P. 1
Iulia Hasdeu - Poezii (1869-1888)

Iulia Hasdeu - Poezii (1869-1888)

|Views: 309|Likes:
Published by broscoiu

More info:

Published by: broscoiu on Oct 17, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/14/2015

pdf

text

original

IULIA HAŞDEU

IULIA HASDEU, scriitoare şi poetă de limbă franceză, s-a
născut la Bucureşti la 2 noiembrie 1869 şi a decedat la Bucureşti la 23 septembrie 1888. Este fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu. A fost un copil supradotat, la opt ani neîmpliniţi, Iulia trecând examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani a absolvit, la Colegiul Naţional „Sfântul Sava‖, cele patru clase gimnaziale, în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti (clasele de pian şi canto), pe care le-a terminat cu Premiul I în 1881, Iulia a plecat la studii la Paris. După primele examene pe care le trece cu succes a devenit bursieră a Statului Român, în iulie 1886, şi-a luat bacalaureatul în litere, la Sorbona (retorică si filozofie), după care urmează cursurile „Ecole des Hautes Etudes‖ din Paris, în paralel a luat lecţii de pictură cu Diogene-Ulysse Napoleon Maillard şi de canto cu tenorul Lawers. Pentru teza de doctorat a reţinut ca subiect „Filosofia populară a Românilor: logica, psihologia, metafizica, etica‖. Marile eforturi depuse la o vârstă fragedă au fragilizat-o din ce în ce. Minată de o boală incurabilă la vremea aceea, s-a

întors în ţară, unde s-a stins la vârsta de 19 ani. Scrierile Iuliei Hasdeu au fost publicate după ce a murit. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d'Avril, scris în 1887, apare doi mai mai târziu în volumul „Oeuvres posthumes, Fantesies et Reves‖ (ed. Hachette Paris - Socec Bucureşti, 1889). Este urmat de Chevalerie, Confidences et Canevas (ed. Hachette Paris - Socec Bucureşti, 1890) şi Theâtre, Legendes et Contes (ed. Hachette Paris - Socec Bucureşti, 1990). Opera acestei tinere femeifenomen este un amestec rar şi deosebit de profunzime şi maturitate cu candoare şi prospeţime. Iată numai câteva versuri, extrase din poemul intitulat „Roumanie‖ (Bourgeons d'Avril) care pun în valoare aceste calităţi şi în plus enorma ei iubire pentru ţară: „A ces pieds, tu verras en bas, sur cette terre Au couchant, entre un fleuve immense, un fleuve roi, Et des monts dont les bois sont remplis de mystere, Un coin fleuri, dore, lumineux; si tu dis En voyant ce coin-lă: „Mais c'est le Paradis! C'est le pays de Dieu, c'est la terre benie!” - Muse, tu diras vrai: Car c'est la Roumanie.” (3 oct. 1885) „La aceste picioare, veţi vedea mai jos, pe acest pământ În vest, între un râu mare, un rege râu Şi IES munţi ale căror păduri sunt pline de mister, Un loc de flori, de aur, strălucitoare, şi dacă spui Văzând că colţ, „Dar aceasta este paradis Este ţara lui Dumnezeu este pământul binecuvântat!” - Muse, spui adevărat: Pentru ca e România.” (3 octombrie 1885) Poetul Sully Prudhomme scrie despre ea: „Domnişoara Hasdeu a făcut în ţara noastră -Franţa - cea mai mare cinste Ţării ei -România!‖ La iniţiativa ambasadei române, pe faţada casei situată în 27, rue Saint-Sulpice, Paris IV, a fost fixată o placă care aminteşte că acolo a locuit Iulia Hasdeu, poetă româncă de expresie franceză. Placa a fost dezvelită la 20 decembrie 1993.

Înşir-te mărgărite
Balada exilatei

Înşir-te mărgăritărele Aşa cum se-nşiră zilele O pasăre, din rămurele, Îşi povesteşte iubirile. Ne spune: « Să trăieşti i-atâţ de bine! Sunt liberă! Văzduhu-i atât de pur!» În zbor de te-aş putea urma pe tine Pasăre mică, aş dispare-n azur. Cât de mult să mai văd din nou aş vrea Acea străbună Dunăre albastră, Şi munţii înalţi acoperiţi cu nea, Ce s-au aurit sub raza cerească!

Înşir-te mărgăritărele Aşa cum se-nşiră zilele O pasăre, din rămurele, Îşi povesteşte iubirile. Mi-aş dori ca printre trestii alergîng Prin lăstăriş şi prin iarba înaltă Să mai revăd pârâul drag lunecând În pădurea atât de-nmiresmată. Acolo fetişcanele din sat Mergeau după apă în zori de zi; Iar mierla de prin frunzişul bogat Le salută prinzând a ciripi. Înşir-te mărgăritărele Aşa cum se-nşiră zilele O pasăre, din rămurele, Îşi povesteşte iubirile. Iar apoi – dar cât ar fi de frumosAş vrea s-o văd, într’un vis depărtat, Pe mama lucrând şi cântând voios Lângă roata de tors, ca altădat’! Pentru mine păstraţi sacre secrete Plăcute-amintiri de lacrimi udate Ca petale albe de margarete, Ca mărgăritare, picături mate. Înşir-te mărgăritărele Aşa cum se-nşiră zilele O pasăre, din rămurele, Îşi povesteşte iubirile. (Traducere de Ciprian Doicescu).

Nu mă-mpiedica de-a plânge…
Nu mă-mpiedica de-a plânge Dacă am darul lacrimei Durerea în plâns o poţi înfrânge Şi speri ceva în boaba ei. Nu ştii că-n plâns de-atâtea ori Poţi să-ntrevezi o rază nouă Şi că-i la fel cum pentru flori E-o reîmprospătată rouă? Nu ştii că plînsu-i izbăvire La orice inimă înfrântă? E ultima înveselire Ce-adesea durerea o cântă. Când plângi speranţa nu te-nfrînge Şi vezi ceva în raza ei O, lasă-mă, amice–a plânge Dacă am darul lacrimei.

Ne me défends pas de pleurer ...
Ne me défends pas de pleurer Şi j’ai le don des larmes Pleurer, déjà c’est espérer C’est avoir moins de larmes! Ne sais-tu donc pas que les pleurs Şont à l’âme brisée Ce qu’est à de mourantes fleurs Une fraâche rosée? C’est un dernier soulagement Du cœur qui désespère C’est son épanouissement Quand la douleur le serre Pleurer, déjà c’est espérer C’est avoir moins de larmes! Ami, laisse moi donc pleurer Şi j’ai le don des larmes!

O, Doamne!
O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor! N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară, Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară! Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plâng, Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut … Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng, Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.

