntr-o vitrina se pot vedea bocancii din expeditia Nanga Parbat 1934 si un fel de ghete de psla prin care ies numai vrfurile coltarilor. Bocancii care erau enormi si foarte grei nu se mai ntrebuinteaza azi. Lnga relieful muntelui Uschba din Caucaz se afla o scrisoare prin care, n 1903, un print tatar facea cadou unei alpiniste, care vizita regiunea, muntele Uschba. Cel mai greu perete al acestui Matterhorn al Caucazului, cel apusean, a fost suit pentru prima oara de Schmaderer acum 2 ani[106]. Urmeaza tablourile alpinistilor morti n expeditiile Himalaya: H. Pfann, W. Merkl, H. Schaller, Catastrofa din Nanga Parbat 1934 are o placheta n care snt trecuti toti alpinistii si ghizii cazuti acolo. O fotografie arata si pe membrii expeditiei din Nanga Parbat 1937 care au murit aproape n ntregime. Kangchendzonga are un minunat panoramic. Relieful Nanga Parbat lipsea, caci era dus pentru a fi rectificat dupa datele aduse de ultima expeditie. Subsolul muzeului e rezervat: reliefurilor istorice, tehnicii n stnca si ghiata, cabanelor, echipamentului si ascensiunilor de iarna. Cabanele D.u.OA.V. snt reprezentate prin diferite machete... n jurul unui stlp snt o serie de piolete istorice: al lui E. T. Compton, L. Purtscheller, Eckenstein, Frantz Steiner etc. Un perete ntreg e rezervat evolutiei coltarilor, legaturilor de schi, pitoanelor si ntregului material de escalada la diverse popoare. Fotografii cu trasee indica coborrile celebre pe schi: Marmolada, Kandahar, Wiesbachhorn, Parsenn, Derby Davos, Grossglockner etc. O sala ntunecoasa contine urmatoarele diorame: razboiul n munti, cu o galerie sapata n stnca prin care iese teava unui tun, liniile de lupta n ghetarul Marmoladei si St. Christoph am Arlberg.

25 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Tehnica moderna n stnca este ilustrata printr-o serie de fotografii de traverseuri si ascensiuni la coarda dubla n: Fleischbank Sudostwand, Schusselkarspitze Sudver-schneidung, Bauern Predigtstuhl Westwand, Riffelkopf-ostwand si Schusselkarspitze Sudostwand. Pe veranda care duce n gradina gasim o colectie de stalactite si stalacmite din diverse regiuni, iar n curte toate rocile din care snt alcatuiti muntii. Alt lucru demn de vazut din punct de vedere alpin l constitue Alpenvereinsbucherei de sub conducerea doctorului Biihler. Biblioteca contine 56 000 volume alpine, 24 000 fotografii si tot attea diapozitive. Pe fiecare vrf mai important din Germania si Austria, D.u.O.A.V. are un registru, Gipfelbuch, asezat ntr-o cutie solida de tabla si care imediat ce se termina este instalat la Alpenvereinsbucherei, asa nct putem urmari aici ntreaga colectie a registrelor cu numele celor care au ajuns pe vrf".

26 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

IARsI ACAS
PRIMA sCOAL DE TEHNIC MODERN DE ALPINISM DIN ROMNIA
n 1937, cnd am plecat la scoala de alpinism din Italia, m-am gndit ca la ntoarcere sa fac o scoala de alpinism la noi n tara. Am considerat ca este necesar ca alpinistii nostri sa cunoasca tehnica moderna de cataratura, ca este mai important sa nveti si pe altii sa se catare, dect sa te ridici numai pe tine. Ca organizator, am optat pentru Clubul alpin romn, judecnd ca el era singurul club de specialitate din Romnia. Propunnd functionarea scolii de alpinism n cadrul C.A.R., comitetul a aprobat imediat initiativa si a trecut la propagarea ideii cu ajutorul presei, a Buletinului C.A.R., prin prospecte si, n final, prin vitrina librariei Cartea romneasca. mi aduc si astazi aminte cum m-am prezentat n fata lui Leon, seful raionului de materiale sportive de la Cartea romneasca, veche cunostinta, caruia i-am mpartasit gndurile. El m-a ascultat, apoi, mpreuna, am mers la directorul sau, Ioanitiu. Acesta a acceptat imediat propunerea, ba, mai mult, a contribuit la reusita bunei organizari a vitrinei. Astfel, n vitrina[107] larga de vreo patru metri si nalta de doi, n partea stnga, pe un panou, erau expuse o frnghie, un sac de dormit Pirelli", pedale, scarite si bucle. Pe panoul din dreapta ciocane, carabiniere, pitoane de diferite forme. Pe panoul din mijloc insigna C.A.R., fotografii marite cu peisaje de munte, un colt de cabana. Jos se aflau diferite materiale sportive ce se gaseau n magazia Cartii romnesti, ntre ele, o pancarta pe care scria: Clubul alpin romn, primul curs de escaladare moderna n stnca. Durata cursului: 21 august11 septembrie 1938". Aranjarea vitrinei s-a facut cu sprijinul membrilor C.A.R., fiindca eu am plecat la scoala de instructori din Austria. ntors n tara, m-am oprit la Busteni si am urcat imediat la refugiul Costila, unde l-am gasit pe Titi Toboc tinndu-mi locul, cum convenisem la plecare. Avea la scoala doi elevi, pe fratii Vlad si si Sergiu Cunescu, elevi de liceu. Am preluat conducerea si am nceput exercitiile. Cu fratii Cunescu, care locuiau vara la Busteni, venea la refugiu un domn mai n vrsta, prieten al familiei. Acesta urmarea cu viu interes cursul pe care-l faceam cu baietii. n cea de a doua zi a vizitei sale, pe cnd faceam exercitii, mi-a facut un compliment: Ai mult talent pedagogic, domnule. i-o spun eu care ma pricep ! Am rosit, de emotie, auzindu-l ca ma lauda. Practic, m-am pierdut tot, ca nu eram obisnuit cu asa ceva. Faceam scoala din placere, cu daruire si cu dorinta ca din ce n ce mai multi sa nvete din cunostintele acumulate de mine n Italia si Austria. Lucram cu pasiune sincera. Ct despre omul care mi-a facut primul compliment n calitatea mea de instructor, abia mai trziu, n alta mprejurare, am aflat ca era profesorul universitar Alexandru Marcu. Cursul cu fratii Cunescu s-a ncheiat smbata 3 septembrie. Luni, 5 septembrie 1938 au nceput cursurile adevarate, cu elevii care au venit si-au locuit la refugiu. Dar, cu toata propaganda facuta prin vitrina de la Cartea romneasca, prin Buletinul C.A.R., prin ziarele cotidiene si prin intermediul unui prospect-brosura, participarea a fost foarte redusa; asta n conditiile cnd cursul si cazarea erau gratuite ! S-au prezentat: doctorul Francisc Severin din Cernauti, Francisc Jelenici din Cmpulung-Bucovina, Constantin Toboc, Victor Knapp, Ion Bedreag, domnisoara Rodica Popescu si doamna Madeleine Knapp. Dupa modelul cursurilor pe care le frecventasem eu nsumi, n prima zi am vorbit despre materialele necesare n tehnica moderna de cataratura, ncepnd cu frnghia. Am explicat ca frnghia a fost folosita nca de la nceputurile alpinismului. Primul care a aratat necesitatea legarii n coarda, pe gheata, a fost parohul din Zurich, Josias Simler, n cartea Vallesiae et Alpium descriptia publicata n 1574 si considerata primul manual de alpinism. De la folosirea frnghiei pe gheata, s-a trecut usor la utilizarea ei pe stnca. Ca material pentru confectionarea corzilor, alpinistii tuturor timpurilor au ncercat folosirea rafiei, manilei, sisalului, cnepei si matasei. Au optat n final, pentru stnca, la cnepa italiana cu firul mai lung, din care, la vremea aceea, se confectionau corzile Fussener. Pentru gheata au ales matasea, ce nu se mbiba cu apa si deci nu devenea rigida. Le-am spus elevilor mei, cum nvatasem si eu, ca frnghiile snt de doua tipuri: mpletite sau rasucite. Uneori, pentru rezistenta, s-a recurs la srma, ca un miez" mai puternic al frnghiilor, dar repede s-a renuntat la el, constatndu-se ca ataca fibra de cnepa. Corzile rasucite snt confectionate din trei toroane si au lungimea ntre 25 si 40 de metri (azi se folosesc curent corzi de 60 si 80 de metri). Am aratat, de asemenea, cum trebuie ngrijita si tratata o coarda. Am trecut apoi la explicarea modului de folosire a funiei si de confectionare a nodurilor. Am aratat cum se leaga o frnghie de alta, cum trebuie sa se lege capul de coarda, secundul si ceilalti participanti. Am demonstrat practic cum se face nodul ghidului, nodul Bulin, simplu si dublu, cu si fara bucla diagonala, nodul marinaresc sau chirurgical, nodul de vacar si altele. Am aratat de asemeni cum se confectioneaza nodul-scaun, cu ajutorul caruia poate fi tras un accidentat din perete sau crevasa, ori poate fi lasat n jos. O atentie deosebita a fost acordata nodului Prusik, cu multiplele lui aplicatii. Trecndu-se la punerea n practica a celor nvatate, fiecare cursant a facut numeroase exercitii, pna le-a nvatat pe toate. Desigur, tot n cadrul lectiei de nceput, am aratat cum se confectioneaza o pedala si scaritele. Considernd ca n cataratura mai nainte de a sti sa urci trebuie sa sti sa cobori, am trecut la locul de exercitii, numit Belvedere". Aici, dupa ce am aratat personal cum se executa un rapel, am cerut fiecarui elev n parte sa treaca la executarea lui. S-a executat toata gama de rapeluri pe care am nvatat-o de la italieni. Acest exercitiu a placut, desfasurndu-se ntr-o atmosfera de veselie, fiecare dintre participanti cautnd sa-l execute ct mai corect. Odata coborrea nvatata, am trecut la capitolul ascensiuni. Am vorbit mai nti despre prize si despre rolul lor n cataratura prize de picior, de mna, prize concave, n relief, muchii, fisuri, hornuri. Exercitiile de escalada libera au fost executate, n prima zi, pe placa de la ancul Ascutit, de lnga refugiu[108], Am demonstrat cum se face cataratura adevarata, mersul pe vrful labei piciorului, cu pasi marunti, tinnd minile la naltimea umerilor, corpul departat de stnca. Ascensiunea aceasta, le-am atras atentia cursantilor, se face tot timpul numai pe picioare, minile servind la mentinerea echilibrului. Le-am vorbit, n continuare, despre legea" celor trei puncte de sprijin, dupa care le-am aratat cum se urca. Apoi, fiecare participant, pe rnd, a trecut la exercitii aplicative cu asigurare si filare printr-un piton batut sus. Aceste exercitii au placut, dar fiind mai dificile, am insistat mai mult asupra lor. Odata terminate aceste exercitii, am revenit, dupa o pauza, la materiale. Am vorbit despre espadrile, ca auxiliar pretios pentru ascensiunile mai dificile. Am precizat ca prima espadrila dateaza din 1780, cnd Hacquet a ntrebuintat pentru prima data n cataratura sandale cu talpa din sfoara tesuta, ca alpinistul Grohmann [109] a vazut, ntre 18601870, primele scarpe" [110], la vnatorii din Dolomiti, ca espadrila cu talpa de manson a fost introdusa pe la 1910, odata cu pitonul si carabiniera, ca n 1937 exista n Italia ncaltaminte cu talpa de Vibram, folosita atunci, pentru ascensiunile mixte stnca si gheata. Am trecut apoi la piton, aratnd ca alpinistii din Dolomiti, n ncercarile lor de a cuceri Cima Piccola, au folosit piroane n forma de L. Ei bateau n fisuri bratul lung al acestor piroane, pna aproape de capat. Le foloseau doar la coborre, dnd frnghia dupa bratul scurt, care era ndreptat n sus. Asemenea piroane se folosesc si n gospodarii pentru atrnat tablourile mari. Mai trziu s-au ncercat pitoane n trei muchii, din otel, care nu au dat rezultate. Pitoanele folosite n scoala erau model Fiechtl, realizate n anul 1910 n trei variante: pentru rapel, pentru fisura orizontala si pentru fisura verticala, din otel moale, prin forjare. Ni s-a atras n mod special atentia la scoala din Austria, lucru ce l-am spus si eu aici, ca otelul, n conditiile implantarii sale n stnca, mbatrneste", devine casant[111], si se rupe, de aceea, cam la 10 ani, pitoanele trebuie nlocuite, binenteles, ca nu este vorba de acelea numite morcovi". Am mai spus elevilor, ceea ce nvatasem si eu, ca nu este admisibil sa se foloseasca pitoane cu inel mobil, fara ca cele doua capete ale inelului sa fie bine sudate. Carabinierele au aparut tot n 1910, fiind folosite de Otto Herzog la o ncercare de a urca peretele de est din Fleischbank. El le-a vazut folosite de pompieri. Am aratat ca s-au experimentat trei variante de carabiniere: forma rotunda, ovoidala si paroidala. La carabiniera rotunda s-a renuntat de la nceput fiind periculoasa, clapa putndu-se usor deschide prin frecarea cu stnca sau pitonul, ori la cea mai mica solicitare. S-au mentinut celelalte modele, care azi au evoluat mult. Dupa terminarea partii teoretice s-a trecut la cele practice, la aplicarea lor. S-a insistat mult asupra modului de alegere a fisurilor, de batere a pitoanelor si a felului de introducere a carabinierei cu coarda n piton. Trecndu-se din nou la exercitii, am insistat asupra pozitiei corpului si am aratat ca nu este recomandata folosirea genunchilor ca mijloc de catarare. A doua zi de scoala, marti 6 septembrie 1938, s-au ntreprins doua ture de prezentare si cu aplicatii practice pe traseu. Prima, condusa de inginerul Radu iteica si avnd ca participanti pe Victor Knapp si Francisc Severin, a urmat itinerarul: Poiana CostileiPoiana MoraruluiValea MoraruluiCasa OmulVrful CostileiValea PriponuluiValea Cerbului Poiana Costilei-refugiu. A doua, condusa de Niculae Baticu si avnd ca participanti pe Ion Bedreag, Constantin Toboc si Francisc Jelenici a mers pe itinerarul: Valea CerbuluiValea PriponuluiBrul Mare al CostileiBrul Caraimanului cabana Brav, cantonul Jepipoteca Schiel Busteni refugiu. Vremea frumoasa a facut ca ambele drumuri sa ncnte pe participanti. Miercuri 7 septembrie, a treia zi de scoala, s-a facut o ascensiune cu caracter aplicativ pe firul principal al Vaii Galbenelelor. Sub conducerea subsemnatului, au participat: Francisc Severin, Francisc Jelenici, Victor Knapp, Ion Bedreag si Rodica Popescu[112]. Cu ajutorul frnghiilor, acolo unde a fost cazul, s-au trecut toate saritorile, insistndu-se asupra felului de catarare, de folosire a prizelor, a fisurilor, facndu-se si lectii de ramonaj si mersul n sprait. Am urcat apoi cu totii pe Coltul Galbenelelor. Mersul pe creasta acestui colt a fost ceva mai dificila, datorita ascutiimii ei. Ziua a patra, joi 8 septembrie, a fost rezervata traversarilor. Am vorbit de traversarea prin balans si apoi de traversarea Dulfer. La partea aplicativa, lucrurile au mers mai greu, doar pe balustrada" s-au mai descurcat oamenii. Pentru a executa aceasta traversare, am procedat n felul urmator. Am ales ca punct de plecare fata de perete din stnga drumului cum urci la Belvedere", ntr-o fisura oblica am batut un piton gros, cu inel. Dupa ce m-am legat cu un capat al corzii la mijloc, ca de obicei, am prins coarda ntr-o carabiniera, si aceasta n inelul pitonului, ca pentru asigurare. Alta coarda am prins-o la mijloc n alta carabiniera si apoi n acelasi inel mobil al pitonului gros. M-am asezat n aceasta a doua frnghie n pozitia de rapel Dulfer pe piciorul stng. Pna acum ma aflam n rapel asigurat. Pentru a face o traversare la stnga, ct mai aproape de aceeasi curba de nivel la care ma gaseam, nu am slabit frnghia de rapel ca sa nu alunec n jos, am strns piciorul stng catre piept, vrful tinndu-l sprijinit pe stnca pentru echilibru, iar cu piciorul drept, cu vrful pe o priza sau prin aderenta, am mpins corpul catre stnga si ct mai sus. Ma aflam acum cu corpul sprijinit n funie, departat de stnca, de care se sprijineau numai vrfurile picioarelor. Am cautat cu mna stnga o fisura pna am gasit-o, am nfipt n ea un piton, pe care l-am batut cu ciocanul. Odata pitonul batut, am introdus n el o carabiniera cu coarda de asigurare. Secundul a tras de aceasta coarda, pna ce am ajuns cu mijlocul la piton. Pentru a ajuta munca secundului, m-am apucat si eu cu minile de capatul de care el tragea, ncarcnd acesta cu o parte din greutatea mea, si saltndu-ma cu mijlocul catre piton. n aceasta pozitie, pentru a nu-l obosi pe secund, care ma tinea n coarda, am prins cu o carabiniera bucla ce o aveam la mijlocul corpului pentru asigurarea personala si am fixat-o n piton. Acum stateam agatat n piton numai prin bucla de asigurare. Pentru a nu obosi, aveam trei solutii: sa prind o scarita n piton si sa stau cu picioarele n ea, sa stau pe vreo platforma daca exista sau sa stau sprijinit cu picioarele pe perete. Am ales ultima solutie. Am slabit putin coarda de rapel si am introdus-o n carabiniera n care era si coarda de asigurare. Asezat iar n pozitia de rapel asigurat, pentru a merge mai departe am procedat ca la nceput. Am ajuns la capatul traverseului, unde, gasind o platforma, m-am oprit pe ea. Mi-am facut o asigurare proprie cu bucla ce o aveam la bru. Am iesit din rapel si, atent ca cele doua corzi de rapel sa nu fie rasucite, am tras de ele, sa fie ntinse, am facut o bucla si, cu o carabiniera, am prins-o n piton. De acum, balustrada era gata. Secundul si participantii puteau veni. S-a facut si acest exercitiu. Pentru trecerea pe balustrada a unui participant s-a procedat astfel: secundul meu a tras frnghia de asigurare la el, ct s-a putut; a facut o bucla pe ea, n care a legat pe participant; acesta mai avea o bucla de asigurare personala, legata de mijloc; cu o carabiniera, a prins bucla de asigurare personala de balustrada; lasndu-se cu greutatea corpului n balustrada si cu picioarele sprijinite de

27 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

stnca, a nceput sa se deplaseze spre stnga; cnd a ajuns la primul piton, cu o cordelina, agatata de piton, s-a sprijinit n ea, pna ce a putut scoate carabiniera din piton, apoi s-a lasat iarasi usor n balustrada si a continuat naintarea pna la capat; au venit ceilalti participanti si la urma secundul. Pentru recuperarea corzii de rapel a fost scoasa bucla din carabiniera si desfacuta. Dupa ce am verificat din nou sa nu fie corzile rasucite, am dat drumul corzii de jos si am nceput sa trag de capatul care era deasupra. Am tras pna am recuperat ntreaga funie. Acest gen de traversare, foarte spectaculos, ajuta mult pe cel pregatit sa-l execute si ncurca pe cei ce nu snt pregatiti. S-au exersat mult aceste treceri, care au placut. n ziua a cincea de scoala, vineri 9 septembrie, am urcat din nou Valea Galbenelelor, am traversat vaile Scorusi si Malin si, de pe Brul Mare al Costilei, am cobort pe coltul Malinului, apoi pe Hornul Ascuns pna n Valea Seaca a Costilei. Am avut n aceasta tura numai trei persoane: Francisc Severin, Ion Bedreag si d-na Knapp. Am urcat cu ei Hornul Central-Comanescu. Suisul a fost cam greu si pentru Francisc Severin, care era cam voluminos iar hornul ngust, si pentru mine, care a trebuit sa trag 84 de kilograme. Ascensiunea terminata cu bine, ne-am ntors la refugiu pe acelasi drum. Pentru ziua a sasea s-a programat ascensiunea Crestei Vaii Albe, pe traseul urcat de Nicu Comanescu. Conducerea turei a avut-o Constantin Toboc. Au participat Francisc Severin si Madeleine Knapp. Drumul a fost frumos si cu perspectiva, fiind prima ascensiune, dupa premiera. S-a iesit pe platou si de acolo, cobornd Valea Jepilor, s-a ajuns n Busteni. Duminica 11 septembrie a fost ultima zi de scoala. Am urcat Coltul si Creasta Picaturii, pe care le aveam programate, ca ascensiune colectiva, alaturi de doctorul Barbu Nestorescu. El nu a venit, fiind retinut la serviciu. Au venit alti amatori pentru aceasta ascensiune. La ora cinci dimineata, ca de obicei, din fata statuii eroului Musat, am plecat nsotit de Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Ion Bedreag si domnisoara Titi Rossignon. Am urmat traseul pe care l-am mai descris. Desi grupul a fost cam numeros, totusi, s-a mers bine. Dupa o saptamna de vreme frumoasa, de asta data si-a facut prezenta si o ploaie. Am fost bine udati, dar numai n partea finala a traseului. Nu stiu cine a fost cu ghinionul, cine a adus ploaia. De la Crucea eroilor am mers la cabana Brav si apoi la Busteni pe Valea Jepilor[113]. Acesta a fost primul curs de alpinism tinut n cadrul Clubului alpin romn. Profesorul doctor Francisc Severin a venit din Cernauti, iar Francisc Jelenici din Cmpulung Moldovenesc, ambii fiind membrii T.C.R... n paginile de mai sus am relatat cum s-au desfasurat cursurile primei scoli de alpinism din tara noastra. Am vorbit despre programul teoretic si despre aplicatiile practice de la aceste cursuri[114]. Ma simt nsa dator sa fac o precizare... Buletinul C.A.R., anul VI, nr. l, pag. 37, nsera urmatorul anunt: ... cursurile fiind conduse de d-nii Toma Boerescu, Niculae Baticu, Constantin Contes, Nae Dimitriu, Ion sincan, inginer Radu iteica etc.". Citind aceste rnduri, cercetatorul de astazi poate da crezare continutului lor. n realitate, cei care au publicat acest anunt s-au grabit[115]. Dealtfel, n Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 31, a trebuit sa scrie adevarul: Delegat al clubului, nsarcinat cu organizarea si conducerea acestor prime cursuri de alpinism, care se vor repeta si n anii viitori, a fost d-l Niculae Baticu".

