P. 1
(revizuit) Paradigma Psihologica a Integrarii Copilului in Familia Substitutiva, (Psychological Paradigm of the Child Integration in Foster Family), Petru Stefaroi

(revizuit) Paradigma Psihologica a Integrarii Copilului in Familia Substitutiva, (Psychological Paradigm of the Child Integration in Foster Family), Petru Stefaroi

|Views: 61|Likes:
Published by petru stefaroi
This revised article outlines a psychological paradigm of the child integration in substitutive family, in the context of domination, in theory end practice, of the sociological and institutional-administrative paradigms. The role of this paradigm is to emphasise the importace of psychological factors (cognitive, motivational, affective, volitional, psycho-social, spiritual, the personality etc) în the case management, also in the effective process of adaptation/integration, as well as that, to reflect the behavioral-psychological caracteristics of the process, the problems encountered, psychological or behavioral disorsers more frequently. The consultation of assessment or intervention projects sheets/models, of the literature and legislation, led as, too, to outline a cumulative, but also synthetic, of the evaluative-diagnostical and intervention/asistance psychological dimension of the integration to the child in substitutive family.
This revised article outlines a psychological paradigm of the child integration in substitutive family, in the context of domination, in theory end practice, of the sociological and institutional-administrative paradigms. The role of this paradigm is to emphasise the importace of psychological factors (cognitive, motivational, affective, volitional, psycho-social, spiritual, the personality etc) în the case management, also in the effective process of adaptation/integration, as well as that, to reflect the behavioral-psychological caracteristics of the process, the problems encountered, psychological or behavioral disorsers more frequently. The consultation of assessment or intervention projects sheets/models, of the literature and legislation, led as, too, to outline a cumulative, but also synthetic, of the evaluative-diagnostical and intervention/asistance psychological dimension of the integration to the child in substitutive family.

More info:

Published by: petru stefaroi on Oct 24, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/04/2012

pdf

text

original

PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ UMANISTĂ / HUMANISTIC PSYCHOLOGY AND SOCIAL WORK

PARADIGMA PSIHOLOGICĂ A INTEGRĂRII COPILULUI ÎN FAMILIA SUBSTITUTIVĂ (revizuit)
___________________________________________________________________________________

Petru Ştefăroi

Rezumat: În prezentul articol (revizuit) se schiţează o paradigmă psihologică a integrării copilului în familia substitutivă, în contextul dominanaţei, în teorie şi practică, a paradigmelor sociologice sau administrativ-instituţionale. Rolul acestei paradigme este acela de reliefa importanţa factorilor psihologici voliţionali, şi umani de (cognitivi, spirituali, şi şi în motivaţionali, personalitate procesul acela de ale a afectivi, etc) în al psiho-sociali, caz

managementul caracteristicile

efectiv

adaptării/integrării,

precum

evidenţia procesului,

psihologic-comportamentale

problemele întâmpinate sau tulburările psihice ori de conduită mai frecvente. Consultarea fişelor/machetelor de evaluare, sau de intervenţie, a literaturii şi legislaţiei de specialitate, ne-a condus şi la profilarea unei paradigme, cumultative, dar şi sintetice, a dimensiunii evaluativ-diagnostice şi de intervenţie/asistenţă psihologică a integrării copilului în familia substitutivă.
1

Abstract: This article outlines a psychological paradigm of the child integration in substitutive family, in the context of domination, in theory end practice, of the sociological and institutional-administrative paradigms. The role of this paradigm is to emphasise the importace of psychological factors (cognitive, motivational, affective, volitional, psycho-social, spiritual, the personality etc) în the case management, also in the effective process of adaptation/integration, as well as that, to reflect the behavioral-psychological caracteristics of the process, the problems encountered, psychological or behavioral disorsers more frequently. The consultation of assessment or intervention projects sheets/models, of the literature and legislation, led as, too, to outline a cumulative, but also synthetic, of the evaluative-diagnostical and intervention/asistance psychological dimension of the integration to the child in substitutive family. Cuvinte cheie: copil, integrare, factori psihologici, tulburări, evaluare/ intervenţie Keywords: child, integration, psychological factors, disorders, evaluation/ intervention
2

INTRODUCERE

I

ntegrarea copilului separat de familia naturală într-o altă familie sau într-un centru de plasament este un proces îndelungat, complex, multidimensional şi multifactorial, în care factorul psihologic deţine un rol crucial. Din păcate, literatura de specialitate sau legislaţia din domeniu nu acordă importanţa necesară acestuia, concentrându-se pe factorii sociali sau administrativ-institituţionali. Nu se poate afirma că dimensiunea psihologică este desconsiderată, însă, cel puţin în literatura noastră, tinde să fie subsumată sau adiţionată celorlalte paradigme ori tipuri de abordări. Una dintre explicaţii poate fi şi aceea că asistenţa socială din ţara noastră, fiind încă la început, s-a concentrat pe aspectele administrativ-instituţionale sau economice, în timp ce literatura, cam din aceleaşi raţiuni, a abordat paradigma sociologică, aparent mult mai adecvată, fiind vorba de asistenţă „socială. O altă explicaţie o reprezintă, fără îndoială, insuficienta implicare ştiinţifică a psihologilor în problemele asistenţei sociale, inclusiv în asistenţa socială a copilului. Această stare de lucruri nu a rămas fără consecinţe. Este un adevăr contestat de puţină lume faptul că, dacă măsurile/hotărârile de plasament se iau fără mari dificultăţi, iar integrarea „socială” sau administrativ-instituţională decurge, de regulă, conform planificărilor, în schimb adaptarea psihologică, integrarea psiho-socială efectivă întâmpină mari probleme. Majoritatea majoritate a copiilor din familii substitutive sau din instituţii sunt nefericiţi, întârziaţi din punct de vedere intelectual, sau au tulburări cronice emoţionale, de adaptare şi
3

comportament. Unul dintre motive este şi acela al importanţei scăzute acordate factorilor psihologici, umani, ontologici, spirituali al integrării. Problema este o adevărată tragedie naţională, dacă se acceptă să se denumească sacrificarea umană a zeci de mii de copii astfel. Nici măcar nu este în ameliorare, ci, dimpotrivă, pe fondul polarizării sociale/economice, degradării valorilor morale ale familiei, al plecării multor părinţi în străinătate, numărul copiilor care nu sunt crescuţi de cei care le-au dat viaţă creşte. Necesitatea şi importanţa paradigmei psihologice se fundamentează pe considerentul că integrarea copilului în familia substitutivă are, în natura sa ontologică, o importantă şi profundă dimensiune psihologic-umanistă, chiar dacă şi celelalte laturi sunt importante. Motivele pornesc la faptul că prin caractersiticile vârstei acesta se află în plin proces de construire a sistemului psihic, de „umanizare” şi de profilare a personalităţii, dar şi pentru că se află într-o profundă criză afectiv-existenţială, indiferent de calitatea ingrijirii, educaţiei sau de condiţiile socioeconomice de care beneficiază. Aspectele psihologic-umaniste implicate în procesul de integrare şi adaptare a copilului în familia substitutivă, fie că avem în vedere latura ontologică, fie cea epistemologicmetodologică, sunt de foarte mare complexitate de aceea prin articolul de faţă nu se încearcă mai mult mai mult decât să se reliefeze câteva elemente, pe care le considerăm esenţiale. Se va aborda şi raporta pe parcurs paradigma psihologică la celelalte paradigme sau tipuri de abordări mai importante, este vorba, în primul rând, de paradigma sociologică, dar şi de cea administativinstituţională. În paradigma sociologică (clasică) copilul, odată plasat în familia substitutivă, dobândeşte automat statusurile corespunzătoare vârstei şi sexului, în principal cel de copil, de fiu
4

sau fiică şi prin aceasta procesul pare încheiat, eludând caracterul conflictual, cel de proces, gradualitate şi stadialitate. În plus juisanţa, motivaţia, eul, personalitatea acestuia trec în plan secund, fiind aprioric subsumate statusurilor şi rolurilor sociale recunoscute în calitatea de membru al organizaţiei familiale. În planul relaţiilor sociale şi interpersonale sunt desconsiderate aspectele de ordin empatetic ori emoţional-circumstanţial. Finalitatea integrării copilului este aceea de a deveni membru „structural-funcţional” al familiei. Finalităţile individuale psihologice, ontologice nu constituie repere cruciale în teleonomia sistemului. Primează integrarea socială, normativă, structurală şi cea funcţională. Tulburările de adaptare şi integrare sunt explicate prin imperfecţiuni structural-funcţionale ale organizaţiei familiale, sau unor incopatibilităţi apriorice element-sistem. Educaţia copilului nu priveşte prea mult latura spirituală, dezvoltarea personală. Paradigma administrativ-instituţională este aferentă reprezentării instrumentalist-birocratice a clientului serviciilor de asistenţă socială şi psihologică. Conform teoriilor instrumentaliste reprezentările şi teoriile noastre nu reflectă cu acurateţe realitatea, ci sunt instrumente epistemice utile pentru a explica, prognoza şi controla realitatea (J. Dewey, 2005). Copilul este, aşadar, reflectat în documentele sau activităţile birocratice prin simbolizări şi machetări în aşa-zisele dosare. În urma acestor simbolizări şi machetări multe componente ale personalităţii şi situaţiei copilului pot rămâne neinstrumentate, ceea ce conduce, în consecinţă, foarte probabil, la ineficientă a proceselor de intervenţie sau asistenţă. Abordarea evaluativă sau în scop de intervenţie tinde să se realizeze formal şi modular. Se poate ajunge astfel la neglijarea subiectului ontic, nu contează progresele şi situaţia reală a clientului ci doar cea reflectată în documente şi raportată, esenţiale sunt procedurile şi nu
5

activitatea reală de asistenţă sau intervenţie, dacă procedurile sunt corect aplicate sarcinile profesionale sunt îndeplinite, în instanţe, comisii, diferite organisme nu contează realitatea psihologică a copilului ci doar cea reflectată în dosare, locul copilului este luat de dosar (P. Ştefăroi, 2009 b, p. 13). În procesul de efectiv de integrare a copilului în familia substitutivă se urmăreşte gradul de adaptare şi integrare formală şi instituţională, conduita în colectivitate, disciplina, civismul copilului.