Patria
Mereu îi găseşte cusururi Când vorbeşte de a lui ţară; Cu toate-aceste neajunsuri Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare; Chiar sincer o compătimeşte. Totuşi, îi sare în apărare, Pentru că pe ea o iubeşte. Mai ales când timp îndelungat Departe de patrie şi casă Iubirea adâncă s-a aflat În inima necredincioasă. Iar când fiii nerecunoscători Îi cer iubire şi mângâiere, Le deschide braţele tuturor Şi la piept îi strânge cu putere. De-aceea, cu orice cusururi Ce patriei sale i le află, Cu orice greşeli, ea de-a pururi Îi rămâne scumpă şi dragă. (Traducere de Traian Demetrescu)

Primăvara şi toamna
Acelaşi farmec verde Şi ochiul nostru viu O primăvară verde Şi-o toamnă-n arămiu. Că dacă primăvara, cu voci de păsărele Ne-nveseleşte-n cântec de păseri neînvinse, Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele, Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă Ce nu cunoaşte haos; Pe când toamnă în salba Îmbie la repaus. Inspiră fiecare o altă nostalgie Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi: Cele de primăvară – ne-îmbată: o orgie; De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi. Dorinţa de ieşire Adâncul cercetându-l; Dar toamna, c-o privire, Ne reculege gândul. În fiecare lucru un farmec poate fi! Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit: În primăvară simte nevoia de-a iubi, Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit! (3 octombrie 1887)

Singurătate
Hai, suflete în zbor departe, Spre cer, pe-a viselor potece, Pe unde gând profan nu trece Şi n-ai de nici o grijă parte: Hai, suflete, cât mai departe, Pămîntu-n noapte să se-nece! Să ne-avântăm în infinit… Sondând superba înălţime Să rătăcim în zări sublime, În cer de-azur, locaş râvnit; Dorind al tainei infinit, Uita-vom sumbra adâncime. O, suflet, duh ales şi pur, Săltând din pământeasca tină, Să-ţi rupi câtuşi de vizuină; Deci, lasă-ţi corpul, beci obscur, Şi vino în eternul pur, Să facem baie în lumină.

O, vino să ne bucurăm De-a fericirii plinătate! În drum de-o fi vreo greutate, Găsi-vom, totuşi, ce sperăm; Căci vom putea ca să gustăm A liniştei singurătate. Şi vom dezveli deodată Eterne taine, mult profunde, Ce infinitul le ascunde Acestei lumi, ce-n van le cată; Şi vom zâmbi, că de-o erată, De-a lumii cunoştinţe scunde! Al nostru ochi descoperi-vă Reală faţă-a tot ce este Şi printr-o vrajă, ca-n poveste, Tot universul lămuri-şi-vă Secretul, care-atunci vorbi-vă Din fir a păr – măreaţă veste; Iar adevăr, frumos şi bine, Făr-a răni cu-a lor prezenţă, Ne-or apărea chiar în esenţă, Cu străluciri de tot senine; O, suflet, fericiri divine Ne-or copleşi prin excelenţă! O, sfânt deliciu, voluptate! Să contemplăm esenţa pură Şi-a tale taine, o, Natură, Şi frumuseţi abia visate! E o supremă voluptate, Al cărei dor e o tortură. Ah, ce tortură negrăită! Tu, suflete nemuritor, Ai vrea să te înalţi în zbor Spre bolta cea nemărginită; Dar nu poţi – caznă negrăită! Să scapi de corpul târâtor.

Zadarnic dorul te-nfioară, Vrând taine mari să descifrezi; Să zbori şi dulce să visezi, Ca un avar l-a sa comoară, Căci corpul greu te împresoară Cu lanţul gliei, să cedezi. Dar să răbdăm. E-o zi anume, Când sufletul se liberează, Sfărmîndu-şi lanţul, şi pe-o rază, Senin se-nalţă, ca din spume, Spre-al său locaş din altă lume Şi în lumină se-mbăiază. O, suflete, speranţa-i mare… Fixat e ceasul când ai să treci Urcând pe sfintele poteci; Frumoasă zi – frumos dispare. O, suflete, spranţa-i mare: Totul trece… Dumnezeu e-n veci! (Paris, 16 aprilie 1888)

Stelele
Sunt stele pe boltă înaltă Ce semănă cu diamante Care în noaptea învoalată Se oglindesc fascinate Stele ca acestea şi pe pământ Noapte şi zi mereu strălucesc Încărcate de mister ziua sunt Iar noaptea – de iubiri povestesc. Şi stelele fermecătoare Luminează în seninul pur Cu îndrăzneală în culoare Ca şi-n imensul cer de-azur…

Étoiles
Îl est au ciel des étoiles Qui, comme des diamants Lorsque la nuit est sans voiles Se mirent aux flots dormants Îl en est aussi sur terre Et qui brillent nuit et jour Le jour, pleines de mystère Et la nuit, pleines d’amour!

Et ces étoiles pensives Éclairent un ciel bien pur Aux couleurs tout aussi vives Que le vâşte ciel d’azur!

Unei file
Sărmana filă-n care aştern A gândului comoară Nu ştii câte dureri se cern Când vin spre tine iară. Ca lumea, rece mă priveşti Mă vezi surâzătoare Dar rana cum s-o potoleşti Când inimă te doare? Sunt rele care nu se scriu Şi nu se spun în şoapte, În ele chinu-i tot mai viu Şi sufletul e-o noapte. Poţi să mă plângi hârtie deci Că muta mărturie; Ce grea amărăciune Să râzi, când plânsu-nvie! (Februarie 1886)

Magdalena
Când jalea vântului tomnatic Prin desfrunziţii arbori trece, Tu te gândeşti la baluri, doamnă, Eu mă gândesc la soba rece... Când primii fluturi de zăpadă Plutesc în zarea albicioasă, Tu te gândeşti la rochii scumpe,— Eu mă gândesc că-s zdrenţuroasă... Şi când în nopţile de iarnă Cânţi la clavirul tău, visând, Tu te gândeşti că eşti iubită, — Eu mă gândesc c-o să mă vând... (Traducere de Traian Demetrescu)

Cântec dac
Păduri străvechi sub lovituri, Despotice bice de vânt, Semeţele Daciei păduri Trufaşe stau iarna sfidând. Aspiră luminile-soare Un vultur planând peste munţi, Cu vârfuri pustii, fără boare De teamă de om, triste frunţi. Fără de seamăn e râul, Albastrul pământului meu, Din el naşte crângul şi grâul, În câmpul fecund, rodul greu. Din drumu-i nimic nu-l abate, Barierele-n cale se sparg, Şi valuri cu creste-nspumate Se-avânta mai slobode-n larg. Ca vulturii, codrul bogat, Ca râul, ca piscul de munte, Sub vânt lasă-ţi lanul plecat, Dar Dacie, ridic-a ta frunte!

Dispreţul
Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit! Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit; Faţa lui trandafirie e curată născocire Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire, Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit M-au făcut să-mi piară poftă şi dorinţa de iubit. Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită, Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios, Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos. Într-a lor timiditate, dacă ştiu că să roşească, Mutra lor este stângace şi încep să se prostească; Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău, Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu. Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată. Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult, Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult. Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,

Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată, Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc, Care le resping acum şi de care îmi bat joc. Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna De-a Amorului putere o să râd întotdeauna. Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc, Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc! Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare, Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare! Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi? Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă, Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr’ de milă! Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc, Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc. Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat, Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat. De defectele femeii daţi-mi voie a fugi, Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!

A fi iubită
But, oh! the choice what heart can doubt, Of tents with love, or thrones without? (Thomas Moore) Murişi, o, Beatrice, în floarea vârstei sfinte... Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit; Prin versurile sale ne stă mereu în minte Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit. Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa. De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez, Şi - crin în mânăstire - sfîrşitu-ţi-ai viaţa... Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez. Tu-l plângi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea. El te-a iubit... Iubirea învinge chiar şi moartea; De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfânta fericire! Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti! Să mori iubind!... Ah, moarte de har şi norocire. Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!...

