CONCEPTE CHEIE ALE TEORIEI RELATIILOR INTERNATIONALE

1.Actorii relatiilor internationale

Abordarea vietii internationale prin intermediul teoriei sistemelor implica doua paliere: cel al elementelor ei component actorii si cel al raporturilor dintre ei. modificarea naturii, respective a tipului de actor, influenteaza raporturile dintre acestia si intergul sistem. Ca atare, observarea transformarilor la nivelul actorilor ne da masura transformarii insusi. Istoric vorbind, actori au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi), orasele-state ale lumii grecesti, imperiile antichitatii, formatiunile atomizate ale feudalismului, care, impreuna cu orasele ce au scapat invaziei migratorilor, au prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai tarziu. Acestea, dupa alcatuirea pe baza principiului dinastic, au capatat treptat un caracter national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in realitate, evolutia sistemului European, ca nucleu al sistemului international in ansamlul sau. In felul acesta, principalul "ACTOR" al "SISTEMULUI" devine cu timpul "STATUL NATIONAL". Atributele sale sunt: populatia, teritoriul si suveranitatea propriului govern asupra ambelor. Este de subliniat rolul "PIETEI" in asigurarea coeziunii statale si a individualitatii: "ACTORULUI". Prin dezvoltarea economico-sociala, asistam, pe de o parte, la consolidarea "STATULUI NATIONAL" ca principal "ACTOR" al "SISTEMULUI" international, iar, pe de alta, la multiplicarea tipurilor de "ACTORI" (firme, persoane etc). Primul Razboi Mondial a dus la aparitia unui nou tip de "ACTOR" multinational - LIGA NATIUNILOR (ulterior ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE). Continuarea dezvoltarii economic sociale a determinat multiplicarea atat a tipurilor de"ACTORI", cat si a "RAPORTURILOR" dintre acestia, conducand la adancirea integrarii in cadrul "SISTEMULUI". Astfel,
1

dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in randul "ACTORILOR" se numara: statele nationale, organizatiile internationale (guvernamentale si neguvernamentale), organizatii cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de suveranitate de la statele nationale spre ele - UE), firmele multinationale, precum si indivizi (de exemplu, Berlusconi). In rindul actorilor non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste internationale, respectiv organizatiile mafiote care actioneaza pe scara globala. Aceasta multiplicare ar fi insotita, dupa unii, de o deplasare de accent dinspre "STATUL NATIONAL" spre celelalte tipuri de "ACTORI", datorata, pe de o parte, pierderii inevitabile de substanta a "STATULUI NATIONAL" iar, pe de alta, concentrarii acesteia la ceilalti "ACTORI" (firmele multinationale, de pilda). In context, se impune o evaluare diferentiata pentru cele doua parti ale continentului: daca in VEST, lucrurile par sa stea asa, in EST ele sunt mai complicate, caci avem "actorii vechi", care tind spre integrare, si noile state, care doresc acelasi lucru, dar sunt nevoite ca, in paralel, sa-si consolideze statalitatea de curand dobandita. Pozitia STATULUI NATIONAL ca actor central al sistemului international constituie astfel una dintre cele mai controversate teme de interogare a teoriei relatiilor internationale. Mentionam o parte dintre argumentele adeptilor diminuarii rolului statului: multiplicarea surselor de autoritate si putere; diminuarea capacitatii statelor de a controla economiile nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei. Incapacitatea de control a informatiilor si ideilor, ca urmare a revolutiei microelectronice (exemplu China si eforturile de cenzurare a accesului la Internet); tendinta spre descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna guvernului central (exemplu devolutia in Scotia si Tara Galilor); dependenta crescuta a majoritatii statelor de resurse naturale externe. Majoritatea analistilor considera ca statul pastreaza o pozitie dominanta in sistemul international chiar in conditiile reconsiderarii acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea si
2

