Sunteți pe pagina 1din 2

ETAPE IN FORMAREA SI DEZVOLTAREA STIINTEI ECONOMICE Evolutia stiintei economice, ordonarea sistemelor de gandire si conturarea directiilor ei de dezvoltare pot

fi intelese pe baza filiatiei de idei si a situatiei clasice. Filiatia de idei reprezinta procesul prin care sunt puse in evidenta eforturile oamenilor pentru intelegerea fenomenelor economice; creeaza, reconsidera si perfectioneaza structurile analitice intr-un proces neintrerupt de investigare a realitatii. Situatia clasica apare in anumite momente ale analizei economice si se caracterizeaza printr-o consolidare, ordonare si sinteza a progreselor de pana atunci inregistrate de stiinta economica. Tinand seama de filiatia de idei si de situatii clasice, se pot distinge mai multe faze importante in evolutia cunoasterii stiintifice a activitatii economice: Faza prestiintifica incepe cu antichitatea si se incheie in secolul al 18-lea.Gandirea economica antica a fost ilustrata de Xenofon, Platon, Aristotel. Acesta din urma da in antichitate cea mai mare stralucire stiintei economice pe care o defineste drept stiinta a bogatiei. El face distinctie intre economia domestica si hrematistica,care se intemeiaza pe schimb si urmareste acumularea bogatiei sub forma de bani. Totodata formuleaza ideea dupa care legea schimbului este egalitatea: schimbul este imposibil fara egalitate si egalitatea nu este posibila fara masurare. Gandirea economica antica a aparut si a ramas in buna masura neautonoma.Asa si cat a fost, ea a reprezentat un varf al cugetarii economice ce nu a fost depasit aproape doua mii de ani. In epoca moderna, prima interpretare a activitatii economice este reprezentata de teoria economica mercantilista, care reflecta politica economica de asezare a comertului in centrul economiei, identifica bogatia cumetalele pretioase, iar balanta comerciala activa reprezinta mijlocul prin care se asigura un aflux crescand de bogatie spre tarile in cauza. A doua faza (1750 - 1870) este cea in care se constituie stiinta economica. Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea centrului analizei avutiei din sfera circulatiei in sfera productiei, la inceput in agricultura, de catre fiziocrati, si apoi in industrie, de catre reprezentatii scolii clasice. Fiziocratii, in special prin Fr. Quesnay, au contribuit cu cateva idei de mare insemnatate la afirmarea stiintei economice: existenta unei ordini naturale si a interdependentelor dintre activitatile economice; suprematia agriculturii ca singura ramura producatoare de venit net; concretizarea bogatiei si in produse agricole, nu numai in metale pretioase. Scoala clasica, reprezentata prin A.Smith (1723 - 1790) D.Ricardo (1772 - 1823), T.R.Malthus (1766 - 1834), J.S.Mill (1806 - 1873), J.B.Say (1767 - 1832), acontribuit decisiv la formarea economiei politice ca stiinta si la fundamentarea liberalismului economic. Scoala clasica are o viziune statica asupra preturilor. A.Smith a adoptat teoria obiectiva a valorii dupa care bunurile au valoarea muncii consumata pentru producerea lor. Totodata promoveaza o viziunea dinamica asupra activitatii economice fundamentata pe principiul populatiei enuntat de Malthus, principiul acumularii care sporeste capitalul si legea randamentelor descrescande a terenurilor agricole. A.Smith este considerat fondator al doctrinei liberalismului economic,conform careia intr-un cadru institutional caracterizat printr-o interventie a statului redusa la maximum, mecanismul impersonal al pietei, mana invizibila, permite cea mai buna armonizare a intereselor individuale. El considera ca exista o ordine naturala in virtutea careia daca indivizii sunt lasati sa actioneze liber, urmarindu-si propriile interese, se asigura prosperitatea generala, superioara, tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obtinuta cu ajutorul legilor umane.

In cea de a treia faza a evolutiei sale (1870 - 1930), stiinta economica este asezata pe fundamente noi prin contributia neoclasicilor sau marginalistilorgrupati in Scoala de la Viena, Scoala de la Lausanne si Scoala de la Cambridge care reconsidera unele teze clasice si incearca transformarea economiei politice intr-o stiinta pozitiva, o stiinta a rationalitatii bazata pe utilizarea aparatului matematic. Scoala de la Viena a elaborat, prin Carl Menger, F.Wieser si E.Bohm - Bawerk, teoria subiectiva, marginala, a valorii bazata pe utilitate si a dezvoltat ideea lui J.B.Say dupa care veniturile formate in societate (salariul, profitul, dobanda si renta) reprezinta pretul factorilor de productie folositi. Scoala de la Lausanne, prin L.Walras si V.Pareto, a formulat teoria echilibrului general si a definit interdependenta pietelor aratand ca legatura acestora este asigurata, pe de o parte, prin actiunea intreprinzatorului care cumpara factori de productie si vinde bunuri economice, iar pe de alta parte, prin faptul ca incasarile totale provenind din vanzarea de factori de productie trebuie sa egaleze incasarile totale obtinute din vanzarea bunurilor de consum. Scoala de la Cambridge s-a format in jurul lui Alfred Marshall si a elaborat teoria echilibrului partial, aplicabil in cea mai mare masura firmelor industriale de dimensiuni medii. Gandirea economica neoclasica foloseste calculul marginal si pune accentul pe microeconomie, pe comportamentul agentilor economici individuali si duce mai departe analiza proceselor economice in termenii echilibrului economic. Cea de a patra faza de evolutie a stiintei economice se incadreaza intre 1930 si anii 70. Este o faza de aprofundare si extindere in care nu sunt respinse marile contributii anterioare. Una din directiile importante de evolutie a stiintei economice contemporane este trecerea de la analiza microeconomica la cea macroeconomica. Analiza macroeconomica a primit un impuls esential din partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face in termenii cantitatilor globale (venit, consum, economisire, investitii, cerere globala, oferta globala) si foloseste un model matematic de echilibru. Intrucat echilibrul macroeconomic nu se realizeaza spontan si exista posibilitatea aparitiei dezechilibrelor si subocuparii, singurul mijloc pentru evitarea consecintelor acestora este o extindere a functiilor traditionale ale statului. In felul acesta, Keynes a inlocuit legea pietelor formulata de J.B.Say cu teoria cererii efective asupra careia statul actioneaza direct prin politica bugetara. In perioada postbelica, keynesismul se adapteaza la noile conditii economice. O astfel de evolutie este reprezentata de teoria despre economia mixta. Aceasta implica atat impletirea analizei microeconomice neoclasice a factorilor de productie cu analiza macroeconomica bazata pe modelul keynesian, cat si imbinarea mecanismului pietei cu masuri de interventie statala. A cincea faza a inceput la sfarsitul anilor 70 cand stiinta economica se afla in fata unei noi situatii clasice. Spre deosebire de keynesism care pune accentul pe cerere, noii economisti, respectiv economistii ofertei, muta centrul de greutate al analizei economice pe stimularea ofertei si cer reducerea drastica a statului. Ei explica dificultatile din economie nu prin imperfectiunile mecanismului pietei si prin liberalismul economic, ci prin insuficienta pietei si a libertatii acesteia prin interventia excesiva a statului, prin manipularea permanenta a masei monetare si a bugetului.