Cântecul de leagăn
Nani, nani, dormi, odoraşul scump, al mamei odor, În culcuşul tău, de vise cereşti legănat uşor! Îngerul duios peste fruntea ta s-apleacă zâmbind, Ş-aripa-i de-argint pe-ai tăi ochişori îi flutură blând. Nani, nani, dormi, dormi netulburat căci mama va sta, De-a dragul privind rumenele fragi pe guriţa ta. Iat-o s-a deschis, iat-o iar s-a strâns plăpându-l boboc Un trandafiraş vesel zâmbitor l-al soarelui foc! Spicele de grâu parcă moţăiesc din cap lenevos; Colo-n stejăriş fâlfăie-n văzduh fragedul miros,

Noaptea-ncetinel învăleşte tot de jur-împrejur, Galeş adiind suflu-i răcoros c-un tainic susur. Paserea pe somn ş-asterne-nchizând ochiul cel zglobiu, Iar cernitul corb s-ascunde pitiş în zidul pustiu. Din ascunzători ies la lilieci, zburând în târcol, Şi din când în când al bufniţei glas cobeşte a gol Dormi, puiuţul meu, de lună din cer privit drăgălaş; Sufletu-ţi în trup e ca un altar în sfântul lăcaş! Somnul tău aş vrea să fie ş-al meu: somn nevinovat! Tu dormi făr’ să ştii al lumii amar ş-al vieţei păcat!

Nani, nani, dormi, odoraşul scump, al mamei odor, În culcuşul tău, de vise cereşti legănat uşor!... (Traducere de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Revista nouă, an. IV, nr. 11 — 12, 15 februarie — 15 martie 1892)

De ce?
Cu mult mai cufundat în gânduri Pe-acelasi drum el s-a pierdut N-a mai surâs ca-n alte rânduri… Ah, pentru ce a mai trecut? E poate mâniat pe mine: Inima-i rece s-a făcut? N-am turburat visări senine… Ah, pentru ce a mai trecut? Şi la fereastra mea, privirea Azi întristata şi-a pierdut Poate nu s-a răcit iubirea… Ca de ce oare-a mai trecut?

Pourquoi?
Tiens! îl a passé tout à l’heure L’œil farouche, le front baissé Îl n’a point souri, et je pleure... Ah! pourquoi donc a-t-il passé? Îl m’en veut, îl est en colère: Son cœur pour moi s’est-il glacé? Je n’ai rien fait pour lui déplaire Ah! pourquoi donc a-t-il passé? Îl a regardé mă fenêtre Îl n’avait pas l’air trop pressé Hélas! îl m’aime encor peut-être... Mais pourquoi donc est-il passé?

Femeia
Ah! crudele genus, nec fidum femina nomen! (Tibul) O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă! Din foc divin şi amestec din tina cea imundă; Protee fără nume, ce logică dezminţi Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi! Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zâmbire, Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire? În clară ta privire, de visuri încântată, Pot eu citi, femeie, de vei fi plâns vreodată? Ah, ce perverşi ai ochii, surâsul nu-i timid Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic, Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare, Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrânare! La tine totul este spoială sau mascat: Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr: Minciuna pentru tine e unic adevăr! Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie. Spre a trona mai bine, voind să ne uimească, Şi-ndeosebi să placă! E vanitatea-ţi dragă! Să placi... pentru aceasta ţi-ai da viaţă-ntreagă, Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere, Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere! Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă. Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă, În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată, În tine, curtezană, mereu neruşinată. Femei! - e viaţa voastră şi singura mândrie; Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

Himera
De este-n lume-adevărat Ca-ndragostiţii au aflat În germinal sau în brumar Avântul altfel nesperat E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc Cu umbrele ce amăgesc Natura chiar – augusta mamă E că-n visare se voiesc Şi de himeră nu au teamă. Ei râd de vise-amăgitoare Şi nu se tem că omul moare Ca-n timpul lui Homer mai speră… Sunt singuri fericiţi sub soare: Că fericirea – e-o himeră.

La chimère
S’il est vrai que les amoureux Şont partout et toujours heureux En germinal comme en brumaire C’est qu’il n’est pas d’effroi pour eux Car ils ont foi dans la chimère.

S’ils aiment les sentiers ombreux Et la paix des soirs vaporeux Et la nature, auguste mère S’ils şont rêveurs et langoureux C’est qu’ils adorent la Chimère. On se rât de leurs songe-creux Mais ici-bas les amoureux De nos jours, comme aux temps d’Homère Şont peut-être les seuls heureux: Car c’est le bonheur - la Chimère.

Înserare
Nox erat et coelo fulgebal luna sereno... (Horaţiu) E noapte... doarme totul, Zefirul însă-i domn; Căci vrând s-atingă roză, Învins-a-n drum pe somn. Glumind, el balansează Copacii-n visul lor; În jurul lumii-acuma Dansează-un negru nor, Aşa c-a ei lumină Nu va mai stingheri Pe doi iubiţi, ce-n pace Să fie, ar dori; Iar florile-alintate Mireasma şi-o răsfrâng. E-atîta vrajă dulce În adormitul crâng! Nu-i nici un singur zgomot... Şi filomela chiar Tăcut-a prin tufişuri, Visând în tainic har. E ora când flăcăul Aşteaptă-n doru-i sfânt La poarta mândrei sale: Viaţă... sau mormânt. (1885)

La ce bun?
Să vă spun doamnă, aş putea Cum că privirea dumneavoastră Ce-oricare, temător, şi-o vrea E decât boltă mai albastră La ce bun? aţi râde doar de vorba mea.

Şi aş putea, cu glas mai stins Să spun ca-ntreaga-vă făptură Nuri dulci şi farmec-n adins Să curgă lacrime făcură La ce bun? n-aţi crede, poate, ce v-am zis Apoi, cu-o tulbure simţire Şi cu ardoare V-aş spune că vă port iubire Ca, inima-mi, jignită, doare La ce bun? o ştiţi cu propria-vă fire.

À quoi bon?
Madame, je pourrais vous dâre Que vos beaux yeux Que chacun avec crainte admire Şont plus azurés que les cieux Mais à quoi bon? Vous ne feriez qu’en rire.

Je pourrais vous dâre bien bas Que tous vos charmes Que tous vos merveilleux appas Ont souvent fait couler des larmes; Mais à quoi bon? Vous ne le croiriez pas. Enfin, avec un trouble extrême Avec ardeur Je vous dirais que je vous aime Que vous avez blessé mon cœur Mais à quoi bon? Vous le savez vous même.