cresterea economica, securitatea sociala, asigurarea materiilor prime etc. raman in competenta guvernelor nationale; companiile multinationale depind de statele de origine pentru protective directa sau indirecta; statele au, pentru moment, monopolul folosirii legitime a fortei pentru a controla tulburarile interne sau pentru a raspunde unor crize internationale. De asemenea, reprezentantii guvernelor nationale sunt factori decidenti in organizatiile internationale sau regionale. Chiar si organizatiile supranationale (UE) sunt folosite de catre statele membre pentru a-si sustine interesele nationale. Criza din Kosovo si includerea operatiunilor de tip non-Articol 5 in noul Concept Strategic al NATO impugn o reevaluare a argumentelor traditionale ale sustinatorilor pozitiei centrale a statului. Razboiul contra terorismului international necesita o intarire a rolului statului pentru a asigura securitatea si siguranta propriilor cetateni. In acelasi timp, amenintarile asimetrice au impus un raspuns unitar al coalitiei

internationale, iar faptul ca, pentru prima data de la crearea Organizatiei Atlanticului de Nord, s-a apelat la principiul apararii colective, a demonstrat viabilitatea si importanta institutiilor internationale. Se inregistreaza, de asemenea, o crestere a importantei atat prin numar, cat si prin influenta reala pe scena politica mondiala a altor actori non-statali: corporatiile transnationale ,respectiv organizatiile non-guvernamentale

internationale (INGO). Este semnificativ faptul ca o organizatie nonguvernamentala Medecins sans frontieres a obtinut Premiul Nobel pentru pace, iar actiunile unor INGO cum ar fi Greenpeace sau Amnesty International se afla constant pe agenda politica a guvernelor. Tendinta actuala zecilor de mii de ONG locale este de a obtine un statut regional si apoi global, unele obinand recunoaterea din partea Organizatiei Natiunilor Unite (statut consultative in cadrul Consiliuuil Economic si Social - ECOSOC) i devenind, astfel, actori legitimi n diplomaia international. Totodata, mass media internaionale prin influenta
3

asupra publicului si a decidentilor - sunt considerate de un numar din ce in ce mai mare de analisti drept actori autonomi in sistemul international. Cea mai semnificativa provocare contemporana o reprezinta insa actorii

nonguvernamentali nelegitimi: retelele de organizatii teroriste internationale (si unii lideri ca actori individuali) si structurile crimei organizate, al caror potential de risc si amenintare a crescut exponential. In ce priveste situatia ROMANIEI, prin revolutia din decembrie 1989, si-a multiplicat exponential tipologia contactelor sale internationale, anterior reduse exclusiv la nivelul (controlat in totalitate) STATAL. Nu numai ca si in cadrul acestuia s-a inregistrat o multiplicare a contactelor (vezi activitatea internationala depusa de diferite componente ale sistemului politic si administrativ), dar acum si organizatii interne (economice firme, politice, culturale, sociale, stiintifice etc.), precum si persoane fizice, intretin propriile lor contacte internationale. Presiunea pe infrastructura rutiera, aeriana, fluviala, maritima, precum si informationala, este o dovada concreta a integrarii Romaniei in "SISTEMULinternational.

1.2. PUTEREA IN RELATIILE INTERNATIONALE

PUTEREA este un concept - daca nu conceptul - cheie al politicii. Esenta activitatii/luptei politice este accesul la PUTERE. Aceasta permite, pe plan intern si extern, transpunerea in practica a propriilor programe politice, precum si satisfacerea propriilor interese. Celelate categorii ale stiintei/stiintelor politice (actori, interese etc.) sunt determinate de raporturile cu si fata de conceptul de PUTERE. Pe plan international, PUTEREA reprezinta, in acelasi timp atat un SCOP IN SINE, cat si un MIJLOC DE ATINGERE A ALTOR OBIECTIVE. Ea este, intr-un cuvant, MONEDA DE SCHIMB in POLITICA INTERNATIONALA (definita ea insasi ca LUPTA PENTRU PUTERE). In domeniul relatiilor internationale operam concomitent cu un numar de termeni, care se cer definiti:
4

