CURSUL NR. 2 (CONTINE SI PRIMUL CURS) APARIIA SI DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAIONAL PUBLIC A.

PRIMELE REGULUI DE DREPT INTERNAIONAL primele reguli de drept international au aparut n ornduirea sclavagista, n practica relatiilor dintre primele state din orientul antic; relatiile erau caracterizate de confruntari violente pentru cucerirea de teritorii, bogatii, sclavi etc; caracteristica primelor norme era inegalitatea dintre oameni si dintre state; si mai nainte de sclavagism, n epoca gentilica, au existat relatii ntre sefii de triburi, crmuite de norme nescrise care nu aveau caracter juridic( soli, ntelegeri, sprijin reciproc, lupte pentru putere) ; necesitatile, de ordin politic si economic, au impus cristalizarea normelor chiar daca numai ntr-o sfera restrnsa de domenii: razboi, pace, primirea solilor, ncasarea darilor de la statele nvinse, schimburile comerciale, soarta nvinsilor, ostatecii protectia strainilor, uniuni politice sau religioase, conferinte interstatale, neutralitatea pe timp de razboi; aceste norme au avut un rol progresist n istoria ntregii omeniri, pna astazi; 1. EGIPTUL ANTIC relatii comerciale si politice extinse cu statele din orient; aveau o cancelarie de stat pentru treburile straine; confruntari si razboaie; dezvoltarea corespondentei diplomatice ( Tablitele de la Tell-Amarna, pe320 de tablite de lut ars, secolele 14- 15 .e.n. corespondenta cu Babilonul referitoare la razboi si pace); Primele tratate; Tratatul sublim, ntre Ramses al II-lea si Hatusil al III-lea, regele hititilor; cuprinsul: introducere, textul propriu-zis si formulele religioase, care asigurau respectarea regulilor convenite (premergatorul postulatului Pacta sunt servanda); era un tratat de alianta, de prietenie si ajutor reciproc mpotriva unor atacuri, ; stipula napoierea sclavilor refugiati, nlaturarea rascoalelor sclavilor, tratamentul sclavilor extradati, care nu erau torturati sau exterminati, li se aplicau alte pedepse; n acesi epoca, regii asirieni se auto-intitulau protectori ai tratatelor, au folosit scrierea cuneiforma n corespondenta diplomatica

2. CHINA ANTIC izvoarele chineze au o vechime de peste trei mii de ani; ele contin obligatii fata de terti si condamna razboiul pornit fara justificare; a cunoscut institutia diplomatiei nfaptuita de calatori ( ambasadori si de tlmaci); numeroase idei despre razboaiele drepte si nedrepte, n secolul al VI-lea a fost ncheiat un Tratat privind renuntarea la razboi si solutionarea diferendelor prin arbitraj; este primul tratat de neagresiune din istorie; s-a ncercat stavilirea invaziei hunilor si mongolilor; transarea disputelor se facea n cadrul unor conferinte internationale: asa-numitele Congrese ale monarhilor; idei despre purtarea razboiului, reguli adecvate pe timpul acestora. necesitatea respectarii conventiilor ncheiate; ideea si conceptia despre o uniune a popoarelor; utilizarea solilor n relatiile cu partii; ceremonialul primirii solilor dezvoltat; 3. INDIA ANTIC izvoare multiple privind o intensa activitate internationala; lucrari cu caracter juridic valoroase, conceptii naintate:

 Rig-Vedele, texte religioase, consemneaza existenta unor misiuni diplomatice; Gautama Sutra( secolul VI) si legile lui Manu (secolul V) utilizau denumirea de legile tarilor; Antha shastra, lucrare a primului ministru al regelui Ciandragupta, enumera patru clase de diplomati, considera sacre tratatele, descria reguli privind desfasurarea razboiului si mijloacele de impunere a pacii, relatiile de prietenie cu vecinii, importanta negocierilor ; institutia ostatecilor ca garantie a respectarii conventiilor; facea distinctia dintre combatanti si necombatanti, prevedea interdictia uciderii prizonierilor si a utilizarii focului ca mijloc de purtare a razboiului; evreii interziceau uciderea femeilor si distrugerea pomilor fructiferi, iar dusmanului ncercuit i se dadea posibilitatea de ase retrage. 4. GRECIA ANTIC ample relatii ntre statele-cetati si cu imperiile vremii; a luat nastere un drept conventional variat; razboaie, tratate, schimburi politice, diplomatice, comerciale; se utilizau vestitorii si mai trziu solii; solilor li se remiteau diploma; persoana solului era inviolabila; ncheiate multe tratate religioase militare, denumite symachii, si tratate comerciale, de pace, de neagresiune, de ajutor reciproc, precum si acorduri privind drepturile strainilor; ele erau ntarite prin juramnt religios si gravate pe stlpi din piatra; consemnam primul document diplomatic european: Tratatul dintre elini si hereeni, sec.VI .e.n., altul dintre Macedonia si Colchidia, sec. IV .e.n., tratatul de pace dintre Atena si Sparta, din 421 care a pus capat razboiului, urmat de un tratat de ajutor reciproc; in practica externa, grecii utilizau arbitrajul, prevazut n clauzele tratatelor, ca si mediatiunea, ca mijloace de solutionare a disputelor dintre cetati; au existat tratate de alianta, prevederi pentru mentinerea pacii si prevederi tinznd la instituirea unui sistem de securitate colectiva: ideea unei asociatii a statelor-cetati, de tip federal, cu organe de conducere comune si tribunale arbitrale pentru solutionarea litigiilor; institutia proxeniei, a ospitalitatii; Proxenul era dregatorul care apara interesele strainilor si statelor straine, asemanator consulilor sau diplomatilor de astazi; o institutie ce continea regimul juridic al strainului: isopolitia; razboaiele erau precedate de o declaratie si de formule solemne, preotii, templele si persoanele refugiate n ele erau ocrotite, solii erau inviolabili; n schimb, prizonierii erau ucisi sau dusi n sclavie, iar bunurile dusmanului deveneau trofee; retinem juristi si filozofi de marca: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel: idei despre razboaie legitime si nelegitime, obiceiurile razboiului, pace; 5. ROMA ANTIC romanii au adus contributii nsemnate la dezvoltarea D.I.P. si a relatiilor cu alte popoare; ei au dezvoltat cel mai ntins si mai puternic stat si imperiu sclavagist din istorie; problematica relatiilor externe cadea n sarcina Senatului si a Colegiului sacerdotal ( Colegiul fetialilor), condus de pater patratus, , care avea rolul esential n transarea diferendelor, declansarea razboiului, ncheierea pacii si a tratatelor de alianta, dupa un anumit ritual; erau aplicate norme incluse ntr-un cod religios, denumit ius fetiale, care reglementau atributiile n materia tratatelor, extradarii, declararii razboiului; cu cei considerati egali, romanii ncheiau tratate de prietenie sau neutralitate ori de alianta; pentru cei inferiori, erau consacrate forme de dependenta,de vasalitate, de protectorat ei nu ncheiau tratate de pace, razboaiele se ncheiau prin armistitii pe o perioada scurta de timp si prin distrugerea dusmanilor, urmata de capitularea sa neconditionata, respectiv supunerea acestuia puterii romane; se considera ca tratatele trebuie respectate cu buna credinta( pacta sunt servanda), iar n relatiile diplomatice foloseau ambasadori, oratori si vestitori

 obiceiurile razboiului se caracterizau printr-o mare cruzime; celebra sintagma Vae victis justifica distrugerea oraselor, transformarea prinsilor n sclavi, jefuirea bogatiilor invinsilor; protectia strainilor: de ea se ocupa un functionar special( praetor peregrinus); extinderea relaiilor cu strainii au condus la formarea lui ius gentium care cuprinde att reguli de drept international, ct si norme privind raporturile de drept privat dintre romani si straini; retinem o serie de conceptii si idei valoroase: Cicero vorbea despre ius gentium care guverneaza ntreaga lume si despre bellum justum; Gaius si Ulpian considerau ca ius gentium s-a nascut odata cu umanitatea; Paulus vorbea despre un drept al tuturor popoarelor; Vergiliu cnta pacea universala; Seneca despre statul universal; Marc Aureliu se considera cetatean al universului. B. DREPTUL INTERNATIONAL N EVUL MEDIU pe ruinele imperiului roman apar o serie de state, care ncheie ntre ele si cu imperiul bizantin tratate de alianta, de pace sau de armistitiu, a caror respectare era asigurata prin ostateci; prin constituirea Sfntului imperiu roman de origine germanica si cresterea puterii papale, s-a produs o accentuata farmitare feudala, apar tendintele centraliste si institutia vasalitatii, entitatile din subordinea lor ncheiau tratate comerciale si de navigatie, ntretineau relatii diplomatice, ncheiau armistitii, ntre ele si cu alte state; sub influenta ordinelor cavaleresti iau nastere anumite reguli de purtare a razboiului( declaratia de razboi, rascumpararea prizonierilor), biserica ncearca sa limiteze efectele razboiului, impunnd asa-numitele armistitii ale lui Dumnezeu, interzicerea folosirii arbaletelor si a arcurilor, transformarea n sclavi a prizonierilor crestini; ncheierea tratatelor ia o mare dezvoltare: ele priveau problemele razboiului, transmiterea de teritorii, prin mostenire, casatorie si vnzare; tratatele erau ntarite prin juraminte, gaj, castele, mosii, bijuterii sau ostateci; o serie de tratate comerciale prevedeau acordarea de privilegii comerciale si economice, interzicerea pirateriei, desfiintarea dreptului de naufragiu( nsusirea bunurilor), se extinde practica diplomatiei( institutia consulilor, misiunile ad-hoc si permanente), mijloacele pasnice de solutionare a diferendelor( mediatia si arbitrajul), se ncheiau chiar si tratate n vederea solutionarii prin arbitraj a diferendelor viitoare; lumea islamica a adus contributii la dezvoltarea teoriei si a practicii tratatelor internationale, obligarea respectarii lor, acordarea de privilegii negustorilor europeni prin capitulatii; Imperiul bizantin( 395-1453) contributii n domeniul tratatelor internationale: Bazileu ncheia tratate si conducea o extinsa si rafinata diplomatie; un tratat din 562, ncheiat cu Persia garanta protectia minoritatilor religioase, continea o clauza de demilitarizare la granitele comune; Corpus juris al lui Justinian cuprindea regula inviolabilitatii solilor. C. PERIOADA DESTRMRII FEUDALISMULUI . Iau nastere marile state absolutiste, prin concentrarea puterii n minile monarhului, se dezvolta burghezia; dezvoltarea dreptului international nregistreaza regrese; au loc razboaiele religioase; tratatele erau impuse prin forta; papa a declarat nule tratatele ncheiate cu ereticii; este mpartit pamntul cucerit n lumea noua, pirateria a devenit o practica oficiala, razboiul maritim utiliza pe scara larga corsarii; au existat si elemente pozitive: influenta bisericii asupra dreptului a scazut; a crescut numarul misiunilor diplomatice, se dezvolta reguli privind atributiile, rangurile si impunitatile acestora; se nasc reguli umanitare de purtare a razboiului; razboiul de 30 de ani, Pacea de la Westfalia(1648), tratatele stabileau structura Europei pentru viitorii 100 de ani, stipulau ca mparatul german al Sfntului imperiu german pastra doar o redusa autoritate asupra celor 300 de state, impuneau ideea suveranitatii nationale si pe cea a egalitatii statelor; cujus regio ejus religio( dreptul printului de a stabili religia); n caz de nerespectare a tratatelor, se recurgea la o reglementare pasnica; daca nu reusea, n termen de trei luni, toate statele