UN ACT INSOLIT
Pna n primavara anului 1933 activa, n cadrul Turing-Clubului romn, un grup de tineri: Gruparea alpina". Datorita divergentelor cu Mihai Haret, aceasta grupare a parasit Turingul si s-a ncadrat n asociatia A.D.M.I.R., ai carei membrii fondatori se desprinsesera tot din Turing n anul 1929. n cadrul asociatiei A.D.M.I.R., Gruparea alpina a activat un an, pna n martie 1934, cnd a fondat Clubul alpin romn. n anul n care au activat la A.D.M.I.R., membrii gruparii alpine au organizat o serie de ascensiuni colective si au editat Buletinul alpin, anul I, nr. l2, 3 si 4. Constituindu-se n Club alpin romn, fosta Grupare alpina, creatoarea Buletinului alpin, a luat revista, care, ncepnd cu anul II, nr. l, a aparut sub egida Clubului alpin romn. Transferarea revistei s-a facut prin buna ntelegere, ca ntre alpinisti, fara nici un act autentic, recunoscndu-se ca, material si editorial, ntreaga contributie a fost a Gruparii alpine. Dupa constituirea Clubului alpin romn, n Buletinul alpin, anul II, nr. l, pagina 29, la Cronica alpina, a aparut urmatoarea nota: ncepnd cu numarul de fata, Buletinul alpin apare sub egida Clubului alpin romn. Comitetul de redactie aduce viile sale multumiri Asociatiei Drumetilor din Muntii Romniei, Bancii Nationale a Romniei si abonatilor, pentru pretiosul concurs dat revistei n cursul anului 1933". n acelasi Buletin, la pagina 28, se arata ca secretar general al C.A.R. a fost ales Ion Udriste Olt, la a carui locuinta este si redactia revistei, iar printre membrii de onoare ai C.A.R., proaspat proclamati, figura si doctorul Gheorghe Dumitrescu, presedintele asociatiei A.D.M.I.R. Raporturile ntre cele doua asociatii, ca si ntre membrii lor, au ramas bune. n fiecare numar din Buletin aparea si o nota ntitulata De la asociatia A.D.M.LR... n 1938, asociatia A.D.M.I.R., n taina, folosind un exemplar al Buletinului, vechi din 1933, cnd publicatia a aparut sub egida acestei asociatii, a nscris la Camera de Comert, cum era pe atunci, Buletinul alpin, ca proprietate" a ei. Functionarul care a facut aceasta nregistrare a omis, din greseala", sa ceara si alte exemplare, pna la zi. Cu actul de nscriere n posesia ei, asociatia A.D.M.I.R. a dat Clubul alpin n judecata si a obtinut o hotarre de sechestru asupra Buletinului alpin, a cliseelor si a ntregului material ce apartinea de Buletin. Comitetul Clubului alpin nu a stiut nimic de aceste manevre, pna ntr-o noapte cnd s-a pomenit cu portareii si delegatul A.D.M.I.R., care venisera sa confiste ceea ce niciodata nu le-a apartinut[116]. Ca urmare a acestui fapt, Comitetul Clubului alpin romn a fost obligat sa schimbe titulatura si coperta Buletinului si a editat n continuare Buletinul C.A.R., anul VI, VII si VIII, pna a nceput razboiul. n timpul razboiului si mai trziu, Buletinul C.A.R. nu a mai aparut. n sase numere consecutive ale Buletinului C.A.R., doctorul Alexandru Rudeanu a scris articolul Ascensiuni grele n muntii Fagarasului, n care, cu competenta cunoscatorului, a descris ntregul masiv. Profesorul doctor docent Radu iteica a scris: Lacurile de altitudine si Asupra istoriei alpinismului romnesc. Victor Knapp, articolul intitulat Salvati flora alpina, Vasile Steopoe si Victor Knapp Nodul prusik. Profesorul doctor Francisc Severin, farmacistul Dan Popescu si Niculae Baticu au scris despre scolile de alpinism, inginerul Ion Coman, doctorul Oscar Schobesch, farmacistul Dan Popescu, Niculae Baticu, Sorin ^ulea si Francisc Severin au descris diferite trasee noi n Bucegi, Piatra Craiului si Fagaras. Au fost publicate, de asemenea, Cronica Clubului alpin romn, semnata de Nae Dimitriu, articole privind constructia refugiului Costila si a Caminului alpin, darile de seama ale activitatii clubhii, recenzii despre articole scrise n revistele: Le Alpi, Der Bergsteiger, La Montagne etc. Cronicari" ai vremii, Buletinul alpin si Buletinul C.A.R., au fost ndrumatoare n dezvoltarea alpinismului, n care s-au scris pagini din istoria alpinismului din Romnia. PE CREASTA FGRAsULUI, IARNA Iarna 19381939 am mers la schi si am facut cteva ascensiuni pe vai. n vacanta de Pasti, avnd patru zile libere, mpreuna cu Dan Popescu, Madeleine Knapp si doctorul Oscar Schobesch, am hotart sa parcurgem creasta Fagarasului de la lacul Blea pna la cabana Smbata. Nu stiam atunci ca, cu zece ani mai nainte, echipa Karl Lehmann[117] si Erwin Csallner o parcursesera pna la Plaiul Foii. Pentru tentativa noastra am facut unele pregatiri. Aveam doua corturi de cte doua persoane, din care unul izoterm, celalalt obisnuit. Pentru nnoptare aveam saci de dormit Pirelii, din pnza cauciucata, n care transpirai, neexistnd posibilitatea de aerisire. Am mai luat, pentru fiecare cort n parte, cte o patura. Ca materiale necesare la ascensiune, am luat schiuri, frnghii, pioleti, coltari, spirtiera. Am plecat seara din Bucuresti. Am schimbat trenul la Brasov si, de la gara Arpas, am mers pna la Glajarie cu o caruta. De acolo, pe jos, pna la cabana de la lacul Blea. Dupa o noapte de odihna binemeritata, am plecat catre creasta. Bagajele, multe si grele, sacii ncarcati au facut ca urcusul, n zapada, sa fie greu. Am ajuns n saua Caprei, unde, jur-mprejur, am avut o frumoasa priveliste: spre vest se vedea lacul Blea acoperit de gheata si zapada; dincolo de el Piscul Blei si saua Curmaturii Blei prin care se ajunge n Valea Doamnei; catre dreapta Vaiuga, Netedul, ntorsi cu fata spre est, am vazut, n jos, lacul Capra si, n zare, Muchia Riosului. Am cobort catre lacul Capra si, pe un loc aproape orizontal, am instalat corturile. Am asezat pe zapada mai nti schiurile, cu talpile n sus, apoi deasupra lor am ntins corturile. Pentru a simti mai putin frigul, am asternut, jos n cort, patura. Dupa operatiunea de asezare a corturilor, Dan si Schobesch au cobort la cabana unde au dormit. Noi am dormit n cort, mbracati, sacul de dormit dovedindu-se a nu fi practic. n cursul noptii am mai aprins spirtiera pentru a ncalzi atmosfera si pentru a prepara un ceai. A trecut noaptea si dimineata a fost senina, cu soare. Pna ce au venit ceilalti doi tovarasi ai nostri, noi ne-am ncalzit la soare, am mncat, am strns cortul si am facut rucsacul, fiind gata de plecare. Dupa sosirea lor si dupa ce si-au strns si ei lucrurile, am cobort spre lac, pentru a evita o eventuala avalansa. Coborrea si traversarea spre est a fost destul de anevoioasa, am folosit si frnghia din cauza ghetii. A urmat urcusul pe piciorul sudic al Buteanului, am cobort si, dupa ce am trecut pe sub peretii sudici ai crestei Arpaselului, binenteles mai pe jos, am urcat catre Portita Arpasului sau Strunga mica. De la Portita Arpasului am mers pe versantul nordic al muntelui, pna ntr-o caldare, Caldarea Pietroasa, se pare, unde am asezat corturile. Am nnoptat aici. A doua zi dimineata, ningea. Doctorul Oscar Schobesch, care a avut conducerea acestei ncercari de parcurgere a Crestei Fagarasului, sustinea sa ne continuam drumul, dar noi nu am fost de acord, trebuind sa mergem la serviciu. Doctorul s-a urcat pna pe coama spre sud-est, si ne-a comunicat ca de acolo se vedea lacul Podragul sau Podragelul, nu-mi mai amintesc. Am strns corturile si am cobort pe Valea Arpasului Mare, plina de zapada. Jos la Glajarie am dormit la o casa de vnatoare. Gazdele, foarte primitoare si binevoitoare, ne-au ajutat cu de toate si, mpreuna, am vorbit pna noaptea trziu despre munte si despre animalele padurii, capre, lupi, ursi si despre vnatoare. Acolo am citit, n revistele de vnatoare, frumoase si interesante povesti din viata animalelor: despre prietenia si devotamentul cinelui, despre recunostinta ursului caruia i s-a extras un ghimpe din laba piciorului si altele. A doua zi am plecat la gara si de acolo la Bucuresti.

ALTE PREMIERE
n vara anului 1939 intentionam sa merg din nou n Alpi. Nu neaparat pentru a mai nvata ceva, desi n cataratura tot timpul se nvata, ct pentru a escalada cteva trasee de rasunet si pentru a duce mai departe ce facusera, naintea mea, Dora d'Istria n 1855, Radu Porumbaru n 1877 sau alti romni mai apropiati de vremea noastra; Rosetti-Solescu, n Wilder Kaiser n perioada 19021914. Alexandru Colfescu si Gogu Popescu, n 1928, pe Mont Blanc, fara ghid. Gndul rneu nu s-a putut concretiza din cauza norilor negri ce se adunau, tot mai amenintatori, pe cerul Europei si al lumii ntregi. La Clubul alpin, lucrurile au nceput si ele sa se tulbure. Pentru anul 1939, conducerea asociatiei a hotart, ntre altele, sa nu se mai efectueze ascensiuni colective. O abatere de la statut !... Personal, am initiat, ct a fost posibil, excursii colective n cadrul Metropolei si A.S.F.C. Sectia C.A.R. de la C.F.R. si cea de la Busteni au continuat, de asemeni, sa faca ascensiuni colective. n acelasi timp, munca de remprospatare a marcajelor era o actiune care nu ncetase nici n noile conditii, cnd, n mod firesc, preocuparile oamenilor nu puteau ramne n afara de grijile cotidiene. Chiar n astfel de mprejurari, oarecum trist ca nu aveam cu cine sa urc trasee mai grele, am urcat la 23 iulie 1939 Hornul din peretele Costilei, iar la 23

28 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

august 1939 Fisura Scorusilor din Umarul Galbenelelor.

HORNUL DIN PERETELE COsTILEI


Este situat n partea inferioara a peretelui scapnd spre sud din creasta CostilaGalbenele, perete care formeaza malul stng al Vaii Costilei. Ca sa-l cucerim", n dimineata zilei de 23 iulie am pornit de la refugiu n urmatoarea formatie: Niculae Baticu, Gheorghe Creanga, Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Dan Popescu. Era vorba de o ascensiune scurta, usoara si aproape de casa", asa nct numarul participantilor a fost mai mare dect se obisnuieste la o premiera. Am urcat pe Valea Costilei, cteva sute de metri amonte de saritoarea mare, si am ajuns la baza traseului. Am escaladat o fata marcata de o fisura, situata pe peretele din dreapta, cum am urcat, pe prize mici. Dupa vreo treizeci de metri de la plecare, ascensiunea a devenit mai usoara; am intrat ntr-un gang putin nclinat. Ceva mai sus, cnd frnghia s-a derulat toata, am batut un piton de asigurare si am facut regruparea. Am continuat drumul pe acest gang, pna am ajuns la hornul propriuzis, nalt de vreo 15 metri, care n partea finala era putin surplombant. Fiind cap de coarda, am urcat n ramonaj cu fata spre peretele din dreapta si cu spatele spre vale. La capatul hornului, am gasit o platforma. Am suit pe ea, apoi am urcat nca un mic hornulet, pna n zona unde panta scade. Am batut un piton si, cu asigurarea respectiva i-am adus si pe ceilalti. Pentru mine, fiind subtirel, trecerea a fost usoara. Nu tot asa s-au ntmplat lucrurile cu Creanga si cu Goretti, care, fiind plinuti, s-au chinuit putin[118]. Mai departe, am mers cu totii pe un horn nu prea nclinat, un fel de jgheab de stnca, unde nu a fost nevoie de asigurare. n continuarea traseului urmeaza un horn nclinat pe care l-am ocolit, prefernd cataratura pe fete, nu n hornuri[119]. Am urcat, deci, pe stnga hornului, pe fata. La o oarecare distanta de mers, am batut un piton, am trecut din nou n dreapta si am iesit ntr-un bru larg. Dupa regrupare, am luat-o la dreapta pe bru si am ajuns pe Creasta Costila Galbenele. Din acest punct se poate urca n continuare creasta ori se poate cobor n Valea Galbenelelor.

FISURA SCORUsILOR DIN UMRUL GLBENELELOR


De cte ori am trecut pe Valea Scorusilor, am privit fisura ce pare ca scapa vertical din Umarul Galbenelelor. n ziua de 23 august am hotart, mpreuna cu Toma Boerescu si doamna Knapp, sa o urcam. Am plecat toti trei de la refugiul Costila, am urcat Valea Galbenelelor si, dupa ce am trecut prin Strunga cu acelasi nume, am urcat pe Valea Scorusilor circa 15 minute. Privind la stnga, aveam fisura n fata. Am mers, pastrnd aceeasi curba de nivel, pna la baza ei. Ne-am legat n coarda si am suit cap, prima portiune, destul de scurta, zece metri, pe o fisura din dreapta, cum mergeam, si am ajuns pe o platforma comoda. Aici se gaseste si o mica grota n care te poti adaposti de ploaie si de pietrele care pot sa cada de sus, mai ales la rapel, De la platforma n sus am urcat o lungime de coarda, patruzeci de metri, pe un horn framntat ce ofera variate forme si posibilitati de cataratura. Se poate folosi ramonajul. Eu am urcat n sprait, aratnd nsotitorilor mei cum se practica acest mijloc de cataratura si avantajele lui; efort mic si randament mare. Dealtfel, hornul mi era cunoscut, l coborsem toti cei patru care am urcat, la 13 octombrie 1935, fisura din Umarul Galbenelelor. Ajunsi n fereastra descrisa la ascensiunea Umarului, Toma a luat conducerea grupului si a urcat pna n creasta lui folosind un singur piton. Am continuat cu totii drumul pe creasta pna n Brul Mare al Costilei si am iesit n platou. PIATRA CRAIULUI REMEMBER n primavara anului 1934 am facut, cu asociatia Metropola, sub conducerea lui Ion Udriste Olt, o ascensiune la casa Grind, mergnd prin satul Pestera. Zapada era mare si am mers greu, grupul fiind numeros. Tot cu Metropola am mers, prima data, si pe peretele de vest, pe drumul Deubel. Am mai urcat si singur, vara sau iarna, asa cum am aratat, cnd l-am ntlnit pe Petre Juster. Am fost si cu alti prieteni sau cu sotia mea de atunci, cu care am stat un timp la Cabana Ascunsa. Un mare pasionat al Pietrei Craiului a fost si tovarasul meu de coarda, Ion Trandafir, care colinda singur masivul sau cu diversi prieteni. Ion era tare ndragostit de imbale. Am si acum de la el niste fotografii cu Piatra Craiului. n Piatra Craiului a umblat si Titi Ionescu, un alt pasionat de munte. Cu Titi eram prieten din copilarie. Stateam foarte aproape unul de altul si am fost colegi de scoala primara. Amndoi am nvatat la scoala Arhiereul Calist. Acum, faceam amndoi parte din asociatia Metropola. De la mine a nvatat Titi sa mearga pe munte si sa se catare, n turele ce le faceam cu Metropola. Apoi, prin forta lucrurilor, a trebuit sa se nscrie si n asociatia A.D.M.I.R., Udriste fiindu-i sef de serviciu. Asa s-au despartit drumurile noastre. Titi mi povestea cu sinceritate ca pe unde umbla n Piatra Craiului gasea mogldete de pietre, numite momi", puse de Karl Lehmann si altii, ca sa marcheze locurile pe unde au trecut. Piatra Craiului a fost un masiv foarte cunoscut brasovenilor, ct si locuitorilor din Cmpulung Muscel si chiar pitestenilor. La constituirea Societatii turistilor din Romnia, printre membrii figura si farmacistul Gabriel Dimitriu din Cmpulung Muscel, care a nfiintat o sectiune S.T.R. n acest oras, cu 24 de membrii, carora li se datoreste constructia cabanei Grind (1907).[120] Prima atestare documentara despre ascensiunea acestui masiv dateaza din anul 1843, cnd un grup din care a facut parte si Anton Kurz, povestitorul, sub conducerea unui batrn vnator de capre (o fi fost Grnita, Mihai Bartolomeu Bratu sau altul, nu stim, deoarece nu se da nici un nume, n.a.) a mers la Moara Dracului". n aceasta descriere[121] Anton Kurz vorbeste pentru prima data despre piton: Accesul ar fi posibil numai daca s-ar folosi pitoane cu scari de frnghie..." Aceeasi Moara a Dracului a fost descrisa la 1875 de Mehely Lajos [122]. n revista Turismul popular, seria a II-a, nr. 5, septembrie 1949, s-a publicat un extras din descrierea lui Anton Kurz si s-a pus problema elucidarii acestui mister" care nconjura Moara Dracului. n zilele de 13 si 14 septembrie 1950 elevii scolii de alpinism a C.G.M., de la cabana Curmatura, seria a III-a, sub conducerea instructorului lor, Erwin Csallner, au elucidat aceasta problema, urcnd n toate cele trei mori" descrise de Anton Kurz, care se afla pe drumul Deubel La lanturi" si au mers si n pretinsa moara din peretele Marelui Grohotis, unde nimic nu corespunde descrierii de la 1843. Pentru a ne da seama ct de dezvoltat era alpinismul n Piatra Craiului este suficient sa amintesc ca acolo a luat fiinta prima asociatie de pe pamntul patriei noastre, ntr-adevar, n septembrie 1872 un grup din Brasov format din 10 persoane (...) au hotart, acolo, pe Vrful Pietrei Craiului, fondarea unei societati alpine a Transilvaniei". Johan W. Filtsch, unul din fondatorii acestei societatii, n septembrie 1885, nsotit de un padurar care a fost cioban, a urcat peretele de vest, dupa ce timp de sase ore a fost purtat de acesta nti spre sud, apoi spre nord trecnd peste vai si creste. Asadar, n ultima parte a secolului trecut, peretele de vest era cutreierat de ciobani si vnatori de la un capat la altul. Dupa razboi, farmacistul Gabriel Dimitriu a facut parte din Turing-Clubul Romniei si, la urma, din A.D.M.I.R. El a nfiintat o sectie a acestei asociatii la Cmpulung Muscel. Piatra Craiului a fost patria" brasovenilor, rsnovenilor, zarnestenilor si a celor din Cmpulung Muscel. n afara ascensiunilor de vara, a fost parcursa, iarna, creasta de la un cap la altul n ambele sensuri; n 1924, Erwin Csallner si Andreas Streitfert a urcat Padina Hotarului. Tot asa au fost urcate tot iarna, Padina Popii, Padina nchisa, Padina sindileriei, Calinetul, drumul Deubel si altele. Nume ca: Anton Kurnz, Grnita, Lolu, Mihai Bartolomeu Bratu, Gligore, Dragusin, Johan Filtsch, Mehely Lajos, Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Erwin Csallner, Dresnand, Otto Wilk, Iosif Puscariu, Bomches, Gabriel Dimitriu, Blebea, Mirean, Nicolaescu-Bugheanu, din generatiile vechi, chiar daca realizarile lor nu s-au publicat la timpul respectiv, vor ramne legate de istoria Pietrei Craiului. sCOALA DE ALPINISM PIATRA CRAIULUI 1939 Dupa ce am absolvit scoala de perfectionare a aviatiei, de la Buzau n luna iulie la 6 august am participat la festivitatea de inaugurare a Caminului alpin din Busteni. n aceasi seara, cu ntregul bagaj, corturi si echipament, am plecat n Piatra Craiului. Citez din Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3: n vara anului acesta Clubul alpin romn a organizat ca si n anul trecut o scoala de tehnica moderna de escaladare n stnca. Cursul a fost mpartit n doua serii. Prima serie a avut loc n abruptul de apus al Pietrei Craiului de la 6 la 13 august.. Alegerea sediului primei serii n acest masiv si anume n regiunea numita Capul Tamasului a fost determinata de dorinta ce o manifesta echipele C.A.R. sa cerceteze, n cadrul scolii, versantul de apus al Pietrei Craiului, cuprins ntre Capul Tamasului si Drumul Granicerilor, versant cunoscut sub denumirea generica de Marele perete al Grindului. Cu toate ca multi dintre turistii bucuresteni sustin ca att aceasta portiune ct si cea cuprinsa ntre Tamas si Curmatura snt necunoscute, adevarul este ca turistii brasoveni, ndeosebi, au cunoscut si cercetat amplu si de multa vreme aceste tinuturi"[123]. ntr-adevar, am ales aceasta regiune fiindca, n parte, o cunosteam si stiam ca Umerii Pietrei Craiului se preteaza la o scoala. De aici, din Umeri, deseori am iesit n creasta, pe un drum umblat ce abia acum are un nume (!?). Aici, pe acest drum, l-am ntlnit si l-am cunoscut pe Karl Lehmann, cu care mai apoi m-am mprietenit. Lehmann este un om care nu se mprieteneste cu oricine. Tot pe aceste drumuri am ntlnit alpinisti din Cmpulung, cum snt fratii Sandescu. Aici, n Capul Tamasului, dupa alegerea unui loc convenabil, am instalat cele patru corturi. Am gasit chiar si un izvor cu apa rece. Au participat la aceasta prima serie: doamna Severin si profesorul Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Knapp, Gheorghe Creanga si eu. Dupa instalarea corturilor, s-a facut o tura de prezentare si recunoastere. Echipele au urcat pe drumul Deubel, au parcurs Creasta sudica, iar ntoarcerea la corturi s-a facut pe drumul Granicerilor, peste seriile de grohotisuri. Patru zile vremea a fost urta, cu ploaie. Printre picaturi s-a mai facut cte un exercitiu n Umeri. Vineri 11 august, Dan Popescu si Francisc Severin au plecat si au urcat un traseu n peretele Marelui Grohotis. Ceilalti am ramas la corturi si am facut exercitii. La 12 si 13 august am urcat eu n cap de coarda doua trasee n peretele Marelui Grohotis, numite mai trziu Peretele Mare din Padina Lancii si Muchia din Padina Lancii. Pe ct pare de impresionant acest perete, pe att de usoare snt traseele, dar roca este friabila. Iata si descrierea acestor doua trasee, dupa notitele de atunci: Mergnd spre sud din Capul Tamasului vreo 30 de minute, peste trei grohotisuri si nainte de a ajunge la Marele Grohotis, de care ne desparte nca un fir de vale ce urca n sus pna n Poiana nchisa ne aflam n fata unei vai nguste n forma de canion. La baza sa are un grohotis ntins. O parcurgem totusi usor n circa 30 de minute, dupa care ea este nchisa de o saritoare spalata, de 8 m naltime. Se poate urca, fie mai jos 30 m n stnga, pe un horn usor si pe fete de iarba sau, tot n stnga saritorii, printr-un horn de o nclinatie mai pronuntata si n cele din urma chiar direct prin saritoare. Traseul prin dreapta saritorii este mai greu. Deasupra acestei saritori se afla un circ n care vedem, la stnga, un fir de vale, la centru altul (continuarea celui parcurs pna aici) si n extrema dreapta a circului o strunga. Prin aceasta strunga trece brul de mijloc[124] care vine din drumul Deubel [125]... n acest circ descifram cinci trasee:

29 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

1.Firul din stnga, creastavlcelCreasta sudica; 2.Firul principal, fata din stngaCreasta sudica; 3.Firul principal; 4.Fata dintre firul principal si strunga din dreapta Creasta sudica; 5.Creasta din Strunga pna n Creasta sudica. Descrierea primului traseu. Din circ, mergnd la stnga vreo 50 m pe un grohotis care aluneca, ajungem la un vlcel pe care urcam 50 m. Ajunsi sus si privind n jos, avem n fata noastra corturile campamentului instalate pe Capul Tamasului si la stnga Plaiul lui Ivan. Pornind de aici la dreapta 40 m, ajungem pe o creasta cu destula iarba pe care, dupa un urcus de vreo 40 de minute am parasit-o si ne-am lasat putin spre dreapta si apoi am mers de-a coasta pna ntr-un vlcel. De acolo, urmnd vlcelul, dupa 30 de minute de urcus, am ajuns n Creasta sudica. A fost traseul cel mai usor, avnd o splendida priveliste catre apus. S-a parcurs n doua ore, plecnd din circ, fara ntrebuintarea vreunui mijloc tehnic. Sa nu fi fost oare parcurs de altcineva pna atunci, ma ntreb eu azi ? Descrierea celui de al doilea traseu. Am urcat firul principal de deasupra saritorii spalate pna n punctul unde brul de mijloc traverseaza acest fir si apoi ne-am angajat pe fata din stnga ce parea a fi traseul cel mai greu dintre toate cele cinci enumarate mai sus. Aceasta fata este formata dintr-o stnca foarte sfarmicioasa. Am parcurs 90 de metri direct n sus, apoi, dupa o traversare de 20 m spre stnga si dupa escaladarea unei noi fete, am ajuns ntr-o sa. De acolo am observat n partea stnga un vlcel care nu e altceva dect continuarea (partea finala) a traseului descris mai sus. Am pornit mai departe pe fata cuprinsa ntre acest vlcel si firul principal. Pe aceasta portiune, nalta de 90100 m, panta se apropie din ce n ce de verticala. Dupa folosirea a 23 pitoane de asigurare, am rezolvat si aceasta ultima parte si am ajuns dupa 2 h 30'3 h de parcurs, n Creasta sudica. Dificultatea ntregului traseu nu depaseste gradul 3". Dupa aceste zile de ploaie si putina vreme frumoasa, ne-am strns corturile si, dupa ce am facut o halta ntr-un smeuris, unde alaturi de un urs, pe care nu-l vedeam, dar l simteam, ne-am ospatat din plin cu smeura, am plecat catre casa[126].

BUCEGI REFUGIUL COsTILA 1939


Doua saptamni mai trziu, la 27 august, ne-am ntlnit din nou la refugiul Costila unde si tinea cursurile seria a doua a scolii de alpinism, pe 1939. Clubul alpin romn facuse o ntmpinare scrisa la O.N.T. pentru transformarea scolii de alpinism a C.A.R., n scoala nationala de alpinism, dar, datorita evenimentelor sau altor cauze, aceasta nu s-a putut realiza. Prima zi de scoala, duminica 27 august, inginerul Radu iteica a facut o prezentare a masivului Bucegi; geografie, geologie. Erau de fata; profesorul Francisc Severin si Liviu opa de la Cernauti, avocatul E. Pnzaru din Focsani, Niculae Cretu din Busteni, iar din Bucuresti: doctorul Vlad Sidorovici, doctorul Schobesch, Giulio Goretti si Constantin Culica. Luni 28 august, a doua zi de scoala, am facut prezentarea materialului tehnic: frnghie, cordelina, pitoane, carabiniere, ciocane, bucle de rapel si pentru nodul Prusik scarite, pedale[127] etc. S-a vorbit despre fiecare n parte. Am facut un scurt istoric al evolutiei lor si diferentierea calitativa la fiecare obiect n parte, ca si n anul precedent. Am aratat cum se strnge si cum se desface o frnghie, acesta avnd un rol important n cataratura. Am aratat si am exersat tot felul de noduri, pentru asigurare, salvare, coarda dubla, pedale etc. Ca si la celelalte cursuri, fiecare participant a trecut la executarea lor. Dupa-amiaza au urmat coborrile n rapel, exercitiu foarte placut, care s-a desfasurat ntr-o atmosfera de voie buna. nca de dimineata, venind din sus, de pe Valea Costilei sau a Galbenelelor, a aparut un tnar, care tot timpul, toata ziua a stat si a urmarit desfasurarea cursurilor. Seara mi s-a adresat: Ma numesc Ionel Coman, snt din Bucuresti. Am stiut de acest curs, dar nu m-am dus la doctorul Steopoe sa ma nscriu. Vreti sa ma primiti si pe mine n continuare ? Sigur ca da, dar de unde veniti ? Din Piatra Craiului ! nseamna ca snteti un alpinist ncercat, daca ati venit aici peste munte. Ce trasee ati mai urcat pe aici ? Am fost pe Picatura si n alte locuri. Cu cine mergeti de obicei ? Cu fratele meu, dar mai mult singur. Dupa acest dialog, care a fost un prilej de a ne cunoaste, dar si de a ne apropia, sudura s-a facut si Ion a intrat ntre noi, ca un vechi prieten. El a fost al zecelea cursant. Marti 29 august, a treia zi, s-a repetat facerea nodurilor, pna ce toti le-au executat corect. n continuare, am vorbit despre fisuri si despre baterea pitoanelor. Fiecare elev a trebuit sa caute fisuri prin apropiere. Am aratat care fisura e mai buna, de ce una e mai buna dect alta. Am aratat cum se bat si cum se scot pitoanele. Am insistat asupra importantei acestui lucru n raport de solicitarea ce se exercita asupra pitonului n caz de cadere n coarda. Am aratat cum trebuie sa fie pozitia toartei pitonului fata de conformatia fisurii. Apoi am trecut cu totii la exercitiile de escalada. Fiecare a trebuit sa caute prize, sa le ncerce si sa foloseasca materialul tehnic. Executam escalada libera, cu asigurare. Dupa-amiaza am trecut la nvatarea nodului Prusik; confectionarea si folosirea lui. Totodata, la confectionarea pedalelor, absolut necesare la folosirea nodului Prusik. Seria aceasta avnd un numar mai mare de participanti, fiecare exercitiu a luat un timp mai ndelungat pentru ca toti sa-l execute n parte. Miercuri 30 august, lectia a patra, am repetat nodurile si suitul pe coarda cu ajutorul nodului Prusik. Apoi am exersat cu totii escalada pe verticala, n traverseuri si traversarea Dulfer, pe care am descris-o la primul curs din 1938. A cincea zi, joi 31 august, am facut aplicarea practica a celor nvatate. Cum s-ar spune, am trecut pe teren. Am mers n Hornul din peretele Costilei. Pe Valea Costilei, la fiecare saritoare ne-am oprit si am aratat cum trebuie trecut si, acolo unde a fost cazul, am urcat pe mai multe variante. Am insistat asupra escaladei libere, a evitarii hornurilor, a ramonajului si la urcatul elegant, departat de stnca, pe vrfuri si cu pasi marunti, fara tractionari n brate. De-a lungul Vaii Costilei, ne-am dat seama ca o parte din elevi, care la terenul de scoala ncepusera sa se descurce, pe traseu, adica pe vale, aveau probleme, cea ce demonstra ca, alaturi de cursurile la locul de scoala, se impunea iesirea n afara, n locuri necunoscute, unde sa aiba realitatile n fata. Dupa ce acest extemporal" de pe Valea Costila a fost trecut, am ajuns la baza hornului. Capul de coarda l-am ncredintat unuia din elevi, Niculae Cretu, care a trecut cu usurinta cei treizeci de metri ai primei fete. Dupa patruzeci de metri, o lungime de coarda, s-a oprit si a facut asigurarea pentru toti ceilalti. Acolo, n culoarul acela larg si putin nclinat, a ncaput toata lumea. Niculae Cretu a continuat ascensiunea, nti pe culoar, apoi pe hornul propriu-zis, pe care n prima parte l-a urcat convenabil, dar s-a poticnit n partea finala. Am constatat ca s-a bagat prea adnc n horn, nu a ramas n afara. Cu ndrumarile date de jos, a reusit n final sa urce si ultima parte. A ajuns pe platforma, unde a facut asigurarea, pentru venirea celorlalti. Pentru trecerea acestui horn, puterile si nervii elevilor au fost puse la grele ncercari. Au avut ocazia sa constate, nca o data, sa compare deosebirea dintre exercitiile facute la scoala si obstacolele din traseu. Am putut verifica si progresul facut de elevii care au participat la curs n anul precedent. Datorita numarului mare de participanti si diverselor exercitii efectuate pe drum timpul a trecut, nct riscam sa ne apuce noaptea. De aceea, am hotart coborrea si ntoarcerea pe acelasi drum. S-au facut rapeluri n bune conditiuni si seara am fost la refugiu. Vineri 1 septembrie, a sasea zi, o parte din elevi au mers sub conducerea profesorului Radu iteica ntr-o tura de prezentare pe Valea AlbaPlatouVrful OmulBrul Bucsoiului si napoi la refugiu. Ceilalti, ramasi la refugiu, au continuat exercitiile nvatate. Toate au mers bine, afara de traversarea Dulfer, cnd se cere cataratorului o mare doza de abilitate si suplete. A saptea zi, smbata 2 septembrie, s-a mers pe Valea Galbenelelor si pe coltul cu acelasi nume. Fiecare a fost pus sa urce toate saritorile si chiar sa ncerce mai multe variante. Acum fiecare se ntrecea sa caute un loc mai greu de trecut. Am urcat Coltul Galbenelelor, am trecut pe ngusta lui creasta si am cobort pe al doilea colt. ntoarcerea la refugiu am facut-o pe firul secundar al vaii. Seara am stat la un foc n jurul refugiului. Ultima zi, duminica 3 septembrie, am petrecut-o tot la refugiu. Am facut o recapitulare a exercitiilor, cu care ocazie si cei care nu reusisera traversarea Dulfer au executat-o acum n bune conditii. Cursul, condus de Niculae Baticu, Dan Popescu si inginer Radu iteica, s-a ncheiat ntr-o atmosfera prieteneasca si de multumire ca s-a realizat un lucru frumos[128].

SCURT EVOCARE
Scriind aceste amintiri, ar fi nedrept sa vorbesc numai de mine si sa nu evoc eforturile facute de ceilalti colegi de club sau de alpinism pentru ridicarea acestuia si mbogatirea patrimoniului sau. Pe primul loc se situeaza inginerul Nicu Comanescu, care a urcat Turnul Seciului pe traseul ce-i poarta numele, Hornul Comanescu din Coltul Malinului, premiera de iarna a Vaii Seci a Caraimanului si altele. Nae Dimitriu, cum a scris cineva, a fost sufletul Clubului alpin romn". El i-a dat viata si el este ntemeietorul Buletinului alpin si al Buletinului C.A.R. El a avut flerul de a depista tineri, pe care-i lua cu el, le dezvaluia tainele muntilor, nct unii dintre ei au ramas credinciosi toata viata acestor minuni ale naturii.

30 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Inginerul Gheorghe Prim si doctorul Vasile Steopoe, care au fost presedinti ai clubului, au avut calitatea de buni organizatori. Constantin Contes si Toma Boerescu formau o echipa omogena. Ei mergeau, conform unei ntelegeri prealabile, cnd unul cnd altul cap de coarda. Asa s-a facut ca n trecerea Surplombei Mari din Peretele Galbenelelor, cap de coarda a fost Toma. Costica Contes, care fusese cu mine n Italia si cunostea, deci, tehnica moderna de cataratura l-a ndrumat competent, nct ceea ce nu a reusit Toma sa faca la ncercarile anterioare, a reusit n august 1938. Aici a folosit Toma, pentru prima data, scaritele si metoda de cataratura la coarda dubla. n august 1938, venindu-i rndul, Costica Contes a urcat n cap de coarda traseul Hornul Mare al apului, traseu frumos, de cataratura pura, tehnica. Ascensiunea a durat o zi. Farmacistul Dan Popescu, inginerul Tulea si altii au urcat partea finala a traseului Surplomba Mare. Intrnd prin Hornul Coamei, au ajuns deasupra surplombei, de unde a nceput escalada portiunii finale. Ascensiunea a durat o zi, 17 septembrie 1939. Alexandru Beldie si Leova Stolear au urcat fata de nord a Coltului Galbenelelor. Ascensiunea a durat o zi, 8 octombrie 1935. Ion Coman si Mircea Ismail au urcat traseul Coman din peretele Galbenelelor si Creasta estica a Coltului Galbenelelor. Dar ntorcndu-ma n urma, nu pot trece peste contributia adusa de grupul fratiilor Radu iteica, serban iteica si Ion Cantuniari, despre a caror activitate serie n Anuarul Bucegilor, anul III. n mod exceptional, trebuie mentionate cele doua harti ale abruptului prahovean al Bucegilor, aparute n al II-lea si al III-lea Anuar al Bucegilor si care snt opera lui Radu iteica. Acestor nume li se pot adauga, desigur, nca multe altele din perioada anilor 19301940. Li se poate adauga pleiada de nume ale alpinistilor de dupa razboi si din anii din urma, cnd n cadrul diferitelor cluburi au fost obtinute rezultate remarcabile. Eu nu-mi propun, nsa, n Amintirile de acum, sa fac o istorie a alpinismului nostru. Cum am precizat nca n Cuvntul autorului, am consemnat, mai ales, fapte si ntmplari n care am fost implicat nemijlocit, n tentativa de a releva rolul meu, mai mult sau mai putin important, n galeria alpinistilor de la noi. Despre succesele (multe) si insuccesele ultimilor ani (si ele multe) se va scrie curnd, snt sigur...