SPECIFICUL PARADIGMEI PSIHOLOGICE A INTEGRĂRII COPILULUI ÎN FAMILIA SUBSTITUTIVĂ În perspectiva paradigmei psihologice integrarea socială şi culturală a copilului fără adaptarea psihologică nu poate fi considerată un succes (A. Decsei-Radu, 2011). Interesul copilului fiind promordial, aşa cum se subliniază în argumentaţia măsurii de plasament, nu simpla integrare socială şi comunitară este obiectivul integrării copilului în altă familie, ci fericirea, dezvoltarea umană şi împlinirea personală. Factorul psihologic fiind în acest scop foarte important (R. L. Harwood, S. A. Miller, R. Vasta, 2010, p. 766). Componente cruciale ale paradigmei psihologice sunt şi problematică evaluării, tulburările psihologice sau de conduită, factorii psihologici implicaţi în managementul măsurii de plasament, factorii psihologici ca resurse de dezvoltare personală, organizare şi integrare socială, abilitarea, pregătirea psihologică pentru integrare socială şi profesională, factorii
6

psihologici ai învăţării şi adaptării şcolare, dar şi problematica intervenţiei sau monitorizării psihologice. În perspectiva acestei paradigme poate fi analizat rolul/eficienţa integrării, într-un mediu sau altul, asupra dezvoltătii psiho-comportamentale a copilului, a dezvoltării psihice şi a personalităţii sau comportamentului adaptativ/eficient, dar şi cotribuţia/rolul diferiţilor factori psihologici individuali, ai copilului sau membrilor familiei în proces. Se pot realiza şi modelări sau explicaţii ale proceselor psihosociale - relaţii, raporturi, identificări, atribuiri, ataşament, simpatii, reprezentări sociale etc. Măsura de plasament, adopţie, încredinţare etc, ori procesul efectiv de integrare, ia în considerare şi antrenează, inevitabil, întregul sistem psihic al copilului, precum şi al fiecărui membrul al mediului social substitut sau personalului implicat. Sunt antrenate capacităţile şi funcţiile cognitiv-intelectuale, inteligenţa, gândirea, memoria, limbajul, imaginaţia, atenţia, sistemul senzorial. Crucial este rolul afectivităţii - proceselor emoţionale, ataşamentului, empatiei, suferinţelor, traumelor, sentimentelor, pasiunilor. Prin sistemul de trebuinţe, motive, interese şi aspiraţii ale copilului şi membrilor mediului substitut este antrenată şi motivaţia. Şi voinţa are un rol deosebit de important. Capacitatea de autocontrol, de luare a deciziilor, proiectivitatea, rezistenţa la frustrare, rezilienţa personală condiţionează mult succesul adaptării şi integrării copilului. Să mai subliniem şi rolul important al altor entităţi psihologic-personale: temperamentul, caracterul, aptitudinile, talentele, învăţarea, creativitatea. Chiar dacă hotărârea de plasament sau adopţie este luată şi copilulul este plasat efectiv într-o familie substitutivă (AMP, adoptivă sau într-o instituţie), sunt întrunite condiţiile sociale, morale, economice, culturale pentru adaptarea copilului la noul mediu, integrarea efectivă este un proces lung, îndelungat şi cu
7

multe probleme. Simpla prezenţă a structurilor şi condiţiilor unei vieţi sau dezvoltări normale a acestuia nu sunt suficiente pentru succesul procesului de integrare. Adevărata integrare, presupune parcurgerea unor etape şi luarea în considerare a altor factori decât cei pur sociali, economici sau culturali. Cruciali sunt şi factorii empatetic-psihologici. Procesul integrării poate fi considerat un succes abia după ce copilul simte că parte din „fiinţa” noii familii şi este asimilat ontologic-empatetic acesteia. Desigur, dacă acesta este obiectivul, pentru că sunt cazuri, precum plasamentele temporare, de pregătire pentru reintegrare familială sau adopţie, unde se recomandă familiei substitutive să evite apropierea afectivă foarte mare. Însă, prezenţa unui copil într-o familie substitutivă, chiar dacă în plasament temporar, atrage în mod obiectiv toate structurile integrativ-empatetice, prin factorii sociali contextuali, prin cei psihologici, morali sau culturali. În pofida intenţiei de a menţine un anumit control aceşti factori operează inerent, antrenând automat fazele şi procesele specifice procesului de integrare psihosocială. Personalitatea copilului tinde să se configureze după arhitectura socio-psiho-culturală a noii familii. Procesul integrării conduce la instituirea unor relaţii, raporturi, structuri şi realităţi socio-umane care să permită manifestarea plenară a personalităţii copilului, dezvoltarea sa fizică, psihică, comportamentală. Doar în condiţiile apariţiei şi funcţionării solide a acestor relaţii şi structuri prezenţa copilului este cu adevărat acceptată, iar organizaţia este ea însăşi funcţională. Totuşi, nu doar familia ca grup social este sursa integrării şi dezvoltării optimale a copilului ci, în special, existenţa şi funcţionarea unui sistem complex integrat, psihosocial şi ontologic-empatetic. Pătrunderea noului membru în familie tulbură iniţial vechiul sistem. Gradual, aceasta, prin procesul de integrare a copilului, se
8

reconstruieşte, de această dată incluzându-l. Include nu doar un simplu element, un individ, ci o personalitate, o întreagă ontologie (fiinţă umană). Dacă această organizare socio-umană devine funcţională, empatetică şi integrată, incluzându-l şi pe copilul plasat atunci scopurile declarate ale măsurii se pot împlini, altfel, în pofida unor aparenţe liniştitoare, copilul se izolează, este nefericit, ori dobândeşte retarduri de dezvoltare sau devieri de comportament. Fără îndoială în procesul adaptării şi integrării copilului personalitatea acestuia, personalitatea fiecărului membru al familiei şi „personalitatea” familiei ca întreg/sistem, nu atât ca factor cât ca resursă, au roluri determinante. În ultimă instanţă procesul de integrare este o interacţiune între personalităţile acestora. Procesul presupune o adaptare, configurare graduală a personalităţii fiecăruia la noua realitate socio-umană determinată de prezenţa în familie a unui nou membru. Presupune restructurări motivaţionale, cognitive, caracteriale sau afective mutuale, compatibilizări, congruenţe, adaptări şi permanente ajustări comportamentale. Sunt cruciale motivaţia familiei pentru preluarea şi educarea copilului precum şi ataşamentul, motivaţia, activismul sau dorinţa de integrare a copilului în noul mediu social. Integrarea copilului într-un nou mediu familial, nu este, aşadar, un simplu act juridic, adminstrativ sau social, de adiţionare a unui element la un sistem ci un fenomen ontologicpsihologic de o complexitate aproape imposibil de modelat prin paradigme logice formale. Presupune mutaţii cruciale, existenţiale, atât la nivelul copilului cât şi a noului mediu. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât copilul este, prin natura vârstei, în procese complexe de creştere, socializare şi formare a personalităţii, cu cât familia în sine, nealterată de
9

prezenţa noului membru, este o existenţă dinamică, de multe ori cu probleme de toate felurile în interiorul ei. Spre deosebire de integrarea organizaţional-profesională a unei persoane, unde are, cu preponderenţă, un caracter comportamental, instrumental şi economic (eficienţă), în care scopurile şi valorile organizaţiei primează integrarea copilului în „organizaţia” familială substitutivă sau într-o instituţie are cu preponderenţă un caracter socio-psihologic, uman, umanitar, moral şi chiar spiritual, primând aşadar interesele copilului. Scopul declarat este acela de contribui la dezvoltarea psihică, morală, socială a copilului, formarea unei personalităţi echilibrate şi adaptative, fericirea, împlinirea personală.

FACTORII PSIHOLOGICI AI INTEGRĂRII În toate cazurile măsura de plasament sau procesul efectiv al integrării copilului în familia substitutivă antenează, fără îndoială, următorii factori psihologici: • factorul cognitiv-intelectual; • factorul motivaţional-hedonic; • factorul afectiv; • factorul voliţional; • factorul personalitate; • factorul psiho-social. Aceştia pot fi analizaţi atât ca obiective, ca funcţii sau procese, ca mijloace de integrare, dar şi ca indicatori ai gradului de adaptare sau integrare a copilului în noul mediu social. Paradigma este operabilă în managementul măsurii de plasament, în procesul efectiv al adaptării, sau în estimarea gradului de
10

integrare în diferite faze ale procesului. În toate aceste stadii analiza vizează, în principal, starea, compatibilitatea, dezvoltarea şi finalitatea.

Factorul cognitiv-intelectual Cuprinde, în principal sub-factorii: memoria, gândirea, imaginaţia, limbajul şi inteligenţa. Memoria, fiind o însuşire, facultate, care depăşeşte cu mult cadrele fiinţei umane, se impune ca o condiţie a dezvoltării intelectuale şi personale, în general. Deoarece numai capacitatea subiectului, organismului, creierului de a fixa, stoca şi reactualiza informaţia poate asigura formarea şi dezvoltarea celorlalte funcţii şi procese mintale. Totuşi, după D. Kuhn (2000, p. 71) ceea ce ne reamintim este, de fapt, o integrare a ceea ce trăim în acel moment cu ceea ce ştim deja şi cu ceea ce inferăm. Gândirea este o „întreprindere” hipercomplexă în care totul poate fi prelucrat şi reprelucrat, adus într-o formă şi readus în forma iniţială, tocmai datorită caracterului reversibil al operaţiilor pe care le foloseşte. Dacă în realitatea obiectivă reversibilitatea perfectă nu este posibilă în gândirea umană acest lucru este posibil şi favorizează dezvoltarea conceptuală, categorizarea, generalizarea, abstractizarea. Capacitatea de gândire este, după unii autori, caracteristica definitorie a speciei umane (H.R. Schaffer, p. 227). Cadrul deschis de această capacitate a minţii oferă posibilităţi enorme de dezvoltare intelectuală şi formare a conştiinţei. Este traseul pe care se constituie şi structurile logice, capacitatea de judecată, raţionamentul, ideaţia, prospecţiunea, proiecţia, anticiparea, retrospecţia. Prin aceste activităţi mintale gândirea se asociază cu imaginaţia. Care, alături de inspiraţie, talent, supradotare, geniu,
11

sau fantezie reprezintă un factor crucial al creativităţii umane (M. Roco, 2001, p. 157). Aceste procese şi activităţi nu ar fi posibile fără limbaj, înţeles ca proces psihic şi ca sistem arbitrar de simboluri (R. Brown, 1965). Inteligenţa , ca şi aptitudine cognitivă generală, (J. Piaget, 2008), este, de fapt, un produs al interacţiunii emergente a celorlalte facultăţi mintale şi reprezintă condiţia epistemologică esenţială a dezvoltării psihice generale, a personalităţii şi adaptării sociale. În paradigma psihologică a integrării copilului sunt avute în vedere obiectivele de dezvoltare mintală/intelectuală a copilului, nivelul şi specificul dezvoltării mintale a copilului sau fiecăruia dintre membrii familiei, în hotărârea de plasament la o familie sau alta, rolul factorului cognitiv în procesul de adaptare, după cum, şi nivelul de dezvoltare sau performanţa intelectuală a copilului reprezintă unul dintre indicatorii succesului sau insuccesului integrării. Factorul cognitiv-intelectual este luat în considerare şi în modelarea compatibilităţii şi potrivirii dintre cele două părţi, copil şi familie; un copil foarte dotat din punct de vedere mintal este recomandat să fie plasat într-o familie cu un anumit standard intelectual şi profesional, astfel încât să nu fie irosit potenţialul său de dezvoltare intelectuală.