trebuiau sa ntreprinda o actiune armata mpotriva vinovatului; hegemonia Frantei; franceza limba diplomatica; Transilvania a participat la razboi, ca stat suveran, a semnat tratatele de la Munster si Osnabruck; Pacea de la Utreht (1713) nlatura hegemonia Frantei, proclama principiul echilibrului puterilor; tratatul se referea la un just echilibru al puterii pe continent, care trebuia mentinut, pentru a se restabilii si mentine pacea pe continent; apare si se dezvolta stiinta dreptului international; autori remarcabili ntre care: Sfntul Augustin,Toma d"Acvino, Dante, pierre Dubois, Nicolo Machiavelli, Francisco de Victoria, a. Gentilis, Hugo Grotius, John Selden, S. Puffendorf, Emerich de Vattel neagoe Basarab, Dimitrie Ccantemir. D. DREPTUL INTERNATIONAL IN EPOCA MODERN Revolutia franceza a proclamat principii valoroase pentru dreptul international, pentru organizarea statului; ele si-au gasit exprimarea n Declaratia asupra dreptului gintilor a Abatelui Gregoire, din care au fost preluate: afirmarea suveranitatii nationale ca expresie a formarii natiunilor renuntarea la razboaiele de cucerire si atacul asupra altor popoare, principiul neinterventiei n treburile altor state, incorporarea unui teritoriu n urma unui plebiscit, fluviile declarate proprietate inalienabila a tarilor scaldate, libertatea de navigatie pentru tarile riverane; n secolul XIX, dezvoltarea D.I.P. este marcata de congrese si conferinte: Congresul de la Viena, din 1815, noua structura a Europei, principiul legitimismului monarhiilor si al echilibrului puterilor pe continent; el a adus unele contributii si prin codificarea partiala a dreptului diplomatic, proclamarea libertatii de navigatie pe fluviile internationale, interzicerea comertului cu sclavi, recunoasterea neutralitatii Elvetiei; Sfnta Alianta, creata n 1815, n scopul suprimarii revolutiilor si mentinerii hotarrilor congresului, prin politici de interventie armata; Congresul de la Paris, 1856, a desfiintat Sfnta Alianta si a nlaturat legitimismul; a stabilit regimul Dunarii ca fluviu international, a decis neutralizarea Marii Negre, a realizat o prima codificare a a normelor razboiului maritim, a nlaturat regimul de vasalitate si a ntarit autonomia interne a tarilor romne, care aveau dreptul sa ncheie tratate comerciale si de navigatie proprii; Statutele ( conventii): Uniunea telegrafica internationala, Uniunea monetara latina; Conventia de la Geneva privind soarta ranitilor, Declaratia de la Petersburg, Conferintele de la Haga din 1899 si 1907 E. DREPTUL INTERNAIONAL IN EPOCA CONTEMPORAN caracterizat prin orientarea n directia pacii, democratiei, respectarii drepturilor omului; marcat de adoptarea unor documente internationale de larga audienta si sustinere, de instaurarea unor forme institutionalizate de organizare a societatii internationale, continentale sau regionale, de instituirea unor garantii pentru respectarea normelor dreptului international; Tratatele de la Paris, din 1919 si 1920,contineau, n prima parte, Pactul Ligii Natiunilor ,prima ncercare de constructie internationala n vederea organizarii vietii internationale, care urmare mentinerea pacii si ngradirea recurgerii la razboi, prin respectarea dreptului international; Pactul de la Paris ( Briand-Kellog), din 1928, de renuntare la razboiul de agresiune ca instrument al politicii nationale; Definitia agresiunii, Londra, 1933, formula Litvinov-Titulescu; Mica Antanta, Mica ntelegere si Pactul Balcanic; Conferintele premergatoare celui de al doilea razboi mondial: Moscova, Londra, Ialta, Teheran, Dumbarton Oaks, Postdam: decizii importante pentru omenire: crearea Natiunilor Unite, nfiintarea tribunalelor de la Nuremberg si Tokio pentru judecarea criminalilor de razboi, mpartirea sferelor de influenta;

 Crearea Natiunilor Unite, adoptrea Cartei O.N.U., a D.U.D.O. si a celor doua pacte privind drepturile si politice, respectiv drepturile economice ,culturale si sociale, Conventiile de la Geneva; numeroasele rezolutii si declaratii adoptate de Adunarea Generala; codificarea dreptului international n cadrul O.N.U.(comisie si institut) si a unor conferinte; pe plan regional, organizatii O.S.C.E., N.A.T.O., U.E., O.S.A., O.U.A., Liga Araba, statutele lor; Cursul nr. 4 (CONTINE SI PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAIONAL PUBLIC A. CONSIDERAII GENERALE s-au format si/ cristalizat de-a lungul ntregului secol XX; unele au fost enuntate nca din epoca sclavagista ( pacta sunt servanda); contin cele mai generale reguli de conduita; respectarea lor a fost si este indispensabila pentru dezvoltarea relatiilor prietenesti, colaborarea si cooperarea internationala, pentru mentinerea pacii si securitatii internationale; ele acopera sintetic toate aspectele si domeniile vietii internationale si ale raporturilor dintre subiectele de drept international, reprezentnd osatura dreptului international public; sunt idei conducatoare ale ntregului sistem de drept; ele realizeaza generalizarea maxima a normelor juridice care compun dreptul international public, stabilind drepturi si obligatii cu caracter universal, menite sa asigure protectia valorilor fundamentale, carora le acorda o importanta cruciala pentru viata planetei; ele privesc si protejeaza, deci, cele mai importante valori fundamentale din raporturile care se stabilesc ntre statele lumii; afirmarea si clarificarea lor este expresia atitudinii determinate a statelor fata de raporturile dintre ele si de normele dreptului international public; exista tendinta de perfectionare a continutului si formelor de prezentare, tratatele continnd unul sau mai multe principii, una sau mai multe detalieri ale aceluiasi principiu, pentru mai buna ntelegere si aplicare a acestora; principiile se completeaza reciproc, fiind utilizate de obicei mpreuna, sunt strns legate, sunt nvocate mpreuna B.PRINCIPALELE CARACTERE ALE PRINCIPIILOR DREPTULUI INTERNAIONAL reprezinta o maxima generalizare a continutului normelor juridice care compun dreptul international public; protejeaza una sau mai multe valori fundamentale ale raporturilor internationale; au rol dominator si regulator pentru ntregul sistem al dreptului international public; au o aplicatie universala, fiind opozabile conduitei statelor si a celorlalte subiecte ale dreptului international public; au caracter juridic obligatoriu, exprimat prin continutul majoritatii tratatelor si conventiilor internationale; au un caracter imperativ, fiind norme de ius cogens; intre principii nu se fac ierarhizari, toate au importanta asemanatoare, egala; sunt interdependente, legate unele de altele, interpretarea lor fiind facuta n contextul celorlalte; sunt consacrate, n principal, n Carta ONU, Declaratia ONU din 1970 cu privire la principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, n conformitate cu Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, rezolutii ale Adunarii Generale ONU, statutele si cartele organizatiilor regionale, institutiilor specializate ale ONU, etc. CURSUL NR. 3)

C.

PRINCIPIUL EGALITII SUVERANE A STATELOR

statele au drepturi si obligatii egale, sunt membrii egali ai comunitatii internationale indiferent de ntinderea teritoriului, puterea economica, militara, tehnologica sau diferentieri sociale ori politice; suveranitatea este conceptul fundamental al dreptului international public, expresie a vointei suverane a statelor; ea are cteva trasaturi clasice: D. indivizibilitatea: nu poate fi fragmentata, ciuntita si nici apartine mai multor titulari; inalienabilitatea: nu poate fi abandonata, nici cedata altor state sau entitati; exclusivitatea: teritoriul nu poate fi supus dect unei singure suveranitati; caracter originar si plenar: apartine statului, nu este acordata din afara; continutul ei cuprinde o serie de elemente: egalitatea juridica a statelor; statele se bucura de toate drepturile conferite de inerenta suveranitate; obligatia tuturor de a respecte personalitatea statului; integritatea teritoriului statului; libertatea alegerii cailor de urmat, a sistemului politic, social, economic, social; obligatia de a se achita de ndatoririle internationale asumate de stat.

PRINCIPIUL AUTODETERMINRII

reprezinta dreptul popoarelor si natiunilor de a-si hotar singure soarta; Declaratia din 1970 vorbeste despre principiul egalitatii n drepturi a popoarelor si dreptul de a dispune de ele nsele; titularul acestui drept este poporul sau natiunea si nu un alt subiect al dreptului international public, indiferent daca sunt sau nu constituite ntr-un stat suveran sau lupta pentru constituirea ntr-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate nationala; Declaratia din 1970: Toate popoarele au dreptul de a-si hotar statutul lor politic n deplina libertate si fara amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica sociala si culturala si orice stat are obligatia de a respecta acest drept conform Cartei ONU. D. PRINCIPIUL NEAMESTECULUI N TREBURILE INTERNE

revolutia franceza a consacrat acest principiu raportndu-se la statul francez si teritoriul francez; ideea de imixtiune ilegalizata; dar Congresul din 1815 reintroduce legitimismul; Doctrina Monroe privind continentele americane; continutul: obligatia statelor de a nu interveni n afacerile interne care tin de competenta nationala a unui stat; este exclusa orice forma de interventie, nu numai cea armata ci orice forma de ingerinta sau amenintare ndreptata mpotriva personalului unui stat sau mpotriva elementelor lui politice, economice, culturale; vezi si dreptul de interventie umanitara. E. PRINCIPIUL NERECURGERII LA FOR SAU LA AMENINAREA CU FORA

pna la tratatul Briand - Kellog, Paris, 1928, razboiul era considerat normal si legitim; Carta ONU: Toti membri organizatiei se vor abtine n relatiile lor internationale de la recurgerea la amenintarea cu forta sau de la folosirea fortei fie mpotriva integritatii teritoriale si independentei politice a vreunui stat, fie n orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;

 Declaratia din 1970: razboiul de agresiune constituie crima contra pacii care angajeaza responsabilitatea n conformitate cu dreptul international; Adunarea Generala, n 1974, a adoptat dupa dezbateri prelungite, Rezolutia 3314 privind definirea agresiunii armate; celelalte forme de agresiune nu au fost nca definite, desi prin forta se ntelege orice act de violenta sau constrngere, nu numai prin forta militara, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice alta natura, toate considerate ilicite; Dreptul international permite folosirea fortei n doua situatii: folosirea fortei pe baza hotarrii Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite; exercitarea dreptului la autoaparare individuala sau colectiva mpotriva unei agresiuni, al unui atac armat exterior F. PRINCIPIUL INTERNAIONALE SOLUIONRII PE CALE PAsNIC A DIFERENDELOR

continutul: ndatorirea statelor de a recurge numai la mijloace pasnice pentru solutionarea oricarei probleme din viata internationala; Carta ONU ( art. 2 pct. 3 ) stipuleaza: Toti membri organizatiei vor solutiona diferendele lor international prin mijloace pasnice, astfel nct pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse n primejdie; Carta ONU, art. 33 pct. 1, indica mijloacele de solutionare pasnica, astfel: tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, organismele sau acordurile regionale, alte mijloace pasnice; observam ca, pe lnga obligatia generala de a recurge la un mijloc de solutionare pasnica a disputelor dintre ele, statele pot alege unul sau mai multe dintre aceste mijloace; distinctia dintre diferend si situatie: diferend: o nentelegere ntre doua sau mai multe state care si-au formulat deja pretentiile sau contra-pretentiile iar acestea sunt evident delimitate; situatie: o mprejurare de fapt intervenita ntre doua sau mai multe state, care poate produce frictiuni ntre ele si care poate evolua sau nu ntr-un diferend international.

G.

PRINCIPIUL PACTA SUNT SERVANDA

semnifica ndeplinirea cu buna credinta a tratatelor, a angajamentelor, a obligatiilor internationale; Consacrat de art. 2 pct. 2 din Carta ONU; a aparut nca din antichitate; Conventia de la Viena, art. 29: fiecare stat are obligatia de a ndeplini cu buna credinta obligatiile asumate pe plan international conform cartei ONU, cele care i incumba n virtutea principiilor si normelor general recunoscute ale dreptului international si cele cuprinse n tratatele la care este parte; este si o norma de morala: statele trebuie sa-si ndeplineasca obligatiile la care au consimtit liber; buna credinta presupune executarea obligatiilor fara subterfugii, fara folosirea unor modalitati incorecte pentru a ocoli executarea lor; el se aplica si tratatelor si cutumei; conditia esentiala: obligatiile care trebuie executate cu buna credinta trebuie sa fie conforme cu prevederile dreptului international ( ex. n cazul tratatelor acestea, trebuie sa fie licite )

H.