RELATII INTERNATIONALE = ansamblul legaturilor dintre ACTORI POLITICA INTERNATIONALA = legaturile POLITICE (implica PUTEREA) dintre ACTORI POLITICA EXTERNA = o strategie (curs de actiune planificat) pentru atingerea unor obiective, in raport cu alt ACTOR PUTEREA reprezinta capacitatea de a controla mintea si actiunile altora, de a-i determina sa faca ce doresti tu, sau ceea ce altfel nu ar face. PUTEREA POLITICA este o relatie reciproca de control intre detinatorii de functii publice si intre acestia si restul societatii in ansamblul ei. Sunt de subliniat cele doua planuri - intre detinatorii de functii, si intre acestia si ceilalti membri ai societatii; de asemenea, faptul ca avem de-a face cu o RELATIE PSIHOLOGICA. Asa stand lucrurile, se impune sa facem o serie de patru distinctii: a. PUTERE / INFLUENTA - vizibila cel mai bine in relatia dintre CONSILIER si FACTORUL DECIZIONAL. Primul are INFLUENTA asupra celui de-al doilea, in timp ce acesta din urma are PUTERE asupra primului; b. PUTERE / FORTA - cand recurgi la FORTA (inteleasa ca VIOLENTA FIZICA) inseamna ca abdici de la PUTERE - inteleasa ca RELATIE PSIHOLOGICA - in favoarea FORTEI - inteleasa ca RELATIE FIZICA; oricum, PUTEREA MILITARA este cel mai important atribut al PUTERII in general. Fara sanctiunea FORTEI, PUTEREA este lipsita de substanta (a se vedea eficacitatea unei legi, fara prevederea sanctiunilor pentru incalcarea ei); c. PUTERE care poate fi UTILIZATA (armele conventionale, de pilda) si PUTERE care NU POATE FI UTILIZATA (armele nucleare, de exemplu, care sunt utilizate prin intermediul AMENINTARII CU UTILIZAREA); in realitate, avem de-a face cu prezenta sau absenta FORTEI ca ultima sanctiune a PUTERII; d. LEGITIMITATEA / NELEGITIMITATEA PUTERII; in primul primul caz exista o justificare morala si/sau legala, in timp ce in al doilea avem de-a face cu PUTERE /
5

FORTA bruta; exemplificarea situatiei POLITISTULUI, care dispune de un mandat, si a JEFUITORULUI, care actioneaza absolut in afara legii. PUTEREA este rezultanta prezentei si actiunii / valorificarii unor elemente, care poarta numele de ELEMENTE ALE PUTERII. Acestea sunt de mai multe feluri: IMUABILE/VARIABILE, precum si CUANTIFICABILE/NECUANTIFICABILE. * Geografia * Resursele naturale * Capacitatea industriala * Pregatirea militara *Populatia * Caracterul national * Moralul national *Calitatea diplomatiei *Calitatea guvernarii

1.3. ECHILIBRUL PUTERII

Echilibrul Puterii este o modalitate de mentinere a stabilitatii intr-un sistem compus din mai multe unitati autonome. (Daca era vorba de un sistem compus din unitati subordonate una fata de alta, aceasta misiune trebuia sa cada in sarcina autoritatii centrale, care regleaza sistemul). Desigur, ramane problema "autoritatii" care asigura repartizarea echilibrata a puterii in cadrul sistemului compus din unitati/entitati autonome. De regula, aceasta autoritate a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul respectiv, asigurau conducerea sistemului ori prin deciziile pe care le impuneau altora, ori prin propria lor actiune. Premisele asigurarii stabilitatii pe aceasta cale sunt, in esenta, doua: * ca toate unitatile/entitatile sunt necesare sistemului; * ca, daca nu se intervine, una din unitati/entitati va cauta sa le "inghita" pe celelalte (politica este lupta pentru putere, atat pe plan intern, cat si extern) Pe plan intern, echilibrul este mentinut prin intermediul separatiei puterilor, in virtutea caruia, pe de o parte, nici una dintre puteri nu o detine in totalitate, ceea ce presupune cu necesitate colaborarea lor in exercitarea actului