Factorul motivaţional-hedonic Antrenează, în managementul măsurii de plasament şi în procesul efectiv al integrării, categorii precum trebuinţă, dorinţă, juisanţă, motiv, interes, aspiraţie, scop etc. Potrivit Dicţionarului Larousse (2009) motivaţia este o modificare psihologică şi fiziologică care creează o nevoie şi determină un comportament. În altă accepţiune, reprezintă suma energiilor interne şi externe
12

care iniţiază si dirijează comportamentul spre un scop care, odată atins, va determina satisfacerea unei necesităţi (Robert L.Mathis, Panaite C.Nica si Costache Rusu, 1998) . Punctul de plecare în înţelegerea motivaţiei îl reprezintă conceptul de trebuinţă, chiar dacă nici pe departe nu poate fi pus între ele semnul egalităţii. Clasificarea trebuinţelor (ierarhia motivaţional-umană) care s-a remarcat în literatura de specialitate este cea realizată de către psihologul american A.H Maslaw (2008), fiind numită şi piramida trebuinţelor. Concepte cruciale în teoria bio-psihologică a motivaţiei le reprezintă homeostazia şi hedonismul/juisanţa. Potrivit modelului homeostatic organismul ar fi înzestrat cu mecanisme de reglare, care tind să menţină constantă starea de bine, echilibrul, juisanţa persoanei. Apariţia unei abateri intre valoarea optimală şi valoarea sa de la un moment dat ar determina disconfortul, reactivitatea, nervozitatea declanşând conduitele care tind sa reducă această abatere şi, în consecinţă, să reducă starea de disconfort, tensiunea provocata de ecartul respectiv (Maurice Reuchlin, 1999, p. 391). Factorul motivaţional-hedonic este luat în considerare atunci când se explică apariţia tulburărilor de adaptare şi comportament a copilului în familia substitut sau instituţie, tulburarea fiind asociată nesatisfacerii unor trebuinţe, dorinţe sau interese ale copilului. Fericirea şi satisfacerea nevoilor fundamentale biologice, psihologice sau sociale ale copilului, dezvoltarea sa motivaţională, formarea intereselor superioare sunt obiective luate în considerare în procedura de plasament sau în procesul de integrare. După cum, gradul său de satisfacţie, fericirea, bunăstarea psihologică, echilibrul, orientarea spre viitor, aspiraţiile sunt indicatori luaţi în considerare în aprecierea succesului integrării. În alegerea entităţii sociale substitut factorul motivaţional este important şi atunci când se evaluează gradul de
13

compatibilitate şi protrivire. Un copil trecut de mica copilărie, obişnuit şi educat pentru satisfacerea doar a trebuinţelor biologice şi psihice elementare se va adapta cu mare dificultate într-o familie în care predomină interesele şi preocupările culturale, spirituale, intelectuale. Discrepanţa motivaţională instituindu-se, aprioric, ca premisă a tulburărilor de adaptare.

Factorul afectiv „Operează”, în paradigma psihologică a integrării copilului în familia substitutivă sau instituţie, cu sub-factori precum afect, emoţie, sentiment, ataşament, trăire, empatie, dezvoltare afectivă, stabilitate/instabilitate emoţională, inteligenţă emoţionaţă etc. Interesează emoţiile, sentimentele copilului sau membrilor familiei, dar şi climatul interpersonal/social care condiţionează natura, intensitatea sau complexitatea proceselor emoţionale şi social-afective implicate. În sens restrâns, emoţia este definită ca o trăire afectivă de intensitate mare sau medie, cu durată relativ scurtă, fiind însoţită adesea de modificări în activităţile organismului sau comportamentului (W. James, 2001). Emoţia este unul dintre mecanismele şi strategiile principale de răspuns şi adaptare la agresiune sau la noutate, este însă şi mobil important al procesului de constituire a personalităţii. Nu greşim dacă considerăm emoţia un factor şi barometru al vieţii bio-psihice. Dacă emoţia, trăirea pozitivă, reconfortantă conduc la constituuirea unei personalităţi echilibrate, dinamice şi adaptate, atunci emoţia negativă, disconfortul conduc la constituirea personalităţii dezadaptate, ineficiente, nefericite (D. Watson, L. Clark, A, Tellegen, 1988).
14

Conceptul de afectivitate este mult mai complex şi mai cuprinzătoar, deoarece presupune raportări la celălalt. Capacitatea afectivă, prin intermediul trăirii emoţionale, facilitează internalizarea dorinţei şi/sau anxietăţii existenţiale a celuilalt semnificativ. În psihologie, afectivitatea este atât proces, cât şi funcţie sau facultate psihică, fiind cel mai adesea definită ca ansamblul proceselor emoţionale care reflectă concordanţa, respectiv, discordanţă, dintre stările proprii de necesitate, motivaţie şi dinamica evenimentelor externe (D.G. Myers, 2004). Procesele afective se descriu prin polaritate, intensitate, durată, convertibilitate şi ambivalenţă. Una din funcţiile cruciale ale afectivităţii este aceea de susţinere energetică. Prin afectivitate, omul dobândeşte capacitatea să vibreze, să empatizeze, să se transpună şi să trăiască în plan intern raporturile sale cu celălalt, cu mediul material, social sau cultural (A. Cosmovici, 2005). Pentru descrierea procesului de formare şi funcţionare a sferei afective este esenţială relaţia cu celălalt concret, real, existent, apropiat - mama, copilul, fratele, tata, vecinul etc. Celălalt este semnificat afectiv prin caracteristicile corporale, vârstă, sex, nume, status-rol dar şi prin raportul congenetic cu subiectul sau capacitatea de a satisface unele trebuinţe, de la cele fiziologice (alimentare, sexuale) până la cele, aşa-zise, spirituale. În paradigma psihologică a integrării factorul afectiv are o poziţie mai specială. Copii plasaţi în familii substitut, fie că este vorba despre adopţie, AMP, sau plasament la rude ori vecini, fie că este vorba de plasament în centre de mari sau mici dimensiuni, vin cu o problemă afectivă, socio-afectivă, emoţională foarte gravă. Ori sunt victime ale unor tragedii recente, în care şi-i pierdut intempestiv familia, ori trăiesc de foarte mult timp, unii chiar de la naştere, experienţe socio-afective repetare traumatizante prin frecvente schimbări de măsuri, rupturi de persoane dragi, de locuri, de colective umane etc. De aceea,
15

echilibrul, stabilitatea emoţională, emoţiile pozitive, fericirea sunt printre obiectivele „afective” esenţiale ale măsurii şi procesului de integrare a copilului în mediul social substitutivă. Pe de altă parte, pârghia afectivă este un instrument educativ important care poate fi utilizat în demersurile de adaptare şi integrare psiho-socială a copilului. Oricum, procesele emoţionale personale ori cele socio-afective, aferente interacţiunii sociale, sunt, în sine, parte constituţională a procesului de integrare. Succesul integrării copilului ar fi imperfect dacă copilul devine instabil din punct de vedere emoţional, izolat, timid, excesiv de melancolic, de introvertit, dacă ar fi nefericit. Şi în luarea măsurii de plasament factorul emoţional este avut în vedere. Alegerea entităţii sociale substitutive se face ţinând cont de o anumită potrivire între personalitatea afectivă a copilului şi beckground-ul socio-afectiv al acestuia, pe de o parte, şi caracteristicile socio-afective ale mediului social substitut, pe de altă parte. Nu este recomandat, de exemplu, ca un copil care a pierdut recent familia, şi a suferit un şoc emoţional foarte puternic, să fie plasat, administrativ, într-o instituţie impersonală, inumană, de mari dimensiuni, în care predomină mai degrabă disciplina de tip militar decât afecţiunea personală şi compasiunea, de care are nevoie.

Factorul voliţional Chiar dacă, la o primă vedere acest factor nu pare a avea un rol foarte important în paradigma psihologică a integrării, totuşi în procesul efectiv al adaptării copilului la condiţiile specifice şi provocările pe care le întâmpină, calităţi precum rezistenţa la frustrare şi efort, auto-controlul, proactivitatea, proiectivitatea, capacitatea de luare a deciziilor şi alte componente al voinţei, ca
16

facultate psihic-personală superioară, pot avea, în multe cazuri, funcţii determinante. Factorul voliţionează operează, în această paradigmă a integrării copilului, prin următoarele aspecte: • ca facultate, funcţie şi proces psihic; • ca instanţă a personalităţii; • ca trăsătură sau calitate personală, precum şi ca resursă de dezvoltare personală ori adaptare/integrare socio-umană a copilului. Pe măsura constituirii sale ca instanţă de personalitate, voinţa se va impune ca modalitate principală de organizare şi reglare holistă a proceselor psiho-personale, devenind un atribut crucial al Eului. Ca nucleu al structurii personalitatii, Eul este ca şi inexistent fără funcţia sa voliţionala. O voinţa puternică provine din dintr-un Eu puternic şi invers. Fără această legătură contituţională persoana este sub dominaţia impulsivităţii şi nedezvoltării personale, lenei, neimplicării sociale, inactivităţii, dominând atitudinile de tip defensiv; voinţa şi Eul consistent fiind o condiţii ale activităţii şi eficienţei sociale a persoanei (G. Kielhofner, 2007). Şi dezvoltarea sferei proiective a copilului din familia substitutivă este un mijloc de dezvoltare a voinţei şi totodată un factor al dezvoltării personale sau integrării sociale. Astfel voinţa devine un vector al efortului de adaptare, nu doar al copilului ci şi a membrilor familiei. Este previzibil ca, procesul de integrare a unui copilul într-un mediu social substitutiv, să decurgă cu dificultate în condiţiile în care există multă pasivitate, lene, neimplicare, lipsă de proiecte sau speranţă. Prin aceste valenţe voinţa personală reprezintă o resursă psihologică esenţială de adaptare a copilului în familia sau instituţia substitutivă. De aceea ar trebui să i se acorde o mare importanţă, atât în managementul procedurii de plasament, în evaluările psihologice pro-integrare, cât şi în demersurile de monitorizare şi evaluările continuie care se realizează de către
17

managerii de caz sau psihologi. Instrumentarea ei metodologică nelimitându-se doar la obiectivele minimale de integrare a copilului în noul mediu familial ci priveşte şi obiectivele de perspectivă, referitoarea la dezvoltarea personală şi integrarea socială la maturitate. Un tănăr cu voinţă puternică, cu grad ridicat de dezvoltare şi autonomie personală are mari şanse să se integreze în societate şi să devină fericit după părăsirea sistemului de protecţie.

Factorul personalitate Personalitatea este atât obiectiv al măsurii de plasament, cât şi factor crucial de integrare şi dezvoltare personală. În luarea măsurii de plasament se are în vedere şi potrivirea/compatibilitatea dintre trăsăturile personalităţii copilului şi cele ale membrilor familiei substitut, dintre personalitatea copilului şi „personalitatea” familiei. Una dintre accepţiunile aproape unanime este aceea că personalitatea „este reprezentată de trăsăturile cognitive, afective, voliţionale şi comportamentale care conferă identitate şi unicitate persoanei” (D. Cosman, 2010, p. 146). Totuşi, problematica personalităţii umane este abordată printr-o multitudine de orientări sau teorii, printre care remarcăm: orientarea umanistă (C. Rogers, G. Allport, R. May, A. Maslow, V. Frankl); teoria psihodinamică şi analitică (S. Freud, C. Jung, A. Adler); abordarea funcţionalistă şi behavioristă (W. James, B.-F- Skinner, E. Thorndike, J. Dollard, N. Miller); abordarea structuralistă şi tipologică (R. Cattell, H. Eysenck, K. Leonhard, A. Liciko, W. Sheldon, E. Kretschmer); modele cognitive şi social-cognitive (E. Kelly, J. Atkinson, A. Bandura, W. Mischel) etc.
18

În asistenţa socială a copilului se utilizează, cu precădere paradigma umanistă a personalităţii, prin valorile dezvoltării şi optimizării personale, valorificării resurselor interne, autoactualizării, fericirii, auto-determinării şi libertăţii. În perspectiva acestora integrarea copilului în familia substitutivă sau instituţie urmăreşte, nu doar, pur şi simplu, integrarea ci şi dezvoltarea personală, autonomia şi fericirea. Mai mult decât atât aceste obiective fiind şi factori de adaptare. Teoria umanistă a personalităţii se impune şi diferenţiază de alte abordări printr-o serie de aspecte, precum: • o focalizare semnificativă pe studiului eului şi individualităţii personale ( M. Zlate, 2008); • caracterul unic, particular, singular al personalităţii (C. Moustakas, 1994); • rezervor inepuizabil de optimism, speranţă, de dezvoltare, de adaptare şi integrare socială (C. Rogers, 2008). • auto-actualizarea ca mod esenţial de manifestare şi creştere personală (A. Maslaw, 1968, 2008); • idea de totalitate, integralitate, unitate şi stabilitate - abordarea holistă (V. Frankl, 2009); • altenativa angoasei existenţiale, nefericirii, dezadaptării, chiar sinuciderii (V. Frankl, 2009); Majoritatea autorilor umanişti reprezintă personalitatea ca resursă în sine de formare şi dezvoltare personală, ca depozit şi izvor de spiritualitate, dezvoltare morală şi sensibilitate estetică, resort de fericire, eficienţă şi împlinire personală. Resorturile, mecanismele creative, se găsesc în trăirile şi experienţa internă subiectivă şi inter-subiectivă a persoanei. În asistenţa socială, rolul profesionistului este de a identifica şi valorifica resursele „umane”, în scop de prevenire a intrării în situaţie de risc, sau de reabilitare a clientului.
19