PRINCIPIUL COOPERRII

principiu nou care impune statelor obligatia de a coopera ntre ele n vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice internationale; introdus datorita multiplicarii subiectelor de drept international si a cresteri interdependentelor, aparitiei problemelor globalizarii care solicita cooperarea tuturor statelor in scopul gasirii solutiilor pentru toate acestea; a fost introdus initial n art. 1 pct. 3 din Carta ONU; I. PRINCIPIUL BUNEI-VECINTI

preambulul Cartei ONU: statele membre se angajeaza sa practice toleranta, sa traiasca mpreuna n pace, in spiritul bunei vecinatati; la initiativa Romniei, Adunarea Generala ONU a adoptat, prin consens, Rezolutia 33/99 intitulata: Dezvoltarea si ntarirea bunei-vecinatati ntre state; continutul juridic: semnifica interdictia de a ntreprinde actiuni ostile si/sau de a pune la dispozitie teritoriul national contra vecinilor nemijlociti sau altor state; statul trebuie sa mpiedice activitatile desfasurate pe teritoriul statului vecin; implica si obligatia de a nu leza statul vecin, chiar daca actiunile sunt legale; vecinatate. buna-vecinatate nu are caracter strict geografic, deoarece ntregul glob a devenit o

CURSUL NR. DEFINITIA SI CLASIFICAREA TRATATELOR INTERNATIONALE A.NOTIUNI GENERALE

tratatul este actul juridic prin care se creeaza, se modifica sau se sting norme si raporturi juridice internationale; el consfinteste,de obicei n forma scrisa, ntelegerea liber exprimata ntre doua sau mai multe state cu privire la drepturile si obligatiile reciproce asumate n relatiile lor politice, economice, culturale, sociale, stiintifice, tehnologice,militare, financiare, s.a.; Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, defineste tratatul ca fiind un acord international ncheiat n scris ntre state si guvernat de dreptul international...oricare ar fi denumirea sa particulara; n masura n care le este recunoscuta calitatea de subiect al dreptului international, desi subiecte derivate, organizatiile internationale interguvernamentale pot si ele ncheia tratate, nsa doar n limitele competentelor prevazute n actele lor constitutive; tratatul international constituie principalul izvor al dreptului international modern, fiind forma cea mai des uzitata prin care se stabilesc raporturi juridice ntre subiectele de drept international; importanta tratatului este subliniata att n preambulul Cartei ONU, unde se subliniaza respectul fata de obligatiile care rezulta din tratatele internationale si celelalte izvoare ale dreptului international, ct si n art. 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie, n care se arata ca n diferendele pe care ele rezolva aplica, n primul rnd conventiile internationale; tratatele au fost utilizate n relatiile dintre state din cele mai vechi timpuri: statele sclavagiste au recurs la tratate pentru pecetluirea ntelegerilor dintre ele; este citata ca fiind probabil cel mai vechi tratat cunoscut n istorie, conventia dintre regele arkadian Naramsim si micii suverani din Elam, ncheiata n secolul XXIII .e.n.

 literatura filozofica, politica si juridica a antichitatii contine o sumedenie de referiri la conventiile internationale ale vremii; nca de pe atunci au fost cristalizate primele reguli referitoare la ncheierea, importanta aplicarii si consecintele nerespectarii acestora, s.a.; literatura juridica a Chinei antice subliniaza necesitatea respectarii cu fidelitate a tratatelor ncheiate sau importanta solutionarii diferendelor n cadrul unor congrese ale monarhilor pe baza normelor incluse n tratate; vechile scrieri indiene din secolele XV-XIV .e.n. au clasificat diversele categorii ale conventiilor vremii; Egiptul antic a ncheiat primul tratat de prietenie si ajutor reciproc cu regele hititilor iar statelecetati ale Greciei antice obisnuiau sa ncheie tratate politice, economice, de comert sau de pace si colaborare reciproca ntre ele si cu alte state ale vremii; n perioada feudala, urmare a farmitarii excesive a statelor, omenirea a asistat la ncheierea unor conventii, acorduri, ntelegeri si tratate politice, economice, navale, comerciale zonale, regionale sau bilaterale ntre principii, regii si mparatii vremii; ntarirea considerabila a puterii statelor din perioada capitalismului si largirea nemaintlnita a relatiilor politice, economice si comerciale, determinata de dezvoltarea puternica a productiei manufacturiere au determinat sporirea numerica si a importantei tratatelor internationale, ndeosebi a celor economice si comerciale, care au consemnat fixarea unor noi reguli si norme de drept international; practica cutumiara, lentoarea acceptarii noilor reguli pe calea trecerii timpului, nu mai corespundea necesitatilor extinderii relatiilor interne si internationale; astfel tratatul international si afirma superioritatea, prin precizia formularii drepturilor si obligatiilor si usurinta aplicarii ntelegerilor convenite. B. CLASIFICAREA TRATATELOR INTERNAIONALE preocupari n ceea ce priveste clasificarea tratatelor internationale au existat din cele mai vechi timpuri; romanii mparteau tratele n: pactiones (pacte), sponsiones (promisiuni) si foedera (aliante); Hugo Grotius a mpartit tratatele internationale n: tratate care consfinteau obligatii rezultnd din dreptul natural si tratate care adaugau obligatii necunoscute n dreptul natural; literatura rusa a perioadei capitaliste propunea si utiliza distinctia dintre tratatele politice si tratatele sociale; n literatura occidentala moderna de drept international s-a raspndit urmatoarea clasificare: tratate-contract ( adica tratate care erau consacrate unor probleme concrete, individualizate, precis conturate: de alianta, de stabilire a frontierelor, de navigatie, de comert) si tratate-legi ( adica normative, prin care se stabileau reguli pentru un ntreg domeniu de relatii ntre state, deci norme general obligatorii, care se caracterizau prin identitatea continutului vointei statelor semnatare, cum au fost Conventiile de la Haga din 1899 si1907, Pactul Ligii Natiunilor); o alta clasificare existenta n literatura juridica occidentala, pornind de la forma si modalitatile de ncheiere a tratatelor, a propus urmatoarea distinctie: tratate n sensul strict al cuvntului, care se ncheie prin interventiei formale a organului investit cu puterea de a ncheia tratate( de obicei seful statului) si supuse ratificarii sau aprobarii si acorduri n forma simplificata, ncheiate fara interventia acestui organ( treaty-making power); literatura romna a respins clasificarea n tratate-legi si tratate-contracte, apreciinduse ca numai cele care creeaza noi reguli de drept international, cu scopul de a fi urmate de un numar de state, pot fi considerate izvoare ale dreptului international, deci normative; celelalte sunt tratate nenormative, destinate sa stabileasca raporturi juridice concrete individuale; pentru clasificarea tratatelor, pot fi utilizate mai multe criterii : a) criteriul numarului de participanti: exista tratate bilaterale( ncheiate ntre doua subiecte de drept international) si tratate colective ( la tratat participa mai multe subiecte ele dreptului international) ; ultimele pot fi, la rndul lor, tratate multilaterale, cnd fiecare subiect reprezinta o parte( ex. Carta ONU) si tratate plurilaterale, cnd subiectele, indiferent de numarul lor, formeaza doua parti ( de exemplu, Tratatul de pace din 1945 dintre Romnia, pe de o parte, si Puterile aliate si asociate, pe de alta parte, precizari care erau importante pentru interpretarea si executarea acestuia);

 b) criteriul termenului de valabilitate: dupa acest criteriu tratatele se mpart n: tratate cu termen, a caror aplicare este limitata de o anumita data, tratate fara termen sau vesnice, a caror expirare nu este legata de o anumita data calendaristica, cum sunt tratatele privind interzicerea experientelor nucleare n atmosfera, n spatiul atmosferic si sub apa; c) criteriul posibilitatii de aderare: pe baza acestui criteriu tratatele pot fi mpartite n: tratate deschise, la care pot adera, ulterior ncheierii, prin acte unilaterale, n mod liber, orice alte state( vezi acelasi tratat de la Moscova, din 1963, privind interdictia experientelor atomice n cele trei medii) si tratate nchise, la care o aderare ulterioara a unui alt stat nu se poate face dect cu consimtamntul tuturor celorlalte state participante( exemplu Tratatul Atlanticului de Nord); d) criteriul continutului: ele se refera la obiectul relatiilor reglementate si anume: politice, economice, culturale, stiintifice, juridice, militare, umanitare, de asistenta sau ajutor reciproc; C. DENUMIREA TRATATELOR este utilizata o multitudine de posibilitati si formule pentru a desemna tratatele internationale; denumirile nu prezinta o semnificatie juridica speciala sau deosebita si nici nu au o influenta asupra fortei juridice a acestora; de asemenea, nu exista reguli cu privire la utilizarea uneia sau alteia dintre denumiri, statele putnd sa recurga la denumirea care sa reflecte mai bine semnificatia documentului ncheiat ; astfel, cele mai uzitate denumiri folosite sunt urmatoarele: 1. Tratatul: este titulatura acordata acordurilor prin care sunt reglementate domenii generale importante ale relatiilor internationale din sfera politicului (tratatele de pace, de prietenie, de arbitraj si conciliere) sau economicului ( tratatele comerciale sau de navigatie) si care au un caracter mai solemn; ele pot fi bilaterale sau multilaterale iar n cadrul lor sunt stabilite, ntre partile semnatare, o serie de drepturi si obligatii; 2. Conventia :reprezinta ntelegerea dintre state prin care sunt reglementate relatiile internationale ntr-un domeniu special ( de exemplu, Conventia din 1936 de la Montreaux privind regimul strmtorilor Marii Negre, Conventia de la Viena, din 1969 cu privire la dreptul tratatelor sau Conventia de la Viena din 1963 cu privire la raspunderea pentru daune nucleare); 3. Pactul: desemneaza o ntelegere bilaterala sau multilaterala cu caracter deosebit de solemn referitoare la domenii concrete ale relatiilor politice dintre state ( de exemplu, Pactul Briand-Kellogg sau Pactul Ligii Natiunilor); 4. Acordul: reprezinta un termen mai general aplicat unor ntelegeri internationale n domeniul politic, dar mai ales economic, comercial, financiar, cultural, tehnico-stiintific; 5. Actul general: este un acord multilateral care stabileste norme ntr-un domeniu special al relatiilor internationale sau un anumit regim juridic( spre exemplu, Actul general de la Bruxelles din 1890 privind interzicerea comertului cu sclavi, Actul general de la Berlin privind problemele coloniale, Actul general din 1929 privind reglementarea pasnica a diferendelor internationale). Actul general este putin folosit astazi n practica relatiilor dintre state. Este mai uzitata denumirea de Act final, denumire data actului ntocmit la ncheierea unei conferinte internationale, n care sunt consemnate rezultatele obtinute si, n unele situatii, textul conventiilor ncheiate ori recomandarile n domeniile discutate( de exemplu, Actul final al Conferintei ONU pentru comert si dezvoltare de la Geneva din 1964 sau Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare n Europa); 6. Protocolul: este o denumire fara continut precis data, n general, celor mai diverse acte sau ntelegeri internationale: asfel, este utilizate la denumirea anexelor la unele tratate internationale preexistente, n scopul de a le preciza, detalia, aplica, prelungi sau modifica; se denumesc protocoale si procese-verbale de consemnare a rezultatelor dezbaterilor unei conferinte sau alteia; el poate desemna si o ntelegere de sine statatoare ntre state( de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925

pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice sau altele asemanatoare, ori a mijloacelor bacteriologice); mai poate fi utilizat si pentru constatarea schimbului sau depunerii instrumentelor de ratificare, alternnd cu expresia de proces-verbal; 7. Statutul: ncepnd cu 1919, este denumirea data actelor de constituire a organizatiilor sau organismelor internationale ( Statutul Curtii Internationale de Justitie a ONU din 1945) sau se stabileste un regim special ( de exemplu, Statutul de la Geneva din 1923 cu privire la regimul international al porturilor maritime); 8. Declaratia: este actul international prin care doua sau mai multe state si precizeaza punctul de vedere sau si fixeaza modul de actiune n diverse probleme de ordin politic, economic sau juridic; n declaratii sunt expuse principiile generale pe baza carora si ntemeiaza statele relatiile internationale( de exemplu, Declaratia de la Londra din 1909 cu privire la dreptul razboiului maritim, Declaratia din 1962 cu privire la neutralitatea Laosului, Declaratia de la Postdam din 1945); Nu se va confunda cu declaratia unilaterala a statului n probleme de politica externa, care, desigur, nu constituie, prin ea nsasi, un tratat international; Este evident ca, n anumite situatii, declaratia unui stat poate sa constituie un mijloc de asumare a unor obligatii internationale, cum ar fi declaratia de recunoastere a jurisdictiei obligatorii a Curtii Internationale de Justitie care, n relatiile cu statele de la care emana, echivaleaza cu un tratat; Acelasi lucru este semnificat si de acceptarea aparent unilaterala a dispozitiilor unui tratat n vigoare de catre un stat; De asemenea, daca declaratia unilaterala a unui stat este urmata de declaratii ale altor state prin care acestea si exprima acordul cu privire la continutul acelei declaratii, suntem n prezenta unui tratat;