PERETELE VII ALBE FISURILE CENTRALE


Duminica 27 august 1939 am pornit cu Toma Boerescu si cu Madeleine Knapp sa urcam mpreuna un traseu din centrul peretelui Vaii Albe, care mai fusese ncercat n cteva rnduri de Nae Dimitriu, Toma Boerescu, Ion sincan si altii. Am plecat de la refugiu si am ajuns n circuri, ntre circul II si III am urcat pe un contrafort, am mers la dreapta 23 metri pe un prag de piatra, apoi la stnga, ca pe o serpentina, si, dupa ctiva metri, am dat de o coama de piatra ce separa fundul circului II de circul III. Coama este destul de nclinata, dar cu prize bune. Am urcat-o, toti trei, nelegati. Pe parcursul drumului am ntlnit cteva pitoane de care erau legate tuburi mici, metalice, de medicamente, semn ca trecuse cineva pe acolo. Coama s-a terminat n perete. Pentru a merge n hornul din dreapta, cum urcam, tinta noastra, am facut un rapel mic, folosind un piton gasit n marginea coamei. Dupa rapel am mers la dreapta, am urcat un prag si am ajuns pe un bru de iarba, de unde azi ncepe Fisura Rosie. n continuare, urmeaza un horn nclinat. Toma a cerut sa mearga el cap de coarda. A plecat si a ncercat mai nti sa urce pe fata din dreapta hornului, deci n exterior, unde a batut cteva pitoane, dar nu a reusit sa urce dect vreo doi metri. A cobort si a intrat apoi n horn, unde a ncercat sa urce prin ramonaj, ncercarile au durat trei ore, dar, ca si alta data, nu a reusit sa urce. Istovit, a cobort. Am luat materialul de la el si m-am pregatit de plecare. Asa se obisnuieste. Cnd unul nu poate trece un pasaj, ncearca celalalt. Toma vaznd ca m-am pregatit, mi-a spus: Ce faci ? Unde te duci ? Sa urc, sa ncerc si eu ! Dar eu nu te asigur... Nu-i nimic, ma asigura Madeleine. Eu nu o las, ti-am spus. Nu tu vei urca traseul. Vreau sa-l urc eu, altadata. Vaznd aceasta mpotrivire a lui de a fi eu cap de coarda, am renuntat si am pregatit coborrea [129]. Am cautat un loc bun pentru a bate un piton de rapel, un morcov". Dupa ce am ncercat doua, trei locuri, am gasit unul bun si am batut pitonul cu sete", varsndu-mi tot naduful. Am nnodat cele doua frnghii, le-am introdus n piton si, dupa ce le-am strns n mna, colac, le-am aruncat n aer pentru a se desfasura, fara a se ncurca. Aceasta operatiune se face ca si aruncarea lassoului. Pentru a ncerca daca am batut bine pitonul, am cobort primul. A urmat doamna Knapp si apoi Toma. Ne gaseam acum, tustrei, pe un prag subtire de piatra, la capatul de jos al corzii, la 40 de metri de la plecare. Am tras de capatul de coarda pe care era nodul, dar dupa ce a venit un metru si ceva s-a oprit. Am tras toti trei. n zadar ! Coarda nu a mai circulat. Situatia a devenit critica. Cobora noaptea si pe brul acela nu puteam bivuaca. n plus, pietrele ce cadeau din perete ne puteau lovi. Toma, care a cobort ultimul, s-a simtit vinovat ca nu a avut grija sa departeze corzile una de cealalta. A vrut sa se urce n mini, pompiereste, la locul de plecare, pentru a descurca corzile. Operatiunea era foarte periculoasa, tinnd seama de nclinatia pantei, de cele doua surplombe peste care trecusem la coborre, plus abisul de sub noi. M-am uitat la doamna Knapp. Domnia sa mi-a ghicit gndul. Am luat trei bucati de cordelina, ce le aveam cu mine, si din doua am facut pedale pe care le-am asezat pe una din corzi cu ajutorul nodului Prusik. Cu a treia, dupa ce am asezat-o ca si pe celelalte doua pe aceeasi coarda, tot cu nodul Prusik, m-am legat la piept, pe sub brate. Toma, cu ochii mari, se uita la mine, la preparativele ce le faceam. Bucla de la piept era prima prinsa pe coarda, adica cea mai de sus. Am ridicat-o pe frnghie ct am putut de sus, apoi am ridicat nodul urmator de pe funie, sub cel al buclei de mijloc, si am introdus un picior n pedala respectiva. M-am ridicat pe acest picior, departndu-ma de pragul pe care statusem. Am saltat mai sus nodul de la bucla de mijloc. Acum, n aceasta pozitie, atrnam pe coarda, n bucla de la piept si aceea de picior. Prin greutatea corpului, nodurile Prusik se strnsesera si se fixasera pe frnghie, fara sa alunece. Am ridicat si nodul de la a doua bucla de picior, n care am introdus bocancul. Acum aveam trei puncte" de sprijin. Cu rabdare, cu calm, usor, fara oboseala si fara riscuri, am parcurs cei patruzeci de metri si am ajuns pe platforma de unde plecasem n rapel. Am gasit acolo corzile ncurcate. Fiind confectionate din cnepa, rasucita n trei toroane, prin frecare cu stnca s-au rasucit ca un tirbuson, una catre alta. Nefiind suficient de distantate si datorita unor pernite de iarba, s-au rasucit si s-au ncurcat. La aceasta au contribuit si capetele de coarda ramase de la noduri. Le-am desfacut si le-am departat suficient. Am cobort apoi din nou n rapel, la tovarasii mei. Am tras iar de frnghie si acum a venit jos, cuminte[130]. Am suit un horn din stnga si am ajuns pe coama, acolo de unde am facut primul rapel. S-a nnoptat si am fost obligati sa ramnem peste noapte pe loc, pe o platforma mica, stnd pe corzi. Nu am fost mbracati pentru a dormi sub cerul liber. Norocul nostru a fost vremea frumoasa, cerul senin si plin de stele. Nu am avut nimic de mncat si nici nu am putut dormi, pozitia fiind destul de incomoda. si apoi, fiecare cu gndurile lui. Nu stiu la ce se gndea Toma. Eu ma gndeam ca, daca nu ma oprea, puteam fi la ora aceea pe platou sau la vreo cabana. n rest, am petrecut noaptea numarnd stelele sau privind cum, rnd pe rnd, se stingeau luminile pe la case, ramnnd doar cele de pe strazi. De asemeni, urmaream masinile si trenurile ce treceau prin Busteni. Am mai depanat si amintiri sau ne-am mai povestit cte ceva unul altuia. Noaptea a trecut. Dimineata am cobort coama de piatra n rapeluri repetate, pna n circuri. n Valea Alba, n punctul La Verdeata", l-am ntlnit pe Mitica Teodoru, coleg de club, care, vaznd ca nu ne-am ntors la refugiu si creznd ca sntem nca n perete, a venit sa ne vada. UN GEST... Duminica 3 septembrie, pe cnd eram nca ocupat cu probleme legate de scoala de alpinism, Ion sincan, mpreuna cu domnisoara Titi Rossignon si Virgil Georgescu, au plecat la ora 8 dimineata de la Caminul alpin prin padure. S-au ntors la ora 16, tot la camin, afirmnd ca au urcat traseul Fisurilor Centrale din peretele Vaii Albe. Mi-am dat seama, imediat, ca nu spun adevarul. n prima sedinta de comitet, eu am facut contestatie scrisa. Totusi, descrierea traseului a fost publicata n Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 41939, nsotita de fotografii. n aceasta situatie, membrii comitetului C.A.R. au naintat presedintelui o scrisoare[131], cernd ca echipa formata din cei trei sa repete traseul, ntr-o zi fixata, n prezenta delegatilor clubului. Lund act de aceasta scrisoare, comitetul a hotart ca cei trei sa refaca" traseul, n prezenta delegatilor, n limita unui termen de un an de zile. Aceasta hotarre a comitetului nu a fost respectata de echipa Ion sincan, Titi Rossignon si Virgil Georgescu. n consecinta, nerepetnd ascensiunea, aceasta s-a considerat de la sine ca nefacuta. n afara acestei hotarri a comitetului C.A.R., n luna iulie 1946, la restaurantul Pandelescu din Busteni, Virgil Georgescu, muncitor ceferist, cinstit, a recunoscut n fata a doi martori ca atunci nu au urcat traseul Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe si ca descrierea aparuta n Buletinul C.A.R. a fost facuta dupa fotografii. La 6 octombrie 1940, acest traseu a fost urcat cu adevarat de echipa Ion Coman si Oscar Schobesch. La o saptamna, adica la 13 octombrie, am repetat aceasta ascensiune cu Dan Popescu si am constatat ca el a fost urcat de echipa Coman si ca descrierea lui sincan nu corespunde defel cu terenul. Pentru lamurirea cititorilor, radau cele doua descrieri, a lui sincan si a lui Coman, dupa Buletinul C.A.R.[132]. DESCRIEREA LUI sINCAN Buletinul CAR., anul VII nr. 4 1939, pagina 102 Atingem o brna de piatra care dupa vreo 20 m spre dreapta se transforma ntr-un bru larg si care ne conduce la baza unui perete brazdat de numeroase fisuri (6)[133]. Trei fisuri au o configuratie mai definita, acestea converg spre vrf, iar nclinatia lor e de 8590 de grade. Escaladarea se face prin fisura din stnga ntrebuintnd un mijloc artificial, utilizat pentru prima oara n alpinismul pur. Dimensiunile fisurii nu permit nici ramonajul si nici baterea pitoanelor. Instrumentul ntrebuintat si numit tendor se ntepeneste ntre cei doi pereti ai fisurii, servind ca punct de sprijin. O serie de 45 asemenea tendoare, puse din ce n ce mai sus, fac un fel de scara si astfel catararea de-a lungul fisurii este foarte usoara. Fisura escaladata astfel (7) se termina la nivelul unui mic prag ierbos de la care pleaca spre dreapta alta brna. Aceasta se termina la baza altei fisuri (8) care se escaladeaza prin acelasi procedeu ca si precedenta, nsa si cu ajutorul ctorva pitoane. si aceasta a doua fisura se termina ntr-un prag, care la dreapta se termina la baza unui horn (9). Hornul se parcurge destul de usor, iar extremitatea lui superioara se termina n Creasta Costila Valea Alba. Timp necesar 7 ore". DESCRIEREA IUI ION COMAN Buletinul C.A.R., anul VIII, nr. 2, 3, 4 1940, pag. 64 Printr-o pendulare spre dreapta se ajunge pe o serie de brne de iarba, care conduc sub o serie de fisuri ce alcatuiesc Fisura Centrala. Deasupra brnei de sus, ntr-o fisura a peretelui gasim un piton vechi[134]. Coman ia din nou capul de coarda si porneste pe o placa nclinata, lunga de vreo 7 metri, spre prima fisura (socotindu-le de la perete spre abrupt). Aceasta pare sa fie cea mai accesibila din seria de 45 crapaturi ce formeaza Fisura Centrala n portiunea ei inferioara. Fisura pe care se urca este att de larga si de adnca nct permite introducerea corpului n ntregime. Marginea ei din dreapta este ntoarsa nauntru si se prezinta sub forma unei creste ce urca sub un unghi de 7580

31 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

catre dreapta. La 2,5 metri de la intrarea n fisura, gasim un piton vechi. Deasupra, de partea peretelui, deci nspre stnga noastra, urmeaza o mica treapta de piatra. Se urca cu ajutorul tractiunii la coarda nca vreo 78 metri n aceasta fisura, dupa care aceasta se ngusteaza n asa fel nct ne obliga a iesi din ea spre dreapta. n acest punct se gaseste un alt piton cu o carabiniera. Pentru a iesi complect pe creasta, mai este nevoie de baterea unui al 3-lea piton prin care se trece o pedala. Astfel, cu tractiune la coarda, primul reuseste sa ncalece creasta pe care o urmeaza folosind prizele rare si destul de farmicioase. Dupa un parcurs de 25 metri (de la brna de iarba) se ajunge pe o platforma destul de mare unde se bat 2 pitoane de asigurare. Unul este scos ulterior. Imediat deasupra acestui loc confortabil, se ridica o alta serie de fisuri care continua pe cele lasate n urma. Intrarea n fisura prima (de la perete) se face cu ajutorul unei piramide. Dupa aceea se ramoneaza 23 metri si se trece ntr-un horn de vreo 10 metri pentru a iesi pe o portiune de bloc aproape orizontala. Din cauza ca hornul se ngusteaza prea mult sntem obligati de a urca din nou pe o creasta ngusta si foarte nclinata din stnca friabila. Apoi se trece spre dreapta n fisura din mijloc si se urca pe pernite de iarba, a caror stabilitate lasa de dorit. Iesim pe o platforma semilunara. Distanta dintre prima si a doua platforma este ct o lungime de coarda. Se bate un piton de asigurare. Din acest nivel pornesc aproape vertical 3 fisuri aproximativ paralele. Dupa un scurt popas, capul de coarda urca fisura din stnga care are aspect de horn ngust si bate un piton dupa 67 metri de parcurs. Ceva mai sus se mai bate unul (pe care-l vom lasa mpreuna cu carabiniera pe loc), de data aceasta dupa ce am iesit din horn, n blocul de stnca care margineste fisura catre abrupt. Se trece peste un fel de brna ngusta, nconjurnd blocul iesit, catre dreapta nspre o grota mica. Pornim din nou n ramonaj vreo 4 metri ntre 2 fete pna ce un bloc opreste naintarea. Se trece n stnga si pe urma n sus peste trepte de iarba destul de lata. Distanta: 14 metri... urcam o brna de iarba cu o gradinita de flori pna la un horn vertical si ngust (o lungime de coarda). Apare n fata o brna de iarba ngusta, lata de 6070 cm si care se margineste nspre dreapta cu abisul de peste 200 metri. Aceasta brna se urca nti si dupa aceea se coboara. n sfrsit, se escaladeaza un horn vertical cu prize multe, pe care l parasim n locul unde se strmteaza, pentru a trece n dreapta pe o muche. Restul de 20 metri se urca pe iarba (o brna larga) pna ntr-o sa a crestei Vaii Albe. Timpul total de ascensiune din primul circ pna n creasta Vaii Albe: 11 ore".

PE CREASTA FGRAsULUI
n toamna anului 1939 am hotart sa merg n Fagaras, sa caut locuri de cataratura. Am plecat cu Madeleine Knapp si cu Gigi Creanga, urmnd sa vina, curnd, si Dan Popescu. La plecarea din Bucuresti, la trecerea pe Valea Prahovei si prin cmpia transilvana, vremea a fost.frumoasa, nct mi dadea mari sperante n ndeplinirea scopului propus. Cnd am trecut prin Sinaia si Busteni, am privit spre Bucegii att de dragi si am simtit ca ceva din sufletul meu a ramas acolo, cu ei. Am cobort din tren n gara la Smbata de Jos Herghelie. De aici si pna la manastirea Smbata, ctitorie brn-coveana, am mers cu caruta lui Filip Ruja din Smbata de Sus, vechi caraus si gazda. Drumul a fost placut, drum de tara, n leganatul carutei, prin lanurile de porumb ce se ntindeau n aceasta cmpie de la poalele Fagarasului. Sositi la manastire, unde am gasit ordine si curatenie exemplare, dupa ce am vizitat-o si ne-am odihnit putin, cu sacii ncarcati n spate, 2530 de kilograme fiecare, am pornit n sus, pe firul apei, catre cabana Smbata, a Societatii S.K.V., sectia Sighisoara. Am strabatut o regiune de vegetatie bogata si am admirat firul apei care salta peste bolovani, uneori formnd mici cascade, alteori unduindu-se dupa pietre si bolovani. Nu cunosteam mai dinainte regiunea. Drept calauza, ne luasem o harta si descrierile doctorului Alexandru Rudeanu facute n Buletinul Clubului alpin. Astfel, ne-am descurcat usor. Am trecut de stna din Valea Smbetei, am lasat pe dreapta Muchia Dragusului si pe stnga Muchia Smbetei si am ajuns la cabana. Fiind n cursul saptamnii, zi lucratoare, nu am gasit aglomeratie, asa ca problema dormitului a fost rezolvata de la nceput. Pna la cina am facut un tur de orizont n jurul casei care era asezata (nu am mai fost pe acolo n ultimii patruzeci de ani) ntr-un gol alpin, cu o priveliste fantastica spre sud, marcata de un mare circ glaciar ce se sfrsea n zidurile crestei. Fagarasul si are maretia lui nemaintlnita n alta parte, nca de acolo, de la cabana, ne-am dat seama de acest lucru. Am mncat si ne-am culcat. Odihna a fost bine venita. A doua zi n zori am plecat la drum. Marcajul, banda rosie-alba, ne-a condus pe poteca de pe malul stng al Vaii Smbata. Caldarea, bucuria schiorilor iarna, am gasit-o acum plina de bolovani rupti din coasta muntelui si cu malurile mpadurite. La nceput, panta este mai accentuata si simti acest lucru datorita greutatii din spate. Continundu-ne mersul printre bolovani, am ajuns n sa, de unde aveam o cu totul alta priveliste. La stnga, coltul Balaceni (sau Sfinxul; nu nsa Budru", cum l numeste doctorul Szalay [135]), n fata caldarea Bndii, iar spre nord-vest, Piscul Slaninii (Vrful Glemea; Vrful dintre ferestre; Piramida turistilor S.K.V.). Din Fereastra Mare, cum se numea saua, unde am ajuns pe un marcaj galben-rosu, am plecat la dreapta, pe fata de sud, nierbata, a Vrfului Glemea. Urcnd usor, am trecut de fereastra Blii, am mers n continuare pe fata sudica (urmnd poteca) a Galesescului Mic, apoi a Galesescului Mare si am ajuns ntr-o coama, la originea Vaii Rele, numita Galbenele sau Galbenelele. La plecarea de la cabana, am avut vreme frumoasa, asa cum a fost si n cursul noptii. Dar, ca la munte, cte un nor a nceput sa apara, ici-colo, cerul s-a acoperit si a nceput sa ploua tocmai cnd am ajuns pe aceasta coama. Ne-am oprit, am desfacut si am instalat corturile, doua la numar, asteptnd sa se potoleasca ploaia. Dar nici chip de asa ceva ! Am dormit n corturi, iar dimineata, mai din cauza vremii, mai datorita faptului ca lui Gigi Creanga i-a disparut rucsacul cu tot ce avea n el, am renuntat la proiectul nostru si am hotart sa ne retragem. Am strns corturile si, cu tot bagajul n spate, am luat-o catre est pna la Fereastra Mica, pe care am cobort pna la Valea Smbetei si la cabana. Aici l-am ntlnit pe Dan Popescu, care a venit asa cum stabilisem. Dan s-a ntristat tare din cauza vremii rele, a disparitiei rucsacului lui Gigi si, binenteles, din cauza ratari unui proiect frumos. Tot aici am cunoscut pe profesorul universitar Dan Radulescu de la Cluj, un vechi si pasionat alpinist, astazi aproape uitat[136]. Doctorul Alexandru Rudeanu, n articolele lui din Buletinul C.A.R[137], citeaza pe un alt pionier al alpinismului, farmacistul Gabriel Dimitriu, despre care am mai vorbit cnd am facut descrierea Pietrei Craiului, citez: Printre acestia, cel mai cunoscut, acela care timp de 30 de ani a petrecut n fiecare an cel putin o luna de zile n Muntii Fagarasului, acela care explora vagaunile de stnca si vrfurile, adapostindu-se de furtuni sub o umbrela uriasa, acela pentru care toate poienile, potecile, izvoarele si vlcelele de pe versantul sudic al Fagarasului nu mai au nici un secret, este d. Gabriel Dimitriu...". Anul 1940 a fost anul concentrarilor. Cei mai multi alpinisti au fost concentrati. De aceea, cursurile scolii de alpinism, desi programate, nu s-au mai tinut. n schimb, s-a revenit la ascensiunile colective. Desi Clubul alpin a facut un program ncarcat de ascensiuni colective, cele mai multe nu au avut loc. Am fost n februarie concentrat la aviatie, tot la scoala din Buzau, sa fac vnatoarea, vechea mea pasiune, acrobatia. Din cauza unor nentelegeri, a protectionismului si n urma unui accident de schi, am renuntat. Singura ascensiune mai serioasa a fost repetarea traseului Fisurile Centrale, facuta cu Dan Popescu.

INSTRUCTOR DE ALPINISM LA VNTORII DE MUNTE


n primavara anului 1941, Corpul Vnatorilor de Munte intentiona sa organizeze o scoala de alpinism. Locotenentul de rezerva Theodor Rosetti-Solescu, el nsusi alpinist si schior, a informat ca n cadrul Clubului alpin romn activeaza absolventi" ai scolilor de alpinism din strainatate, care au nfiintat si condus scoli si la noi n tara. Corpul Vnatorilor de Munte s-a adresat Clubului alpin. Acesta a propus patru alpinisti: Niculae Baticu, Constantin Contes, Niculae Cretu si Sorin Tulea. Corpul Vnatorilor a retinut pe primul si pe ultimul. Fiind concetrati la aviatie, cei doi, prin ordin al Marelui Stat Major, au fost detasati la Corpul Vnatorilor de Munte, adica la Predeal, unde se afla sediul scolii. Cursurile au nceput la l iunie 1941, sub conducerea maiorului lon-Jenica Dumitrescu, profesor la scoala de razboi, autorul cartii Viata n munti, aparuta n 1932, primul manual de tehnica alpina din Romnia. Adjutant al comandantului a fost locotenentul de rezerva Theodor Rosetti-Solescu care, studiind n Germania ntre 1902 si 1914, s-a catarat acolo, facnd coarda comuna chiar cu celebrul Hans Dulfer. Instructori, asa cum am aratat, au fost desemnati Niculae Baticu si Sorin Tulea, nca de la nceput, maiorul Dumitrescu a statornicit o atmosfera de camaraderie, ca ntre alpinisti. La scoala au participat 25 de ofiteri si 25 de subofiteri. Cursurile practice se tineau n cheile Rsnoavei, unde ne deplasam cu masinile. Lectiile teoretice se desfasurau la Predeal. n primele zile, cum se obisnuieste, s-a facut descrierea materialelor, s-a vorbit despre istoricul si utilitatea lor. A doua zi s-a purces la nvatarea exercitiilor de rapel. Sorin Tulea conducea o grupa, eu alta. Fiecare modalitate de coborre era executata, mai nti, de cteva ori, de catre noi, instructorii. Numai dupa aceea treceau elevii sa execute fiecare exercitiu. Dupa cteva zile, s-a trecut la nvatarea exercitiilor de cataratura libera, dar cnd ne-a fost lumea mai draga am primit ordin sa ne ntoarcem la unitatile noastre, ncepea razboiul ! DIN NOU PREMIERE ALPINE A trecut razboiul. Un vis urt. Am cautat pacea si linistea n maretia muntilor. Am renceput sa merg pe munte n primavara anului 1946. La nceput, am urcat doua trasee de ncercare, pe zapada abundenta, singur: Valea Costilei si Valea Rpa Zapezii. La 17 aprilie 1946, am urcat, cu Gica Rosculet din Busteni, Vrful Picaturii din Caraiman. Dupa aceasta ascensiune ne-am nteles sa ne cataram mpreuna n vara aceea. Gica mergea bine si voiam sa mi-l fac tovaras de ascensiuni. De cte ori ma duceam la Busteni, nsa, nu-l gaseam. Mi se spunea ca e plecat la Brasov, unde era student... n acea perioada am primit mai multe telefoane de la o veche cunostinta, Gica Bucur, care voia sa ma vada. Ne-am ntlnit si m-a rugat sa-l iau cu mine pe Emil Cristea. Mi-a comunicat ca aceasta era dorinta lui Cristea. La nceput am refuzat. n drumurile mele pe munte, prin anii 19381940, l vazusem o data n preajma refugiului Costila, jumatate mbracat militar, jumatate civil. La insistentele lui Gica Bucur, mai ales ca nu aveam cu cine sa urc pe munte, am acceptat compania lui Emil. Asa se face ca, ntr-o zi, am mers, nsotit de Gica Bucur, la atelierul de vulcanizare din strada Niculae Filipescu, azi Snagov, unde lucra Cristea, pentru a sta de vorba, ntlnindu-l si ascultnd dorinta lui, i-am propus sa mai gaseasca ctiva amatori, ca, mpreuna, sa facem o saptamna de scoala la refugiul Costila. El s-a scuzat, motivnd ca nu are n grija cui lasa atelierul si ca nu poate merge dect duminica. M-a rugat, totusi, sa-l iau cu mine. Pna la urma, i-am spus ca atunci cnd l voi ntlni la refugiu am sa-l, iau. La scurt timp dupa discutia avuta, l-am ntlnit pe Emil Cristea la refugiu, fiind nsotit de Niki Petit si Gicu Nicolescu. Am mers toti patru pe Valea Galbenelelor. Pe drum, Cristea mi-a propus sa mergem n traseul celor Trei Surplombe. M-am uitat la el si i-am spus: ntr-un traseu si mai ales ntr-o premiera nu se merge fara antrenament. Eu la ora actuala, fiind nceput de sezon, nu am antrenament. Eu snt antrenat, mi-a raspuns el. Vei fi, dar nu uita ca eu, fara antrenament, nu ma pot hazarda ntr-o ascensiune dificila. Dupa acest dialog, am continuat drumul si am ajuns la un punct sub hotel" Galbenele, sub locul de confluenta a Hornului Coamei cu Valea Galbenelelor. Acolo se afla pravalit pe vale un bolovan mare care poate fi ocolit pe dreapta printr-un mic hornulet sau trecut direct. I l-am aratat lui Cristea, ndemnndu-l: ncearca, te rog, sa-l treci direct, pe aici, si i-am aratat locul. El a ncercat si nu a putut. M-a ntrebat:

32 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Dumneata l poti urca ? Sigur ca da. ncearca tu, Gicule, i-am spus lui Nicolescu. A ncercat si Gicu, dar nu a reusit sa treaca. Am urcat eu aceasta saritoare", aratndu-le cum trebuie procedat. Ei au ncercat din nou, fara succes. Am urcat din nou si ei au tot ncercat. Dupa ce am urcat, asa, de cinci ori, a reusit Cristea sa treaca o data. Dupa ce am urcat si a saptea oara, a trecut si Gicu. Demonstratia se facuse. I-am spus lui Cristea: Zici ca esti antrenat. Daca ntlneai un astfel de obstacol n perete, ce faceai ? Cristea a lasat capul n jos si a tacut. Cu Gicu Nicolescu m-am nteles foarte bine. Eu plecam joi dimineata din Bucuresti. Ma ntlneam cu el la Cmpina, orasul lui de resedinta, si mpreuna mergeam la refugiu. Ne cataram vineri, smbata si duminica. La nceput urcam cte un, traseu pe zi, apoi cte doua si la urma chiar cte trei, asigurati, n mers continuu, fara regrupari.

TREI SURPLOMBE
Mergnd asa, ne-am antrenat si am intrat, cum se zice, n forma". Gicu nvatase sa se catare. Simtindu-ma suficient de antrenat pentru a trece orice fel de obstacol, duminica 6 iulie 1946 am intrat n traseul celor Trei Surplombe, cu Emil Cristea si cu un alt prieten, Mircea Gheorghiu. Pe drumul de acces, Cristea m-a rugat sa mergem cap schimbat, adica el sa mearga o lungime de coarda n cap, conducator, apoi eu, motivnd ca asa nvata mai bine; ca, atunci cnd urc eu, el sa vada cum ma catar, iar cnd urca el, eu sa-l corectez. Am fost de acord, ca si cu cererea lui de a pleca el cap de coarda n prima lungime. Lungimea a doua, rapelul, l-am executat eu. Cnd am ajuns la capatul lungimii a treia, Cristea si Mircea stateau jos, cu rucsacul desfacut. Deasupra rucsacului, scos din el, se afla un pachet mare cu rahat, foarte rar la vremea aceea, si un bidon cu apa. Am fost invitat sa ma servesc. Urma lungimea a patra de coarda. Cristea mi-a spus: Acum urci dumneata ! Abia am facut trei pasi si am gaait trei pitoane batute la o distanta de 1520 centimetri unul de altul, legate ntre ele cu sfoara. M-am minunat si m-am ntrebat, cu voce tare, cine oare s-a apucat sa coasa muntele ? Nu a raspuns nimeni. Le-am scos destul de usor, ca nu erau grozav de batute si am continuat drumul. La capatul frnghiei, adica dupa o lungime, am batut un piton de asigurare si am adus pe cei doi la mine. Lungimea urmatoare a plecat Emil cap de coarda. Mergea ncet, batnd multe pitoane. La capatul celei de a cincea lungimi de coarda, unde am gasit si o platforma mai confortabila, am stat si ne-am odihnit putin. Stnd asa, cu oarecare jena, Cristea m-a ntrebat: Vreti sa stiti cine a batut cele trei pitoane ? Daca vrei sa-mi spui... Eu le-am batut. Acolo m-am ncuiat" anul trecut (1945). si ct de simplu ai trecut dumneata ! A sasea lungime de coarda, n traversarea la stnga, am mers eu cap, o lungime si ceva. Aproximativ 50 de metri. n diedrul oblic catre dreapta, a mers Emil cap. Aici s-a pierdut foarte mult timp cu baterea pitoanelor. Numai la plecare s-au batut patru. Fisurile nu erau prea bune. Dupa ce Emil a ajuns pe o platforma, la capatul frnghiei, noi nici nu am mai urcat. Timpul trecuse si venea noaptea. Am cobort n rapeluri, n mod normal. Duminica urmatoare am urcat numai eu si Cristea. Pe traseul deja urcat, el mi-a cerut sa-i cedez lui capul de coarda, o data sau de doua ori, cnd era rndul meu. Mi-am zis n sinea mea: iata un om care vrea sa nvete, cta stradanie si da ! Dupa diedrul pe care a mers el cu o saptamna n urma, venea rndul meu sa urc cap. El m-a rugat din nou sa-l las pe el. L-am lasat. n continuare, se afla un horn de aproape 40 de metri a carui ascensiune se face ntr-o etapa sau n doua. Dupa ce a urcat prima portiune, ncet si cu multe pitoane batute, m-a rugat sa-l las si urmatoarea lungime. Cum nu aveam nici o veleitate, l-am lasat. La capatul acestei lungimi, am gasit o platforma comoda cu iarba. Pe aceasta platforma am gasit, spre surprinderea mea, vreo 1015 pitoane-teava, groase cam de un tol si lungi de 40 de centimetri. Mirndu-ma, m-am ntrebat: Cine le-o fi adus ? Cristea a tacut chitic. Tot eu am spus: Probabil ca Toma Boerescu, n ncercarile lui, de-a lungul anilor... De la platforma n sus, ncepeau surplombele. Nu prea se aratau mbietoare. Curajos, Cristea mi-a cerut din nou sa-l las pe el cap de coarda. L-am lasat. A batut un piton n fisura din dreapta. Eu l asiguram. n fata aveam o placa foarte nclinata, iar din dreapta vine catre stnga o muche stncoasa care lasa, ntre ea si placa, o fisura oblica. Pe aceasta placa si fisura a nceput ascensiunea. Dupa doi pasi a mai batut un piton iar n capatul fisurii o teava. n continuare, n fata, pe perete, era o mica fisura nclinata spre stnga, unde nu se putea pune dect rama espadrilei de la piciorul stng. Catre dreapta, pna n grota primei surplombe, un bot de stnca nchidea calea, (azi nu mai exista), ntre acest bot de stnca si perete se afla o despicatura, sus, unde doar capul l puteai baga, ca era la nivelul lui, si att. A stat Cristea n acest loc foarte mult si nu a reusit sa treaca. A cobort si a spus: Nu pot. Doar dumneata daca ai sa poti trece ! ncepuse sa cada putina ploaie, n acea vara secetoasa. Am hotart sa coborm, fiind deja trziu. Duminica urmatoare, 20 iulie 1946, am hotart lovitura finala". Planul ntocmit a fost urmatorul: Niculae Baticu, Sorin Tulea si Gicu Nicolescu vor dormi la hotel" Galbenele, pentru a cstiga timp. Emil Cristea trebuia sa vina aici duminica dimineata. La ora 6 dimineata, am fost toti prezenti la intrarea n Hornul Coamei. Pentru ca faceam scoala, am hotart sa intram pe traseul Furcilor si de acolo sa facem un traverseu Dulfer, cu balustrada. Dupa ce am facut o fotografie a noastra si una a materialului, nainte de plecare, am pornit n urmatoarea formatie, pastrata asa tot timpul: Niculae Baticu, Sorin Tulea, Emil Cristea si Gicu Nicolescu. Am mers pe Hornul Coamei si de acolo am trecut n perete, pe brul de piatra, la baza Furcilor. Am urcat diedrul si n pitonul de deasupra surplombei, cu ajutorul unei carabiniere, am prins frnghia de asigurare si aceea de rapel. Am nceput traversarea catre stnga, pe aceeasi curba de nivel, asa cum am mai descris-o. Sorin, cu aparatul fotografic, el fiind si fotograful echipei, a imortalizat momentul. Dupa ce am trecut pe fata cealalta, n traseul celor Trei Surplombe, am batut un piton, am fixat balustrada si am adus pe rnd, lnga mine, pe toti coechipierii. A urmat traversarea, diedrul si cele doua hornuri scurte, pe care le-am mai descris. Am luat un scurt repaus, timp n care am privit peisajul nconjurator si am schimbat cteva cuvinte cu... asistenta" ce se afla pe Valea Galbenelelor si la hotel". Erau prietenii nostri care venisera sa ne vada... Am nceput iar urcusul. Am trecut cei ctiva metri parcursi de Emil duminica precedenta, am examinat terenul si am vazut ca nu se poate bate nici un piton. si totusi, punctul acesta trebuia trecut. Ideea mi-a venit fulgerator. Am strns doi, trei metri de frnghie, colac, n mna dreapta si am rugat pe Tulea (el ma asigura) sa fie atent si sa-mi lase coarda libera la nevoie. Acum urma nebunia... Cu piciorul stng pe fisura aceea oblica, cu fata spre vest, cu mna stnga pe perete, iar mna dreapta pe botul de stnca... o ncordare fulgeratoare a tuturor muschilor si o saritura n brate, peste bot", pna n grota surplombei. Un moment de odihna si relaxare psihica si nervoasa. Am nceput apoi sa caut un loc pentru baterea pitonului de asigurare. Am batut unul, dar nu era sigur, am batut pe al doilea si pe al treilea. Nici unul nu m-a satisfacut. Azi snt tot aceleasi pitoane si tot att de nesigure. E timpul sa fie schimbate. L-am adus la mine pe Sorin. A venit si Cristea. n urcare a gasit undeva o fisura si a batut un piton. L-am certat: De ce bati pitoane, unde eu am trecut fara ? Poate mai vin si eu si sa am un piton batut acolo... Nu stiu daca nu a pus si vreo scarita sau bucla. Am urcat si surplomba a doua, fara probleme. A treia surplomba nu prea se arata a fi ospitaliera. Trebuiau folosite tevile. Am ncercat nti sa merg pe o fata aeriana, n stnga, unde am si batut un piton. Ma aflam ntr-un moment de euforie, capabil sa fac orice, chiar si greseli. Acesta este momentul periculos. Am revenit n fisura din dreapta, unde am simtit nevoia tevilor. Am scos din buzunar o sfoara lunga si mai groasa. Aveam un ghem ntreg. La capatul sforii, am legat un piton, ca greutate, si l-am lasat n jos, pna la Gicu, care se afla pe platforma de plecare. L-am rugat sa lege de sfoara doua tevi, pe care le-am tras la mine. Asa am transportat trei patru tevi, de care am avut nevoie. evile nu le bateam n fisura, ci doar le mplntam. Cautam locul mai ngust, pe care se putea sprijini la exterior si aveam grija ca n fundul fisurii sa se blocheze. Ele serveau doar n caz de cadere pe verticala. Altminteri, usor puteau fi trase afara, cu mna. Acest sistem de transport de materiale a fost folosit prima data de Emilio Comici n ascensiunea pe Cima Grande. Cu asigurarile respective, am trecut si surplomba a treia si am ajuns pe un prag de piatra, unde am gasit un piton batut acolo. n acest piton am asigurat coarda si l-am adus si pe Tulea. M-am dezlegat din coarda, l-am lasat pe Sorin sa faca asigurarile mai departe, iar eu, prin dreapta, am iesit n creasta. Cnd am ajuns cu totii n creasta, Sorin ne-a mai facut o poza, pe care o mai pastrez si astazi. Ascensiunea traseului Trei Surplombe a ridicat gradul de dificultate la V, cu un punct de gradul VI, la prima surplomba. CREASTA VII ALBE[138] ntr-o duminica eram la refugiu cu Ion Coman, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu, Oscar Schobesch si altii. stiam ca Nicu Comanescu urcase Creasta Vaii Albe, dar nu de jos, de la baza ei, ci din Brul aerian descoperit de el. Mi-am propus sa o urcam de jos. Am mpartasit celorlalti intentia si, asa, am plecat cu totii. Am intrat n Vlcelul Policandrului si am mers urcnd catre dreapta, pna ce am prins coama dintre Vlcelul Policandrului si Vlcelul Hornului Negru. Am urcat aceasta coama un timp, apoi am mers la dreapta n Vlcelul Hornului Negru, am prins un bru scurt de iarba la stnga si, printr-o fereastra, am ajuns din nou n creasta. Am mers pe ea ctiva metri, pna ce drumul s-a nchis. Am facut un scurt rapel, o traversare la stnga printr-o balustrada, si am ajuns ntr-un horn framntat. Prin cataratura obisnuita am ajuns ntr-o sa. Acolo am avut o surpriza: am gasit un piton batut n stnca, ceea ce dovedea ca a mai fost cineva. n sus se vedea o fisura suspendata, larga de 810 centimetri. Mi-am dat seama ca, cu materialele ce le aveam la noi si cu lipsa de antrenament, fiind la nceput de sezon, nu puteam realiza ceva. Ion Coman s-a oferit sa confectioneze niste pitoane" din tub de proiectil. Am fost de acord si am hotart sa coborm. Pe drumul de ntoarcere, Ion m-a ntrebat daca vreau sa urcam mpreuna acest traseu. I-am raspuns ca da. Dupa ce am mai cobort o portiune, m-a ntrebat daca nu intra Cristea n traseu. L-am linistit, spunndu-i ca daca nu merg eu, nu suie nici Cristea. Dupa ce am mai cobort, m-a ntrebat daca vreau sa-l luam si pe

33 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

Emil. Am fost de acord, dar dupa un timp m-a ntrebat daca vreau sa mearga si Gicu Nicolescu. si astfel grupul s-a facut de patru, nainte de a ajunge n Busteni, mi-a spus ca el nu poate veni duminica urmatoare, ci numai peste o luna. A trecut luna si Ion Coman nu a venit, ntre timp, eu si Gicu Nicolescu ne continuam antrenamentele. Gicu dovedea mari calitati de catarator. n doua luni devenise un as. La 20 iulie, n timp ce urcam n Trei Surplombe, a venit Coman la refugiu. Trecusera sapte saptamni de la fixarea ntlnirii. Cnd am sosit si noi la refugiu, Ion ne-a felicitat. Nu a pomenit nimic de proiectul nostru. A doua zi dimineata, n timp ce mncam, m-a ntrebat: Ce facem, nea Baticu, mergem asa cum am vorbit ? Da, desigur. Imediat ce termin de mncat. De jos, dinspre Busteni, urcau doi alpinisti. Ion i-a vazut, si-a luat rucsacul si a plecat cu ei !.. Am mai stat putin si apoi am cobort n Busteni. Dupa-amiaza am urcat din nou cu Dan Popescu. Pe drum i-am ntlnit pe cei trei. Dan a stat de vorba cu unul din ei. A aflat ca nu urcasera dect o lungime de coarda, cea mai grea din tot traseul. Ne-am continuat drumul si am dormit la refugiu. A doua zi dimineata, mpreuna cu Dan Popescu, am urcat ntreaga creasta a Vaii Albe, din Vlcelul Policandrului si pna n Brul Mare al Costilei. A fost la 21 iulie 1946.

FISURA DIN PINTENUL VII ALBE


Ascensiunea noastra a nceput n dimineata zilei de 28 iulie 1946, cnd am pornit din circul I nspre fisura. Am ajuns pe brul de sub Pinten si, pe niste praguri de iarba, am mers, catre dreapta, n sus. Pe parcurs am dat de doua locuri mai dificile, dupa care am ajuns la baza fisurii. L-am lasat pe Emil Cristea sa urce pna la pitonul 14, sa vad cum se descurca pna acolo. n cele din urma, mi-a comunicat ca mai departe nu se mai vad pitoane. M-a ntrebat: Ce fac, cobor ? Nu, continua drumul si unde simti nevoia, bate cte un piton de asigurare ! A batut mai multe pitoane si a ajuns ntr-o grota sub o surplomba. Am sosit si eu lnga el. Am privit conformatia locului si mi-am zis: iata prilejul de a-l nvata trecerea unei surplombe. L-am pus sa bata un piton ntr-o fisura din tavan. I-am aratat cum sa se asigure si cum sa foloseasca scaritele n astfel de situatii[139]. A mers asigurat la coarda dubla, din scarita n scarita, batnd pitoane, si a ajuns la marginea exterioara a surplombei. L-am ntrebat: Ce vezi n sus ? O fata fisurata... ncearca si bate un piton deasupra, ntr-o fisura, introdu o carabiniera cu una din corzile de asigurare, pe aceea libera. Asa ! Am tras de coarda si l-am apropiat de stnca. Mai departe i-am spus sa prinda o scarita n piton si sa puna piciorul n ea. Salta, i-am strigat, tragnd de coarda de asigurare. Am auzit din nou ciocanul intrnd n functiune. A mai batut doua pitoane, urmate de comanda: scurteaza... slabeste... La un moment, n loc sa mai aud loviturile de ciocan, am auzit un tipat... Imediat am strns frnghiile n mini, pentru a preveni scaparea corzilor. Dar nu a fost ce am crezut eu. Nu am simtit o greutate care sa ma solicite. Din contra. Dupa tipat, a urmat un hohot de rs si am auzit: Am gasit o fereastra ! Intra n ea si vezi ce-i mai departe, i-am strigat. Dupa un timp, corzile s-au oprit a mai circula si am auzit: Am ajuns pe un prag de iarba. Puteti veni. Scurteaza, i-am strigat. Corzile au nceput sa circule iar. Cnd au fost trase complet de la mine, am plecat. Am trecut surplomba, am urcat fata si am ajuns ntr-un hornulet, unde, pna a intra n fereastra, mi-a curs n cap att praf si tarina, ct s-a strns acolo de mii de secole ! Am ajuns pe pragul de iarba. De aici n continuare am preluat eu capul de coarda. Am ncercat sa iau de la Emil pitoanele si carabinierele. De necrezut: nu mai avea dect un singur piton ? Ce puteam face ? Cu un piton, nu te apuci sa continui o premiera. A fost o greseala comuna ca nu am tinut socoteala pitoanelor. Pe parcursul ascensiunii, trebuia sa mai scot din cele batute. Am hotart iar coborrea. Emil a batut ultimul piton, pregatind rapelul. Dupa prima lungime de coarda, am intrat n sirul de pitoane batute de Coman. Le-am folosit si am ajuns la locul de plecare si de acolo n Valea Alba.