Aşadar, paradigma psihologic-umanistă a personalităţii identifică resursele integrării în personalitatea copilului, rolul mediului substitutiv fiind acela de a le valorifica, actualiza, antrena în proces. Managementul măsurii de plasament vizează selecţia persoanelor sau familiilor substitutive astfel încât aceste resurse să fie utilizate. După cum, şi personalitatea fiecărui membru al familiei are rol important în proces. Empatia, mijloc psihologic esenţial în adaptarea socială, nu poate fi obţinută decât prin interacţiunea personalităţilor cu resurse precum cele enumerate mai sus. Este contraindicat să se plaseze copii în medii sociale dominate de persoane obtuze, egoiste, nefericite, sărace din punct de vedere spiritual, cu grad redus de autononie personală. Integrarea şi personalizarea nu se exclud, cum ar putea părea la o analiză logică superficială. Dobândirea unui grad ridicat de autonomie, o voinţă puternică, proiectivitatea, năzuinţa spre fericire şi împlinire personală se realizează prin intermediul integrării sociale. Însă, dacă integrarea socială s-ar realiza prin sacrificarea acestor valori personale atunci obiectivul integrării anulează obiectivul de perspectivă, şi cel autentic, adică de integrare socială la maturitate, fericire şi împlinire umană.

Factorul psihosocial Literatura psiho-socială de specialitate subliniază aspectul că, în fapt, adaptarea şi integrarea copilului este expresia unui lung proces de influenţă şi învăţare socială (psiho-socială). Teoriile învăţării sociale explică procesul şi realitatea integrării individului în comunitate prin asimilarea graduală de conduite şi cunoştinţe adaptative, însă în care subiectul şi subiectivitatea au un rol foarte important (A. Bandura, 1975).
20

Între copil şi agentul de influenţă/învăţare socială (membrii familiei substitutive, membrii familiei de provenienţă, cadrele didactice, specialişti etc) se stabilesc atât relaţii sociale formale cât şi informale, afective. Aceste relaţii capătă consistenţă şi continuitate fiind întărite de valorile grupului familial, de interesele personale, de scopurile comune care se instituie. Totuşi, copilul care a fost crescut până la o anumită vârstă în familia naturală şi a stabilit astfel de legături şi procese de influenţă cu aceasta, şi va fi integrat ulterior într-o altă familie, va suferi cu siguranţă profund în procesul de integrare. Agenţii de influenţă nu vor mai fi aceiaşi iar valorile, atitudinile şi normele „transmise” vor fi altele. Cum învăţarea, normalizarea, adaptarea presupun şi schimbarea de atitudini (S. Chelcea, 2008, p. 270), riscul inadaptării, devianţei, sau tulburărilor emoţionale este imens. Tiparul, patternul de familie construit în familia de origine sar putea să nu mai corespundă celui din familia substitutivă. Însăşi conceptul de familie, construit în ani de zile, în cadrul familie de provenienţă, va fi supus unor schimbări pentru care copilul foarte probabil nu deţine instrumentele epistemologice pentru a-l rectifica. Lucrurile sunt foarte complicate şi pentru faptul că la copil reprezentările sociale sunt intens personalizate şi impregnate afectiv ceea ce conduce automat la concluzia că de fapt situaţia socială substitutivă se va constitui automat, aprioric într-o situaţie de maltratare. Cunoaşterea şi construirea conceptuală a noii realităţi sociale/familiale de către copil întâmpină dificultăţi pentru faptul că el nu va putea relua, fizic, gradual tot procesul epistemologic de construcţie progresivă şi sistematică, fiind supus unor restructurări forţate. Copilul va atribui, din inerţie, valori şi caracteristici ale familiei de origine noii familii, tinzând să atribuie valorilor şi cutumelor familiei în care a crescut caracteristici de universalitate. În acest context riposta de nemulţumire a
21

membrilor familie substitut ar putea fi chiar violentă, mergând până la agresiune. Minorul va fi pus, aşadar, în faţa unor dileme şi probleme pentru care cu greu găseşte instrumente şi soluţii de rezolvare. Dincolo de soluţiile practice şi curente de adaptare şi integrare formală în noul grup social intervin aspecte precum redefinirea identităţii sociale, a status-rolurilor sau probleme precum imaginea şi stima de sine (P. Ştefăroi, 2009b, p. 52). Cu timpul vor apare întrebări de genul: de fapt eu cărei familii aparţin? cine sunt eu? (identitatea socială), dar şi mari angoase de tip existenţial. Primii ani de viaţă, pentru fiecare fiinţă umană sunt indestructibil legaţi de un anumit spaţiu fizic, de o anumită locaţie, un anumit loc, de un anumit design habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile dominante, creând împreună cu alţi factori de ordin simbolic sau social ceea ce se mai numeşte spaţiu personal. Edward Hall (1966) propune pentru a delimita cadrul spaţial şi social propriu al unei persoane conceptul de proximitate. Atât conceptul de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă elemente de natură fizică, geografică, topică şi dimensiuni psihologice, antropologice sau culturale. Subiectul stabileşte legături profunde de ordin afectiv şi ontologic, tinde să se identifice social, să facă asocieri şi atribuiri cauzale complexe între destinul personal şi locul de care este legată naşterea sau existenţa sa cotidiană. Intervin mecanisme psihologice profunde de condiţionare care influenţează nu doar atitudinea, afectul, ci însuşi procesul de învăţare sau de dezvoltare bio-psiho-socială globală, formarea personalităţii. Ruptura pentru o perioadă îndelungată sau definitivă de acest spaţiu “originar”, de “acasă” a copilului nu este, aşa cum sar crede la o primă analiză, doar o simplă disociere spaţială, fizică ci şi una epistemologică, axiologică, socială, antropologică sau
22

afectivă. Presupune părăsirea a ceea ce Altman (1975) numeşte teritoriu primar. Înserarea într-o altă familie presupune capacităţi de adaptare şi rezilienţă pe care copii abandonaţi de cele mai multe ori nu le au. Respectarea teritorialităţii domestice, fizice şi sociale, originare este o condiţie fundamentală a normalităţii vieţii şi creşterii copilului. Plasarea copilului într-un spaţiu fizic şi social necunoscut va tulbura radical atât consistenţa şi echilibrului ontic al copilului, integritatea personalităţii, echilibrul vieţii sale psihice interne afective, dar şi cognitive, motivaţionale sau voliţionale; de asemenea, va afecta profund normalitatea dezvoltării sale ontogenetice cu risc crescut de neadaptare şi devianţă. Atât problemele de identitate, cele de influenţă şi învăţare socială, precum şi cele de construcţie a noului concept de familie sau de teritorialitate scot în evidenţă, aşadar, faptul că procesul de integrare nu este doar social sau psihologic ci şi psiho-social. Aceşti sub-factori, deosebit de importanţi prin semnificaţia şi valenţa lor de lianţi între individualitate şi socialitate, între viaţa internă, subiectivă, psihologică şi cea colectivă, socială, culturală, grupală se constituie în procese psihosociale în sine, ancorând simultan copilul în două lumi ontologic diferite. Armonizarea motivelor şi proceselor interne cu cele externe nu este un lucru facil pentru copil. Procesele socio-emoţionale şi socio-cognitive implicate i-ar putea depăşi capacităţile. Noua familie, ca organizaţie socio-umană, ca şi „conglomerat de atitudini, trăiri şi comportamente” (G. Ecvall, apud T. Constantin, D.V. Zaharia, 2007, p. 46) este mult prea complexă pentru a i se contrapune cu propria personalitate şi propriul background.

23

Factorul spiritual Conform principiului integralităţii personale şi de abordare a clientului eficienţa este corelată direct cu reprezentarea/ abordarea „integrală”, epistemologică şi metodologică, a acestuia, în scop de evaluare sau intervenţie, de dezvoltare personală sau de reintegrare socială autonomă. Sfera psihologic-spirituală a personalităţii, pe lângă faptul este un nivel, o achiziţie şi o dimensiune are şi un rol integrator cu valenţe importante în configurarea self-personalităţii, a capacităţii de decizie, a voinţei, conştiinţei sociale şi a conştiinţei de sine. Astfel că, observăm, sfera spirituală a clientului nu este un epifenomen sau o opţiune epistemologic-filozofică ci, în mod obiectiv, însăşi esenţa personalităţii şi a condiţiei umane individuale, copil, adult sau bătrân, bărbat sau femeie, agricultor, inginer sau filosof, este sursă a vieţii sociale şi, în consecinţă, o resursă şi pârghie esenţială în procesul de integrare socială. Sfera spirituală a personalităţii este o construcţie ontogenetică, care se constituie şi instituie stadial, pe fondul acumulărilor şi dezvoltării psihologice generale, a experienţei socio-culturale particulare a persoanei şi a setărilor axiologice succesive, inerente convieţuirii organizaţionale. Reprezintă o formă superioară de organizare a personalităţii (holistice) dar se constituie, fără excepţie, la toate categoriile de persoane, fiind consubstanţială condiţiilor de organism, psihic, intelect, conştiinţă, comportament şi viată socio-culturală. Presupune constituirea graduală a unor onto-fomaţiuni (noetică, estetică, mistică, morală, ludică etc). Se formează cu precădere în zona proiectivă a personalităţii holistice şi debutează cu procesul de constituire a onto-formaţiunii noetice. În rândurile care urmează vom puncta principalele etape şi caracteristici ale formării acestor formaţiuni şi a personalităţii spirituale ca ansamblu.
24