La ce cugetai?
Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai, Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai? Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai Al meu nume, câteodată, aşa dulce îl găseai? Eu ceream la cer - când vântul steagurile flutură Ca să binecuvânteze lupta şi izbânda mea; Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război sună, Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta. Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu, Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu, Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai; Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit, Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit. Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai? (Paris, iulie 1886)

Nu-ndraznesc
De m-ai asculta vreodată Aş voi ca să-ţi vorbesc Tu m-asculţi... cu toate-acestea N-am putere să-ndrăznesc Eşti prea bună, eşti prea dulce Însă fără voia mea Că şi-o pasăre pe cracă Tremur înaintea ta. Am a-ţi spune multe lucruri Nu pot însă... mă-nfior Căci pe buze-ţi văd un zâmbet Rece, batjocoritor Gura ta e ca o roză... Tu în râs mă vei lua... Nu-ndrăznesc să ridic ochii Nu-ndrăznesc-naintea ta. Mersul tău e de regină Chiu-ţi e impunător Pentru ce te-admir într-una Înţelegi tu prea uşor. De mi-ai fi tu suverană Şi eu rege de ţi-aş fi Pentru tine aş muri. Poate-s prost! e cu putinţă Însă ştiu că te iubesc Inima-mi e simţitoare Însă nu pot să vorbesc O! amoru-mi pentru tine Să ţi-l spun de-aş îndrăzni N-ai mai râde ... şi pe-un altul Niciodată n-ai iubi! (Traducere de Traian Demetrescu)

Je n’ose
Je veux te dâre une chose Şi tu pouvais m’écouter! Tu m’écoutes ... mais je n’ose Non, je n’ose te parler. Je te sais bonne et très douce: Mais je te crains malgré moi. L’oiseau tremble dans la mousse Et je tremble devant toi. J’ai bien des choses à dâre Mais je ne peux pas, j’ai peur... Je te vois déjà sourire Et ton sourire est moqueur. Ta bouche est comme une rose... Tu vas te railler de moi Je suis şi gauche et je n’ose Lever les yeux devant toi! Ton port est un port de reine Ton regard est imposant Alors, tu comprends sans peine Pourquoi je t’admire tânt Je te voudrais souveraine Et moi je serais ton roi Même étant sûr de ta haine J’aimerais mourir pour toi. Je suis bête, c’est possible Pourtant, je sais bien aimer Mon cœur n’est pas insensible Mais je ne puis m’exprimer Ah! şi je savais te dâre L’amour que je sens pour toi Non, tu ne voudrais plus rire Et tu n’aimerais que moi.

Singurătate
Spiritus astra petit... Hai, suflete în zbor departe, Spre cer, pe-a viselor potece, Pe unde gând profan nu trece Şi n-ai de nici o grijă parte: Hai, suflete, cât mai departe, Pămîntu-n noapte să se-nece! Să ne-avântăm în infinit... Sondând superba înălţime Să rătăcim în zări sublime, În cer de-azur, locaş râvnit; Dorind al tainei infinit, Uita-vom sumbra adâncime. O suflet, duh ales şi pur, Săltând din pământeasca tină, Să-ţi rupi câtuşi de vizuină; Deci, lasă-ţi corpul, beci obscur, Şi vino în eternul pur, Să facem baie în lumină. O, vino să ne bucurăm De-a fericirii plinătate! În drum de-o fi vreo greutate, Găsi-vom, totuşi, ce sperăm; Căci vom putea ca să gustăm A liniştei singurătate. Şi vom dezveli deodată Eterne taine, mult profunde, Ce infinitul le ascunde Acestei lumi, ce-n van le cată; Şi vom zâmbi, că de-o erată, De-a lumii cunoştinţe scunde!

Al nostru ochi descoperi-vă Reală faţă-a tot ce este Şi printr-o vrajă, ca-n poveste, Tot universul lămuri-şi-vă Secretul, care-atunci vorbi-vă Din fir a păr - măreaţă veste; Iar adevăr, frumos şi bine, Făr-a răni cu-a lor prezenţă, Ne-or apărea chiar în esenţă, Cu străluciri de tot senine; O, suflet, fericiri divine Ne-or copleşi prin excelenţă! O, sfânt deliciu, voluptate! Să contemplăm esenţa pură Şi-a tale taine, o, Natură, Şi frumuseţi abia visate! E o supremă voluptate, Al cărei dor e o tortură. Ah, ce tortură negrăită! Tu, suflete nemuritor, Ai vrea să te înalţi în zbor Spre bolta cea nemărginită; Dar nu poţi - caznă negrăită! Să scapi de corpul târâtor. Zadarnic dorul te-nfioară, Vrând taine mari să descifrezi; Să zbori şi dulce să visezi, Ca un avar l-a sa comoară, Căci corpul greu te împresoară Cu lanţul gliei, să cedezi. Dar să răbdăm. E-o zi anume, Când sufletul se liberează, Sfărmîndu-şi lanţul, şi pe-o rază, Senin se-nalţă, ca din spume, Spre-al său locaş din altă lume Şi în lumină se-mbăiază.

O, suflete, speranţa-i mare... Fixat e ceasul când ai să treci Urcând pe sfintele poteci; Frumoasă zi - frumos dispare. O, suflete, speranţa-i mare: Totul trece... Dumnezeu e-n veci! (Paris, 16 aprilie 1888)

Îngerul şi ghiocelul
Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare. Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericită surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine. - Este un trandafir, spuneau trandafirii. - Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini. - Nu, este o floare de portocal cu parfum divin,încercau să convingă portocalii. - Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea,strigă fălindu-se o lalea splendidă. Chiar şi violetă, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă. Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori uitaseră de el. Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă. Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită. - Biată floare, zise , floare cu adevărat modestă; pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti? - Mai nimic, răspunse ghiocelul. - Vrei parfumul trandafirului? - Nu. - Strălucirea lalelei? - Nu. - Albastrul brebenelului? - Nu. - Frunza parfumată a lămâiului? - Nu. - Atunci, ce doreşti? - Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-

mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine. Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.

Poezii care n-au fost publicate în România – traducere inedită

Une nuit
C’était la nuit. L’oiseau se taisait dans les branches Et la lune mettait de grandes nappes blanches Sur l’inculte pavé de notre vieille cour. Les murs gris découpaient leur silhouette sombre Sur le ciel qu’éclairait des étoiles sans nombre. Et cette nuit était plus belle qu’un beau jour. L’église au portail vert, à la façade brune, Sur son dôme arrondi que bleuissait la lune Elevait fièrement son croissant byzantin. Les saules se penchaient sur les tombes muettes; On entendait les cris des nocturnes chouettes, Lugubres, prédisant quelque triste destin. Le couvent, donc j’aimais la ruine croulante, Paraissait agrandi dans la nuit transparente; Et les beaux lévriers dormant couchés en rond, Sur le pavé, formaient comme des taches noires; Et le vent qui soufflait me contait des histoires Tandis qu’il soulevait mes cheveux sur mon front. Ce vent subtil et frais, en agitant les arbres, Jetait des pans ombrés sur les croix et les marbres Dans le vieux cimetière où je jouais jadis; Même dans les tombeaux, sous les graves yeuses, Îl consolait les morts et leurs âmes pieuses, Tânt îl était léger, ce vent du paradis! Dans la nuit, où flottait une odorante haleine, J’entendais une voix sous la voûte sereine: C’était un chalumeau fredonnant un vieil air, Une tendre chanson rustique et monotone

Que les fleurs parfumaient des senteurs de l’automne, Mélancolique ainsi qu’un morne soir d’hiver. Ah! qui me la rendra, cette nuit idéale, Cette lune brillant au ciel comme une opale, Ce vent calmant et doux de l’arrière-saison? Qu’elle était douce, mă paisible rêverie Sous le bleu firmament de mă chère patrie, Et dans le lointain gris cette molle chanson!

Într-o noapte
Era noapte. Păsărelele tăcute stăteau pe rămurele Şi luna întindea o mare şi albă faţă de masă Peste străzile pustii şi în curţile noastre vechi. Pereții cenuşii îşi etalau siluetele întunecate. Cerul era luminat de stele nenumărate. Şi această noapte era mai frumoasă decât o zi minunată.