ASCENSIUNEA
Am hotart amndoi sa revenim duminica urmatoare. I-am atras atentia lui Emil sa nu vorbeasca nimic despre aceasta ncercare, deoarece traseul nu-i facut si oricine se poate duce sa-l continue. Smbata 3 august am urcat la refugiu urmatorii: Oscar Schobesch, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu si eu. Gicu ramas sa doarma acolo, noi, ceilalti, am urcat pe Vlcelul Pietros, vlcel descoperit de mine n cautarea unui drum mai scurt ntre refugiu si circurile Vaii Albe si am dormit n grota ce se afla n perete pe drumul spre circuri. Duminica 4 august, cum a nceput a se lumina, eu si Cristea am plecat catre Pinten, ntre timp a venit si Gicu. n traseu am intrat doar eu si Cristea, pentru a-l termina mai repede. De data aceasta am luat eu capul de coarda. Dupa ce am urmat traseul facut cu o saptamna n urma, Cristea, vazndu-ma cum am urcat, a spus: Abia acum mi dau seama ce este cataratura si cum trebuie sa urci. n continuare aveam necunoscutul. Traseul ncepea cu un bloc de piatra. Am batut un piton n fisura abia perceptibila dintre blocul de piatra si perete. Nu a intrat. Am ncercat mai sus, mai jos si, n sfrsit, i-am gasit un loc. M-am lasat mult n stnga si n afara pentru a gasi o priza de picior si una de mna. Usor, le-am gasit si am reusit sa trec deasupra blocului. Aici, pe bloc, am gasit un loc comod, ca buturuga unui macelar, pe care taie carnea. Fisura continua sa fie tot putin ospitaliera. Am batut un piton, nu prea grozav, att ct s-a putut. Am urcat un pas, doi si cnd frnghia a fost scurtata, urgent am cazut pe locul de unde am plecat, n nedumerirea secundului si n emotia amicilor care urmareau ascensiunea. Un pic de emotie, si am reluat cataratura. Am cautat un loc mai bun pentru piton. L-am gasit. Am mai batut unul si dupa doi metri de mers n stnga am intrat ntr-o fisura cu iarba, care mai departe s-a transformat ntr-un horn. L-am adus aici si pe Emil. Am continuat sa merg pe acest horn, suspendat deasupra abisului, cu panta lina si plin cu iarba si bolovani, nca 40 de metri. Am ajuns n fundul unei mari grote, formata de un bloc enorm care bareaza drumul. Calcam n aceasta grota, pe un praf pufos si toate pietrele, mici si mari, stateau gata sa fuga. Tavanul era de asemeni format din blocuri ncastrate ntre doi pereti. Printr-o fereastra ce am gasit-o spre peretele exterior, am urcat deasupra tavanului, unde am gasit aceeasi situatie. Totul se misca si picioarele se nfundau n acel praf. Am mers repede catre fundul hornului, unde terenul parea mai stabil. Am urcat ultimul obstacol, unde am si gasit un piton vechi cu inel, batut probabil de sincan cnd a urcat pe vrful Pintenului, si am ajuns n strunga formata de vrful pintenului si perete. Ascensiunea s-a terminat la ora 12.

FISURA ALBASTR
Cnd Nae Dimitriu a patruns n circurile Vaii Albe a dat diferite denumiri circurilor, peretilor, fisurilor si tancurilor. Peretele dinspre est, asemanator n oarecare masura cu cei din Alpi, este strabatut de o crapatura", vazuta si din Busteni, careia i s-a spus Fisura Mare. Acest perete si aceasta crapatura" m-a atras, poate din cauza disputei lui Nae Dimitriu cu Nicu Comanescu, dar si pentru asemanarea cu pereti din Dolomiti, pe care ma catarasem. Dupa ntoarcerea din Italia, nca din 1937, am nceput sa caut o intrare spre locul numit acum marele traverseu", de unde ncepe, propriu-zis, Fisura Albastra. n una din tatonarile mele eram cu farmacistul Dan Popescu. Acesta vazndu-ma ca ma uit atent si cu insistenta la aceasta fisura, m-a ntrebat: Ce, ma, te uiti la ea ? E albastra ! (n sensul ca e greu de urcat). Da, ma uit ca e frumoasa si merita a fi ncercata. stii, ca e frumos numele de albastra ? Ce ar fi sa-i spunem Fisura Albastra ? si asa i-a ramas numele. Am ncercat toate intrarile n circuri si voiam sa urc Fisura Albastra, dar, asa cum am aratat, nu aveam cu cine. Dupa ascensiunea traseului Trei Surplombe si a Pintenului eram antrenat si mergeam ca niciodata. I-am propus lui Emil Cristea sa ncercam mpreuna aceasta tura. A acceptat, chiar si-a cumparat si o frnghie noua de 40 m. Am stabilit mpreuna ziua de 11 august 1946 cnd sa facem aceasta ncercare. Dimineata, am plecat de la refugiu, noi doi, mpreuna cu alti 78 prieteni care voiau sa asiste. Cu frnghii, pitoane, carabiniere, ciocane, scarite, bucle, ntr-un cuvnt cu tot echipamentul alpin, am pornit cu voie buna. Am trecut firul Vlcelului Policandrului si pe pantele de iarba de sub perete ne ndreptam spre Vlcelul Pietros, pentru a merge n circuri. Pe acele pante de iarba fnul era cosit proaspat si raspndea un miros placut. Cosasii, probabil, facusera un foc pe acolo, care, se pare, mai fumega cnd am trecut noi prin acel tinut, nainte de a intra n Vlcelul Pietros, cineva din grup uitndu-se napoi, a strigat: Arde padurea ! Ne-am uitat cu totii si am vazut un falnic molid n flacari. Ardea ca o torta. Imediat am hotart sa lasam corzile ntr-o mica grota lnga stnca si, cu ciocanele, cu pitoanele, cu minile, cu toata fiinta noastra sa ncercam sa stingem focul. Ne-am luptat cu flacarile de la ora 8 dimineata pna la 3 dupa-amiaza, cnd le-am nvins. Padurea fusese salvata. Am sapat santulete, am aruncat peste flacari pietris si nisip, am facut tot ce a fost posibil si am nvins. Eram obositi. Totusi, am urcat n circuri si sub bolovanul de la intrarea n traseele din perete, am lasat pitoanele, urmnd sa venim duminica urmatoare, nsa Cristea a schimbat programul si am mers n Cheile Bicazului, unde el s-a mbolnavit si nu am facut nimic, ntors la Bucuresti, am avut un accident stupid de bicicleta si nu mai m-am catarat. Emil Cristea si Aurel Irimia

34 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

au continuat sa mearga n Fisura Albastra si au terminat n 1953 o varianta a acesteia[140]. Fisura Albastra a fost urcata, pe ntregul ei traseu, n 1955, de Alexandru Floricioiu si Norbert Hiemesch.

ALPINISM COMPETIIONAL
n 1948 au fost dizolvate vechile asociatii de turism si alpinism si s-a nfiintat Asociatia Turismul popular, apoi, n cadrul C.G.M., a functionat o sectie de Turism si alpinism, care a creat noi scoli de alpinism, de vara si de iarna. Din anul 1953 s-a introdus sistemul competitional. Am practicat si eu, mai trziu, un timp, forma competitionala a alpinismului, nti la Clubul Metalul, apoi la Asociatia Sanatatea" Bucuresti. La aceasta asociatie, pentru introducerea n tehnica alpina si cunoasterea unor notiuni simple, am organizat n anii 1971 si 1972 o serie de colective gradate. Cele din 1972 au fost: 28 mai, Valea Coltilor, cu 19 participanti. 11 iunie, Valea apului, cu 25 de participanti. 25 iunie, Valea Costilei, cu 34 de participanti. Ascensiune ntrerupta la refugiu, datorita unei ploi torentiale. 9 iulie, Coltul Galbenelelor, cu 26 de participanti. 30 iulie, Coltul Malinului, cu 26 participanti. 13 august, Valea Bucsoiului, cu 19 participanti. 27 august, Valea Seaca a Caraimanului, cu 15 participanti. 10 septembrie, Valea Rpa Zapezii, 30 de participanti. n poiana Morarului ascensiunea s-a ntrerupt din cauza ploii. 24 septembrie, Valea Coltilor, pe zapada noua, 10 participanti. Ca prim rezultat al acestor ascensiuni colective gradate, la care au luat parte foarte multi amatori, n toamna au fost legitimate, pentru alpinismul competitional, treisprezece persoane: Sanda Dumitrescu, Doina Enculescu, Nadia Popovici, Coca Profir, doctor Vja Ion, doctor Viorel Nicolaescu, Dan Radesiu Mircea, Paul Alboteanu, Samoila Gheorghe, Huma Alexandru si Hors Deppner. Ei au obtinut atunci si insigna de alpinist, iar acum, Sanda Dumitrescu, Viorel Nicolaescu, Dan Radesiu si Paul Alboteanu snt cataratori de nalta clasa. Am continuat apoi sa ma catar n sistemul neorganizat si am condus, neoficial, grupurile care m-au solicitat n ascensiuni colective. n toamna 1975 am urcat pentru ultima data, cu Bolchi Dumitru, el cap de coarda, traseul Furcile din peretele Galbenelelor, aniversnd astfel 40 de ani de la premiera din 1935. De la pereti, la vai si apoi la poteca, am cobort scara". si azi, ca la nceput, continui sa merg, mai ncet si mai pe la poalele muntilor, cu aceeasi dragoste ca n trecut.

FISURA MARE DIN PERETELE VII COsTILA


ntr-o toamna, am urcat cu inginera Valeria Brna Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe. La nceput, am urcat eu cap de coarda, dar, dupa ce am trecut hornul de deasupra brului din care ncepe Fisura Rosie, respectiv dupa prima lungime de coarda, a preluat capul de coarda tovarasa mea de ascensiune. De data aceasta, a doua lungime de coarda s-a efectuat prin fisura din mijloc. Pna n Creasta Vaii Albe, capul de coarda a mers foarte bine, ceea ce dovedea talent si o temeinica pregatire. Vremea a fost frumoasa si a contribuit mult la o placuta ascensiune. Din Creasta, privind peste Valea Costilei, spre nord, aveam n fata peretele sudic al acestei vaii. La un moment, am vazut, mai mult mi-a aratat tovarasa mea de drum, un perete ce parea vertical si pe care se catarau niste alpinisti. Verticalitatea peretelui, asa cum l vedeam de pe locul pe care ma aflam, m-a impresionat. Am aflat, curnd, ca acei alpinisti erau din sectia noastra si ca printre ei se afla si Codrut Brna. Am urmarit mai mult timp cataratura lor. Dupa ce urcau o fata verticala se regrupau ntr-o mica grota. Asa aveam eu impresia. Unii mai scapau n coarda pe acea fata verticala, dar nu se ntmpla nimic grav. Am aflat ca acest traseu se numea Fisura Mare. Cum eram amator de o astfel de cataratura, m-am antrenat si am asteptat momentul potrivit pentru a o urca. ntr-o zi, am plecat de la refugiul Costila cu Dan Vasilescu, pentru a-mi ndeplini dorinta. Dan a mers cap de coarda. El mai fusese n acest traseu. Am urcat Valea Costilei pna catre sfrsitul Vlcelului de sub perete si de acolo, pe dreapta cum urcam, Dan s-a angajat ntr-o traversare scurta, spre dreapta, pe o fata nclinata si lipsita de prize, pna ntr-o fisura oblica, catre stnga. Acolo a gasit primul piton n care s-a asigurat. Fisura avea o lungime de coarda. Pentru a o urca, Dan a folosit metoda prin opozitie, numita Dulfer sau bavareza. Ascensiunea a fost spectaculoasa. Pentru asigurare s-au folosit cele 23 pitoane existente. La capatul fisurii Dan a gasit o platforma comoda unde s-a facut regruparea. Ca secund, am urcat usor pna la platforma. Apoi capul de coarda a pornit tot catre dreapta pe un bru cu iarba, a cobort putin, iar a urcat, pna ntr-un loc unde din stnca mustea putina apa. n continuarea acestui urcus, lung de 35 m, s-a mers n sus 56 m si dupa o asigurare ntr-un piton nesigur (la a doua ascensiune a iesit) traseul continua printr-o traversare la stnga peste o serie de placi spalate, foarte nclinate. La capatul traverseului, dupa ce a mai urcat pe verticala ctiva metri, Dan, a facut regruparea. Lungimea urmatoare de coarda a fost n continuare pe verticala, de cataratura frumoasa, libera. A urmat un scurt horn, n diagonala catre dreapta, ce a luat sfrsit sub o enorma surplomba. Pentru depasirea acestei surplombe, capul de coarda a iesit mult n stnga pe fata si printr-o cataratura fina a ajuns la acea grota pe care o vazusem din Creasta Vaii Albe si care nu era dect un prag n roca de gresie, cu o alta surplomba deasupra. Ultima lungime de coarda a fost printr-un horn framntat si cu roca friabila, ntregul traseu, foarte frumos, e de cataratura pura. Am mai urcat acest traseu si cap de coarda, avnd ca secunzi pe Simion Codreanu si Walter Kargel. n cap de coarda, ascensiunea a fost mult mai placuta.

FISURA MULT DORIT


Numele i-a fost bine dat. si eu am dorit sa urc acest traseu, dar pna la urma l-au urcat altii. Disputa pentru premiera este ntre Octav Bratila, zis Bulinel, si Gheorghe Enache. Eu am mers acum cu Walter Kargel, el fiind capul de coarda. Am plecat de la refugiu, am mers pe Vlcelul Policandrului si apoi pe malul stng al acestuia pna catre Fisura Suspendata. Pe un bru de iarba, am mers la stnga si, dupa ce am depasit intrarea n traseul Policandrului, am ajuns pe Brul Suspendat la baza traseului. Prima lungime de coarda a fost de-a lungul unui diedru cu o traversare la dreapta. A doua lungime, cu un horn si un diedru, se termina ntr-o surplomba delicata, cu iesire spre stnga. Trecerea acestei surplombe a fost frumoasa si mi-a placut. A treia lungime, tot cu horn si diedru, se termina pe un prag ngust de gresie si apoi catre dreapta am iesit n Brul Interzis. Punctul acela cu gresie, nu mi-a placut. Pentru secund e mai greu de recuperat scarita. Norocul meu a fost ca dupa noi urcau Gica Enache, zis Geaca, si cu Irina Zaharescu, zis Motanu, asa ca scarita a ramas sa o scoata ei. Din Brul Interzis, lungimea urmatoare, pe care a urcat-o Toma Boerescu n ncercarea de care am mai vorbit, a fost urcata la liber. Doar un singur piton, si acela cam sus asezat acest piton mi-a fost adus altadata la refugiu, rupt numai prin greutatea unui alpinist care agatase o scarita n el a fost singura asigurare pna la un mare bolovan ce sta la baza surplombei celei mari. Aceasta surplomba, ce se gaseste pe peretele din fata, face un unghi drept cu peretele din dreapta, lasnd ntre ei o fisura, cnd mai larga, cnd mai ngusta. Am urcat nti pe fata peretelui cu surplomba, apoi, dupa ctiva pasi, am trecut pe fata din dreapta facnd un sprait, dar folosind si o scarita. Trecerea nu mi s-a parut att de grea pe ct auzisem. Am trecut apoi n stnga ntr-un horn n care am intrat cu bratul si piciorul drept. Am reusit sa progresez folosindu-ma de prizele gasite n horn, cu bratul si piciorul drept, iar cu bratul si piciorul stng foloseam prizele ce le gaseam pe muchea din afara a hornului. Dupa o strecurare" prin acest horn, am ajuns acolo unde el se mai deschide si escalada a devenit mai usoara. Ascensiunea noastra a luat sfrsit n creasta Vaii Albe sau a Policandrului, cum i se mai spune. A fost o ascensiune frumoasa, Walti a urcat bine si amndoi am ramas cu amintiri placute.

35 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

N LOC DE EPILOG
Amintirile mele si ncheie acum firul povestirii. Am ncercat, cum am spus n cteva rnduri, sa pun n lumina fapte si ntmplari la care am fost martor nemijlocit si, n paralel, sa evoc chipul unor oameni, multi dintre ei precursori, care au avut o contributie esentiala n evolutia alpinismului nostru. Din cnd n cnd, pe baza documentelor de arhiva, am alaturat amintirilor personale secvente ce dovedesc ca muntele, acest minunat templu al naturii, a fost cunoscut, si la noi, nca din timpuri vechi. Nu mi-am propus, desigur, sa fac o cercetare asupra rolului pe care l-au avut ciobanii, vnatorii si padurarii n cunoasterea muntelui romnesc. Rolul lor a fost imens, dintre ei au fost selectati, n vremurile moderne, calauzele", ei au condus pe poteci tainuite pe ntii drumeti. Dar ei n-au lasat documente scrise despre drumurile lor. Despre ei s-au scris nsa, poate prea trziu, cuvinte de lauda, au fost amintiti de catre cei ce s-au bucurat de sprijinul lor. Eu nsumi am mentionat cteva nume, poate prea putine. Tot asa cum, mi dau seama abia acum, trebuia sa vorbesc mai mult despre confratii, mei, alpinistii, pe multi cunoscndu-i direct, catarndu-ma cu ei, stimulndu-ne si sprijinindu-ne reciproc. Amintirile mele se ncheie cu rememorarea unor momente cnd vrsta nu mi-a mai permis sa fiu catarator. De atunci si pna azi succesele nu au ncetat sa fie remarcabile, n cadrul cluburilor si asociatiilor sportive si sub ndrumarea Federatiei de turism alpinism. n acest fel, cataratura moderna a fost si continua sa fie nvatata de un numar tot mai mare de tineri curajosi. Eu m-as bucura daca nsemnarile de acum si-ar gasi ecou n sufletele lor, ndemnndu-i sa evite greselile facute de noi, veteranii", dar, totodata, aducndu-le aminte ca si n alpinism exista o traditie glorioasa, care nu trebuie niciodata uitata... Ianuarie, 1981

CUPRINS
Prefata Cuvntul autorului. Cu prietenii n micile excursii Muntele n Italia Din nou n Bucegi n Austria Iarasi acasa n loc de epilog

[1] n anul 1929 trenul personal parcurgea distanta dintre Bucuresti si Busteni n circa patru ore. Numai n gara la Ploiesti-Sud stationa 20 de minute (n.a.) [2] Casa Pestera din Bucegi, construita din initiativa Hanului drumetilor, a fost inaugurata oficial n ziua de 29 iunie 1925 (n.a.). [3] Peste ani, aceste poduri si tuneluri au fost abandonate, construindu-se, prin apropiere, linia ferata care functioneaza si astazi (n.a.). [4] Gheorghe iteica (18731939), profesor de matematica, universitar. si-a cumparat o casa n Busteni n anul 1908. De aici, mpreuna cu fiii sai, Radu si serban, faceau dese excursii n Bucegi. Era un drumet pasionat, membru al Societatii turistilor din Romnia si al Turing-Clubului. Casa din Busteni se pastreaza nca pe strada Paltinului nr. 7 (n.a.). [5] Piata a fost construita, odata cu vechea primarie, n anii 19111912. Vezi ziarul Bucegii din Busteni, 19111912, Editura Vasile Teodorescu", Busteni (n.a.). [6] Fabrica de hrtie a fost fondata n anul 1882, iar fabrica de celuloza n anul 1903, cnd firma Fratii Karol si Samuel Schiel" a devenit societate anonima pe actiuni. Funicularul, denumit atunci calea ferata aeriana", a fost construit n doua etape: a) BusteniBolboci, n anul 1908, cnd a circulat si primul vagonet, b) BolbociBrateiu, n anul 1909 (n.a.). [7] Caporalul Constantin Musat s-a nascut n anul 1890, n comuna Domnesti, Arges. A facut parte din batalionul I al regimentului 2 graniceri, care pazea granita n sectorul muntelui Susai si Valea Prahovei. A luptat n jurul Brasovului, apoi n defileul Oltului. A fost ranit de mai multe ori si a refuzat evacuarea n spatele frontului. Transferat cu unitatea n muntii Vrancei, este ranit la bratul stng. La spitalul militar din Iasi i se amputeaza bratul. Refuza sa fie reformat, lupta n continuare, aruncnd grenade cu bratul sanatos. n luptele de la Oituz cade eroic n primele rnduri. Vezi Monografia orasului Busteni, 1975 (n.a.). [8] Crucea eroilor a fost ridicata de catre Caile Ferate Romne n memoria ostasilor romni cazuti pe Valea Prahovei n razboiul din 19161918. Lucrarea a fost efectuata n
anii 19261928 sub conducerea maistrului ceferist V. Bumbulescu (n.a.).

[9] Ca un omagiu adus deschizatorilor sau constructorilor de drumuri n munte, s-a dat numele acestora drumurilor respective. Asa, existau drumul Take Ionescu n Bucsoiu,
drumul Friedrich Deubel n Piatra Craiului si n Bucsoiu si drumul Niculae Butmaloi n Bucegi. Tot asa s-a dat numele de drumul Schiel, de catre localnici si de catre vechii turisti, potecii de sub funicular, n amintirea fabricii care l-a construit, att pentru nevoile ntretinerii funicularului, ct si pentru nevoile turistilor. Din pacate, n ghidurile recente nu s-au impus aceste denumiri (n.a.).

[10] Vezi primul Anuar T.C.R., 19241925, pag. 38, pct. 5 (n.a.). [11] n locul numit La gratar" exista un bazin mic, unde se adunau cele doua ape cobornd din munte, ca, apoi, printr-o conducta, sa curga spre fabrica. La capatul conductei
exista un gratar, avnd rolul de a opri lemnele si pietrele aduse de ape. Primul uluc, din lemn, nu mai exista astazi, iar al doilea a fost nlocuit cu unul din beton, acoperit. Mai jos de el au aparut doua conducte care transporta apa din Valea Jepilor (n.a.).