Produsele activităţii mintale, să le spunem conţinuturi noetice, care au depăşit fazele de procesare, semnificare şi interpretare, fiind asimilate de către subiect ca adevăruri, intră în ansambluri de conţinuturi grupate după criterii de semnificaţie subiectivă sau obiectivă şi se organizează în microformaţiuni cu dinamici autonome. Aceste microformaţiuni noetice sunt nişte mici lumi, reprezentări mult deformate, personalizate, similare, oarecum constructelor personale ale lui G. Kelly, cu deosebirea că ele sunt entităţi profunde mintale şi mai puţin condiţionate de activismul social al persoanei. Aceste entităţi intră în conexiune, formând ansambluri, ca, în final să se constituie onto-formaţiunea noetică. Aceasta se poate disocia, în parte, de activităţile mintale şi personale curente, intrând în procese autonome de organizare, structurare, evoluţie. Conţinuturile acestor formaţiuni, dorim să întărim această precizare, nu îl formează reprezentările senzoriale, noţiunile, conceptele, ideile, teoriile ci conţinuturile noetice, adică semnificaţiile ontice asimilate de către subiect ca trăiri epistemologice. Conţinuturile nu depind de legităţile obiective ale entităţilor similare din realitate decât parţial, gradul de obiectivitate fiind determinat de nivelul de informare şi de realismul gnostic al subiectului. Această „lume”, oarecum paralelă, poate constitui „obiectul” de interes al unui subiect epistemic propriu formaţiunii, mult mai rafinat, şi mai puţin, sau aproape deloc condiţionat, de contingentul interacţiuniii cu mediul extern (natural, socio-cultural). Pseuho-subiectului i-ar putea fi atribuită „raţiunea pură” şi apriorismul despre cara vorbea E. Kant. În jurul lui se poate organiza o lume a spiritului, la orizonturile căruia se poate afla contesta „existenţa transcedentală”. Transcendenţă, pe care o putem defini nu prin repere mistice sau metafizice, chiar dacă trebuie să lăsăm loc şi pentru
25

aceste ipoteze, ci prin faptul că în „profunzimile” minţii, ale ontosului noetic, dat sau format, s-ar localiza proiectul gnostic generic uman, legităţile universale ale organizării (raţionale) a „fiinţei”, matricea antropo-gnostică, aşa cum la originea oricărei fiinţe biologice se află gena, cromozomul, embrionul. Această „genă” mintală, onto-noetică ar putea controla practic întregul proces de dezvoltare intelectuală a omului ca specie dar şi ca persoană determinată prin caracteristicile individuale. Aşadar constituirea şi existenţa formaţiunii noetice este o condiţie şi un cadru de formare a personalităţii spirituale. Cu această ultimă sintagmă desemnăm, de fapt, un ansamblu de formaţiuni psihologic-proiective foarte variate ca natură, funcţie, dimensiune sau etiologie. Universul personal proiectiv este prin natura şi funcţia sa foarte „maleabil” şi „permeabil”, calităţi care permit o infinitate de posibilităţi de organizare. În câmpul personalităţii spirituale noi vom reţine ca esenţiale câteva formaţiuni: sufletul mistic, sufletul estetic şi formaţiunea ludică. Principiile care facilitează dezvoltarea onto-personală ne permit să considerăm aceste formaţiuni ca făcând parte atât din personalitatea afectivă, respectiv sufletul (generic), cât şi din personalitatea spirituală, ambele componente ale personalităţii holistice, ansamblului personal ca entitate integratoare şi semnificantă. Această emergenţă formativă, structurală şi funcţională ne relevă ideea că personalitatea spirituală are o importantă dimensiune afectivă. De această dată, însă, nu progenitura, mama sau iubitul vor constitui obiect al dorinţei ci opera de artă, adevărul, jocul sau sfântul. Întrebarea care se pune este: cum se va produce această transformare miraculoasă din reprezentări, idei, idealuri în „spirit” ? Cum se face saltul de personalitatea psihologică la cea spirituală? Este expresia unei dezvoltări logice, epistemologice care are în vârful piramidei “spiritul” ? Este o legitate a dezvoltării
26

personale? Este o calitate a culturii, ştiinţei, artei, jocului? Este ceva ocult la mijloc? În opinia noastră răspunsul este simplu, doar interacţiunea emergentă a tuturor acestora face posibilă apariţia spiritului în constituţia psihologică şi fiinţa umană. Vorbim, desigur, de personalitate spirituală ca şi componentă a universului personal psiho-logic proiectiv şi nu vizăm conceptul mistic (transcedental) de spirit. Ştiinţa psihologică consacrată, academică, experimentală a eliminat aproape în totalitate acest concept din categoriile cu care operează pentru a descrie geneza, structura sau funcţionarea personalităţii umane. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cel de suflet. Termenul mai este folosit doar cu sens generic filozofic, cultural sau religios, ori pentru procese psihice şi conduite holistice cu semnificaţii complexe, inexplicabile, dar nu se admite existenţa unei fiinţe, funcţii, instanţe spirituale în constituţia individuală, concretă a persoanei. Dimpotrivă se accentuează latura medicală, fiziologică, cognitivă sau cibernetică, în sfârşit, experiementabilă. De aceea avem dificultăţi în a spune: omul este o fiinţă spirituală, omul are în mod real suflet, şi că acestea sunt dimensiunile care-l caracterizează, sau că numai datorită lor omul este ceea ce este, numai datorită lor există cultură, istorie, artă, ştiinţă, religie, societate umană, frumos, adevăr, iubire. Imaginar, să eliminăm sufletul şi personalitatea spirituală din reprezentarea de om. Ce ar mai rămâne? Mai putem vorbi de cele enumerate mai sus? Ar mai fi existat ele? Noi credem că nu. Dacă plecăm de la convingerea că omul are suflet, spirit atunci trebuie să acceptăm faptul că există şi nişte organizări interne corespunzătoare. Noi le vom spune, aşadar, personalitate spirituală şi suflet. Între diferitele formaţiunile componente ale acestora credem că sufletul mistic are, onto-genetic, rolul cel mai important, chiar
27

dacă, ne ferim, de regulă, să facem ierarhii. Sufletul mistic este „epicentrul” ontic al spiritualităţii persoanei şi se descrie ca o formaţiune care ontogenetic a asimilat tot ceea ce percepe şi trăieşte ca anormal, paranormal, metafizic, supranatural subiectul. Această formaţiune se constituie în strânsă legătură cu formaţiunile fobice, cu ipoteza morţii, nefiinţa. Este latura sa malefică. Există şi o latura benefică, care se descrie prin raportare la bine, dezirabil, ideal. Legătura este, desigur, cu ontoformaţiunea fericirii. Aici vorbim despre supranatural, mistica binelui, iubirea, îndrăgostirea, sfântul ca model şi aspiraţie, raiul, fericirea fantastică. Cultura, istoria, religia a consacrat, ca expresie absolută a misticii ideii, chiar dacă prin apelul la alegorii ancestrale protocronice puerile existenţa lui Dumnezeu. Este încununarea tuturor virtuţilor la modul maximal, reper al existenţei umane individuale şi comunitare, sursă a supremei ştiinţe, previziunii, adevărului, relevanţei şi salvării. Mistica religioasă se desfăşoară în cadrele fundamentale ale existenţei individuale: naştere, moarte, căsătorie, cicluri temporale şi naturale, fiind puternic imprimată ancestral-istoric în constituţia indivizilor şi societăţii, în cultură şi organizarea socială, oricât am încerca să ne lepădăm de aceste „relicve” ale trecutului. Mistica, credinţa nu sunt opţiuni epistemologic-axiologice ci fundamente ale conştiinţei individuale personale. Prin sufletul mistic experienţele şi cunoştinţele paranormale şi supranaturale, metafizice, neadevărurile devin adevăruri personale, trăirile şi experienţele sunt resimţite ca parte a existenţei ancestrale, cosmice, absolute, personale. Acestea tind să reconstruiască persoana, iar în unele cazuri acest lucru se întâmplă nu în sens patologic ci dimpotrivă, construieşte un altfel de normalitate, mai apropiată de persoana universală, autentică, ideală, „proiectată”, acontingentă. Pentru că, în dimensiunea „pozitivă” a misticii personale se înscriu coordonatele existenţei
28

umane autentice, ancestrale, cu perspectivă multimilenară, atemporală, divină, teleologică. Procesul psihologic de constituire a personalităţii spirituale generează nevoi de altă natură şi factură decât cele pe care le impun onto-formaţiunile endemice. Este vorba despre nevoi şi dorinţe mistice, estetice, ludice şi gnostice. Ele sunt expresia existenţei unor formaţiuni onto-proiective, reamintim, precum: sufletul ludic, sufletul estetic, sufeltul mistic, chiar a sufletului etic sau gnostic. Această din urmă formaţiune are multe asemănări şi legături cu formaţiunea noetică. Ceea ce le diferenţiază este faptul că acesta din urmă este o organizare a ideilor în sine, o lume obiectivă, logică, intrinsecă, cognitivă, autosuficientă în timp ce sufletul gnostic este impregnat subiectiv şi afectiv şi determină nevoia superioară a subiectului de căuta gnoze care produc satisfacţie personală. În timp ce pentru formaţiunea noetică nevoia fundamentală este de adevăr, în cazul sufletului gnostic se impune nevoia de cunoaştere propriu-zisă, de informaţie. Ambele tipuri de nevoi sunt foarte intense la oamenii de ştiinţă, filozofi etc, dar mai puţin semnificative la oamenii obişnuiţi. Pare paradoxal, dar şi aceste nevoi, „intelectuale”, vor facilita, organizarea superioară ca suflet, cu trăsăturile caracteristice acestuia: generalitate, esenţialitate, concentrare, intensitate, subiectivitate. Între cei doi poli, sufletul mistic şi cel gnostic, se descriu: sufletul ludic şi cel estetic. Desigur fiecare dintre aceste formaţiuni va trece prin fazele de acumulare şi constituire, forma de suflet, pe care o capătă, este determinată de caracterul preponderent proactiv, dar dublat şi de o latură semnificativă ontică şi subiectivă. Este interacţiunea sublimă, superioară dintre organism şi mediu, mediul uman – social, cultural, mistic, istoric, ancestral, spiritual. Aceste caracteristici impun constituirea unei entităţi existenţiale/experienţiale detaşate de contingent, atât
29

temporal cât şi spaţial. Impune ruptura de endemic şi crearea unui univers interior liber, autosuficient într-o anumită măsură, constituirea unei lumi “virtuale” dar corespondentă cu realul, înţeles mai mult ca sursă şi mai puţin ca determinare. Una dintre caracteristicile acestei noi ordini o constituie spiritul ludic, care impune nevoia persoanei de libertate, divertisment, ironie în faţa limitelor existenţei, contingenţei, detaşare. Personalitatea va reflecta, într-o dimensiune a ei, acest spirit, fiind condiţie a acţiunii sociale, culturale, morale dar şi a creativităţii, raportării libere la necesităţile, legităţile obiective. Mediul şi sursa sufletului ludic este o altă lume decât cea reală, configurată cu elemente şi legităţi ale acesteia dar aşezată într-o ordine inerent contestabilă. Spiritul ludic luminează şi fluidizează căile de comunicare internă şi cu mediul, dă persoanei confort şi senzaţia existenţei autentice, concordante cu sine, cu sinele liber, spiritual. Din spiritul liber se alimentează şi procesul de formare a sufletului estetic. De fapt, este destul de greu de realizat distincţia clară dintre cele două formaţiuni onto-personale proiective. Totuşi sufletul estetic se raportează la valori consacrate istoriccultural, impuse de către societate, asimilate subiectiv de către persoană. Pe noi ne interesează, dincolo de aspectele sociale, culturale, istorice, axiologice organizarea individuală, deci ca suflet a acestor valori. Se poate afirma că prin impunerea valorilor, drept comandamente sociale, ontosul ludic se mai disciplinează, permiţând organizarea în structuri de personalitate şi conduite personale. Nevoia estetică astfel instituită emite dorinţe care caută armonia, echilibrul, ritmul dar şi conflictul, tragedia – totul sub semnul frumosului ca ideal estetic. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, poezia sunt medii şi surse ale sufletului estetic. Dar ar fi simplist să considerăm că sufletul estetic, frumosul ar fi nişte lumi în sine. Ele se relevă în contextul general al manifestării ataşamentului faţă de adevăr (cunoaştere),
30