de conducere, iar, pe de alta, ca se pot controla reciproc. In ce priveste tipurile de actiune, in linii generale acestea sunt doua: * opozitia directa, in care doua puteri se confrunta reciproc (de retinut ca nu avem de-a face cu o confruntare exclusiva, ci ca, in realitate, este vorba de o impletire intre confruntare/conflict si colaborare; pana si in razboi, partile colaboreaza, chiar daca si numai tacit); * competitia, care presupune existenta unui obiect al acesteia, de regula o terta parte (statele A si B sunt in competitie unul cu altul pentru statul C). In decursul istoriei, s-au conturat o serie de metode practice de mentinere a echilibrului si asigurare, pe aceasta cale, a stabilitatii in cadrul sistemului: a. metoda DIVIDE ET IMPERA, prin intermediul careia se crea un conflict, manevrandu-se astfel incat ambele parti sa caute sprijin ("cine isi cauta un protector, gaseste un stapan") de la cel care l-a provocat (istoria este plina de exemple de acest gen, cele mai recente fiind inregistrate in cazul dezmembrarii imperiilor britanic si sovietic - similitudinea este remarcabila -, precum si in Iugoslavia); b. metoda COMPENSATIILOR, in virtutea careia fie se atribuiau teritorii (care, la randul lor, insemnau polulatie si/sau resurse), fie bani (compensatiile de razboi, de pilda); in ce priveste teritoriile, practica inregistreaza fie posesiunea nemijlocita, fie cea mediata, prin intermediul includerii in sfera proprie de influenta (in timp, pe masura ce practicile din prima categorie au devenit tot mai dezavuate, accentul a inceput sa cada tot mai mult pe cele din a doua categorie, cu precizarea ca, si in acest caz, din cauza aceleiasi dezavuari crescande, s-a inregistrat o deplasare de accent dinspre zona "vizibilului" spre cea a "invizibilului", in sensul ca asemenea intelegeri au avut loc tot mai mult in secret 7

cazul Protocolului Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, precum si al Acordului Procentajelor incheiat intre Churchill si Stalin); c. metoda echilibrului prin intermediul ARMAMENTELOR, cu corolarul ei CURSA INARMARILOR (de retinut ca, o continuare a ei nesupravegheata, pe fundalul progreselor realizate in domeniul tehnologiei militare, implica producerea cu suficienta siguranta a catastrofei pe care competitia trebuia tocmai sa o evite; de aici cooperarea fortata a competitorilor, prin intermediul negocierilor si acordurilor de control al inarmarilor si dezarmare); d. metoda ALIANTELOR, care au fost, in ansamblu, de doua tipuri: * impotriva dominatiei mondiale * impotriva altei aliante. In acest din urma caz, al existentei unei aliante indreptate impotriva altei aliante, practica politica a inregistrat si existenta unui BALANSOR AL PUTERII, respective al unei puteri care veghea asupra mentinerii echilibrului dintre ele, urmand sa se alature aceleia dintre aliante care parea sa piarda teren. Istoric, in Europa, acest rol l-a jucat Marea Britanie, care, pentru a se proteja, a vegheat cca. doua secole ca Europa sa nu ajunga sa fie dominata de o singura putere, pentru a preveni astfel aparitia unui pericol direct la adresa securitatii sale fizice. Iata pentru ce Marea Britanie s-a aliat cu Prusia - si alte puteri - impotriva Frantei lui Napoleon, dar si cu Franta impotriva Germaniei in cele doua razboaie mondiale; de aici si celebra fraza: "Anglia nu are dusmani sau prieteni permanenti, ci doar interese permanente !" Unul din marii teoreticieni ai ECHILIBRULUI PUTERII a fost Morton Kaplan, reprezentant de seama al scolii BEHAVIORISTE. El a identificat existenta a 6 tipuri de sisteme internationale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. In cadrul fiecarui tip, el a identificat 5 seturi de variabile:
8