9. Schimbul de note: reprezinta un schimb reciproc de scrisori, de declaratii scrise, cu un continut identic, prin care se consemneaza un anumit acord de vointe intre state; este utilizat n domenii variate ale relatiilor internationale pentru ncheierea unor tratate internationale, nu numai tehnice ci si politice importante( limitarea armamentelor, statutul juridic al unor teritorii, comert, navigatie, litigii de frontiera); 10. Compromisul: contine acordul de vointe dintre state de a transmite spre rezolvare, unei instante arbitrale sau judiciare internationale, anumite probleme litigioase n vederea solutionarii acestora pe cale arbitrala sau judiciara( de exemplu, compromisul ncheiat de Albania si Anglia la 25 martie 1948 prin care s-a convenit sa se supuna Curtii Internationale de Justitie litigiul cu privire la incidentele din canalul insulei Corfu ); 11. Modus vivendi: sau mod de existenta, reprezinta un acord provizoriu, de reglementare temporara a unor probleme din relatiile dintre state, pe care statele urmaresc sa-l nlocuiasca ulterior prin tratate sau conventii continnd clauze si norme mult mai detaliate si cu o durata de valabilitate mult mai lunga( de exemplu, modus vivendi dintre cei patru ministri de externe ai URSS, SUA, Anglia si Franta din iulie 1949 cu privire la Germania; 12. Gentlemen's agrement: constituie denumirea data unor acorduri ncheiate, de obicei, n forma orala (verbala), privitor la diferite probleme ale relatiilor internationale, care are aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor internationale ( spre exemplu, acordul de la Londra dintre membri Consiliului de Securitate al ONU di 1946 referitor la alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului, astfel nct fiecare sa reprezinte una dintre cele cinci regiuni geografice mai importanta ale globului pamntesc;

13. Comunicatele comune: ele consfintesc ncheierea unui acord international ntre partile aflate n tratative, cuprinznd, n varii situatii, chiar textul acordului realizat de acestea; 14. Preliminariile de pace: sunt de amintit chiar daca dupa primul razboi mondial nu au mai fost folosite; ele reprezentau un acord provizoriu ncheiat de statele aflate n conflict n scopul de a pune capat razboiului; el nu reglementa dect anumite probleme a caror solutionare imediata era necesara pentru restabilirea pacii, stabilizarea temporara a situatiei, urmnd ca ulterior celelalte probleme sa fie solutionate prin tratatul de pace; 14. Declaratiile solemne comune: constituie documente cu o importanta semnificatie politicojuridica, prin care se reafirma atasamentul statelor fata de scopurile Cartei ONU, fata de principiile dreptului international; au fost si mai sunt utilizate, n mod individual sau colectiv, de unul sau mai multe state, reprezentnd o veriga semnificativa spre statornicirea unui sistem international al pacii si securitatii internationale, bazat pe angajamente solide de renuntare la folosirea fortei si la amenintarea cu forta n relatiile dintre state D. PRINCIPALELE CATEGORII DE TRATATE INTERNAIONALE 1. Tratatele politice sunt cele mai importante, reglementnd problemele esentiale legate de mentinerea pacii sa a securitatii internationale: tratatele de alianta, prin care statele si asuma angajamentul sau obligatia reciproca de a actiona n comun, cu toate sau numai cu o parte din fortele lor armate, n scopul apararii lor comune; ele pot fi permanente au temporare, generale sau speciale; sunt interzise aliantele ofensive, ce contravin principiilor nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta si neinterventiei n treburile interne ale altor state; tratatele de asistenta mutuala: sunt cele prin care statele se angajeaza sa-si acorde reciproc ajutor militar, n situatia n care unul dintre ele este victima unui agresiuni militare; acordurile regionale de asistenta mutuala: sunt cele ncheiate de state din aceeasi regiune sau continent, prin care partile se obliga sa sa-si acorde ajutor reciproc mpotriva unei eventuale agresiuni( exemplu: Pactul Nord-Atlantic sau fostul Tratat de la Varsovia); ele se deosebesc de acordurile regionale, care si propun sa adopte actiuni pe plan regional pentru mentinerea pacii si a securitatii internationale, n sensul art. 52 din Carta ONU; pactele sau tratatele de neagresiune: prin acestea partile se angajeaza sa se abtina de la orice atac armat n relatiile reciproce sau de la sprijinirea unei agresiuni ori agresor; tratatele de neutralitate: prin ele statele semnatare instituie fie o neutralitate permanenta fie o neutralitate pe timp de razboi; tratatele de pace: prin acestea se pune capat unei stari de razboi si se restabilesc relatiile normale ntre doua sau mai multe state aflate n razboi; conventiile cu privire la definirea agresiunii: sunt ntelegerile prin care au fost convenite elementele esentiale ale notiunii de agresiune:

2. Acordurile economice: ele se prezinta sub mai multe tipuri, forme si denumiri, de obicei purtnd denumirea de acorduri comerciale, prin care statele si acorda reciproc un anumit regim politico-comercial, mai ales un regim vamal special referitor la import, export, tranzit, depozitarea marfurilor s.a.; cele mai multe dintre acordurile comerciale prevad principiul clauzei natiunii celei mai favorizate, potrivit caruia fiecare stat acorda celuilalt conditiile comerciale la fel de favorabile ca oricarui alt stat tert sau un regim preferential prin care statele si acorda concesii speciale;

 schimb.

n aceeasi categorie intra si tratatele prin care se creeaza zonele vamale ale liberului

3. Acordurile culturale si de colaborare tehnico-stiintifica care pot fi: acorduri de colaborare si schimburi culturale; programe de schimburi culturale; acorduri de deschidere a unor centre culturale, biblioteci, institute sau altele.

4. Acordurile n probleme juridice care cuprind: tratate de asistenta juridica n cauze civile, penale sau familiale; conventii consulare; conventii de extradare; conventii pentru scutirea de vize sau simplificarea acordarii acestora. 6

Cursul nr. ELEMENTELE TRATATELOR INTERNAIONALE A. ELEMENTELE ESENIALE ALE TRATATULUI

tratatul international, pentru a fi valabil din punct de vedere juridic, trebuie sa contina unele elemente esentiale, de forma si de fond; el poate sa contina si elemente accesorii, dar includerea lor n textul tratatului este lasata la latitudinea partilor, ntruct absenta acestora nu infirma validitatea actului, n sine, desi prezinta importanta n structura juridica a textului si n urmarire executarii acestuia; este important sa retinem ca fiecare dintre elementele tratatului trebuie sa ndeplineasca anumite conditii pentru ca tratatul ncheiat sa aiba validitate, adica forta juridica; ele sunt denumite conditii esentiale cnd se refera la elementele de fond ale validitatii contractelor si, respectiv, conditii de forma, care se refera la respectarea procedurii de ncheiere a contractelor; Elementele esentiale al tratatului sunt urmatoarele: a) subiectele tratatului international: partile la tratat pot fi numai subiectele de drept international public, adica statele, uniunile de state, natiunile care lupta pentru crearea unor state nationale independente, precum si organizatiile internationale interguvernamentale, subiecte derivate de drept international, n limitele competentei lor; statele pot ncheia tratate n calitate de subiecte unitare, state federale sau parti componente ale unor state federale, daca acest lucru este prevazut n constitutia sau acordul federatiei; organizatiile internationale pot ncheia tratate n limitele competentelor acordate de statele membre; nu sunt considerate tratate documentele intervenite ntre un stat si o persoana fizica ori juridica din alte state, ori ntre persoane juridice din state diferite; prin expresia parte, Conventia de la Viena din 1969 ntelege statul care a consimtit a se lega prin tratat si fata de care tratatul a intrat n vigoare; o situatie mai deosebita o prezinta federatiile n care de obicei statele membre nu au dreptul sa ncheie tratate sau exercita acest drept numai n domenii de minima importanta ori n conditii restrictive, astfel: se ntlnesc situatii cnd un stat, care n mod normal nu ncheie tratate internationale bilaterale si nu are reprezentanti diplomatici proprii n alte state, sa devina parte la tratate internationale, cum ar fi, spre exemplu, art. 8 si 9 ale Constitutiei elvetiene din 1948 care acorda cantoanelor dreptul de a ncheia acorduri internationale n materie de gospodarie publica, relatii de

vecinatate si de politie, cu conditia ca aceste tratate sa nu contravina intereselor federatiei sau ale celorlalte cantoane; tot astfel, art. 32 al Constitutiei Republicii Federale a Germaniei din 1949 recunostea landurilor cu puteri de legiferare dreptul de a ncheia tratate, nsa numai cu acordul guvernului federal; ar mai fi de exemplificat, n context, si situatia statelor Liechtenstein si San Marino, care sunt parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie, sau ca Monaco este membru n unele institutii specializate, respectiv parte la tratatele prin care ele sunt constituite; istoria a consacrat ca tratate si ntelegerile ncheiate de natiunile care lupta pentru autodeterminare, respectiv pentru constituirea lor n state independente ( de exemplu, acordurile de la Evian din 1962 dintre guvernul francez si guvernul provizoriu algerian, ncheiate mai nainte de proclamarea statului independent al Algeriei); sunt considerate tratate internationale si acordurile ncheiate de un stat si o organizatie internationala( de exemplu, acordul din 1947 dintre ONU si SUA cu privire la regimul sediului permanent al ONU de la New -York sau dintre ONU si guvernul francez cu privire la UNESCO, ori acordul ncheiat de guvernul romn si ONU cu privire la nfiintarea Centrului de informare al ONU la Bucuresti) precum si acordurile ntre doua organizatii internationale( de exemplu, conventiile semnate la Geneva, la 19 aprilie si 19 iulie 1946, cu privire la transferul unor bunuri de la Liga Natiunilor la ONU); autorii occidentali au inclus n sfera tratatelor internationale si concordatele ncheiate de Vatican cu statele catolice; Vaticanul ntruneste trasaturile limitate ale unui stat( prin Tratatul de la Lucarno din 1929, statul italian i-a recunoscut o jurisdictie pe teritoriu, inviolabilitatea acestui teritoriu si dreptul de reprezentare n strainatate), este reprezentat n peste 100 de state, prin nuntii papali si ncheie tratate prin nunciaturi apostolice si prin organizatii internationale; de aceea, Comisia de Drept International, care a redactat proiectele de articole cu privire la dreptul tratatelor, a enumerat ntre tratatele internationale si concordatele; alti autori au sustinut ca, deoarece contin prevederi n legatura cu modalitatile si conditiile de exercitare a cultului catolic, aceste acorduri reprezinta ntelegeri suis generis cu privire la probleme de competenta interna a statelor, pe care acestea ar pute sa le anuleze sau modifice, daca interesele lor o cer; trebuie sa observam ca prima opinie a devenit preponderenta n doctrina juridica a dreptului international;