Biserica cu poarta verde, avea faţada brună, Pe cupola sa sferică în lumina albastră a lunii. Cu încrustări mândre pe crenelul bizantin. Sălciile plângătoare peste mormintele tăcute; Se pot auzi ţipetele bufniţelor în noapte, Ţipete lugubre ce prezic un trist destin. Mănăstirea, cât am iubit ruinele fărâmiţate, Atât de falnice în noaptea transparentă; Şi frumosul ogar dormea iepureşte in cercuri Dalele de pe trotuar păreau pete întunecate; Şi vântul care adia, poveşti îmi spunea În timp ce parul, pe fruntea mea flutura. Acest vânt subtil si proaspăt, legăna copacii, Desenând umbre pe crucile de marmură În vechiul cimitir, unde o dată m-am jucat; Chiar între mormintele, de sub stejarii serioşi, El consolează morţii şi sufletele pioase Sufla atât se uşor, vântul din paradis! În noapte, plutea o respirație mirositoare, Am auzit o voce pe bolta senină: A fost un tril de colibri, o veche melodie , Un cântec cu ritm rustic şi monoton Pentru parfumul aromat al florilor de toamna Anunţând iarna cea sumbră în noapte cu melancolie. Ah! ce voi face în astă noapte perfectă, Luna străluceşte pe cer cu raze de opal, Ce vânt calmant şi blând de sfârşit de sezon? Ce dulce e paşnica mea visare Sub cerul albastru al patriei mele iubite, Şi în depărtarea mohorâtă acest cântec domol! (Traducere Laura Voinescu-Dupré)

L’Évantail
C’est un mignon jouet du siècle des marquises, Son brin d’ivoire est d’or et d’agate incrusté, Et sa feuille de gaze aux peintures exquises Sur un beau sein d’albâtre a souvent palpité. Boucher, peintre mignard de ces grâces légères, Sur l’azur diaphane a peint l’Amour vainqueur, Qui badine et folâtre autour de deux bergères Essayant, mais en vain, de leur percer le cœur. L’enfant a son carquois et şes flèches cruelles. Îl rit: îl sait que nul ne peut le désarmer. Îl offre şes cheveux aux caresses des belles, Enchanté de se voir redouter, mais aimer.

Les bergères ont leur toilette des dimanches: Les grands paniers bouffants gentiment retroussés,. L’étroit fichu jeté sur les épaules blanches Et les jupons de moire aux élégants plissés. Le corset serre encor leur taille svelte et fine, Et la rose sourit dans leurs cheveux poudrés. La houlette à pompons arme leur main mutine, Les souliers de satin chaussent leurs pieds cambrés. Ah! s’il pouvait parler, quels adorables contes Îl nous raconterait, l’éventail indiscret! Dans le boudoir rempli de marquis et de comtes Îl était des amours le confident secret. Que de fois dans un bal sa maîtresse étourdie S’oubliant — par mégarde ou peut-être à dessein — Se laissait captiver par quelque mélodie D’amour, et l’éventail s’agitait sur son sein. Qu’il était fier alors, ce bijou de poupée, Pareil au papillon brillant sur une fleur, Quand la belle, distraite et très préoccupée, Le portait à son front pour cacher sa rougeur! Derrière l’éventail elle pouvait sourire, Et son œil en coulisse essayait d’entrevoir A travers le léger tissu — mais sans rien dâre — Le galant qui tombait à genoux, plein d’espoir. Le bruit des violons troublait ce doux silence. Sur un air de Rameau que l’orchestre jouait, Marquises et marquis saluaient en cadence Et la main dans la main dansaient le menuet. L’éventail oublié restait sur la causeuse. La marquise rentrait en carrosse au logis. Le lendemain matin, la charmante oublieuse Le recevait des mains de l’amoureux marquis. La belle minaudait, se mirait dans să glace, Et froissait l’éventail entre şes doigts nerveux;

Dieu! qu’elle était jolie et qu’elle avait de grâce! Et puis tout s’achevait par de tendres aveux. L’amour était alors passe-temps agréable Îl n’avait plus l’ardeur des grandes passions, Mais on le vénérait encor; c’était aimable, Car maintenant, hélas! tous, nous le dédaignons. Aujourd’hui tout est mort: et marquis et marquise. Les boudoirs şont fermés; les violons rouillés Se şont tus, car leurs vieux airs ne şont plus de mise. Ils dorment, ces objets jadis şi réveillés. L’éventail, dans son frêle étui de carton rose, Lui, qui sur les seins nus des belles résida, Dort comme eux, et parfois, dans son sommeil morose, Îl rêve des aveux auxquels îl présida.

Evantaiul
Este jucăria perfectă de secole a Marchizilor, Lamele de fildeş sunt cu aur ornate şi cu agate încrustate, Şi ca o pânză de mătase plină cu picturi rafinate Pe un frumos sân de alabastru ce palpită adesea. Boucher, pictor inspirat, a prins graţiile uşoare Cu un albastru diafan a pictat dragostea câştigătore, Îngerii zburau printre nori dând din aripi uşor Încercând, fără succes, să străpungă inima lor. Un Cupidon crud are tolba lui cu săgeţi. El râde: El ştie că nu poate fi dezarmat. El oferă frumosul său păr spre a fi mângâiat, Este încântat căci e temut, dar iubit. Păstoriţele în haine de duminică: Au coşuri mari pline şi frumos acoperite. Şalurile înguste sunt aruncate peste umerii lor albi Cu jupoane de mătase cu pliuri elegante. Corsete le strâng taliile subţiri şi delicate, Şi trandafirii surâd în părul lor pudrat. Ciucurii strălucesc pe brațele lor ca un fuior, Şi au pantofi de satin cu dantelă-n picioarele lor. Ah! dacă aş putea vorbi, ce poveşti adorabile aţi şti Ne-a spus, el, indiscretul evantai! În budoarele pline de marchizi şi de conţi El a fost confidentul secret al iubirii. Când amanta se simţea ameţită în sala de bal, Uitat - din greşeală sau poate în mod intenţionat Fiind de o melodie captivat De dragoste, şi evantaiul se odihneşte pe sânul ei. El era mândru, atunci, era bijuteria unei păpuşi Ca un fluture genial pe o floare, Atunci când frumoasa, foarte distrată şi preocupată, Își masca cu el, roşeaţa de pe faţă!

Din spatele evantaiului ea putea arunca un zâmbet, Şi ochiul lui obişnuit să privească în spatele scenei, Prin ţesătura subțire – nu-i scăpa nimic Plin de speranţă domnul cădea în genunchi. Sunetul de viori tulbura tăcerea dulce. Pe un aer de orchestră de Rameau cântat, Marchiza şi Marchizul reciproc s-au salutat Şi mână în mână menuet au dansat. Evantaiul a rămas pe canapea uitat. Marchiza s-a întors în trăsură acasă. În dimineaţa următoare, cu un aer fermecător Primirea în mâini iubirea Marchizului. Cu surâsul frumos, în oglindă reflectat, Şi strângând evantaiul între degete nervoase; Dumnezeule! A exclamat ea plină de har! Si apoi totul s-a încheiat cu confesiuni pline de tandreţe. Dragostea a fost o atât de plăcută distracţie El nu mai avea ardoarea marilor pasiuni, Dar este încă venerat: A fost minunat, Până acum, când, vai! toate le dispreţuieşte. Sunt cu toţii morţi acuma şi Marchizul şi Marchiza. Budoarele sunt înţepenite, viorile ruginite Au amuţit, căci vechea lor melodie nu mai e adecvată. Acum doarme, dar o dată, acest obiect a trăit cu eleganţă. Evantaiul, cu lamelele scuturate acum din carton roz şi fragil, Chiar, a trăit o viaţă frumoasă, extravagantă, Doarme ca şi ei, şi, uneori, mormăie în somn El visează la vremurile când domina societatea. (Traducere Laura Voinescu-Dupré)