1. reguli esentiale; 2. reguli de transformare; 3. variabile de clasificare a actorilor; 4. variabile de capabilitate; 5. variabile informationale. Iata, spre exemplificare, regulile esentiale de functionare a sistemului clasic de echilibru al puterii: 1. Actorii isi sporesc capacitatile, dar, mai degraba, negociaza decat lupta; 2. Mai degraba lupta, decat sa scape ocazia de a-si spori capacitatile; 3. Mai degraba opresc lupta, decat sa elimine un actor esential 4. Refuza preponderenta unui actor sau a unei aliante de actori; 5. Cauta sa-i constranga pe cei ce cauta sa subscrie la principii supranationale (expresia efortului de mentinere a unei individualitati distincte in cadrul sistemului) 6. Permit invinsului reintrarea/revenirea in system. Transformarile recente din cadrul sistemului international pun in lumina impletirea unor tendinte ce indica spre lumea de maine (de integrare) si tendintele ce indica recursul la practicile clasice ale "politicii puterii" (power politics). In acest sens, si conceptul de "echilibru al puterii" cunoaste atat o diminuare de utilitate determinata de intarirea consensului si cooperarii, cat si o revigorare, tinand seama de competitia multipolara derivata din aparitia unor noi centre de putere.

1.4. INTERESUL NATIONAL

Conceptul de interes national este fundamental pentru orientarea politicii externe. El reprezinta calauza principala a intregii activitati externe desfasurate de
9

un stat. In acelasi timp, in ciuda utilizarii lui frecvente, el este totusi un concept relativ vag, deoarece exprima mai degraba aspiratii care, pentru a capata valoare practica, trebuie operationalizate, fiind in acelasi timp un concept polemic (fortele politice il interpreteaza diferit, in functie de propriile interese). Conceptul se defineste printr-o serie de parametri: primul il constituie gradul sau de generalitate - nu orice interes ingust intra in categoria interesului national, ci numai cele care au o acoperire foarte larga -; al doilea parametru il constituie gradul de perenitate caci nu este vorba de interese conjuncturale, ci de cele cu adevarat durabile, care nu sunt alterate de trecerea timpului; in sfarsit, avem in vedere capacitatea unor asemenea interese de a fi traduse in practica politica, caci, fara aceasta, ele raman doar in stadiul aspiratiilor imposibil de atins. Cand vorbim de interes national, nu avem in vedere un interes anume, bine definit, ci o suma de interese, care converg spre asigurarea, pe de o parte, a securitatii, iar pe de alta a bunastarii actorului dat. (De analizat, prin prisma securitatii, situatia Romaniei din anul 1940, dupa amputarile teritoriale, precum si, prin prisma bunastarii, situatia actuala) "Un interes national - spune Samuel Huntington - este un bun public care preocupa pe toti, sau pe cei mai multi cetateni; un interes national vital este acel interes pentru care ei sunt gata sa-si verse sangele si sa-si cheltuiasca bogatia pentru a-l apara. Interesele nationale combina, de regula, securitatea cu preocuparile materiale, pe de o parte, si preocuparile morale si etice, pe de alta parte." Concret, interesele care intra in categoria interesului national se exprima prin valori, care se traduc apoi in obiective palpabile, pe care actorul trebuie sa le indeplineasca. Odata stabilit obiectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, iar, in cadrul lor, modalitatile concrete prin care se procedeaza. Acest lucru este valabil atunci cand actorul este cel ce lanseaza o initiativa de politica externa; cand insa trebuie sa raspunda la o initiativa lansata de alt actor, deci la un stimul extern, el trebuie sa identifice raspunsul (urmarind
10