nemurire sau bine (se poate vorbi şi despre un suflet moral). Toate aceste formaţiuni, respectiv sufletul mistic, ludic, estetic, gnostic, moral şi altele, întregesc şi tind să definitiveze definiţia integrală a sufletului în perspectivă personal-ontică. Acesta, împreună cu formaţiunea fericirii constituie conţinutul personalităţii spirituale, care va tinde să se instituie ca fiind ceva mai mult decât însumarea dinamică a elementelor enumerate. Trebuie să înţelegem rolul personalităţii spirituale în perspectiva genezei pesonale, ca tendinţă spre sublim şi umanizare. Deci, dincolo de aspectul structural, organizatoric se distinge latura dinamică, pro-activă şi funcţională, factor esenţial al dezvoltării personale. Se poate vorbi atât despre o funcţie mistică a acestuia, o funcţie estetică, ludică, gnostică şi morală, precum şi de una spirituală, ca emergenţă a acestora. Ajungem la legătura dintre funcţie şi fiinţă şi deducem faptul că în procesul de constituire şi instituire a personalităţii spirituale are loc şi constituirea “fiinţei” spirituale a persoanei. Ipoteză greu de digerat de către psihologia experimentală, dar în paradigma noastră această formaţiune este extrem de importantă. În travaliul general de personalizare prin apariţia personalităţii spirituale ca formaţiune, a sufletului, are loc şi un proces subtil, sublim şi complex de spiritualizare, cu influenţă esenţială prin feed-back, asupra self-personalităţii, personalităţii sociale şi vieţii sociale. Efectul este acela că, individul face saltul de la psihic şi personalitate la persoană şi de la animal la fiinţă umană, în definiţia consacrată antropologic şi cultural în multe zeci de mii de ani: antropogeneză, preistorie, istorie şi civilizaţie. Spiritualizarea presupune desprinderea (relativă) de natură, materia brută şi tehnică şi ancorarea în magia ideilor, a metoforei ludice şi estetice. Presupune valorificarea inepuizabilelor resurse oferite de creaţia umană istorică, de cultură şi religie. Conferă
31

omulului o capacitate unică: creativitatea Acestea aduc satisfacţii mult mai intense, autentice şi sublime, cu investiţii şi eforturi minime, în comparaţie cu investiţiile care trebuiesc făcute pentru obţinerea de satisfacţie şi fericire prin bunăstare materială. Sunt, în consecinţă resursă inepuizabilă şi în activitatea serviciilor de asistenţă socială Ceea ce particularizează modelul umanist-spiritual prin raportare la modelul „etalon” umanist, în cadrul orientării generale umaniste, este necesitatea luării în considerare a trebuinţelor estetice, ludice, epistemologice şi mistice ale clientului. Adică a trebuinţelor spirituale. Nu sunt nişte nevoi „superioare” sau caracteristice doar unor categorii de persoane, nici „costisitoare”, nici „extravagante”. Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor spirituale, a personalităţii spirituale, reprezintă una dintre căile, metodele cele mai eficiente pentru dezvoltarea personală a clientului şi sporirea perspectivei de autonomizare personală/socială, indiferent de nivelul de studii, provenienţă, vârstă sau tipul problemei sociale/umane. Nu necesită mari investiţii materiale, multe resurse. Investiţiile sunt cu precădere „umane”, spirituale. Accesul la aceste resurse este la dispoziţia tuturor. Ele se află în bogăţia, tezaurul, rezervoarele de spiritualitate ale culturii şi însăşi personalităţii umane. Sunt bun public şi cu acces uşor. Nu trebuie decât să se accepte ideea că fiecare om este în sine un rezervor de cultură şi spiritualitate, de umanism şi doar prin acest lucru putem spune că am descoperit cea mai importantă „comoară”. Dacă instituţiile, serviciile de asistenţă sociale, lucrătorii care sunt în contact direct cu asistaţii vor recunoaşte şi căuta cu seriozitate această resursă cu siguranţă sistemul de asistenţă socială în câţiva ani ar putea cunoaşte metamorfoze surprinzătoare. De aici, din aceste rezerve vom constitui în
32

principal modelul psihologic-spiritual al integrării copilului în familia substitutivă Construcţia modelului psihologic-spiritual presupune apelul la valori, la cultură, la cunoaştere, artă, spirit. Mai mult decât atât, aceste valori trebuie să caracterizeze şi strategul sau psihologul, la care se vor defini nu doar ca valenţe personale ci şi ca atitudini sau calităţi intelectuale/profesionale. Prin raportare la acest model vom defini situaţia de dificultate a copilului ca abatere de la acesta şi de la situaţia de normalitate care s-ar defini în consecinţă. În concluzie, reprezentarea şi abordarea psihologic-spirituală a copilului din familia substitutivă ar presupune următoarele: • îi sunt satisfăcute principalele nevoi psihologic-spirituale (estetice, epistemologice, ludice etc); • se simte util, valorizat, ca făcând parte din „comunitatea” culturală şi morală famiială; • îi sunt satisfăcute pe lângă nevoile contingente, cele de dezvoltare psihologică fundamentală şi cele de dezvoltare spirituală; • are o stimă de sine ridicată, are o perspectivă optimistă de realizare a obiectivelor personale; • convieţuieşte în locaţii şi medii sociale agreabile, „estetice”, „ludice”, care favorizează dezvoltarea intelectuală şi sentimentele pozitive, se simte împlinit personal şi profesional, este fericit, îi sunt valorizate aptitudinile artistice, ludice, de cunoaştere sau înclinaţia spre credinţă religioasă; • în economia internă, subiectivă a trăirilor sentimentele „spirituale” deţin o pondere importantă. Trebuie să remarcăm importanţa şi ponderea semnificativă pe le au sentimentele spirituale, în general, în viaţa de zi cu zi a oamenilor (chiar dacă nu le numim aşa, sau nu le recunoaştem
33

importanţa) pentru a justifica necesitatea prioritizării acestora şi în ierarhia/inventarul nevoilor „sistemului client”, şi transformarea lor în resurse şi obiective asistenţiale. Pentru copiii din diferite forme de plasament personalitatea nu este doar o formaţiune psihologică care trebuie alimentată ci este chiar obiectiv de creştere şi educaţie. Formarea sănătoasă şi funcţională a acestei este corelată cu obiectivele care se stabilesc relativ la ierarhia nevoilor. Dacă pe prim plan se va aşeza interesul de satisfacere a nevoilor de bază, neglijându-se nevoile spirituale, ontologic-personale atunci nu trebuie să ne mai mirăm că majoritatea acestor copii nu se dezvoltă armonios, nu se integrează social şi sunt mereu trişti, alienaţi, nefericiţi (P. Ştefăroi, 2009a).

CARACTERISTICI DE PROCES ŞI TULBURĂRI DE ADAPTARE/INTEGRARE Procesul integrării copilului în familia substitutivă, ca reprezentare epistemologică, nu poate fi modelat fidel de nici o paradigmă a logicii formale. Complexitatea sa provine din multitudinea factorilor implicaţi, din imprevizibilitatea dinamicii acestora, dar şi din imposibilitatea reprezentării factorului ontologic-uman, a unor dimensiuni de ordin psihologic-spiritual. Este printre altele, unul dintre motivele pentru care procesul poate fi apreciat aprioric ca problematic şi predipus la tulburări, la nivelul copilului sau familiei, ori la ambele niveluri.

34

Studii şi cercetări Observaţiile şi studiile realizate au evidenţiat foarte clar faptul că minorii deprivaţi social prezintă un stress psihologic şi tulburări emoţionale sau de adaptare mult mai frecvente şi mai intense decât cei din familii naturale (R. Z. Creţu, 2010, p. 61). Concluziile acestora reliefează în mod evident diferenţe semnificative între valorile medii ale subiecţilor crescuţi în afara mediului familial natural şi cele ale subiecţilor din familii naturale, în principal în ceea ce priveşte variabilele dependente tulburarea de tip anxios şi tulburarea de tip depresiv. Minorii abandonaţi, permanent sau temporar, de către părinţi şi plasaţi la rude, vecini, familii străine, instituţii etc dezvoltă tulburări emoţionale şi socio-adaptative într-un procent şi cu valori sensibil mai mari decât copiii crescuţi în familiile în care s-au născut. Analiza datelor statistice obţinute prin aplicarea instrumentelor şi metodelor de evaluare psihologică sau socială au relevat şi alte aspecte demne a fi remarcate, precum faptul că există diferenţe notabile la unele variabile între scorurile obţinute de subiecţii de sex feminin şi cei de sex masculin, precum şi între subiecţii situaţi pe niveluri diferite de vârstă. Preocupări privind relaţia dintre condiţiile familiale ale creşterii copilului şi dezvoltarea sa psiho-socială, în literatura şi cercetarea românească, au existat, în special, odată cu celebrele "Studii si cercetari psihologice" ale lui F. Ş. Goangă. Însă studii concentrate pe problematica efectelor în plan psihologic şi comportamental a creşterii copilului altundeva decât în familii naturale s-au realizat abia în ultimii ani, odată cu apariţia unor adevărate fenomene şi probleme sociale precum abandonul în masă al copiilor sau plecarea părinţilor în străinătate. Conform unui studiu realizat de către Fundaţia Soroş copiii lăsaţi în ţară de către părinţii plecaţi în străinătate sunt mult mai
35

anxioşi decât colegii lor cu părinţii acasă, înregistrează întârzieri în dezvoltarea psihică generală, prezintă unele tulburări de conduită, au performanţe şcolare mai scăzute. Potrivit anchetelor şi interviurilor realizate, în cadrul programului "Migraţie si dezvoltare” copiii cu cel puţin un părinte plecat in străinătate au atitudine negativă faţă de şcoală (66,7%), profesori (84,4%), colegii de clasă (55,6%). Majoritatea minorilor cercetaţi au manifestări de anxietate (97,8%), frustrare (86,6%), agresivitate (77,8%). De asemenea, studiile au mai concluzionat că aceştia sunt mai introvertiţi, au o rezonanţă afectivă scăzută, sunt înclinaţi spre atitudini de ostilitate, au nevoi sporite de protecţie şi afiliere sporită, manifestări nevrotice, au o instabilitate emoţională ridicată şi o toleranţă la frustrare foarte slabă. O mare parte prezintă anxietate ridicată, un nivel redus al încrederii în sine, sunt mai pasivi şi mai retraşi decât cei din familii normale (Buletinul CNPAC, 2005).