IULIA HASDEU – AURA UNEI PROMISIUNI
Prof. univ. dr. CONSTANTIN CUBLESAN Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia This paper presents the destiny and the cultural perspectives of one of the most interesting Romanian women, Iulia Hasdeu, wellknown for her high intelectual leve land for her literary work as well. Ca orice legendă, viata Iuliei Hasdeu a dobândit în timp o aură ce nu trebuie confundată, nici un moment, cu însemnele popularitătii. Foarte multă lume stie că Iulia Hasdeu a fost fiica marelui savant, că a murit foarte tânără si că era o poetă ce promitea mult. Dar, câti sunt aceia care pot indica (cita?!) vreun titlu sau vreun vers anume?! Faptul echivalează, la drept vorbind, cu necunoasterea. Dar adevărata întrebare este dacă ea (opera ei) a intrat si s-a fixat într-o constiintă a istoriei noastre literare; în ce măsură si în ce fel?! Luându-ne după Dictionarul literaturii române de la origini până în 19001 vom avea plăcuta surpriză a constata că, la nouăsprezece ani (neîmpliniti: 2 XI, 1869 – 17 IX, 1888), Iulia Hasdeu avea deja o operă constituită – versuri, proză, memorialistică, cugetări – scria, picta, cânta, proiecta mari opere dramatice. Numai că, ne spune Gabriela Drăgoi, autoarea fisei, această operă s-a „dezvăluit postum‖, de către B.P. Hasdeu, „devenit acum un fel de preot în templul fiicei sale‖. Frumoasă expresie, ce acoperă un adevăr… dramatic. Anume acela că, zguduit de pierderea prematură a fiicei, marele bărbat al culturii române a rămas pentru toată viata, de aici înainte, prizonierul unei umbre diafane, din care a făcut un cult, iar acest cult a fost acceptat public, cu compasiune si cu disponibilitatea de a legitima în virtual, o promisiune, pe bună dreptate, cu totul iesită din comun. La trei ani, Iulia – ce a beneficiat de o educatie dintre cele mai bine dirijate cu putintă – citea; la opt ani vorbea deja în trei limbi străine (franceză, germană, engleză) si, pe când alti copii abia intrau în clasele primare ale scolii, ea le absolvea; la
1

Institutul de lingvistică, istorie literară si folclor al Academiei Române, Iasi, 1979.

unsprezece ani a încheiat cursurile secundare, la Liceu „Sf. Sava‖ din Bucuresti, iar în 1881 a luat drumul Frantei, alături de mama sa, unde urmează Colegiul Sevigne. După cinci ani, în 1886, îsi ia bacalaureatul, la Sorbona înscriindu-se la Facultatea de litere, în timp ce la École des Hautes Études aprofundează limbile si literaturile clasice; este preocupată de istorie si filosofie; sustine conferinte (comunicări) pe teme de logică si istorie universală, luând, în acelasi timp, lectii de desen si pictură, în completarea studiilor muzicale pe care le începuse încă la Conservatorul din Bucuresti. Un efort extraordinar, pe care lăsa impresia că-l depăseste cu dezinvoltură, desi sufletul romantic al adolescentei fremăta de dor de viată. Sub acest impuls scrie poezii, în limba franceză, ca, de pildă, cea intitulată Primăvara si toamna: „În fiecare lucru un farmec poate fi!/ Aflându-l, omul stie să fie multumit: / În primăvară simte nevoia de-a iubi,/ Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!‖2. Exuberantă, în limitele pe care le avea la dispozitie, sub atenta supraveghere a părintilor, studenta pariziană îsi află portita de evadare în lecturi – mai ales ale clasicilor si romanticilor –, asternând ea însăsi, pe hârtie, gânduri si emotii, fie sub formă versificată, fie sub formă de însemnări memorialistice – disparate, risipite printre alte note –, realizând în joacă (?!) poate unul dintre cele mai ciudate si originale jurnale posibile, căci autoarea nu se referă la trecutul, ci la viitorul ei. Sub pseudonimul Camille Armand, ea se închipuie o scriitoare celebră, o pictorită de mare notorietate, adulată si cultivată în cercurile înaltei societăti – în anturajul Casei regale, înconjurată de ziaristi si de actori cu nume de rezonantă, evident fictive – ultima însemnare este datată 4 ianuarie 1979, când consemnează lapidar: „Astăzi dimineată la ora 6,40 a murit regina Maria a României. Regele si printesa Margareta sunt disperati, ca de altfel si printul Alexandru. Poporul este deceptionat. Regina mostenitoare, căreia tânăra regină îi era nepoată, s-a arătat foarte impresionată de această veste tristă pe care a primit-o la Cotroceni. Regina cea tânără, născută în 1921 avea numai patruzeci si nouă de ani‖. Las la o parte amănuntul că în 1979 la Cotroceni se afla Presedintele Republicii Socialiste România si fac o simplă socoteală privind viata memorialistei, ce se confundă cu aceea a Iuliei Hasdeu, reiese cu plăcută surprindere că aceasta ar fi avut vârsta matusalemică de 110 ani, ceea ce probează elocvent asupra jocului de-a jurnalul intim. Uneori acest jurnal este scris
2

Datată 2 octombrie 1887. În traducerea lui Ciprian Doicescu.

la persoana a treia, ca si cum însăsi Iulia ar fi depus mărturie asupra vietii si activitătii dublurei, sosiei (?!) sale: „Armand Camille este la Roma, unde a sosit aseară. A fost primită ca o regină. Ministrul României la Roma, un aghiotant al regelui Italiei trimis de seful său cu un imens buchet de flori (…) au întâmpinat-o la gară pe eminenta artistă, cu aclamatii entuziaste (…) La ora nouă si un sfert trăsura, pe care o multime numeroasă o urmase cu ovatii, se opri la peronul palatului. În capul scărilor regele, înconjurat de suita sa, îi oferi bratul distinsei poete urându-i bun venit‖3. Etc. Însemnarea datează pentru 1944. Un tablou de pace si mondenitate absolută îsi imagina studenta pariziană, din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, încrezătoare într-un viitor edulcorat al Europei, al omenirii, fericite, fără a bănui măcar ce final zbuciumat de război mondial avea să marcheze Italia acelui an. La drept vorbind nici nu i se putea cere asa ceva. Ea îsi construia un viitor de butaforie elegantă, visând o împlinire pe care, de prin 1883, de când „contractase (…) o răceală cu urmări, o bronsită din acelea care se stie când si cum începe, dar nu când si cum se termină―, scrie C. Manolache, biograful ei4, începuse a-si presimti tragicul sfârsit, fără a-l împărtăsi însă celor din jur, cărora caută a le oferi, în continuare, motive de exaltată satisfactie, în vreme ce în taina singurătătii sale, scria asemenea versuri; „Eu nu urăsc viata, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este lumină puternică si caldă,/ Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă – / Sub pleoape obosite privelisti noi îsi scaldă.// Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/ Si-n alte corpuri trece, când poate sti să ierte;/ Asa din cupa sacră cu totii bem, anume,/ Si niciodată, nimeni, nu poate s-o desarte‖ (Moartea)5. Poezia sa, din care n-a publicat aproape nimic în timpul vietii, e în marea ei majoritate, un exercitiu copilăresc de versificatie: În cer albăstriu Zboru-i e zglobiu Fluture de aur Fluture ceresc Ce mult îl iubesc
3

Iulia Hasdeu, Jurnal fantezist. Editie si prefată de Crina Bocsan-Decuseară, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, p. 295. 4 C. Manolache, Scânteietoarea viată a Iuliei Hasdeu. Editie critică si prefată de I. Oprisan. Editura Saeculum, I.O., Bucuresti, 2000 (Biografia a apărut la începutul anilor ‘4o făcând trei editii până în 1944). 5 Datată: martie, 1888, Paris. În româneste de Ciprian Doicescu.