[12] Locul numit La Vinclu" este un teren orizontal. Aici, nainte de constructia funicularului, existau niste mese. Li se spunea La mese". Odata cu constructia funicularului, s-a
ridicat o casa pentru cantonierii care se ocupau cu dirijarea vagonetelor, deoarece acolo funicularul facea un unghi. Locul era mprejmuit si acoperit cu un sopron. Pe sub acesta puteau trece si turistii, pna cnd n acea locuinta s-a nfiintat un post de jandarmi. De la aceasta data, locul era ocolit pe o potecuta situata deasupra. Acum pe acest loc nu mai este nimic, n afara de tone de metal rezultate din desfiintarea funicularului si kilometri de cablu, din care cel gros, purtator, se zice ca este din cupru (n.a.).

[13] Dintru nceput s-a facut n harti si descrieri o greseala inversndu-se denumirea justa a vailor Urlatoarea Mica si Urlatoarea Mare. Localnicii, ncepnd cu Nita Morarescu (93
de ani) si Dumitru Chivu (maestru emerit al sportului la alpinism), sustin, si pe buna dreptate, ca, din batrni, denumirea s-a dat n functie de zgomotul apei n cadere. Dupa o judecata logica, zgomotul cel mare l face cascada Urlatoarea, nct vaii care o formeaza i s-a dat numele de Urlatoarea Mare. De la Cascada, mergnd spre sud 1015 minute, pe aceeasi curba de nivel, se ntlneste alt fir de apa, fara cascada, care este Urlatoarea Mica. Ar fi de dorit ca si geografii si turistii sa se puna de acord cu localnicii si sa dea acestor vai numirile juste (n.a.).

[14] Banca este asezata sub o stnca nclinata, la sud de Claite si se compune din patru lespezi de piatra fasonata. Doua lespezi frumos lucrate, ca doua brate de fotoliu, formeaza partile laterale ale bancii. O lespede lunga, dreptunghiulara, formeaza partea pe care se sta. A patra lespede spatarul bancii este frumos sculptata si serie pe ea: MARIA THEREZA", iar dedesubt: 7 SEPTEMBRIU 1888" (n.a.). [15] Punctul La mese" indicat aici nu este unul si acelasi cu cel indicat de Michai Gold n cartea n muntii Sinaei, Rucarului si Branului, publicata n 1910. Pe atunci, n punctul
numit mai trziu La Vinclu" se gaseau acele mese si banci destinate odihnei si mesei turistilor (n.a.).

[16] Valea Mieilor si are obrsia ntre coama Jepilor Mici si Vrful Ciocrlia. Este orientata spre sud, se varsa n Valea Urlatoarea Mare si este lipsita de apa. Nu are izvoare
(n.a.).

[17] Jepii Mici snt mai nalti dect Jepii Mari. Denumirea de Mici si Mari au primit-o dupa dimensiunea de jnepeni ce se gasesc pe ei (n.a.). [18] Cantonul Jepi mai dainuie si azi, fiind anexa cabanei Piatra Arsa. Are gaze naturale la sobe si paturi individuale suprapuse, cu saltea, cearsafuri si paturi (n.a.). [19] Cu ocazia depanarii amintirilor de munte, ntr-o discutie la el acasa, doctorul docent Alexandru Beldie mi-a spus ca stie peripetiile acestor doi tineri, ca l cunoaste pe acela
ce si-a pastrat calmul si n-a suferit de pe urma viscolului. Numele lui este Matei Danatoiu (n.a.).

[20] Grigore Pescarii, casatorit cu fata lui Butmaloi, l-a nlocuit pe acesta, n 1928, la conducerea Casei Pestera. Sotia lui lucra tot acolo, ca meteorolog. Nea Grigore, cum i
spuneam noi, a fost un foarte bun si priceput cabanier. Pasionat vnator, cunostea muntele foarte bine si de la el puteai, la nevoie, capata pretioase informatii. A fost si dulgher, astfel ca a lucrat la constructia ctorva cabane. Pasiunea pentru munte, pentru padure si pentru vietuitoarele lor, l-a dus la pasiunea mpaierii si conservarii pasarilor si animalelor. Grigore Pescaru mai lucreaza si azi, iar colectia lui este de mare valoare (n.a.).

[21] Niculae Butmaloi a fost un exemplu de cabanier. Buna lui reputatie si recunoasterea turistilor, fata de el si de sotia lui Mina, snt consemnate n registrele de impresii ale cabanei si n primele trei anuare ale Bucegilor. A gospodarit Casa Pestera de la nfiintare si pna n 1928. Drumul lui Butmaloi", una dintre cele mai circulate cai de acces la Casa Pestera, ncepea din Plaiul lui Pacala (la iesirea din drumul Piatra Arsa) si ducea, peste saua Cocorei si prin padurea Cocora, la casa (n.a.). [22] La Casa Pestera si la alte cabane ale T.C.R., Mihai Haret, presedintele Touringului, comercializa vinul obtinut din viile sale, vin negru, caruia drumetii i spuneau pacura de
Pestera" sau pacura Haret" (n.a.).

36 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

[23] Serghie Popescu, mpreuna cu, altii, au cedat asociatiei ADMIR un teren pe care aceasta, n anii 1936-1938 a construit cabana Babele", n locul numit Altarul Babelor"
(n.a.).

[24] Cabana Bolboci era proprietatea S.K.V. (Societatea carpatina transilvana), o foarte bine organizata societate, nfiintata n anul 1880, la Sibiu. A fost construita n 1926
de sectia Bucuresti a S.K.V.

[25] Anuarul Bucegilor nr. l, 2 si 3 au fost editate de Sectia alpina a Bucegilor-Sinaia, din cadrul T.C.R. Pe coperta avea mentiunea: publicat de C. I. Ionescu, institutor,
secretarul sectiei". Primul numar a fost tiparit la Busteni n tipografia lui Vasile Teodorescu. Numerele 2 si 3 prezinta si cte o harta a abruptului prahovean al Bucegilor, ntocmite de inginerul Radu iteica. Aceste anuare cuprind articole foarte interesante. Unul din aceste articole publica traseele grele" efectuate n Bucegi n anul 1927. Este o pagina de istorie a alpinismului romnesc. Din cauze neelucidate", dupa nr. 3, anuarul nu a mai aparut (n.a.).

[26] De la Vrful Omul am cobort uneori, cu diferiti prieteni, la Bran prin Valea Gaurei si simon sau prin Strunga. Alteori, pe la cabana Malaesti si, de acolo, mai departe, la
Rsnov, pe Valea Glajariei, unde am dormit si am facut fotografii la fosta uzina electrica (cu aceasta ocazie am vazut ca pe valea Glajariei nu exista dect o uzina electrica si nu doua, cum indicau unele harti). De cteva ori ne-a prins ntunericul la coborre, singura lumina fiind aceea a licuricilor. La Rsnov, am tras si am mncat la restaurantul din spatele garii, care avea si un bazin de not, unde am facut si baie si de unde am iar amintiri fotografice. Pe peretele restaurantului scria: RECOMANDAT DE TURING-CLUBUL ROMNIEI (n.a.).

[27] ntre 1931 si 1933 am satisfacut serviciul militar (n.a.). [28] Scrisoarea se afla, n original, expusa la Muzeul de istorie a orasului Bucuresti (n.a.). [29] Ultima data l-am vazut pe parintele Gherasim n iunie 1976, cnd mpreuna am mai depanat firul amintirilor. n toamna aceluiasi an a trecut n lumea dreptilor" (n.a.). [30] Taierea serpentinelor contribuie la distrugerea lor si la degradarea solului de pe munte, formndu-se viroage prin care curge apa, marind opera distructiva (n.a.). [31] Acest traseu a fost urcat de Niculae Bogdan, cu un nsotitor, fiind condusi de Niculae Butmaloi, Descrierea a aparut n Anuarul S.T.R., 1910. n al doilea anuar al Bucegilor
(1927), Mihai Haret, la pag. 1018, reia povestirea, schimba calauza Butmaloi cu Gelepeanu si pretinde ca a urcat si Valea apului de la cota 2125 n sus. Ori: a) descrierea Vaii apului nu corespunde cu terenul; b) profesorul doctor-docent Radu iteica, n Buletinul de informare I.P.G.G. nr. 1011, la pag. 14, atribuie lui Haret ca o eroare de memorie", afirmatia ca a urcat n 1915 Valea Seaca a Costilei, iar n ce priveste Valea apului spune: ndraznim sa afirmam ca autorul a facut-o numai dupa examinarea vaii de departe, fara sa o fi parcurs ntr-adevar" (n.a.).

[32] Ivana Popescu a facut parte din grupul lui Nicu Comanescu, care a urcat la 31 ianuarie 1932 Valea Seaca a Caraimanului n premiera de iarna (n.a.). [33] Coltul Galbenelelor a fost urcat prima data din Strunga Coltilor de catre Alexandru Beldie si Niculae ipei (bun fotograf), iar la 15 octombrie 1933, pe creasta ce pleaca din
capatul de sus al firului secundar, de echipa Nicu Comanescu si Ion sincan. Urcarea din Strunga Coltilor e mai scurta dar mai verticala, pe cnd cealalta e mai lunga dar mai putin nclinata (n.a,).

[34] Ion Stanila a fost cabanier la cabana Omul din iarna 19251926, pna n 1937, cnd s-a retras. Era fiul lui Gheorghe Stanila, vechi cabanier la Casa Malaesti (n.a.). [35] Crucea lui Niki Alexandrescu a fost ridicata de prietenii acestuia, pe Creasta Morarului, la iesirea din Valea Adnca, pe locul unde si-a dat obstescul sfrsit (n.a.). [36] Aceasta tura a fost data ca premiera" de Nae Dumitriu, dar cnd am nvatat ce este o premiera am considerat ca ceea ce s-a facut atunci era, de fapt, o varianta la intrarea
n Hornul Ascuns (n.a.).

[37] Se numeste asa fiindca era vopsit n rosu (n.a.). [38] Take Ionescu a fost fiul lui Ion Gheorghe, mic negustor din Ploiesti. Cnd era copil, fiind debil, parintii l-au trimis la manastirea Sinaia, pentru a se ntrema. Acolo a prins el dragostea de munte, caruia i-a ramas credincios toata viata. mpreuna cu sotia, cu arhimandritul Popescu I. Nifon, superiorul manastirii Sinaia, si cu inginerul Iosif Sngeorzan de la Eforia spitalelor civile au pus bazele Societatii carpatine Sinaia", a carei activitate prodigioasa era recunoscuta si peste hotare. Take Ionescu a fost membru donator al S.K.V. La nceput a facut parte si din Societatea turistilor din Romnia. Drumul de la Pichetul Rosu la Prepeleac a fost construit, asa cum arata darea de seama, n 1899, de Societatea carpatina Sinaia", dar, ca un omagiu si n semn de recunostinta pentru sumele donate pentru acest drum, ca si pentru constructia casei de pe Caraiman, s-a hotart ca drumul sa poarte numele lui Take Ionescu (n.a.). [39] Cnd Magura Codlei este acoperita de nori (are caciula) se stie ca va ploua, la fel ca n Postavarul (n.a). [40] Colac de lemn de forma ovala, n interiorul caruia este o plasa de sfoara. Se prinde de picior pentru ca acesta sa nu se afunde n zapada (n.a.) [41] Prapastiile Zarnestilor sau Cheile Prapastiilor au o lungime de 34 km si snt strajuite de pereti ntre 100 si 200 metri naltime. Prin Prapastii", un drum turistic duce la
Vrful La Om". Altul la cabana Curmatura (n.a.).

[42] Cartier din soseaua Panduri, unde strazile snt n panta (n.a.). [43] Prima ascensiune, de iarna, a Vaii Seci a Caraimanului a fost facuta duminica 31 ianuarie 1932 de echipa: Nicu Comanescu, Aurel Teodorescu, Sepe Zavazal si Ivana
Popescu (n.a.).

[44] ntr-o iarna, un grup de alpinisti urca pe o vale din Bucegi. La un moment, conducatorul grupului si initiatorul ascensiunii a declarat ca el nu merge mai departe. Moment
foarte penibil. O napoiere putea costa viata unora din participanti si a conducatorului ! Singura solutie era mersul nainte. Unul dintre participanti, mai energic si cu mai multa experienta, a preluat conducerea grupului. Ba, mai mult: cu ajutorul cozii pioletului, l-a determinat si pe conducatorul initial al grupului sa continue drumul. Argumentul nu a fost elegant", dar a salvat viata conducatorului si a altora. De aceea, conducatorul unui grup de excursionisti trebuie ntotdeauna sa ia o hotarre lucida, care sa duca la salvarea ntregului grup sau echipe (n.a.).

[45] Doctorul Vasile Steopoe a fost un pasionat alpinist. A urcat mult n Alpi, cu ghid. A fost pe Mont Blanc (1928), pe Matterhorn (1929), pe Bernina (1930), pe Jungfrau (1931).
A fost membru T.C.R. nca de la nceput. n 1934 a devenit membru al C.A.R. n 1935 a fost ales secretar general iar din 1938 pna n 1944 a ndeplinit functia de presedinte al C.A.R. Doctorului Vasile Steopoe i se datoreste curmarea spiritului polemic dintre C.A.R. si A.D.M.I.R.. A contribuit mult si la realizarea Caminului alpin din Busteni. Era un om devotat trup si suflet miscarii turistice din tara. De aceea, pentru mine a fost si este surprinzator cum de a publicat, ca prim redactor al Buletinului C.A.R. si presedinte al clubului, articolele: Noi mijloace tehnice pentru escaladarea stncii si Peretele Vaii Albe Fisura Centrala (Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 4) (n.a.).

[46] Ca un omagiu adus inginerului Nicu Comanescu, n Buletinul alpin, anul V, nr. l, la pag. 28, a aparut urmatoarea nota: n amintirea aceluia care a legat atta pasiune de
ideea de alpinism, pe al carui altar si-a jertfit nsasi viata, Clubul alpin propune si invita pe toti alpinistii, autorii de harti, lucrari turistice etc., ca Hornul Central din Malin, a carui escalada a fost efectuata initial de def. inginer Nicolae Comanescu, sa poarte pe viitor numele regretatului disparut: Hornul Comanescu (n.a.).

[47] Citatul l-am extras din lucrarea Pestera Ialomitei si Casa Pestera, de Mihai Haret, Editura Vasile Teodorescu, Busteni 1924 (n.a.). [48] Vezi articolul Criminalii, semnat de Vasile Teodorescu, n ziarul Bucegii din Busteni, anul I, nr. 13, marti 15 noiembrie 1911, n care se spune, ntre altele: Casa de
adapost de pe culmea muntilor Bucegi, de la Vrful Omul, la 2500 metri, a fost arsa cu desavrsire" (n.a.).

[49] Casa de lemn de pe Vrful Omul a fost construita de Societatea carpatina Sinaia n anul 1900. Vezi Anuarul S.K.V., anul XX 1900, pag. 71 si Anuarul S.K.V., anul XXII
1902, pag. 8 (n.a.).

[50] Cred ca ar fi fost de datoria asociatiilor turistice existente la vremea aceea sa preia acea baraca, sa o fi amenajat asa cum trebuia, sa fi pus un paznic si s-o fi pus la
dispozitia turistilor, nefiind alta cabana pe platou (n.a.).

[51] Erwin Csallner n-a publicat relatarea acestei ascensiuni, cum nu a scris nici despre ascensiunea de pe creasta Fagarasului de la Blea la Plaiul Foii efectuata n februarie
1929 n compania lui Karl Lehmann si nici despre ascensiunea din Piatra Altarului despre care au scris altii n revista Erdely 1934, nr. 6, pag. 98 (Az Oltarko megmaszasa, de Szekely Geza) si n Jahrbuch des S.K.V., 1935. Informatia o detin de la Erwin Csallner (n.a.).

[52] Acum pe Vlcelul Spalat se urca direct, fara abateri la stnga sau la dreapta (n.a.). [53] n legatura cu acest traseu este necesara o precizare la regula generala a premierelor. Se numeste traseu alpin un drum care pleaca de jos, de la o baza si urca pna ntr-un
punct final, creasta sau vrf. Exemplu: se stie ca n peretele Galbenelelor primul care a urcat pna la Surplomba Mare a fost Nae Dimitriu, ca Surplomba a fost trecuta de Toma Boerescu si ca portiunea de deasupra surplombei a fost urcata de Dan Popescu. De fapt, traseul Surplomba Mare ncepe din Brul de piatra si se termina n Creasta CostilaGalbenele. Se poate spune ca unul din cei trei a urcat n premiera acest traseu ? Nu. Se consemneaza ce a facut fiecare n parte, iar premiera apartine acelui care a urcat acest traseu n ntregime, sau nimanui. Asa e logic (n.a.).

[54] Snt informat ca, la sugestia mea, acest traseu s-a amenajat si pentru coborrea din Umar, primavara si toamna, cnd n Valea Scorusilor este zapada si gheata (n.a.). [55] Nicu Comanescu a ncercat, fara rezultat, escaladarea peretelui, n trei-patru rnduri. De ce nu l-a urcat Nicu, ca doar conta ca cel mai bun catarator la vremea aceea ? Nu a
vrut ? Nu a putut ? Nu a avut nsotitori corespunzatori ? (n.a.).

[56] Tatal lui Dan avea o casuta la Busteni, unde eu si alti membri ai C.A.R. am dormit deseori (n.a,). [57] Locul a fost numit de Ion Coman Picior de lemn". Azi se trece catarndu-te (n.a.). [58] Este o actiune Salvamont (n.a.). [59] Vezi Buletinul alpin, anul V, nr. 3, pag. 78 (n.a.).

37 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

[60] Vezi Anuarul S.T.R., vol. V-VI, 19071908, pag. 7684 (n.a.). [61] Vezi Anuarul S.T.R., vol. XIII 1915 (n.a.). [62] n unele lucrari, Mihai Haret afirma ca a fost n valea Horoaba n 1903. ntr-o scrisoare din 1930, scrisa din Valea Calugareasca, afirma ca a mers n 1907, indicnd luna si ziua. n lucrarea n muntii Sinaei Rucarului si Branului, aparuta n 1910, la paginile 193207, snt recomandate excursiile ce se pot face n Bucegi. La pagina 201 snt mentionate si unele cai, pe care nu le-am vizitat nca". Valea Horoabei nu este inclusa n traseele din Bucegi (punctul k"). Ea este doar mentionata, la pagina 176, ca afluent, pe dreapta, a Vaii Ialomitei (n.a.). [63] Desigur, numele este romnesc, dar a fost transcris n limba germana, asa cum este si al lui Grnita (Grnitze) (n.a.). [64] Ascensiunea a fost facuta n anul 1887 (Der Weg den wir damals hinabgestiegen sind, war sicher weniger bedenklich als Deubels Weg auf den Bucsoiu, den ich n diesem Jahre im Aufstieg gemacht habe", Jahrbuch S.K.V., 1888 (n.a.) [65] Aceasta informatie o detin de la Erwin Csallner, membru n Comisia centrala tehnica de alpinism din F.R.T.A. (n.a.). [66] Amfiteatrul de obrsie al Vaii Costilei, traversat de Brul Mare, este strabatut de trei fire desprinse din Vlcelul Hornului. Firul de nord se opreste n Bru, iar n continuare se
desfasoara un evantai de stnci si pernite de iarba, peste care se poate iesi n platou. Este recomandata aceasta iesire iarna, spre dreapta cum urci, pentru cei ce vin din Hornul Coamei sau de pe Creasta Costilei. Centrul amfiteatrului este strabatut de un vlcel, framntat, n terase, care vine din marginea platoului n forma de horn. I se spune Hornul Mare" si formeaza, n jos. Vlcelul Hornului. Spre sud de acesta, se gaseste un alt horn plecnd tot din platou, ca o plnie rasturnata, cu vrful conului n sus si care, n Brul Mare, are un tanc asezat n centrul lui. Acestui horn i se spune gresit Hornul lui Gelepeanu"; de asemeni, tancului i se spune gresit Coltul lui Gelepeanu". Propun ca acestui horn sa i se spuna Hornul Coltului", iar tancului Coltul Brului". De lnga acest tanc s-a prabusit grupul lui Nicu Comanescu. Mai spre sud, acolo unde Brul Mare atinge cea mai nalta cota, exista o iesire spre platou. Acela este Hornul lui Gelepeanu, iar Stnca lui Gelepeanu este n stnga, adica la sud de horn. Denumirea i-a dat-o inginerul Nestor Urechia. Localnicii numesc aceasta stnca Nasul lui Traian," avnd forma unui nas acvilin a unui cap culcat cu fata n sus (n.a.).