aceeasi secventa: obiectiv - modalitate - mijloc) care ii asigura satisfacerea in cel mai inalt grad a propriului sau interes national. In ce priveste clasificarea intereselor, in esenta exista trei categorii mari: * cele care exprima valori fundamentale - integritate teritoriala, independenta, suveranitate etc. - asupra carora nu se negociaza; * cele asupra carora, desi importante, se poate negocia (vezi acorduri de control al armamentelor si/sau dezarmare), atata timp cat, prin negociere, se mentine echilibrul initial; * cele care fac obiectul curent al negocierilor - de pilda, drepturi de navigatie pe Dunare etc. In ce priveste purtatorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de la individ, prin intermediul unor forme de asociere crescator complexe (grupuri, clase, partide), pana la natiune. In acest sens, o problema fundamentala este cea a raportului corect dintre realitate si perceptie: Cine imi garanteaza mie ca ceea ce imi prezinti tu, guvernant, ca fiind un interes major, care face parte cu siguranta din interesul national, este intr-adevar un asemenea interes ? Cum pot eu, guvernant, sa am siguranta ca interpretarea pe care o dau eu interesului national este cea conforma cu realitatea ? In acest domeniu nu exista detinatori ai adevarului absolut! Tocmai de aceea, convergenta opiniilor, chiar a celor initial contrare - realizata pe calea compromisului politic -, sau, cu alte cuvinte, rezultanta lor poate fi cea mai apropiata de realitatea obiectiva. In practica, intre actori se constata existenta atat a convergentei/complementaritatii de interese - care formeaza baza colaborarii - cat si neconvergenta, chiar conflictul de interese, care trebuie eliminat, recurgandu-se la un intreg evantai de procedee delimitat la un capat de negocieri, iar la celalalt de razboi.
11

1.5.SECURITATEA
Desi este un concept des uzitat, specialistii il apreciaza ca fiind inca in curs de definire; este considerat, daca se poate spune asa, drept un concept "in curs de dezvoltare"! Acest lucru se datoreaza si utilizarii lui intr-o multitudine de contexte, determinate de mare varietate de interese, care, fie justificat, fie nu, sunt prezentate ca interese de securitate, sau legate de conceptul in discutie. De aici si o anumita stare de confuzie. Nu este insa, mai putin adevarat ca si conceptul in sine, pe fundalul multiplicarii si adancirii interdependentelor mondiale, si-a multiplicat intelesurile, devenind ceea ce se numeste un "concept stratificat". Excluzand cazurile de confuzie voita, aceasta este ratiunea pentru care intalnim formulari ca, de pilda, "securitate alimentara", "securitate ecologica" sau "securitate culturala" s.a.m.d. In esenta, insa, in randul specialistilor exista un anumit consens, potrivit caruia "securitatea" se circumscrie asigurarii integritatii teritoriale si bunastarii materiale. Astfel, primul termen ne conduce la aspectul fizic al securitatii, iar al doilea la supravietuirea pe termen mediu si lung a actorului in cauza. Caci, in fond si la urma urmei, "securitatea" unui actor reprezinta capacitatea sa de a supravietui ca atare in sistemul international. In literatura de specialitate, in legatura cu acest concept, se vehiculeaza cateva probleme cu caracter mai teoretic, care se cer lamurite. Astfel, una dintre acestea este cunoscuta sub numele de "dilema securitatii" conform careia se intelege modalitatea de a concilia, pe de o parte, necesitatea cresterii propriei securitati, cu cea ca acest lucru sa nu genereze insecuritate pentru ceilalti, pe de alta parte. (Se va vedea ca cea mai mare parte a modalitatilor de asigurare a "securitatii" cauta sa resolve aceasta problema / dilema). Este vorba apoi de raporturile dintre conceptul de "securitate nationala" si cel de "securitate internationala", stiindu-se ca cel de-al doilea nu inseamna pur si simplu insumarea "securitatilor nationale" ale tuturor actorilor sistemului, ci este un concept in sine, care se refera la
12