Chiar de nu e faur! Aripi argintii Îi dau raze vii Zboară spre hotar; Formă luminoasă Trece bucuroasă Si scânteie iar (Fluturele)6, alteori se dezvăluie ca un ecou al pastelurilor lui Vasile Alecsandri: Câmpia ne zâmbeste, de flori împestritată. Ca un chilim ce-l tese natura-n fete vii; Si iarba cea subtire, de vânturi aplecată, Ascunde mii de fluturi, cu aripi argintii (……………………………………….) Câmpia cea bogată e dulcea Românie Cu fluturi, flori s-albine; iar norul cel cumplit E dusmanul ce tinde s-o ducă la robie, Lătind o neagră umbră pe ceru-i umilit (România) sau reia tonalităti pasoptiste de angajament patriotic: Tara mea este gură de rai pe pământ Acolo-i coltisorul drag de altădată Unde eu am deprins pentru întâia dată Stiinta de a iubi – dulce simtământ (Patriei mele)7. Sub impresia lecturilor clasice, în atmosferă de salon, realizează descriptii moralizatoare, usor ironică, usor sarcastică, asa ca în această satiră intitulată Evantaiul: E-o mică jucărie din veacul cu marchize, Cu aur si agate mânerul e-ncrustat; Paleta-i de mătase cu linii delicate Pe sâni de alabastru, frumosi, a tresăltat
6

Datată: februarie 1885, Paris. În româneste de Ciprian Doicescu. Toate citatele se fac după volumul: Iulia Hasdeu, Poezii. Editura Miracol, Bucuresti, 1997. (Cu o prefată de Florentin Popescu). 7 Datată: 21 iunie 1883, Paris. Traducere de Crina Decuseară-Bocsan.

(………………………………………..) Ah, dacă evantaiul, ce toate le văzu, Ar fi să glăsuiască, ce povestiri ar spune! De-atâtea ori iubirii el sfetnic tainic fu, În buduarul plin de marchize si-a lor lume8. Chemările romantice sunt însă mai puternice; natura e percepută în incidentă dramatică: Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre Fantome-nfricosate par în noapte. Tăcere. Din cascade – voci de umbre, Si apele-n cădere sună soapte. (Pe malul lacului Geneva)9, cu o teribilă aclamatie îl pomeneste pe Victor Hugo: Poete, moartea moare! Iar tu vei dăinui! (Victor Hugo) 10. Are dreptate Florentin Popescu văzând în cele mai multe poezii ale Iuliei Hasdeu „o natură debordând de viată, un spirit tineresc si un suflet aidoma unei pajisti plină cu flori pe care zumzăie albinele, sub un cer albastru si înalt, o sete de viată fără de margini‖11. E fata pe care ar vrea poeta s-o arate lumii, desi nu o face, asteptând încă momentul iesii cu adevărat în public. Dar această fată poetică n-are nimic interesant, nici în fizionomia, nici în expresia ei. E o fată atemporală, depăsită ce nu tresare la nici un fior din poezia contemporană ei, pe care nu o cunoaste – nici pe cea românească, nici pe cea franceză – încarcerată în sălile de studiu, unde se simtea, realmente o prizonieră: În turla-nsingurată Sărmana fată sade, Cu lacrime în glas, Îsi cântă tara, codrul, Surorile de-acas, Tot ce avea odată.
8 9

Datată: iulie 1885, Paris. În româneste de Victoria Ana Tăusan. Datată: Montreux, august 1884. În româneste de Monica Pillat. 10 Datată: 20 mai 1885. Cu câteva zile înainte ca poetul să se stingă din viată. Traducerea de Monica Pillat. 11 Florentin Popescu, Prefată la Iulia Hasdeu, Poezii, ed. cit., p. 15.

(Prizoniera româncă)12. Ea nu cunoaste nici poezia lui Eminescu, nici pe cea a lui Macedonski; nu-l citeste nici pe Baudelaire (În 1857 apăruse celebrul volum Les Fleurs du Mal – Florile răului), nici pe Verlaine (În 1874 apăruse volumul Romances sans paroles – Romante fără cuvinte). Cel putin nu rezultă acest lucru de nicăieri. Iar dacă e să asezăm lirica sa, datată între 1883 si 1888, în contextul liricii românesti a acelorasi ani, nu o vom putea compara cu un George Cosbuc (care debutează în 1884), nici cu Al. Vlahută (Volumul de Poezii îi apare în 1887), nici chiar cu Samson Bodnărescu (Volumul antologic se publică în 1884), sau cu Traian Demetrescu (Volumul Amurg, 1888) care, de altfel, a tradus atât de bine din poeziile ei. Si totusi, Iulia Hasdeu e o poetă veritabilă, atâta cât si cum s-a putut exprima într-o teribilă cursă contra cronometru, de a-si asuma, de a lua în stăpânire vaste teritorii de manifestare artistică. Constientă de finalul implacabil spre care se îndrepta (În epocă tuberculoza făcea ravagii), ea aduce în cântecul său accente dramatice de o vibratie poetică profundă si autentică, în care se întâlneste, intuitiv, cu o cale ce ar fi putut-o duce, de ce nu?, prin simbolism, spre tipătul de durere al expresionistilor: Sunt tânără si viata îmi e atât de dragă; Privind însă pe morti, ceva de ei mă leagă, Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare. Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins, Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins, Si în mocnirea vietii eu nu te urăsc, soare! (………………………………………….) Unui copil ca mine, – o, cine poate crede? – Că sufletu-i lintoliu, chiar dacă nu se vede, Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier, Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi, C-asteaptă-n nerăbdare durerea-si potoli C-un dor respins de cer! (Zile de neliniste)13. E aici scânteia unei pari promisiuni, într-adevăr. Si, cum literatura noastră e plină de promisiuni, mai mult sau mai putin
12 13

În româneste de Victoria Ana Tăusan. Datată: Paris, august, 1887. În româneste de Ciprian Doicescu.