b) Vointa partilor: pentru ca tratatul sa poata avea o forta juridica indubitabila, vointa partilor la ncheierea unui tratat trebuie sa fie exprimata n mod liber; nendeplinirea acestei conditii ridica problema invaliditatii tratatului, respectiv a nulitatii sau a lipsei de validitate a acestuia; ntr-o hotarre din 1950, Curtea Internationala de Justitie a decis ca partile contractante ale unui tratat international trebuie sa accepte sau sa respinga n mod liber clauzele acestuia, fara ca vreuna dintre parti sa impuna conditiile sale; Conventia cu privire la dreptul tratatelor din 1969, n art. 51, stipuleaza ca exprimarea consimtamntului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obtinuta prin constrngere asupra reprezentantului sau prin acte sau amenintari ndreptate mpotriva lui, este lipsita de orice efect juridic; iar art. 52 al aceluiasi document precizeaza ca este nul orice tratat a carui ncheiere a fost obtinuta prin amenintare sau prin folosirea fortei, cu violarea principiilor de drept international prevazute de Carta Natiunilor Unite; vedem, astfel, ca problema existentei viciilor de consimtamnt trebuie ridicata si n dreptul international public; se discuta si astazi daca n dreptul international pot fi invocate eroarea, dolul si chiar leziunea; Comisia de Drept International, care a redactat acest capitol al dreptului international, a opinat favorabil, citnd mai multe exemple: tratatul Wester Ashburn din 1842 privind frontiera dintre SUA si Canada( dol ), spetele Groenlanda orientala( CIJ ) si Temple ( CIJ ) prin care s-a pus problema erorii, eroarea utilizata cu ajutorul hartilor geografice n determinarea frontierei cu Columbia n detrimentul statului Peru ( Cazul Leticia );

 potrivit Conventiei de la Viena din 1969, un stat poate invoca eroarea ca viciu de consimtamnt, daca aceasta se refera la un fapt( o situatie ) pe care l considera existent la data ncheierii tratatului si care a reprezentat pentru el un motiv esential al consimtamntului de a ncheia tratatul respectiv; de asemenea, un stat poate sa invoce dolul ca viciu de consimtamnt, daca a fost determinat sa ncheie un tratat prin conduita frauduloasa a altui stat participant la negocieri; n acelasi mod, poate fi invocata si coruptia reprezentantului sau , prin actiunea directa sau indirecta a unui stat participant la negocieri, daca ncheierea unui tratat a fost obtinuta n urma coruperii reprezentantului sau; alte vicii admise, sunt cele care privesc situatiile de ncalcare evidenta a unei dispozitii importante de drept intern privind competenta de a ncheia tratate sau o ncalcare a unei restrictii speciale a competentei unui reprezentant de a-si da consimtamntul la un tratat, ncalcare care a fost adusa la cunostinta celorlalte state participante la negociere; n aceste situatii, un stat poate invoca aceste vicii drept cauze de nulitate sau poate accepta valabilitatea tratatului, fie n mod expres, fie prin conduita sa, acoperind viciile, n special,pe cele de consimtamnt; si n ipoteza constrngerii, a violentei exercitate asupra reprezentantului unui stat ( este citat tratatul de protectorat impus Coreei de catre Japonia, n anul 1905, prin constrngerea fizica exercitata asupra mparatului si a ministrilor sai si protectoratul impus Boemiei si Moraviei prin teroarea la care a fost supus presedintele Benes si ministrul afacerilor externe din partea Germaniei neziste) sau a statului nsusi ( poate fi citata problema valabilitatii tratatului cu privire la Manciuria impus de Japonia n 1915 sub amenintarea unui ultimatum) prin care se obtine consimtamntul de a fi legat printr-un tratat, actul juridic respectiv este lipsit de orice efect juridica, este nul; de asemenea, un tratat a carui ncheiere este obtinuta cu forta sau prin amenintarea cu folosirea fortei este lovit de nulitate iar statele pot invoca nulitatea oricnd; un exemplu clasic de constrngere exercitata asupra statului este ncheierea tratatului de pace, cnd statul nvins este nevoit sa accepte conditiile impuse de nvingator si se pune problema validitatii acestui tip de tratat; cei mai multi autori sustin ca, data fiind interzicerea categorica a razboiului de agresiune, singurul tratat licit care poate fi acceptat este cel care este n favoarea statului care a dus un razboi just, de respingere a unei agresiuni, de autoaparare; pe cale de consecinta, un tratat de pace impus de catre un agresor nu poate fi considerat valid, potrivit normelor dreptului international actual; n acest sens, reiteram continutul art. 52 din Conventia de la VIena privind dreptul tratatelor care declara nul orice tratat a carui ncheiere a fost obtinuta prin amenintare sau prin folosirea fortei, cu violarea principiilor de drept international incorporate n Carta ONU; c. Obiectul tratatului: este constituit de raporturile juridice internationale create sau reglementate prin normele stabilite prin tratat; au existat si mai exista pareri divergente cu privire la obiectul tratatului international, sustinndu-se fie ca obiectul acestuia poate fi constituit fie de una sau mai multe obligatii, fie o actiune sau o abtinere, fie de orice domeniu al relatiilor internationale; din definitia acceptata deja, rezulta ca tratatul reprezinta un act juridic care consfinteste si consacra ntelegerea intervenita ntre doua sau mai multe subiecte de drept international, or obiectul oricarui act juridic este unul sau mai multe raporturi sociale reglementate prin acel act; pe calea demonstratiei logice, tratatul international, fiind un act juridic, are drept obiect raporturile internationale si nu bunuri materiale sau valori patrimoniale si nici actiunile sau inactiunile partilor la tratat; putem defini, astfel, obiectul tratatelor internationale ca fiind raporturile internationale reglementate de catre acestea n conformitate cu vointa liber exprimata de catre parti si cu normele permisive ale dreptului international; rezulta ca obiectul tratatului international trebuie sa ndeplineasca doua conditii: sa fie posibil de realizat, conditie n genere respectata, statele urmarind logic sa se oblige la actiuni profitabile si usor de ndeplinit n cadrul raporturile reciproce; sa fie licit, deci sa respecte toate principiile generale si normele dreptului international public unanim admise ale dreptului international contemporan care, se stie, au

caracter imperativ, fiind norme de ius cogens; principiile dreptului international sunt consacrate n Carta ONU, cel mai extins tratat international, care in art. 103 prevede ca n cazul unui conflict ntre obligatiile membrilor ONU decurgnd din cuprinsul acesteia si obligatiile lor decurgnd din orice alt acord international, vor prevala obligatiile derivnd din Carta; art. 53 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, sub titlul Tratate n conflict cu o norma a dreptului international general, prevede ca este nul orice tratat care, n momentul ncheierii sale este n conflict cu o norma imperativa a dreptului international general; ntre principiile si normele imperative ale dreptului international contemporan reiteram: respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor, egalitatea n drepturi, neamestecul n treburile interne, neutilizarea fortei sau a amenintarii cu folosirea fortei, buna vecinatate, cooperarea si colaborarea internationala, respectarea absoluta a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, normele dreptului international umanitar, libertatea marilor, protejarea mediului natural, interzicerea experientelor nucleare n anumite medii si spatii, s.a. B. ELEMENTELE ACCESORII ALE TRATATULUI elementele accesorii ale tratatelor nu sunt nici obligatorii si nici indispensabile pentru valabilitatea tratatului international; ramne la latitudinea partilor sa aprecieze daca se folosesc de asemene elemente pentru a se asigura mai buna ntelegere, aplicare si finalizare a prevederilor convenite, care formeaza obiectul tratatului respectiv; se sustine ca aceste elemente sunt utile si importante pentru realizarea obligatiilor pe care partile si le-au asumat, precum si pentru eventualitatea supunerii unui litigiu legat de neexecutare jurisdictiei internationale; n doctrina si n practica judiciara internationala, au fost acceptate ca fiind elemente accesorii termenul si conditia; a) Termenul: reprezinta un eveniment viitor si sigur de care depinde intrarea n vigoare sau expirarea tratatului; se utilizeaza expresiile de termen suspensiv ( ad quo), pentru a desemna data la care tratatul intra n vigoare( spre exemplu n tratatul de comert dintre URSS si Elvetia din 1948 s-a prevazut ca tratatul va intra n vigoare dupa 20 de zile de la schimbul instrumentelor de ratificare) si termen rezolutoriu (ad quem), pentru data la care nceteaza aplicarea prevederilor tratatului, evident numai n cazul tratatelor ncheiate pe o durata determinata, deci a tratatelor cu termen ( de exemplu, n Tratatul de la Versailles, s-a prevazut ca Renania va ramne sub ocupatie pe o durata de 15 ani); b) Conditia: este un eveniment viitor si nesigur de care depinde nceputul sau ncetarea executarii obligatiilor asumate de catre parti prin vointa lor liber exprimata la momentul ncheierii tratatului; si conditia poate fi suspensiva sau rezolutorie ( spre exemplu, n Tratatul de la Varsovia, se prevedea ca acel tratat si va pierde valabilitatea n momentul n care va fi ncheiat un tratat general de securitate colectiva n Europa ). Cursul nr. NCHEIEREA TRATATELOR INTERNAIONALE A. PRINCIPIUL RESPECTRII TRATATELOR reprezinta un principiu fundamental al dreptului International Public; a aparut din cele mai vechi timpuri, ca efect al logicii legarii prin ntelegeri a statelor; consacrarea o regasim n jus gentium, la romani; este urmarea exprimarii vointei libere a statelor de a se supune reciproc unor reguli n raporturile dintre ele; presupune ca obiectul propus sa fie licit si posibil de ndeplinit; de la acest principiu, dreptul international admite si anumite derogari, n situatii sau cazuri exceptionale, respectiv daca ne aflam n fata unor tratate ilicite sau n situatia succesiunii statelor; mai exista si ipoteza conflictelor ntre tratate: 7-8

1. ntre aceleasi parti la unul sau mai multe tratate anterioare, intervine un nou tratat, cu acelasi obiect, dar cu dispozitii incompatibile, contrare, situatie n care ultimul tratat le nlocuieste pe celelalte( lex posteriori derogat legi priori speciali); numai n situatia n care primul sau primele tratate contin(e) anumite reguli speciale iar ultimul contine reguli generale care contrazic regulile speciale ale acestora, de obicei primul sau primele tratate ramn(e) n vigoare cu privire la relatiile concrete( speciale) pe care le reglementeaza, urmnd ca prevederile tratatului general sa fie aplicate doar celorlalte situatii ne-speciale ( lex poasteriori generalis non derogat legi prior speciali) 2. Doua state, care sunt parti la un tratat colectiv multilateral, pot ncheia intre ele un nou tratat care contrazice tratatul multilateral, nsa potrivit dreptului international, acest tratat bilateral nu este valabil; prin tratatul multilateral ncheiat anterior, cele doua state si-au asumat obligatii si fata de alte state pe care ele nu le pot ncalca n mod arbitrar; articolele 52 si 103 ale Cartei O.N.U. prevad ca sunt lipsite de forta juridica tratatele ncheiate de statele membre care contravin prevederilor Cartei; conventiile anterioare unui tratat multilateral, de obicei, nu sunt afectate de prevederile noului tratat; 3. Un stat parte la un tratat bilateral ncheie un nou tratat, cu un stat tert, tratat care l contrazice pe cel anterior, caz n care se considera ca primul tratat trebuie respectat cu prioritate, ntruct statul stie de existenta primului act si procedeaza cu rea-credinta, iar nulitatea tratatului ncheiat constituie tocmai sanctiunea pentru aceasta fapta ilicita, contrara principiilor si normelor dreptului international; n acest caz, statul tert, care nu a cunoscut despre existenta tratatului anterior, se poate ntoarce cu pretentii mpotriva statului care a actionat cu rea-credinta, pentru a obtine despagubiri echivalente cu pierderile suferite ca urmare a anularii tratatului; acestea sunt reguli care s-au desprins din practica statelor, fara a exista o reglementare normativ-dispozitiva speciala; de aceea, problemele se rezolva de la caz la caz, cautnduse solutii pentru concilierea dispozitiilor incompatibile din tratatele succesive aflate n conflict; actualmente, tratatele contin clauze exprese care prevad modul de clarificare a eventualelor conflicte. B. INCHEIEREA CONTRACTELOR n legatura cu ncheierea tratatelor internationale, trebuie analizate mai multe probleme, pe care le vom examina n cele ce urmeaza: forma tratatelor, dreptul de a ncheia tratate, fazele de ncheiere a tratatelor ( negocierea, elaborarea si autentificarea textului,semnare,ratificare, aprobare ori acceptare, aderare), rezervele la tratate, intrarea n vigoare si nregistrarea a tratatelor; aceste reguli au mai mult o natura cutumiara si un caracter supletiv; exista si norme conventionale, cum sunt cele prevazute de Conventia de la Havana cu privire la tratate, valabile n cadrul raporturilor dintre statele latino-americane care considera forma tratatelor ca o conditie esentiala a valabilitatii lor; 1. FORMA TRATATELOR INTERNAIONALE un tratat international poate fi ncheiat fie n forma scrisa, fie n forma verbala; - -Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, n cadrul definitiei tratatului international, precizeaza ca tratatul international este un acord.ncheiat n scris ntre state, iar Conventia de la Havana cu privire la tratate considera forma scrisa ca o conditie esentiala a tratatelor; dar Curtea Permanenta de Justitie Internationala a recunoscut, de exemplu, ca declaratia verbala a ministrului afacerilor externe al Norvegiei catre ministrul afacerilor externe al Danemarcei, n speta privind Groenlanda orientala, angajeaza Norvegia; tot astfel, un acord verbal dintre U.R.S.S. si R.P. Mongola, din 1932, a fost confirmat ulterior prin semnarea unui protocol; de altfel, n comentariul Comisiei de Drept International, care a redactat Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, se precizeaza ca formularea aleasa nu ar nega forta juridica egala a acordurilor verbale fata de ele n forma scrisa; astfel, tratatele internationale se ncheie, de regula, n forma scrisa si cuprind:

 un titlu: aceste enunta pe scurt domeniul reglementat si partile la tratat; un preambul: acesta enunta obiectivele urmarite de parti, precum si contextul politic, economic, cultural sau juridic n care plaseaza tratatul; prevederile sau clauzele de fond: ele enunta succesiv normele concret stabilite, respectiv drepturile si obligatiile partilor legate prin tratat; clauzele finale: prevad modalitatile de intrare n vigoare a tratatelor, data si locul semnarii, precum si semnaturile; tratatele pot avea si anexe, cum ar fi hartile la tratatele de pace, la cele de demarcare a granitelor, de unire a statelor sau de dezmembrare a uniunilor de state, declaratii de interpretare, protocoale aditionale, schimburi de scrisori; tratatele bilaterale se elaboreaza, de obicei, n limbile statelor participante, mai rar se apeleaza la o limba de circulatie internationala sau la trei limbi, adaugndu-se la limbile statelor contractante si o limba de circulatie internationala; tratatele multilaterale se ncheie n mai multe limbi de circulatie internationala; 2. DREPTUL DE A INCHEIA TRATATE INTERNAIONALE Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor stipuleaza ca partile la tratatul international sunt statele si, n subsidiar, organizatiile internationale; practica relatiilor internationale a admis ca pot participa al raporturile internationale si natiunile acre lupta pentru autodeterminare, precum si Vaticanul; Pentru Dreptul International, nsa, este important sa se stie care sunt organele competente ale acestor subiecte de drept international care au dreptul sa ncheie tratate; aceste organe sunt prevazute n constitutiile si alte legi ale statelor si sunt,de regula, organe reprezentative ale puterii si ale administratiei de stat, respectiv: seful statului, seful guvernului, ministrul afacerilor externe; acestia pot ncheia tratate fara sa detina mputerniciri speciale, asa zisele depline puteri; pot primi depline puteri si pot ncheia tratate seful guvernului, ministrul afacerilor externe, ministrii pe domenii de activitate sau reprezentantii diplomatici n virtutea prevederilor constitutionale ale fiecarui stat n parte; organizatiile internationale ncheie tratate prin organele proprii stabilite prin statutele sau actele lor constitutive sau desemnate conform acestora; Vaticanul ncheie concordatele prin nunciaturile episcopale sau prin alte organizatii internationale; Este la fel de important sa stim care sunt consecintele nerespectarii procedurii constitutionale privind ncheierea tratatelor internationale: dominanta este parerea ca nerespectarea procedurii conduce la nulitatea tratatului ncheiat de un organ necompetent, invocndu-se viciul de consimtamnt; s-a afirmat ca un tratat nul n dreptul intern nu poate produce efecte pe plan international; nu se poate accepta ideea primatului dreptului international asupra dreptului intern. 3. FAZELE INCHEIERII TRATATELOR INTERNAIONALE a) Prezentarea deplinelor puteri: negocierea tratatelor fiind efectuata, de obicei, de alte persoane dect cele care au dreptul sa ncheie tratatele internationale, aceste persoane trebuie sa fie nzestrate cu documente speciale, n acest sens, denumite Depline puteri; prin depline puteri se ntelege un document, emannd de la autoritatea competenta a statului, prin care se desemneaza una sau mai multe persoane mputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamntul statului de a fi legat prin tratat sau pentru a ndeplini un anumit act cu privire la tratat;

 deci, operatiunile de negociere, redactare a textului si de ncheiere ale unui tratat trebuie sa fie efectuate neconditionat numai de reprezentanti( mandatari) ai statelor, nzestrati cu depline puteri sau abilitati n virtutea functiilor lor n stat, ultimii fara a fi obligati sa prezinte deplinele puteri; sunt considerati reprezentanti ai statului lor, fara a fi obligati sa prezinte depline puteri, pentru toate actele referitoare la ncheierea unui tratat, sefii de state, sefii guvernelor si ministrii afacerilor externe; de acelasi regim se bucura si sefii de misiuni diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat ce se ncheie ntre statul acreditant si statul acreditat, precum si reprezentantii acreditati ai statelor la o conferinta internationala sau pe lnga o organizatie internationala, ori pe lnga un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat n acea conferinta, organizatie sau organ; obiectul deplinelor puteri l pot constitui separat sau cumulativ : negocierea si elaborarea textului tratatului; semnarea tratatului, nmnarea sau depunerea instrumentelor de ratificare sau aderare la tratat;

mai nainte de nceperea negocierilor, indiferent de modul lor de desfasurare, se procedeaza la depunerea si verificarea deplinelor puteri; n cadrul conferintelor internationale, verificarea se face de catre o comisie special constituita pentru verificarea deplinelor puteri; natura juridica a deplinelor puteri a evoluat de-a lungul vremurilor; n trecut, cnd tratatele se ncheiau ntre monarhi, deplinele puteri aveau caracterul unui mandat: plenipotentiarul angaja statul sau prin cele convenite sau semnate de el, iar monarhul se obliga sa ratifice tratatul daca plenipotentiarul nu-si depasea mandatul, sens n care putem afirma ca deplinele puteri erau un element de validitate al tratatului; astazi, actele plenipotentiarului nu mai creeaza n sarcina statului pe care-l reprezinta la negocierea tratatului obligatia de a accepta tratatul n forma asupra careia acesta a convenit; astfel, deplinele puteri au un caracter limitat, acela de a atesta ca plenipotentiarul are calitatea de a reprezenta statul la negocierea tratatului depasirea sau ncalcarea deplinelor puteri lipseste de valoare juridica actele astfel ncheiate, afara de situatia cnd statul reprezentat de acesta, si numai atunci cnd el si-a depasit mandatul, aproba ulterior conduita sa si recunoaste validitatea juridica a actelor ncheiate sau semnate. 4. NEGOCIEREA TRATATELOR INTERNAIONALE instrumentul cel mai eficient pentru realizarea ntelegerilor si ncheierea tratatelor, n orice domeniu al vietii internationale, este dialogul negocierilor; n materia tratatelor internationale, aceste negocieri se poarta ntre guverne, prin intermediul unor organe de stat interne sau externe, competente n domeniul relatiilor internationale; este evident ca organele supreme ale puterii de stat( sefii de stat) negociaza numai n mod exceptional tratate internationale, de importanta capitala pentru practica internationala bilaterala ori multilaterala( Tratatul de la Viena din 1815, sau Tratatul de la Versailles din 1919, sau Tratatul Uniunii Europene); n practica moderna a statelor, negocierile pentru ncheierea unor tratate pot fi angajate pe urmatoarele cai: a) Cai diplomatice obisnuite: respectiv prin ministerele afacerilor externe si misiunile diplomatice; n cadrul convorbirilor si schimburilor de corespondenta diplomatica, care se poarta ntre reprezentantii acestora, fiecare parte si prezinta proiectele privind elaborarea tratatelor, ajungndu-se la apropierea pozitiilor si la acordul asupra textului final al tratatului; b) Persoane special mputernicite n acest scop: n anumite situatii, guvernele considera necesar sa mputerniceasca anumite persoane cu negocierea unui tratat; asemenea persoane poarta negocierile sub

controlul sau n contact permanent cu organele diplomatice ale statului mandant pentru a primi eventuale instructiuni; se pot desfasura mai multe runde de negocieri, cu schimbarea locului de desfasurare; sunt examinate mai multe proiecte de tratat pna se ajunge la un text comun; se pot nfiinta si organe speciale, cum s-a ntmplat n 1945, cnd a fost nfiintat Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, prin hotarrile Conferintei de la Postdam, pentru elaborarea proiectelor tratatelor de pace cu Italia, Romnia, Bulgaria, Ungaria si Finlanda pentru Conferinta de pace de la Paris, din 1947; c) Conferinte si congrese internationale: practica convocarii de conferinte internationale pentru ncheierea tratatelor de pace sau a unor congrese( secolul XIX a fost denumit, de altfel, secolul congreselor internationale) s-a extins foarte mult n epoca moderna si contemporana; este procedura urmata frecvent pentru codificarea dreptului international n domenii importante ale vietii internationale, cu participarea majoritatii statelor lumii, rezultnd tratate multilaterale ( de ex., Conferintele de la Haga din 1899 si 1907, Conferinta de la San Francisco din 1945 pentru elaborarea Cartei O.N.U., Conferintele de la Geneve din 1949 care au elaborat cele patru conventii privind tratamentul ranitilor si al prizonierilor, ca si protectia populatiei civile n timp de razboi, Conferinta de la Montego-Bay din 1982 pentru codificarea dreptului marii); d) Organizatiile internationale: dupa nfiintarea Ligii Natiunilor si mai ales dupa crearea O.N.U.,negocierile pentru ncheierea unor tratate apar tot mai frecvent n cadrul organizatiilor internationale sau al unor conferinte convocate de acestea; astfel, n cadrul Organizatiei Natiunilor Unite au fost pregatite si adoptate proiectele de conventii privind privilegiile si imunitatile Organizatiei (1946), prevenirea si reprimarea crimei de genocid (1948), consimtamntul la casatorie, vrsta minima si nregistrarea casatoriilor (1962), pactele cu privire la drepturile sociale si politice, respectiv drepturile economice, sociale si culturale ale omului (1966), eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala (1965 si 1975), s.a. O serie de conventii elaborate de Comisia de Drept International au fost supuse dezbaterilor n cadrul unor conferinte internationale de plenipotentiari convocate sub egida Organizatiei Natiunilor Unite: Conferintele de la Geneva din 1958 si 1960 cu privire la dreptul marii, conferintele de la Viena din 1961 si 1963 cu privire la relatiile diplomatice si la relatiile consulare, respectiv cele referitoare din la dreptul tratatelor din 1968 si 1969. 5. REDACTAREA TEXTULUI TRATATULUI n situatiile n care negocierile au condus la un acord, se poate trece la elaborarea, respectiv redactarea textului tratatului, care, am precizat deja, are mai multe parti, iar uneori are si anexe; un tratat este compus, n general, din urmatoarele parti: a) Preambulul: este partea introductiva, n care sunt enumerate statele(partile) contractante, numele sefilor statelor si al reprezentantilor lor, motivele si scopurile ncheierii tratatului; este important sa retinem ca aceste prevederi au o anumita forta juridica deoarece servesc, n genere, la interpretarea dispozitiilor tratatului; b) Partea principala: este fondul tratatului, deoarece cuprinde clauzele acestuia, normele si regulile care urmeaza sa fie respectate de partile contractante n relatiile dintre ele, drepturile ce le revin si obligatiile pe care urmeaza sa le ndeplineasca; ele sunt aranjate si cuprinse n articole succesive numerotate