asigurare "securitatii" sistemului ca atare, in ansamblul sau. Pe urma, literatura de specialitate abunda in termeni ca "securitate colectiva" (prin care se intelege ca un atac asupra unui actor este considerat ca un atac asupra tuturor - vezi sistemul Ligii Natiunilor si cele doua tratate care stau la baza blocurilor militare postbelice), sau "comuna" (care pleaca de la premisa ca, "securitatea" mea, depinzand de a altora, trebuie asigurata de asa maniera incat sa nu o diminueze pe a altora concept inventat si vehiculat de nordici: Comisia Palme in anii '80), ori, mai nou, "cooperativa". In ce priveste modalitatile concrete de asigurare a "securitatii", practica istorica inregistreaza, in linii mari, doua tipuri: primul il reprezinta metoda crearii "imperiului universal" - prin intermediul careia, prin inglobarea unui actor de un altul, acesta din urma preia si sarcina asigurarii securitatii primului actor, ea fiind, de acum o probleme interna a sa (si NATO functioneaza, practic, dupa aceleasi principii) -, iar al doilea il constituie metoda asigurarii "echilibrului de putere". La nivel micro, de regula, mijloacele concrete prin care un actor isi asigura "securitatea" depind, in mare masura, atat de domeniul in care aceasta este amenintata, cat si de tipul de amenintare utilizat de atentator/agresor.

1.6. SISTEMUL INTERNATIONAL

Abordarea sistemica - fiind, deci, vorba de o modalitate de abordare aplicabila si acestui domeniu si nu proprie in exclusivitate acestuia - pleaca de la doua premise: * ca intre componentele intregului exista anumite legaturi, respectiv ca apartenenta lor la acelasi intreg nu decurge in exclusivitate din faptul ca se afla in acelasi spatiu geografic; * aceste componente nu pot fi intelese corespunzator decat daca sunt privite in totalitatea, in ansamblul pe care il formeaza.
13

Alcatuirea sistemului international actual incepe cu existenta unor sisteme locale incipiente, care evolueaza mai intai pana ajung la stadiul de sisteme cat de cat conturate ca atare. Urmeaza apoi faza expansiunii lor, ceea ce le pune in legatura cu sisteme similare ("lumi") fie pe calea legaturilor pasnice, fie prin intermediul razboiului (care este tot un mijloc de comunicare). Rezultatul in timp al interactiunii care are loc asa il constituie transformarea sistemelor locale respective in subsisteme ale sistemului mai larg creat prin includerea lor intr-un ansamblu mai amplu, compus din totalitatea interactiunilor dintre

componentele/subsistemele sale. Principala regula de functionare a acestui tip de sistem o reprezinta AUTOREGLAREA, caracterizata prin lupta pentru putere intre componentele sale. Concret, Europa - un sistem local care evolueaza el insusi ajunge, prin expansiune si inglobare in structura sa a altor zone (lumi/sisteme) ale lumii, centrul sistemului international global. In fapt, aceasta inseamna o dubla calitate: pe de o parte, calitatea de initiator al sistemului, pe de alta, principalul sau factor regulator.

14

Bibliografie selectiva
1. Baylis, John. Smith, Steve (editors), (2000) The Globalization of World Politics Oxford: Oxford University Press; 2. Carr, E.H., (1984) The Twenty Years Crisis 1919 1939, Oxford: Oxford University Press; 3. *** Documentele Summitului NATO de la Washington, Aprilie 1999, Membership Action Plan; 4. Fontaine, Andre, (1991) Istoria Razboiului Rece, Vol. I - IV, Bucuresti: Editura Militara; 5. Guzzini, Stefano, (2000) Realism i relaii internaionale, Iai: Institutul European; 6. Held, David & McGrew, Anthony (editors) Held David & McGrew Anthony, (2000) The Global Transformations Reader. An Introduction to the Globalization Debate, Cambridge: Polity Press; 7. www.europa.eu.int, www.mae.ro, www.mapn.ro, www.nato.int, www.un.org, www.infoeuropa.ro, www.osce.org, www.guv.ro.

15