asemănătoare, Iulia Hasdeu îsi află locul de drept într-o antologie a destinelor literare frânte prea curând. Iulia Hasdeu îsi „înfrunta viata si deopotrivă moartea‖, scrie C. Manolache, în biografia romantată ce i-o consacră. Sub această pecete îi si creionează portretul: „Părul adunat în două bucle ce se îmbrătisează armonic deasupra capului, cu doi zulufi ondulati care flutură pe frunte; obrajii rotunzi, palizi sub lampă, trandafirii când îi sărută soarele; gura în amar zâmbet peste buzele festonate, bărbia gratios rotunjită! Si ochii! Ochii aceia de severă seninătate, cu expresia bunătătii ce face totdeauna loc inteligentei; ochii aceia demni de o odă eminesciană! Iar în urechi, ca două puncte albe ce încheie cadrul, două boabe sidefii! Si trupul, săltat în anii ce-o avântă, rotund si plinut! Si sânii înalti si talia mlădioasă… si totul învăluit în candoarea primăverii…‖ E portretul unei adolescente ce încă se poartă copilăreste, în ciuda precocitătii sale. Din această copilărie, depăsită rational, s-au născut si poeziile si cugetările, si romanul Mademoiselle Maussade, trimitând cu evidentă la proza unui Edmondo De Amicis, si La Princesse Papillon, povestea unei fetite năzdrăvane, singurul vlăstar al unui rege si al unei regine de o rară bunătate, în care descifrăm prea lesne propria viată a autoarei, proiectată în dimensionalitatea iluziei de a fi fericită ca fluture, iubită de un print viteaz, întelept si frumos etc., într-o altfel de viată decât cea pe care o trăia însăsi. Dar, ce altceva decât un basm năstrusnic, proiectat într-un viitor iluzoriu, este falsul său Jurnal, cu o eroină ce se plimbă dezinvoltă printre regi si regine, printre actori si gazetari, dând spectacole de salon si iradiind bunătate, chiar inocentă, având alura unei alte Alice în Tara minunilor, fascinantă de decoruri si de costume fastuoase („Regina României, ce totdeauna drăgută – notează ea pentru anul 1901 – era îmbrăcată într-o rochie de satin crem, cu o garnitură de plus roz; mânecile din catifea roz, cu dublură din satin crem atârnau până la genunchi; pe fusta de catifea, poloneza de satin ridicată în părti cu panglici late de mătase cu franjuri mari recădea până la jumătate în pliuri de o extraordinară elegantă. Trena de catifea rose se unduia superb pe mozaicul si marmura sălilor. Pe cap regina avea o beretă simplă din catifea rosie cu un ciucure de aur si o egretă lungă albă, pusă într-o parte pe pieptănătura cu reflexe argintii. Cizmulite de piele albe, căptusite cu blănite cu pinteni aurii si mănusi lungi până la cot completau această toaletă absolut reusită în eleganta ei medievală. Regina tinea în mână o cravasă pe care o făcea să

pocnească din când în când pe când discuta foarte animat cu ambasadorul Frantei, ce o însotea. Putin în urma reginei, prima ei doamnă de onoare, printesa G., în rochie de brocart albastru, cu garnitură de dantele păsea alături de rege în uniformă de gală. Regina mamă, lângă tânăra regină, era într-o rochie de satin negru cu dantele albe‖ Etc.), de o viată alternând între Curtea regală si sălile de spectacol teatrale, dincolo de care, viata reală nu avea cum să fie văzută, înteleasă, interpretată. De altfel, adolescenta Iulia trăia numai pentru lumea artelor, a ideilor, eseurile sale pe teme literare fiind, cu sigurantă paginile cele mai briliante: „Astăzi ne vom ocupa – nota în Jurnal pentru aprilie 1898, dată ce depăseste cu un deceniu momentul plecării sale definitive din lumea reală - de o carte care face înconjurul lumii stiintifice si literare: este noua lucrare a domnisoarei Armand Camille, intitulată Femeile în opera lui Homer. Carte fermecătoare, cum e firesc, din moment ce-a iesit din mâinile dumnezeiesti ale unei femei eminente din toate punctele de vedere, extraordinară prin talentele pe care le are, prin genialitatea ei, prin cultura bogată si prin inima ei nobilă. Două personaje aduc lumină în Iliada, sunt două femei, sau – mai bine zis – una este femeie, cealaltă este zeită; dar, zeitele la Homer, nu sunt si ele tot femei? Acestea sunt Elena si Junona. Toate celelalte, încântătoare, nobile sau urâte, vin pe locul al doilea. Dar acestea domină. Elena, tipul frumusetii antice si al frumusetii fatale, căci este vorba de frumusete ca de oricare altă calitate, ea poate fi aducătoare de ghinion sau de noroc, după împrejurări. Un om extraordinar de bun poate aduce nenorociri pe care un ticălos nu le-ar putea aduce. Elena a fost hărăzită să aducă nenorociri, frumusetea ei avea să fie fatală. Chiar dacă astăzi, Elena reprezintă ideea de frumusete incomparabilă, este probabil, chiar sigur că si alte femei au o frumusete ca a ei, dintre care mama ei, Leda este prima. Leda, care l-a înfierbântat pe Jupiter, iar Jupiter, desi voluptos, trebuie să fi fost foarte pretentios; căci regele Zeilor nu s-ar fi transformat el în lebădă pentru o pradă oarecare. Si, desi nu este considerată o nenorocire nasterea Elenei, ca o consecintă a transformării lui Jupiter în lebădă (pasăre pentru care Leda avea o încântare deosebită, după cum se stie) nu vedem cum frumusetea sotiei lui Tindar a fost frumoasă. Retineti că eu nu vreau nici cum să se minimalizeze cumva…‖ Etc. Jurnalul nu este, totusi, unul fictiv, în adevăratul înteles al cuvântului. Iulia Hasdeu îsi trăieste în paginile sale, stările

emotionale, succesele, îndoielile, suferintele pe care ar fi putut să le cunoască dacă destinul, prea brutal în cazul ei, i-ar fi îngăduit. „Iulia Hasdeu – notează cu îndreptătită observatie Crina BocsanDecuseară – sub masca personajului ei imaginar, în a cărui existentă tânăra se lasă identificată, se consideră învingătoare (…) Memoria ei extraordinară proiectează evenimente în viitor‖14, evenimente ce n-au nici o legătură cu istoria, cu societatea, cu realitatea concretă, dar sunt cu evidentă tulburătoare mărturii ale unei realităti interioare ale unui suflet bulversat de boala cu care se lupta si pe care, era perfect lucidă, numai în acest mod o putea depăsi. O întreagă literatură a tuberculosilor există la finele secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Ea ilustrează stări ale disperării, ale revoltei, ale prăbusirii sau ale cinismului, niciodată însă, până la Iulia Hasdeu, si nici de la ea încoace, nu produce pagini de o atât de luminoasă împăcare de sine, de liniste si linistitoare asumare a unei perspective de înnobilare sufletească într-o iluzorie lume, într-un viitor… posibil doar în vis, pe care constiinta istoriei literare să i-l asigure totusi. Din acest punct de vedere opera sa e o promisiune certificată. Cât despre prezenta ei reală în lumea aceasta, a fost, paradoxal, iluzorie, asa cum a si vrut să o întelegem atunci când, în jurnalul său fictiv, îsi făcea radiografia existentialitătii sale astfel: „Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea maternă, nici dragostea frătească; a fost lipsită de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a căutat afectiunea pe care nu o găsise în altă parte. A avut prea multă iubire în inimă (…) Ce chin înfiorător. Să te simti făcută pentru a iubi si să nu afli o inimă care să răspundă afectiunii tale, asta copleseste, ucide‖.

14

Iulia Hasdeu, Jurnal fantezist. Editie si prefată de Crina Bocsan-Decuseară. Editura Vestala, Bucuresti, 2003.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->