Probleme şi tulburări abandonului/separării

induse

de

experienţa

Experienţele psihologice de integrare ale copilului în familia substitutivă nu pot fi disociate de cele anterioare plasamentului. Motivele sunt următoarele: • copilul plasat într-o familie alternativă vine cu toată experienţa negativă, încărcătura sufletească şi trauma separării de familia de origine - acestea condiţionează inevitabil procesul de integrare şi limitează capacitatea de adaptare în noua familie; • de regulă cele două experienţe, separare şi integrare, sunt evenimente consecutive şi se petrec la distanţă mică de timp, ori chiar simultan;
36

• în trăirea copilului ambele experienţe antrenează cam aceleaşi structuri/funcţii psiho-fiziologice şi de personalitate; • experienţa separării are, de cele mai multe ori, un impact traumatizant accentuat, ceea ce conduce la instalarea unor stări, sau chiar gestalturi disfuncţionale, amplificând efectele traumei de integrare; gestalturile, trăirile şi reprezentările traumei separării vor condiţiona şi/sau se vor intra în „economia” experienţelor integrării şi adaptării în grupul familial substitut. După I. Mitrofan şi D. Buzducea (2003) în experienţa separării de familie copilul parcurge următoarele faze: de şoc, de suferinţă şi dezorganizare, de reorganizare şi de acceptare a situaţiei. Mai trebuie precizat faptul că, cu cât relaţia de ataşament dintre copil şi membrii familie de origine este mai puternică cu atât despărţirea este mai grea (J. Bowlby , 1969). În plan psihologic, aceste secvenţe din viaţa copilului se vor reflecta ca traume emoţionale, cu impact foarte puternic asupra vieţii, dezvoltării şi adaptării sociale, şi vor determina apariţia a ceea ce s-a consacrat în literatura şi practica de specialitate ca sindrom al traumei de abandon/separare, sau mai scurt sindrom de abandon. Principalele caracterstici ale acestora sunt: • predispoziţia pentru distress, trăiri emoţionale imature, fond bio-psihic depresiv-anxios; • melancolie, dorinţă de izolare şi neexpunere socială, tristeţe, lipsă de sens şi speranţă; • scăderea interesului pentru activitatea şcolară, risc de fobii şcolare; • scăderea capacităţii de autocontrol şi a puterii voinţei, apatie, dezinteres; • abilitate scăzută de adaptare în organizaţii şi de a lega sau întreţine legături interpersonale;
37

• tulburări ale conduitelor motorii sau atenţiei, kiperkinetism; • întârziere în structurarea personalităţii şi asimilării valorilor sociale sau morale ale colectivităţii/grupului; • sentimente de vinovăţie, auto-culpabilizare; • personalitate anxioasă, angoase, frici, tulburări ale somnului şi alimentaţiei; • neimplicare, neîncredere în oameni, ostilitate socială (Ş, I. Ionescu 2001). Din păcate, foarte multe dintre aceste tulburări se regăsesc în tabloul diagnostic al copilului plasat în familia substitut şi cu această „încărcătură” porneşte procesul lung şi anevoios de adaptare şi integrare în noul grup familial.

Probleme şi tulburări de impact sau proces al integrării În temeiul aserţiunilor de mai sus putem aborda, epistemologic şi metodologic, cele două experienţe, separarea şi integrarea în altă familie, ca pe o unitate ontologică, două faţete ale aceleiaşi experienţe personale. De regulă, nu după mult timp de la integrarea în grupul familial substitutiv copilului i se solicită atitudini şi conduite ca şi cum ar fi în familia respectivă de la naştere. Lucrul se explică prin adeziunea la rolul de părinte şi activarea în inconştientul cognitiv al membrilor familiei substitutive a unor postulate referitoare la raporturile rol/status, adult – copil, părinte – copil, familie – copil (Cojocaru, 2008, 160). Ori, pentru copil, mult timp, noul grup familial, nu va fi “acasă”. Intervin şi incompatibilităţi psihosociale, organizaţionale sau culturale, ori încărcătura traumatizantă a trecutului şi, toate acestea pot constitui premise
38

pentru apariţia tulburărilor de adaptare, tulburărilor emoţionale sau de comportament specifice procesului de integrare în noul grup familial. Prima experienţă emoţională traumatizantă, chiar dacă în mod conştient nu este chiar aşa semnificată de către copil, este reprezentată de însuşi contactul şi interacţiunea psiho-socială iniţială cu membrii familiei substitut. Putem numi aceasta drept traumă emoţională de contact sau de impact. Aceasta lasă nişte urmări şi constituie fond pentru ulterioare tulburări de proces, determinate de conflicte sau alte tipuri de evenimente disfuncţionale. Le numim tulburări emoţionale de proces, sau repetate. Repetarea, accentuarea sau intensificarea acestora vor determina schimbări nefericite în structura bio-psihică şi în conduita cotidiană a copilului, internalizări ale unor conflicte, disfuncţii, distress-uri, organizarea în formaţiuni psihice disfuncţionale. Le vom numi afecţiuni. Integrarea acestora în procesele de constituire a structurilor personalităţii, în pattern-ul caracterial, va conduce la formarea unei personalităţi dezadaptative, unor atitudini şi trăsături caracteriale, opozante sau deviante. Acestea predispun, în mod inevitabil minorul la conduite deviante, tulburări de comportament. În cazuri extreme, pe fondul unor predispoziţii genetice sau unor psiho-traume majore se poate ajunge, pur şi simplu, la boli psihice sau acte antisociale foarte grave. Convertirea experienţelor şi emoţiilor negative, traumatizante ale copiilor în afecţiuni, trăsături, conduite, mai mult sau mai puţin deviante sau patologice, reprezintă o tendinţă implacabilă şi o necesitate obiectivă în procesul de dezvoltare şi structurare ontogenetică a personalităţii. Intră în ecuaţie atât mecanisme naturale de apărare şi compensare, dar reflectă şi eşecul rezilienţei copilului în faţa factorilor percepuţi ca nocivi cu care, în mod nedorit, s-a confruntat.
39

În literatura şi practica se specialitate se operează destul de frecvent cu sintagma anxietate de separare. Chiar dacă sensul originar se referă mai degrabă la o teamă de pierdere apriorică înnăscută, pentru copilul separat în fapt de părinţi va rezulta dintr-o realitate, fiind atât o activare a temerii ancestrale, cât şi o amplificare sau redimensionare. Va îngloba şi tensiunea ontologică aferentă separării reale sau şocul impactului cu o familie străină. În general, de cele mai multe ori, anxietatea (teama nejustificată, fără obiect) îşi are rădăcinile în relaţia socială primordială sau invocată părinte-copil. Anxietatea de separare, asociată cu cea de integrare, pot pot conduce la tulburări emoţionale grave, fobii, agresivitate, izolare socială, sau anxietate socială. Aceasta din urmă reprezintă o teamă nefirească a copilului de a intra în contact cu persoane străine (copii sau adulţi), în aşa fel încât, adesea evită să să se joace şi să vorbească cu acestea. Poate determina apariţia şi a unor simptome fizice: ameţeală, palpitaţii ale inimii, stomac deranjat, tremuratul mâinilor, roşeala a feţei sau tensiune musculară. Dacă membrii familiei substitutive nu întreprind acele demersuri pentru diminuarea şi anihilarea acestor afecţiuni, dacă tendinţa de dezvoltare anxioasă nu este estompată, atunci prin mecanismele bio-psihice antrenate, prin spiralele vicioase dezvoltate este previzibilă instalarea anxietăţii generalizate şi, pe acest fond, proliferarea diferitelor tipuri de fobii nu mai poate fi stopată. Trăirile disconfortante, anxioase, fobice, dureroase repetate vor conduce, aproape implacabil, către instalarea unor stări sau formaţiuni depresive. Enumerăm şi cele mai frecvente tulburări de comportament ale acestor copii: minciuna, furtul, agresivitatea, vagabondajul, absenteismul şcolar, automarginalizarea socială, consumul de substanţe halucinogne etc.
40

Dacă în procesul integrării aceste fenomene sunt frecvente, dar procesul de adaptare se păstrează în unele limite şi există perspectiva normalizării, de regulă este foarte necesară prezenţa psihologului, atât în scop evaluativ cât şi curativ. Asistenţa, monitorizarea, consilierea psihologică pot ajuta la diminuarea lor. Dacă, însă, aceste tulburări sunt grave, copilul este nefericit, ori relaţiile din interiorul familiei substitutive sunt foarte tensionate, conflictuale, atunci se poate afirma că încercarea de integrare a copilului în familia substitutivă a eşuat şi ar fi necesară reevaluarea măsurii, identificarea unor soluţii sociale alternative, ori intervenţia de tip terapeutic.

EVALUAREA ŞI MONITORIZAREA PSIHOLOGICĂ

Cunoaşterea şi înţelegerea copilului şi a familiei reprezintă elementul cheie în activitatea de asistenţă cât şi cea de intervenţie (American Humane Association, 1999, p. 91). De aceea, paradigma psihologică include, fără îndoială, şi evaluarea sau monitorizarea psihologic-comportamentală, activitatea psihologului în procedura de plasament sau în procesul efectiv al integrării copilului în noul mediu social. Aşa cum bine se cunoaşte, în toate fazele procesului se realizează evalurări psihologice, monitorizări sau diferite forme de intervenţie. Scopul principal al evaluării psihologice este acela de a obţine informaţii cu privire la caracteristicile psihologice şi comportamentale ale copilului sau membrilor familiei (M.C. Dindelegan, 2011, p. 208). Cu datele obţinute se realizează comparaţii sau modelări ale personalităţii şi conduitelor subiecţilor, proceduri necesare luării
41

deciziei de plasament sau optimizării procesului efectiv de adaptare a copilului. Accent se pune pe testarea personalităţii, dar importantă este şi testarea inteligenţei sau aptitudinilor. Atenţia se concentrează pe identificarea unot tulburări sau deficienţe de adaptare, de natură afectivă (fobii, anxietate, depresie, etc.), de atenţie şi de comportament (ADHD, opoziţionism etc), de comunicare şi limbaj (pronunţie, tulburare fonologică, mutism, balbâială), de învăţare, de alimentare, psihomotorii, de dezvoltare pervazivă, întârziere mintală etc.

Metode Se utilizează, cu precădere testele psihometrice, implicite sau explicite, proiective sau obiective, de inteligenţă sau personalitate, de aptitutini sau achiziţii. Utilizarea curentă a acestora conferă activităţii de evaluare o sporită aparenţă de profesionalism (N. Mitrofan, 2009) dar şi observaţia, interviul, convorbirea, metoda biografică sau analiza produselor activităţii. Alegerea unei anumite metode de evaluare depinde de mulţi factori: de vârstă, de scopul evaluării, aspectele evaluate etc. Metodele psihometrice urmăresc „predicţia statistică şi reclamă ca testele utilizate să fie valide şi demne de încredere” (N. Mitrofan, 2001, p. 69). În schimb, observaţia este, prin natura ei, o metodă mai empirică, nu mai puţin importantă însă, în evaluarea şi monitorizarea copilului aflat în plasament. Spre deosebire de evaluarea psihometrică psihologul „nu face acest lucru în anumite momente, ci, mai mult sau mai puţin sistematic, organizat, în toate momentele activităţii sale” (M. Aniţei, 2007, p. 34). Interviul şi convorbirea sunt foarte utile în dialogul cu familia. Observaţia şi analiza produselor activităţii sunt mai mult utilizate la vârstele mici. La pubertate, adolescenţă sau mai târziu
42

(dacă copilul îşi prelungeşte perioada de plasament pe motive de studii sau alte motive) se utilizează mult metodele psihometrice. Pentru evaluarea inteligenţei încă se aplează frecvent la Matricile progresive Raven (pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 4 şi 11 ani se utilizează matrici progresive color care evaluează în special inteligenţa non-verbală; pentru cei cu vârsta peste 11 ani se folosesc matrici progresive avansate). Frecvent alături de acesta se apelează şi la testul Wechsler (Wisc). Pentru evaluarea personalităţii se utilizează atât teste proiective (Rorschach, T.A.T, Desenul familiei, Testul arborelui (Koch), Desenul persoanei, Testul apercepţiei pentru copii, Evaluarea funcţionării eu-lui etc) cât şi chestionarele de personalitate sau diferite sisteme de evaluare complexă ori multidimensională. De exemplu Sistemul de Evaluare Clinică (SEC) cuprinde 5 scale şi chestionare care evaluează distresul, tabloul de tip depresiv şi de tip anxios, starea posttraumatica, emoţiile pozitive, emoţiile functionale negative, precum şi 15 scale şi chestionare precum Scala de atitudini şi convingeri, Scala de iraţionalitate pentru copii şi adolescenţi, Inventarul ideilor, Chestionarul de convingeri personale, Scala stimei de sine, Scala de autoeficienţă. Tot mai mult utilizate, pentru diagnosticarea problemelor psihice şi comportamentale ale copiilor sunt şi sistemele SCID I şi SCID II care diagnostichează tulburările afective, depresive, alimentare, somatoforme şi de adaptare, schizofrenia şi alte tulburări psihotice, inclusiv cele produse de substanţe, tulburările de personalitate de tip obsesiv-compulsiv sau antisocial etc). Varianta KID-SCID măsoară tulburările de adaptare, tulburările de comportament, tulburările afective şi psihotice, tulburările anxioase, tulburările produse de comsumul de substanţe etc) Pentru identificarea/dignosticarea tulburărilor psihice de natură emoţională (anxietate, depresie etc) psihologii din
43

domeniu mai dispun de o gamă largă de chestionare, inventare, precum Multidimensional Anxiety Scale For Children, Inventarul de anxietate Burns, Scara Hamilton pentru Depresie sau Million Pre-Adolescent Clinical Inventory. Mai enumerăm, informativ, şi Child Depression Inventory sau Trauma Symptom Checklist for Children. Desigur posibilităţile de alegere sunt foarte multe, numărul testelor şi chestionarelor la care psihologii pot apela, în condiţiile legii, este foarte mare.