c) Partea finala sau "clauzele finale": ea cuprinde diferite prevederi privind durata tratatului, ratificarea, aderarea unor state sau organizatii terte, rezolvarea diferendelor, modul de ncetare a tratatului etc. d) ncheierea sau partea protocolara: n aceasta sunt cuprinse localitatea si data semnarii, numarul exemplarelor ntocmite, semnaturile, s.a. 6. ANEXELE LA TRATATE un tratat poate avea si anumite anexe, alcatuite din articole adaugate textului tratatului si semnate de plenipotentiari; uneori , la tratatele principale pot fi anexate tratate suplimentare, cum s-a ntmplat n 1947, cu tratatele de pace cu Bulgaria, Romnia si Ungaria care au avut cte 6 anexe fiecare; la un tratat pot fi anexate si declaratii aditionale unilaterale ale statelor participante, prin care ele si exprima rezervele la unele dispozitii sau punctele lor de vedere cu privire la sensul ori modalitatile de interpretare ale unor principii generale inserate n ele; alteori, la un tratat pot fi anexate protocoale, note si scrisori ale partilor sau liste de marfuri, de nave, etc.; pe baza ntelegerii dintre partile participante la ncheierea tratatelor, oricare dintre anexe pot fi considerate ca facnd parte integranta din corpul tratatului; indiferent de optiunea statelor, n practica internationala se apreciaza ca aceste anexe au aceeasi forta juridica si valoare ca si tratatul n sine. 7. LIMBA TRATATELOR n dreptul international nu exista vreo norma obligatorie cu privire la limba de redactare a tratatelor; pe cale de consecinta, ele pot fi ncheiate n orice limba acceptata de partile la tratat; n evul mediu, tratatele ntre statele occidentale erau ncheiate n limba latina, considerata limba diplomatica oficial; printre altele, amintim faptul ca tratatele de la Westfalia, din 1968, au fost ncheiate n limba latina; de la finele secolului al XVII-lea, mai exact din timpul lui Ludovic al XIV-lea, locul limbii latine a fost luat de catre limba franceza, care pna n secolul XX a fost unanim acceptata ca limba a democratiei; retinem, n acest sens, ca lucrarile congreselor de la Viena, din 1815, respectiv de la Paris, din 1856, s-au desfasurat n limba franceza; de la nceputul secolului XX, limba engleza a fost si ea recunoscuta ca limba internationala, alaturi de cea franceza; Astfel, Tratatul de la Versailles din 1919 a fost redactat n cele doua limbi, franceza si engleza; exceptand Curtea Internationala de Justitie, n organele O.N.U. sunt considerate limbi oficiale: chineza, engleza, franceza, rusa, spaniola si araba; cnd un tratat este redactat n mai multe limbi, este important de stabilit care dintre texte este cel autentic; acest lucru este rezolvat, de obicei, de textul tratatului, care precizeaza ce texte si care anume limba vor fi considerate autentice; n lipsa unor precizari, vor fi considerate autentice textele redactate n limbile statelor contractante; daca textul este redactat doar ntr-o singura limba, alta dect cea a statelor participante, aceasta limba este considerata cea autentica. 8. SEMNAREA TRATATELOR INTERNAIONALE dupa elaborare, tratatul urmeaza sa fie autentificat, stabilindu-se astfel textul definitiv la care s-a ajuns prin negociere; autentificarea se obtine, de obicei, prin semnarea tratatului;

 semnarea tratatului poate avea o valoare juridica diferita, n raport cu vointa partilor contractante privind procedura prin care tratatul dobndeste forta juridica obligatorie pentru ele, sens n care putem distinge: a) tratate care, potrivit vointei partilor, urmeaza sa dobndeasca forta juridica obligatorie numai printr-o procedura ulterioara distincta de semnare, cum ar fi ratificarea; b) tratate care, potrivit vointei partilor, dobndesc forta juridica prin semnarea lor; n primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, altfel spus confirmarea ca textul reprezinta versiunea definitiva a tratatului, rezultata n urma negocierilor, ea implica dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul si obligatia de a se abtine de la actiuni care, n intervalul de timp de pna la ratificare, ar face imposibila executarea ulterioara a tratatului; aceasta obligatie nceteaza n cazul cnd acel stat refuza sa ratifice tratatul; n al doilea caz, semnarea constituie actul final prin care statele si exprima vointa lor de a fi legate prin tratatul ncheiat, asa cum stipuleaza art. 12 din Conventia de la Viena din 1969; semnarea produce asemenea efecte daca: semnarea produce asemenea efecte daca: n tratat se prevede n mod expres aceasta; cnd este stabilit pe alta cale ca statele care au participat la negociere convenisera ca semnatura va avea acest efect; cnd intentia statului de a conferi semnaturii acest efect rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau, sau a fost exprimata n cursul negocierii; Parafarea : ntre redactare si semnarea definitiva intervine uneori o etapa intermediara - parafarea - care consta n semnarea de catre plenipotentiari a tratatului sau a unor parti din tratat numai cu initialele lor; parafarea intervine atunci cnd statele n-au dat reprezentantilor lor depline puteri pentru semnarea definitiva a tratatului sau cnd guvernele acelor state doresc sa mai examineze textul tratatului nainte de a-l semna definitiv; efectele parafarii se pot reduce la certificarea textului rezultat din tratative, text care astfel nu mai poate fi modificat de catre mputerniciti, ceea ce nu exclude dreptul pentru guverne de a-i aduce modificari; Semnarea ad-referendum: este tot o etapa intermediara ntre redactarea textului si semnarea definitiva a tratatului, pentru a se referi pna la hotarrea definitiva; ea constituie, n acelasi timp, un act de autentificare a textului ct si o semnatura provizorie a tratatului, pe cnd parafarea reprezinta numai o certificare a textului; semnarea definitiva se face fie de mputernicitul care a semnat a-referendum, fie de un nou mputernicit, n ambele situatii cu aprobarea expresa di partea guvernului pe care-l reprezinta; procedura alternatului: punerea semnaturii pe tratat se efectueaza dupa anumite reguli procedurale, prin care se exprima principiul egalitatii statelor; astfel, atunci cnd sunt mai multi plenipotentiari, ei si pun semnaturile pe textul tratatului, fata n fata, pe partea stnga si pe partea dreapta: pe partea stnga, considerata primul loc, semneaza plenipotentiarul statului la care va ramne acel exemplar de tratat; pe exemplarele care vor ramne la celelalte parti, ei vor semna pe locul al doilea, din dreapta; cnd tratatul se semneaza de catre un singur mputernicit de fiecare parte, semnaturile pot fi puse una sub alta, n acest caz primul loc va fi cel de deasupra;

 la semnarea unui tratat multilateral, plenipotentiarii si aseaza semnaturile una sub celelalte, n ordinea alfabetica a denumirilor statelor parti; acest fascicul de reguli poarta, n dreptul international, denumire de alternat. Cursul RATIFICAREA sI INTRAREA N VIGOARE A TRATATELOR INTERNAIONALE A. RATIFICAREA TRATATELOR INTERNAIONALE 1. Notiunea ratificarii si evolutia ei Ratificarea este actul organului de stat competent prin care acesta confera forta juridica obligatorie tratatelor semnate de plenipotentiarii sai; prin exceptie, conventiile OIM se trimit statelor spre ratificare sub semnatura presedintelui conferintei si directorului general; Organul competent este precizat de constitutia statului care ratifica tratatul; actul astfel ratificat se incorporeaza ntr-un instrument de ratificare care se comunica, se schimba sau se depune; doar dupa momentul schimbului ori depunerii instrumentelor de ratificare, statele n cauza se simt legate juridic prin tratatul ce a facut obiectul ratificarii; n feudalism, ratificarea avea un rol formal, monarhii confirmnd retroactiv semnatura plenipotentiarilor, exceptnd situatia depasirii mandatelor primite de acestia; n secolul XIX, ratificarea devine atributul parlamentului, ca mijloc de control asupra dreptului de a ncheia tratate ale executivului; n secolul XX, prin multiplicarea numarului tratatelor, au aparut tot mai multe exceptii de la regula ratificarii si conferirea fortei obligatorii, doar prin semnarea lor. 2. Necesitatea ratificarii n majoritatea situatiilor, statele prevad n textul tratatului daca acesta trebuie supus ratificarii; Conventia de la Viena, art. 14: prin ratificare se exprima consimtamntul statelor de a fi legate prin tratate: cnd tratatul prevede ca acest consimtamnt este obligatoriu; cnd se stabileste pe alta cale asupra cerintei ratificarii; cnd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificarii; cnd intentia de a semna tratatul sub rezerva ratificarii rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau, ori a fost exprimata n cursul negocierilor. Este important de vazut vointa statelor rezultata din dorinta exprimata de dispozitiile constitutionale; 3. Refuzul de a ratifica un tratat international n feudalism, ratificarea era considerata o simpla formalitate, o configurare a activitatii plenipotentiarului; ncepnd cu sec. XIX, s-a recunoscut unanim dreptul statului, decurgnd din suveranitatea sa de a refuza ratificarea unui tratat, chiar semnat de el; acest gest nu ncalca normele dreptului international, nici curtoazia; 8-9

Refuzul de ratificare nu trebuie motivat, deoarece ratificarea este un drept si nu o obligatie a statelor, fiind lasat la libera lor apreciere; Odata ce ratificarea a fost efectuata (prin comunicare, schimb ori depunerea instrumentelor de ratificare) ea nu mai poate fi retrasa; 4. Modalitati, forme si termene Reprezentnd aprobarea unui document semnat deja de parti, ratificarea reprezinta, n general, un gest neconditionat din partea statului; se spune ca eventuale noi conditii stipulate ar echivala cu refuzul de a ratifica proiectul semnat, respectiv cu necesitatea de a elabora un nou proiect de tratat; Nu se admit nici ratificarile partiale, daca n cuprinsul tratatului nu se prevede expres acest lucru; Formele de ratificare nu sunt supuse unor reguli de drept international; s-a admis ca ratificarea poate fi tacita, respectiv situatia n care un stat trece la executarea clauzelor, fara o ratificare formala, care ar aparea inutila; Comisia de Drept International a elaborat regulile privind forma ratificarii: ratificarea se face printr-un instrument scris - instrumentul de ratificare - a carei forma este reglementata prin dreptul intern; n lipsa unor prevederi n tratat, instrumentele de ratificare si produc efectul din momentul comunicarii si a schimbului acestora, daca nu exista un depozitar al acestora (bilateral) sau al depunerii lor (multilateral); schimbul ori depunerea instrumentelor de ratificare se constata prin ncheierea unui proces-verbal.

Termenul de ratificare poate fi prevazut n tratat; n lipsa lui, ratificarea trebuie facuta ntr-un timp rezonabil si motivat. 5. Efectele juridice ale ratificarii Prin ratificare, statul devine parte la tratat, daca acesta intra n vigoare prin actul ratificarii; astfel el devine parte la tratat din momentul intrarii n vigoare; n intervalul dintre aceste momente, statul care a ratificat un tratat este obligat: sa nu retraga ratificarea; sa nu comita nici un act care ar afecta prevederile sale.