[67] n aceasta avalansa, dupa cum se vede, nu s-a produs nici fenomenul astuparii cailor respiratorii cu zapada si nici suflul, asa cum se ntmpla prin muntii Alpi sau Himalaya, desi diferenta de nivel, parcursa de avalansa, a fost de 750 metri. Dovada, prezenta lui Iliescu pe acel colt de stnca. si mai este ceva de observat: ca din cei patru legati n coarda a murit unul, n timp ce din cei nelegati a scapat unul cu viata. Concluzia: legatul n coarda poate fi salvator (n.a.). [68] Acesta a fost rezultatul tragicului accident care a pus capat rivalitatii dintre Clubul alpin romn si sectia alpina a Asociatiei cultural-sportive a C.F.R. La nmormntarea lui Nicu Comanescu, care a avut loc la Calarasi-Ialomita, locul lui de nastere, din partea Clubului alpin au fost delegati doctor Vasile Steopoe si Niculae Baticu (n.a.). [69] ntre timp, n camera turistilor de la cantonul Jepi, priciul a fost supraetajat, datorita numarului mare de vizitatori (n.a,). [70] La aceasta coborre s-a accidentat mortal fratele lui Ion Coman (n.a.). [71] Asa, de pilda, cnd mergi la noi pe un traseu realizat de Alexandru Floricioiu, stii ca este un traseu putin pitonat, de cataratura, care-ti ofera o adevarata satisfactie (n.a). [72] La punctul 5 se arata ca poteca Take Ionescu avea 3 km si nu 4, cum a aparut n unele publicatii. La Prepeleac, ea ntlnea drumul Deubel, construit de S.K.V. n 18971898. Iata ce scrie, n acest sens, n Anuarul S.K.V. vol. XVIII 1898, pag. 110: Pentru a face accesibila urcarea Bucsoiului si pentru a da posibilitatea accesului n Bucegi, n sezonul cnd alte drumuri snt sub zapada, s-a hotart la propunerea... comitetului, sa se porneasca la construirea unui drum care sa fie terminat n vara urmatoare... Construirea drumului a fost un lucru greu, deoarece n mai multe locuri au trebuit sapate trepte n stnca si pe un traseu destul de lung au trebuit curatate desisuri de zade... Dupa terminarea lucrului, drumul a fost verificat de Friedrich Deubel si cum dnsul s-a declarat foarte multumit s-a platit pretul convenit (200 fi., o galeata de spirt si furnizarea daltilor necesare. Cu aceasta ocazie s-a facut si marcarea drumului). Ca recunoastere pentru meritele pe care acest membru al nostru le are n turism, n general, n trasarea si constructia acestui drum, n special, adunarea generala a hotart, la propunerea comitetului, sa se dea noului drum numele Friedrich Deubel (n.a.). [73] Pentru organizarea excursiilor externe functiona Compania italiana de turism, care era afiliata la Societatea marilor hoteluri, organizatie internationala prin care se puteau
angaja excursii oriunde, avnd asigurate toate serviciile la date dinainte stabilite (n.a.).

[74] Iata un exemplu, dupa programul din anul 1939: traseul Torre-Cappuccino, pentru ghid 120 de lire, pentru porteur 96 de lire. Pentru cei care mergeau fara ghid, se aflau n
campament harti si ndreptare turistice tiparite (n.a.).

[75] Amanunte despre nodul Prusik se gasesc n Buletinul C.AR, nr. 4 anul VII, pag: III116. Nodul Prusik nlocuieste un lacat" de catarare pe frnghie folosit mai nainte. Dintr-o
bucla de cordelina, nnodata la capete, nfasurata prin ea nsasi n jurul unei corzi, odata sau de doua ori, se realizeaza o pedala, care prin greutatea corpului se strnge pe coarda si se blocheaza. Prin descarcarea greutatii poate fi manevrata n sus si n jos. Se foloseste pentru urcarea pe frnghie, asigurare si transportul greutatilor si a ranitilor (n.a.).

[76] Vezi revista Clubului alpin italian 1937 XV, vol. LVI, Nr. 9, pag. 5 (n.a.). [77] ntr-o seara, urcnd la refugiu Costila cu un prieten, avnd n fata si n spate alte grupe de alpinisti, am auzit pe cineva strignd ajutor. n clipa urmatoare, cobora din fata noastra inginerul Coliban, care, de asemeni, auzise acest strigat si-l localizase n Valea Seaca a Caraimanului. Acolo, n actiunea de salvare a unui accidentat, n noaptea aceea s-a folosit funicularul (n.a.). [78] Acest piton a fost gasit mai trziu de Octav Bratila, zis Bulinel (n.a.). [79] Dupa aceasta ascensiune, Toma a mai urcat traseul si cu alti prieteni. Edy Aerkeder a fost nsotit de Pincu Weintraub, care la rndul lui l-a dus si pe Emil Cristea. Asa s-a
facut popularizarea acestui traseu (n.a.).

[80] n revista Romnia a O.N.T., nr. 7 si 8 din 1938, se spune ca grupul universitar din Milano a sosit la Bucuresti, invitat de Clubul carpatin romn si A.D.M.I.R.". n realitate,
studentii, intentionnd sa vina, s-au adresat legatiei Italiei la Bucuresti ca aceasta sa le indice cine le poate da informatiile necesare. Legatia le-a indicat: C.A.R., C.C.R. si A.D.M.I.R. Studentii au purtat corespondente cu toate trei asociatiile (vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3 n.a.).

[81] Studentii au venit la noi ca sa se catare n Bucegi. Au fost dusi la Snagov, la Luna Bucurestilor, la rafinaria Brazi si la teatrul Carabus (n.a.). [82] n Nomenclatorul traseelor alpine al F.R.T.A. si n cartea Trasee alpine, de Walter Kargel, pag. 144 si 269, apare un traseu cu numele de Fisura Surducului Mare, 11
lungimi de coarda si gradul 6 B. Traseul Fisura Surducului Mare ncepe din traseul Fisura Artei, dupa ce s-a urcat pe aceasta 56 lungimi de coarda si continua catre dreapta 7 lungimi = 170 metri diferenta de nivel si are gradul 4. Fisura Artei a fost urcata n 1959 de Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch, Teodor Hurbean, Roland Welkens si Nae Jitaru. Fisura Surducu Mare a fost urcata n 1962, cap de coarda fiind Petre Cristina si secund Emil Cristea. Petre Cristina urcase cu un an nainte, la un concurs, Fisura Artei n cap de coarda, avnd secund pe Ladislau Caracsoni (n.a.).

[83] Realizarile mentionate mai sus snt opera ntregului club, a ntregului comitet, dar n special a celor citati. Este gresit ce fac azi unii prieteni", din afara clubului, atribuind unei
singure persoane toate meritele (n.a.).

[84] Cataratorul de azi (n.a.). [85] Un catarator (n.a.). [86] Pe peretele de nord al Eigerului (n.a.). [87] Nanga Parbat: 8125 m. Face parte din terminatia vestica a marelui lant himalayan. A atras atentia alpinistilor de timpuriu. Se pare ca primul a fost Adolf Schlagintweit, la
1856, apoi Albert Fred Mummery, la 1895; expeditia germano-americana (Willy Merkl, Fritz Bechtold, Felix Simon, Fritz Wiessner, Herbert Kunigk. Peter Aschenbrenner, Hugo Hamberger, Rand Herron si Elisabeth Knowlton n 1932); expeditia germana din 1934 (Willy Merkl, Willo Welzenbach, Peter Aschenbrenner, Fritz Bechtold, Alfred Drexel, Peter Mullritter, Erwin Schneider, Uli Wieland si dr. Willy Bernard. Dupa ce au instalat tabara 7 la 7 050 m, vremea a nceput sa se strice si au fost obligati sa coboare. Furtuna a fost att de groaznica, nct nu au reusit sa ajunga la lagarul 4, cu eforturi supraomenesti, dect Peter Aschenbrenner, Erwin Schneider si ctiva serpasi. Au murit Uli Wieland, Willy Merkl si Willo Welzenbach, plus ctiva serpasi. (vezi Himalaya de Marcian Bleahu, Gheorghe Epuran si Mircea Bogdan, Editura stiintifica, Bucuresti 1966) (n.a.).

[88] Peter n tinerete a practicat, ca sport, si boxul (n.a.). [89] Dupa o brosura din 1923, Das Totenkirchl avea, atunci 50 de trasee (n.a.). [90] Fiind debil fizic, parintii l-au trimis la munte sa se ntremeze (n.a.). [91] Der Bergsteiger von heute, de Fritz Schmitt Miinchen 1937, pag. 331 (n.a.). [92] Unul din cei mai buni cataratori al tuturor timpurilor, o clasa aparte (tr.a.) [93] n Alpi, deci si n Kaiser, este obiceiul ca fiecare alpinist sa vina pna la baza traseului cu un rucsac, avnd n el cele necesare. Acolo schimba bocancii cu espadrilele, si ia
cu el numai materialul strict necesar pentru cataratura, iar restul ramne jos. Dupa tura, revine de unde a plecat si si ia rucsacul. Asa am procedat si noi (n.a.).

[94] Exceptie face Matterhorn care-i la granita cu Italia (n.a.). [95] Paul Preuss (18861913), unul din cei mai mari reprezentanti ai escaladei libere din toate timpurile. n scurta lui viata a urcat l 200 de trasee, din care 150 de premiere. El
sustinea ca adevarata cataratura este aceea n care nu folosesti nici un mijloc tehnic. n opozitie cu el, Hans Dulfer, creatorul unor mijloace tehnice de cataratura, sustinea necesitatea folosirii acestora, aratnd avantajele, ntre ei era numai o lupta" de idei. A nvins ratiunea. La moartea lui Paul Preuss, Hans Dulfer a plns mult... (n.a.).

[96] Pentru salvari n munti, Clubul alpin austro-german avea atunci alocat, anual, un fond de 600000 marci. Acest fond se mpartea n fiecare an, ca stimulent, celor ce participasera la actiunile de salvare, n raport cu numarul de participari. Echipele de salvare se formau din ghizii care stateau la cabane, astfel ca interventia lor era prompta,

38 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

operativa. Prin regulamentul ghizilor, intra n atributia lor si participarea la actiunile de salvare. Statul nu cheltuia nimic. Totul era o actiune obsteasca (n.a.).

[97] Exceptional de greu (n.a.). [98] Personaj care aparea n revistele de umor ale timpului (n.a.). [99] Nu rdeti, ei snt foarte buni ! (n.a.). [100] Avem si noi nepriceputii nostri (n.a.). [101] Foarte greu (n.a.). [102] Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 4/1939, pagina 22 (n.a.). [103] Gigi Creanga, asa cum s-a vazut, din eroare a fost trecut ca participant la cursuri. El a fost cu noi si ne-am catarat mpreuna pna la nceperea cursurilor, apoi a plecat
(n.a.).

[104] Extras din articolul De la scoala de alpinism germana de Dan Popescu. Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 2127 (n.a.). [105] Aceste doua cluburi, pentru a avea o mai mare putere organizatorica si a realiza lucruri frumoase si deosebite, au fuzionat n 1874, fuziune care a durat pna dupa al
doilea razboi mondial, cnd s-au despartit. Initiativa nfiintarii acestui muzeu au avut-o germanii, de aceea resedinta lui a fost la Munchen. Muzeul prezenta, n general, evolutia alpinismului n lume si n particular n Austria si Germania. Asemenea ncercari de a nfiinta muzee alpine s-au facut de catre S.K.V., n 1895, la Sibiu, si de catre Societatea carpatina Sinaia", n aceeasi vreme, la Sinaia (n.a.).

[106] Adica n 1936 (n.a.). [107] Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 32 (n.a.). [108] Azi traseul ntrerupta (n.a.). [109] Paul Grohmann (18381908), unul din fondatorii Clubului alpin austriac si unul din cei mai prolifici alpinisti, explorator al Dolomitilor (n.a.). [110] Scarpa = pantof. Scarpone = bocanc (n.a.). [111] Am avut deseori ocazia sa vad pitoane vechi, care s-au rupt numai la solicitarea scaritii, deci la 6080 de kg. De asemeni, numeroase inele, din pitoanele mobile, care
se rupeau n mna (n.a.).

[112] La acest prim curs au participat permanent, din cadrul clubului, Victor Knapp si Titi Toboc. Din afara clubului, Francisc Severin si Ion Bedreag. Francisc Jelenici a stat
pna miercuri inclusiv Restul cursantilor au venit cnd au putut (n.a.).

[113] Am considerat necesar sa dau unele detalii despre aplicatiile practice de la aceste cursuri, ct si date istorice privind evolutia materialelor tehnice folosite n cataratura,
deoarece manualele tehnice apar rar, iar ceea ce se preda n scolile de alpinism ale F.R.T.A. snt cunoscute numai de cataratorii de performanta. Ct priveste datele istorice" despre evolutia materialelor tehnice, ele aproape ca lipsesc din manualele de alpinism (n.a.).

[114] Doctorul Francisc Severin a scris despre aceasta scoala un articol care a aparut n Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3/1938, si n Enciclopedia turistica, vol. VI, cu impresii din care dau un rezumat: O cina comuna ne uneste n aceasta seara pentru ultima data, caci cursul de alpinism s-a ispravit, iar pe noi ne cheama datoriile la ocupatiile noastre obisnuite. Un vis a trecut, realitatea vietii se anunta. Dar noua tuturora, care am avut fericirea sa fim uniti ntr-o camaraderie rara prin aceeasi dragoste de munte, saptamna aceasta plina de soare si farmec ne va ramne scumpa pentru tot restul vietii noastre...
Realizarea acestui prim curs de alpinism n tara noastra reprezinta un eveniment istoric n evolutia sportului alpin din Romnia" (n.a.).

[115] Aceste cursuri s-au bucurat si de concursul inginerului Radu iteica si al lui Constantin Toboc. Ceilalti, cu exceptia lui Costica Contes, care fusese cu mine n Italia, nu
cunosteau tehnica alpina moderna. Daca ar fi cunoscut-o, poate ca ar fi facut scoala de alpinism nainte si nu ar mai fi fost nevoie sa plecam n Italia si Austria (n.a.).

[116] Comitetul Clubului alpin a facut apel la tribunal si a obtinut ridicarea sechestrului. Vezi Buletinul alpin si Buletinul C.A.R. pe 1937 - 1939 (n.a.). [117] n Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2/1938, pagina 4, n articolul Ascensiuni grele n muntii Fagarasului, doctorul Alexandru Rudeanu la punctul f" calauze, scrie: Pentru
versantul nordic trebuie sa vorbim n primul rnd de Lehmann de la Oficiul de turism Brasov. Trebuie sa spunem numaidect ca nu este vorba de o calauza obisnuita, ci de un camarad de munte. Cunoaste regiunea foarte bine, stie nomenclatura exacta a locurilor si este un gentleman perfect" (n.a.).

[118] Mai trziu am urcat acest horn n sprait. n acest mod, ascensiunea e mai placuta, usoara si spectaculoasa (n.a.). [119] Astazi toata lumea prefera hornul, e mai sigur" si mai pitonat" (n.a.). [120] S.K.V. sectia Brasov, a construit o cabana n Poiana Vladusca a carei inaugurare s-a facut la 17 septembrie [121] Vezi Blattern fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunde, Brasov, 1844 (Foaia pentru suflet, inima si geografia patriei) si Anuarul S.K.V., anul IV/1884, pag. 2528 (n.a.). [122] Descrierea a depus-o la muzeul arii Brsei, iar o copie se afla n posesia lui Erwin Csallner (n.a.). [123] Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3/1939 (n.a.). [124] Acel bru a fost marcat de brasoveni cu zece ani si mai bine, n urma (n.a.). [125] Drumul Deubel a fost marcat n 1887 cu vopsea rosie, cruce (n.a.). [126] n cartea Piatra Craiuiui de I. Ionescu Dunareanu, editia 1943, la pagina 129, vorbindu-se de cercetarile facute n acest masiv, se mentioneaza: ... ct si cercetarilor neobosite ale membrilor C.A.R. cantonati n saua Tamaselului, ntre l15 august 1939 n cadrul unei scoale de alpinism pusa sub conducerea d-lor N. Baticu si Dan Popescu". Aceeasi carte si acelasi autor, 15 ani mai trziu, nu mai repeta aceasta nota. Descrie traseul Peretele Central la pagina 228 231, peretele din Padina Lancii la pagina 232234, dar Muchia Padina Lancii ramne cu semn de ntrebare. Walter Kargel n Trasee alpine n Carpati, la pagina 95, atribuie aceasta denumire traseului 2 urcat de mine, iar n Piatra Craiului, desi este descris, nu i se da nici un nume (vezi pct. 2, pagina 233234) (n.a.). [127] Vreau sa mentionez ca ntregul material tehnic pus la dispozitia scolii si a elevilor, la toate cursurile si la toate seriile, a fost al subsemnatului, cu exceptia corturilor, care, n
parte, au fost ale doctorului Barbu Nestorescu. A fost eronata informatia din Buletinul C.A.R., anul VII nr, 2 ca... si-a luat angajamentul (C.A.R.) de a pune la dispozitia amatorilor, materialul tehnic necesar". Clubul nu a avut n inventarul lui nici un fel de material tehnic (n.a.).

[128] n afara de aceste doua scoli nu s-au mai facut altele n cadrul C.A.R. Totusi, n revista Romnia, anul 1946, nr. 2, 3 si 4, s-au publicat cteva note n care se arata ca va fi
organizata o scoala n Piatra Craiului ntre 10 si 20 august sub conducerea lui Emil Cristea. Informatia a fost nentemeiata ca si cea privind constructia unor cabane n Poiana Costilei si Muchea Lunga. Emil Cristea se afla cu mine la 4 august n Pintenul Vaii Albe, la 11 august am ncercat amndoi sa mergem n Fisura Albastra, iar la 18 august am fost mpreuna n Cheile Bicazului unde am stat cteva zile si el s-a mbolnavit (n.a.).

[129] Pe Toma Boerescu eu l-am considerat si-l consider prieten. A fost un mare iubitor al muntelui. Dragostea lui pentru munte l-a determinat sa mbratiseze profesiunea de cabanier. A fost cabanier n Postavar, la Babele, si la Blea n Fagaras. Dorinta lui era sa stea ct mai mult pe munte. A fost un bun schior. Schiul i-a dat multe satisfactii personale si i-a creat o faima. Mergnd pe munte si practicnd cataratura, a avut succese, dar multe ncercari nu i-au reusit. La Blea, Toma a facut si scoala cu amatorii de alpinism, nfiintarea asociatiei ,,Amicii muntilor" si organizarea Salvamontului din Sibiu snt opera lui Toma. Atitudinea lui n tentativa urcarii Fisurilor Centrale nu mi-o pot explica nici astazi, daca ma gndesc la pasiunea pentru munte a acestui om... (n.a.). [130] Este de recomandat alpinistilor sa aiba asupra lor n timpul ascensiunilor cteva bucle de repsnur, care n afara operatiunilor aratate mai sus, pot servi si altor nevoi ivite n
timpul cataraturii (n.a.).

[131] Copia scrisorii se afla la mine (n.a.). [132] Am dat aceste doua descrieri deoarece n cartea Trasee alpine n Carpati, de Walter Kargel, Editura Sport-Turism, 1976, premiera a fost atribuita echipei sincan (n.a.). [133] Descrierea traseului ncepe de pe platforma de la intrarea n Fisura Rosie, iar numerele din paranteze corespund acelora de pe fotografia de pe care s-a facut (n.a.). [134] Pitoanele si carabiniera au fost lasate de Toma Boerescu n ncercarea din 27 august si de care sincan nu a stiut (n.a.). [135] Vezi Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 1/1939, pag. 7 (n.a.). [136] Dan Radulescu (18841969), profesor universitar, pionier al alpinismului care nca la 1906 a urcat valea Horoabei (vezi Nota istorica asupra Horoabei, de Mihai Haret, n
Anuarul S.T.R.). Niculae Bogdan arata ca Dan Radulescu a fost printre primii care au urcat Valea Malinului din Bucegi. Prin 19251926, mpreuna cu mos Niculae Butmaloi, au marcat Brul Mare al Costilei. Numit profesor la Cluj n 1919, mpreuna cu Emil Racovita, Leon Daniello, Alexandru Borza, Doctor Remus, Valeriu Puscariu si altii, a contribuit, n noiembrie 1921, la nfiintarea Societatii Fratia munteana. Membru n S.K.V., Hanul drumetilor, Turing-Clubul Romniei, l gasim n 1927 presedinte al sectiei T.C.R. Muntii Apuseni" (n.a.).

39 von 40

29.01.2011 01:12

NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-...

[137] Vezi Buletinul C.AR., anul VI, nr. 2/1938, pag. 4 (n.a.). [138] Numesc Creasta Vaii Albe coama ce coboara din Brul Mare al Costilei pna jos n Vlcelul Policandrului. Portiunii inferioare, i se mai poate spune Creasta Policandrului
(n.a.).

[139] Scriind aceste rnduri, am n fata niste file ngalbenite de vreme. Este articolul scris atunci, dar care nu a vazut lumina tiparului. Citez: Se aud loviturile de ciocan n teava...
Dupa sunet mi dau seama ca prinde n fisura. Emotia creste. Va trece peste obstacolul care altora le-a nchis calea ? Scurteaza neagra, slabeste alba, se aude n tacerea..." (n.a.).

[140] Vezi Sportul popular, nr. 2738 din 10 decembrie 1955 si Calatorie prin vreme, de Valentin Borda, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979, pag. 240 (n.a.).

Document Info
Accesari: 795 Apreciat:

A fost util?
Daca documentul a fost util si crezi ca merita sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

Comenteaza documentul:
Nu esti inregistrat Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta Creaza cont nou

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2011 )

40 von 40

29.01.2011 01:12