Astazi, ratificarea nu are un efect retroactiv, statul fiind parte din momentul ratificarii si nu al semnarii. 6. Acceptarea si aderarea la tratat n practica, n tratate se prevede ca un stat poate deveni membru la tratat prin acceptare sau prin aderare;

Daca un tratat ramne deschis spre semnare si acceptare ne aflam ntr-o situatie similara cu cea a ratificarii, iar daca este deschis doar spre acceptare, fara semnare prealabila, ne aflam ntr-o situatie similara cu cea a aderarii; Acceptarea, are semnificatia unei noi proceduri, mai simpla si mai rapida, fara sa implice procedura constitutionala a ratificarii; Aderarea este actul prin care un stat care nu a participat la negocierea si semnarea unui tratat si exprima consimtamntul de a deveni parte la el, daca este un tratat deschis; n cazul tratatului bilateral, daca el nu prevede posibilitatea altor state de a adera la ele, aderarea se poate face cu acordul celor doua state parti; n situatia tratatelor multilaterale, se aplica aceeasi regula a acceptului tuturor statelor participante; exceptie tratatele multilaterale de interes universal (pace, dezarmare, social-umanitare); Momentul aderarii: practica admite ca aderarea poate interveni nu numai dupa ce un tratat a intrat n vigoare ci si independent de intrarea n vigoare a tratatului; Modalitatile si formele aderarii: se aplica, mutatis mutandis, regulile ratificarii, instrumentele de ratificare dnd expresie actului intern prin care, potrivit normelor constitutionale, un stat si manifesta vointa de a deveni parte la tratat. B. REZERVELE N TRATATE Orice stat are dreptul de a face rezerve la clauzele si continutul acestora; astfel, el nu va considera obligatorii unele dintre acestea, pe care le considera inacceptabile pentru el; Rezerva consta ntr-o declaratie pe care statul o face cu ocazia semnarii ori a ratificarii sau cu prilejul acceptarii sau aderarii, urmnd sa creeze, n anumite privinte, alte raporturi dect cele care s-ar fi stabilit n lipsa rezervei; Problema rezervelor se ridica doar n situatia tratatelor multilaterale; n tratatele bilaterale ea semnifica o propunere de renegociere a tratatului; daca statele nu ajung la un acord, acel trata nu va mai lua fiinta; Exista situatii n cazul tratatelor multilaterale ce trebuie clarificate (opinii): rezervele, desi admisibile n principiu, necesita acordul celorlalte parti, pentru ca statul sa devina parte iar rezerva sa fie considerata valida (regula unanimitatii sau regula integritatii tratatului); rezervele la tratatele multilaterale si produc efectele fara sa fie nevoie de consimtamntul unanim al partilor initiale, statul care a formulat rezerve devenind de facto parte la tratat, n raport cu toate statele care au acceptat rezerve; acest punct de vedere tine cont de atributul egalitatii suverane al statelor; el permite unui numar ct mai mare de state sa devina parte la tratatele de interes mondial, chiar daca nu sunt de acord cu unele clauze ale acestora; Dar, rezervele nu trebuie sa afecteze scopul si principiile de baza ale tratatelor, ci sa se refere la o dispozitie speciala, pe care acel tratat o considera inacceptabila pentru un motiv sau altul; Dreptul de a formula rezerve la un tratat multilateral a fost recunoscut de Curtea Internationala de Justitie, prin rezolutii ale Adunarii generale ONU si prin prevederile exprese ale Conventiei de la Viena din 1969 (art. 19 si 20); Fata de statul care nu a acceptat rezerva se aplica celelalte clauze, cu exceptia celei care a facut obiectul rezervei; Conventia de la Viena (art. 19 si 20): obiectiunea facuta la o rezerva de catre un alt stat contractant nu mpiedica intrarea n vigoare a tratatului ntre statul care a formulat obiectiuni si statul autor al rezervei, afara de situatia n care statul care a formulat obiectiunea si-a exprimat clar intentia n sens contrar; Nu reprezinta rezerve declaratiile facute cu privire la tratat sau la clauzele acestuia, n momentul semnarii, ratificarii ori aderarii; declaratia, pe fond, se deosebeste de rezerva prin faptul

ca formuleaza o pozitie de principiu si nu modifica situatia juridica a statului n ceea ce priveste efectele tratatului n raporturile dintre parti si nu presupune o acceptare a ei de catre celelalte parti contractante. C. INTRAREA N VIGOARE A TRATATELOR sI NREGISTRAREA LOR 1. Intrarea n vigoare: Modul si data intrarii n vigoare a tratatelor sunt reglementate, n nsusi textul tratatului; n general se fixeaza ca data de intrare n vigoare: momentul semnarii; momentul schimbului sau al depunerii instrumentelor de ratificare; momente ulterioare semnarii sau ratificarii; intrarea provizorie n vigoare, anterior ratificarii.

n lipsa unei prevederi contrare, tratatul intra n vigoare dupa ce toate statele vor fi semnat sau vor fi schimbat sau depus instrumentele de ratificare; n tratatele multilaterale se prevede intrarea n vigoare dupa momentul ratificarii de un anumit numar sau de o anumita categorie de state; pentru statele care l va ratifica ulterior, tratatul intra n vigoare de la acea data; Pentru situatiile n care ntr-un tratat nu a fost fixata o data pentru intrarea n vigoare, Comisia de Drept International a formulat cteva reguli, n sensul ca: data la care urmeaza ca tratatul sa fie semnat ori ratificat (prin schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare) se considera ca data de intrare n vigoare a acestuia: n situatia tratatelor care prevad ca intrarea lor n vigoare depinde de semnarea, ratificarea, aderarea, acceptarea ori aprobarea de catre un anumit numar sau categorii de state, intrarea n vigoare va avea loc dupa ndeplinirea acestor conditii; n celelalte situatii, data intrarii n vigoare se va fixa prin acordul statelor care participa la adoptarea textului. 2. nregistrarea tratatelor: Institutia nregistrarii tratatelor de catre organizatiile internationale a aparut dupa primul razboi mondial; Carta ONU, art. 102, stipuleaza, pentru state, obligatia de nregistrare a tratatelor sau acordurilor internationale la Secretariatul ONU, care asigura publicarea lor; Printr-un regulament adoptat de Adunarea Generala a ONU, din 1946, aceasta obligatie a fost instituita si pentru ONU si organele sale, pentru tratatele la care sunt parte sau care le autorizeaza sa le supuna nregistrarii; n anumite cazuri si institutiile sale specializate sau statele nemembre au aceasta obligatie; Sanctiunea nenregistrarii este lipsirea statelor membre de dreptul de a invoca tratatul n fata unui organ al ONU; nenregistrarea tratatelor, potrivit Cartei, nu afecteaza sub nici o forma forta lor obligatorie pentru parti, ci le lipseste numai de opozabilitatea fata de organele ONU. D. EFECTELE TRATATELOR 1. Efectele tratatului fata de parti si de legea interna a statelor Principalul efect consta n obligativitatea de a executa clauzele sale cu buna credinta pe teritoriul sau si de catre toti reprezentantii sai; obligatia incumba cetatenilor simpli;

 Daca n tratate exista dispozitii privind drepturi si obligatii ale unor persoane fizice ori juridice din statul respectiv, acele dispozitii nu li se pot aplica direct, n temeiul tratatului, ci numai n virtutea actelor interne pe care statele, potrivit dispozitiilor constitutionale, le adopta pentru executarea tratatelor; Introducerea n dreptul intern a tratatelor este o problema discutata; Exista pareri ca tratatul intra imediat n vigoare si trebuie aplicat direct, cu prioritate, fata de legile interne care ar contine dispozitii contrare acestora; Potrivit conceptiei dualiste, pentru aplicarea fiecarui tratat n dreptul intern este necesara adoptarea unei dispozitii de ordin intern, care sa-l recepteze n ordinea juridica interna prin transformare n lege interna; Noi nu putem fi de acord nici cu una nici cu cealalta parere; n fapt, nu exista vreo norma de drept international n acest sens; regula normala este cea care ne cere sa luam n calcul dispozitiile constitutionale ale fiecarui stat n parte, fiind o problema de competenta interna a statelor egale si suverane; Exista state (SUA, Elvetia) care considera tratatele internationale ca legi interne; altele, cum este Franta, considera ca tratatul international este superior legilor interne; iar altele, considera ca pentru a fi introduse n dreptul intern este nevoie de o lege speciala a parlamentului national; Din momentul introducerii n dreptul intern, tratatul este considerat avnd forta juridica a unei legi, iar n cazul existentei unui conflict ntre tratat si legea interna, instantele aplica principiile n materia conflictului dintre legile interne (actul cel mai recent, sau prioritate fie tratatului, fie legii interne). 2. Principiul "Pacta tertiis nec nocent nec prosunt" Regula semnifica ca tratatele nu pot aduce nici prejudicii si nici beneficii tertilor; deci, ele produc efecte numai fata de parti si nu pot afecta obligatiile sau drepturile statelor terte (fata de care sunt res inter alios acta) aceasta este regula larg recunoscuta international; n doctrina exista pareri diferite: a) obligatii n sarcina statelor terte: dreptul international nu admite o asemenea ipoteza; nu se poate ncalca suveranitatea statului; Carta ONU: Organizatia va asigura ca statele care nu sunt membre ale ei sa actioneze n conformitate cu aceste principii (ale Cartei), n masura necesara mentinerii pacii si a securitatii internationale; actiunile ONU sunt justificate ntruct principiile prevazute de art. 2 para. 6 al Cartei sunt unanim acceptate ca reguli pe care trebuie sa le respecte toate statele, indiferent daca sunt sau nu membre ale acestei organizatii internationale; n acelasi sens, tratatele, prin care se neutralizeaza un teritoriu sau un stat, stabilesc un regim international pentru o cale navigabila, sunt opozabile tuturor statelor. b) Drepturi n favoarea statelor: Uneori, statele pot acorda prin tratate bilaterale sau multilaterale anumite drepturi n favoarea altor state, fara ca acestea din urma sa fie parti la ele; astfel s-ar aplica stipulatia pentru actele din dreptul civil intern; unii sustin ca un asemenea lucru nu este posibil, fiind vorba doar de un avantaj si nu despre drepturi; Comisia de Drept International, care nu a ajuns la o conceptie unanima, a adoptat un text potrivit caruia un drept poate lua nastere pentru un tert, daca partile contractante nteleg sa confere

acest drept fie acelui stat, fie unui grup de state carora el apartine, fie tuturor statelor si numai daca acel stat (sau state) consimte expres si implicit; Situatia este similara si n cazul internationalizarii unor cai de comunicatie, cnd statele care nu au participat la conventie vor putea beneficia sau nu de toate drepturile decurgnd din actul internationalizarii. E. ASIGURAREA EXECUTRII TRATATELOR Pentru asigurarea respectarii si executarii din cele mai vechi timpuri au aparut mijloace de garantare si impunere adecvate; n sclavagism si feudalism, garantia o constituia juramntul, divinitatea fiind invocata pentru a fi chezasa respectarii obligatiilor asumate; n feudalism s-a apelat la institutia ostaticilor, la institutia gajului (bunuri, valori, castele), la institutia ipotecarii unor orase sau imense regiuni sau la institutia ocuparii unor teritorii; Distinct, au fost utilizata institutia garantiilor: garantia de a mentine o anumita stare de lucruri (state Quo), de a nu face nimic care ar putea schimba o stare de lucruri; garantia de a face, de a exercita o anumita actiune (plata unei sume de bani); Cel mai larg sistem de garantii a fost dezvoltat de Carta ONU, n al carui preambul se arata ca Natiunile Unite sunt hotarte sa creeze conditii n care sa fie respectate obligatiile decurgnd din tratate; Se admite ca numai garantiile care respecta principiile egalitatii n drepturi si ale suveranitatii nationale sunt compatibile cu dreptul international contemporan. F. DURATA EFECTELOR TRATATELOR (A TERMENULUI DE APLICARE) n general, un tratat si produce efectele sale pentru toate partile, pe durata prevazuta n dispozitiile sale, cu exceptia cazurilor cnd termenul de aplicare se prelungeste, ori intervin, fie pentru toate partile, fie doar pentru unele dintre ele, situatii n care tratatul si nceteaza aplicarea; Sub aspectul duratei, distingem ntre tratatele ncheiate pe durata nedeterminata (fara termen) si tratate ncheiate pe durata determinata (cu termen): a) Tratate cu termen: sunt tratate ncheiate pe termen precis stabilit n continutul lor (1,2,3.10 ani); de obicei tratatele politice sunt ncheiate pe perioade lungi de timp, de la 10, 20, 30 de ani; n schimb, acordurile economice sunt ncheiate pentru perioade de pna la 5 ani; tratatele cu termen pot fi prorogate fie prin ncheierea unui acord special, fie n mod automat (prorogare pura si simpla) rezultnd din textul lor ca daca vreuna dintre ele nu vor denunta ntr-o anumita perioada de timp el si va produce efectele n continuare. b) Tratate fara termen: sunt acele tratate a caror aplicabilitate nu este limitata de ajungerea la un anumit termen, avnd durata nedeterminata (tratatele de pace, de dezarmare, de neutralizare); Pot fi exemplificate: Pactul Briand - Kellogy din 1928; Carta ONU; Conventia de la Belgrad privind regimul navigatiei pe Dunare, din 1948 s.a.m.d.