Factori, parametri În activitatea de evaluare, din consultarea modelelor de fişe psihologice, literaturii, sau a legislaţiei în vigoare, am ajuns la constatareă că se urmăresc, cu precădere următorii parametri psihologici şi comportamentali: • Starea/conduita fizică şi psihomotrică: constituţia fizică, activitatea motorie generală, coordonarea senzorio-motorie, orientarea/autonomia spaţio-temporală, motricitatea fină, lateralitatea, deficienţe/dizabilităţi; • Conduite/calităţi sensorial-simbolice: dezvoltarea senzorialperceptivă, verbalizarea percepţiei, percepţia spaţială şi temporală, capacitatea de reprezentare, generalizarea reprezentărilor, verbalizarea reprezentărilor, simbolizarea reprezentărilor, spiritul de observaţie, intuitivitatea, deficienţe/dizabilităţi; • Limbajul şi comunicarea: volumul lexical, înţelegerea lexicalsintactică, complexitatea propoziţiilor, exprimarea orală, corectitudinea gramaticală, scris-cititul, comunicarea interpersonală, limbaje speciale, deficienţe; • Gândirea: interiorizarea acţiunilor, conceptualizarea, simbolizarea, capacităţile anticipative, capacităţile de seriere,
44

• • • • •

• • •

capacităţile de clasificare, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, reversibilitatea, invarianţa, abilităţi de calcul, abilităţi de analiză, abilităţi de sinteză, corectitudine logică, judecta de valoare, rezolvare de probleme; Memoria: întiparirea, fixarea, păstrarea/durata, reproducerea, recunoaşterea, volumul, forme, fidelitatea reactualizării; Imaginaţia: fantezia, productivitatea, forme, creativitatea; Inteligenţa: abstractă/concretă, logică/socială/pragmatică/emoţională/creatoare, I.Q.; Motivaţia: nevoi/motive dominate, intrinsecă/extrinsecă, proiecte/aspiraţii dominate, interese, convingeri/ credinţe; Afectivitatea: emoţii/sentimente dominante, constanţa, controlul, echilibrul, nervozitatea, emoţii pozitive/negative, ataşamentul, empatia, dragostea, sensibilitatea; Voinţa: capacitate de luare a deciziei, capacitatea de anticipare, efortul voluntar, aplicare/scop, autocontrolul, proiectivitatea; Atenţia: orientarea, concentrarea, selectivitatea, distribuitivitatea; Temperamentul: tipurile bio-constituţionale (sangvinic, flegmatic, coleric, melancolic, astenic, displastic, atletic, activ, apatic, cerebral etc); Caracterul: principialitatea, atitudinea faţă de oameni, sinceritatea, cinstea, atitudinea faţă de sine, curajul, atitudinea faţă de muncă, egoism/altruism, demnitatea; Personalitatea/aptitudinile/conduita: agreabilitatea, conştiinciozitatea/maturizarea, stabilitatea/controlul emoţional, extraversiunea, activitatea, hărnicia, empatia, pasiuni/obiceiuri, aptitudini/priceperi/talente, stima de sine, rezistenţa la frustrare, forţa Eului, anxietatea, nervozitatea, sociabilitatea, responsabilitatea, toleranţa, carisma, adaptabilitatea, egoismul/altruismul, ambiţia, eficienţa
45

personală/socială, stilul de învăţare, conduita/cultura organizaţională etc. În funcţie de mulţi factori, precum stadiul integrării, vârsta şi problema copilului, tipul măsurii (adopţie, AMP, instituţia, plasament la rude, vecini, tutelă, încredinţare etc,), obiective se selectează o anumită configuraţie a machetei de evaluare. Fişa psihologică se alătură, în dosarul copilului, anchetei sociale, caracterizărilor şcolare şi altor piese prevăzute de lege sau impuse de caracteristicile cazului. Printre acestea se află şi diferite planuri sau strategii de intervenţie ori monitorizare.

Indicatori psihologici, psiho-sociali şi comportamentali ai adaptării/ integrării copilului Din punct de vedere psihologic şi psiho-social adaptarea copilului poate fi apreciată ca realizată dacă: • se simte util, valorizat, important, energic; • are o stimă de sine ridicată, are o perspectivă optimistă de realizare a obiectivelor personale; • se simte împlinit personal şi profesional, este fericit; • în economia internă, subiectivă a trăirilor predomină emoţiile şi evaluările pozitive cu privire la sine, mediu, persoane, viaţă, destin, viitor; • personalitatea este dezvoltată conform vârstei şi reflectă caracteristicile psihosociale ale familie; • personalitatea fiecărui membru al familie şi ontologia familiei reflectă/integrează şi caracteristicile personalităţii copilului; • copilul are o reprezentare realistă şi favorabilă a familiei; • copilul are o imagine de sine realistă şi o stimă de sine ridicată;
46

copilul a asimilat teritorialitatea, se simte „acasă” şi şi-a construit un spaţiu personal; • copilul este deschis la învăţare şi adaptare socială; • relaţiile interpersonale se bazează, cu preponderenţă, pe cooperare şi întrajutorare; • are o structură şi organizare de personalitate optimală, eficientă şi echilibrată; • este mulţumit şi satisfăcut de prezenţa sa în familia substitutivă sau instituţie; • are un grad de autonomie personală/socială dezvoltat confom vârstei; • îi sunt satisfăcute principalele nevoi psihologice (afective, epistemologice, relaţionale, spirituale etc).

Din punct de vedere comportamental adaptarea copilului poate fi apreciată ca realizată dacă: • copilul manifestă empatie, grijă şi respect pentru membrii familiei; • îşi ajustează comportamentul după situaţie şi reacţionează echilibrat şi adaptat acesteia; • există o compatibilitate comportamental-situaţională şi reacţională cu membrii familiei; • comportamentul se descrie, de regulă, prin agreabilitate şi receptivitatea la problemele celuilalt; • comunicarea şi limbajul sunt lipsite de agresivitate şi vulgaritate; • are o capacitate de control al frustrărilor, emoţiilor confom vârstei; • foloseşte cu grijă obiectele, jucăriile, recuzitele etc; • are autonomie comportamentală dezvoltată conform vârstei; • este comunicativ, sociabil, implicat, activ, harnic;
47

• comportamentul său este acceptat şi apreciat în colectiv, nu este jignit, etichetat, discriminat; • are prieteni, nu se auto-izolează, nu evită, de regulă, interacţiunea socială; • preferă, de regulă relaţii cu copii de vârsta şi genul său; • are preocupări şi manifestări sexuale normale pentru vârsta sa; • nu are coşmaruri frecvente, doarme, mănâncă normal; • nu este cuprins frecvent de stări de melancolie, nostalgie grave; • are reacţii, conduite emoţionale şi socio-afective nomale, echilibrate, adaptate etc; În activitatea de evaluare sau monitorizare este foarte important ca psihologul să fie foarte atent la unele simptome şi indicii de neadaptare sau a unor posibile tulburări psihocomportamentale, în principal: • scăderea stimei de sine, ideaţie suicidară; • sentimente de vinovăţie, comportament auto sau heteroagresiv, • perioade de amnezie, neatenţie, stări de transă, crize isterice; • fobii, insomnie, coşmaruri; • nervozitate excesivă, impulsivitate; • masturbare frecventă, exibiţionism, agresivitate sexuală etc.

ASISTENŢA ŞI INTERVENŢIA PSIHOLOGICĂ

Intervenţia psihologică, sub forma consilierii, simplelor convorbiri, psihoterapiei sau prin intermediul unor strategii (prin persoanele din mediul substitut, prin părinţi, manager de caz etc) se realizează atât în:
48

fazele premergătoare măsurii de plasament, cu rol de pregătire sau ameliorare a posibilelor traume psihice recente; • imediat după luarea măsurii, cu scopul de facilita incluziunea în noul mediu social; • pe parcursul procesului de integrare; • cu prilejul unor evenimente deosebite care reclamă intervenţia psihologică; • dacă este cazul şi cu prilejul schimbării administative a măsurii; • după încheirea perioadei prevăzute prin măsura de plasament prin aşa-zisele monitorizări psihologice post-plasament. Şi prevenirea sau pregătirea condiţiilor psiho-sociale ori ambientale pentru intrarea copilului în noul mediu pot fi considerate parte a activităţii de asistenţă psihologică. Aceste activităţi şi obiective pot fi realizate, în principal prin două tipuri de intervenţie: consiliere şi psihoterapie. În asistenţa socială a copilului se lucrează, de regulă, cu proiecte de intervenţie individualizată (Ş. Cojocaru, Ş, 2006, P. 165). Schimbarea, în perspectiva unui proiect de optimizare, ameliorare sau dezvoltare, este unul dintre obiectivele cruciale de proces a acestor proiecte, dar şi instrument metodologic esenţial a activităţii de consiliere şi terapie.

Consilierea Consilierea psihologică a copiilor şi familiilor substitut este un demers sistematic, realizat cu mijloace şi tehnici profesionale, în cadrul căruia un psiholog/consilier acreditat, acordă asistenţa şi sprijin în scopul adaptării copilului la condiţiile noii familii, precum şi în scopul dobândirii bunăstării emoţionale sau înlăturării/prevenirii tulburărilor de comportament ori a atitudinilor antisociale.
49

Se adresează, aşadar, de regulă: • copilului care poate avea diferite probleme de adaptare socială, şcolara, de comportament, dezvoltare, personale sau de relaţionare; • persoanelor căora li s-a încredinţat în mod legal copilului; • celorlalţi memebri ai familiei care au dificultăţi în relaţionarea cu copilul sau cu ceilalţi membri; • întregii familii; • întregii familii, inclusiv copilului plasat; • altor persoane din anturajul social al copilului; • cadrelor didactice, • profesioniştilor antrenaţi în procedura de plasament sau procesul de integrare. Motivele şi cauzele intervenţiei merg de la pregătirea pentru integrare până la rezolvarea problemelor afective, de adaptare socio-emoţională, de comportament, a problemelor de identitate, a celor sentimentale sau a conflictelor. Privesc atât antrenarea, abilitarea, ameliorarea cât şi schimbarea. Se practică atât consilierea individuală cât şi cea de grup. Dintre formele cele mai utilizate se distig consilierea de cuplu şi familie, consilierea suportivă, consilierea de optimizare şi dezvoltare personală, vocaţională sau de orientare profesională.

Psihoterapia În funcţie de caz se apelează la unele forme de terapie comportamentală, cognitivă, experienţial-umanistă sau chiar de psihanaliză. Enumerăm şi alte variante sau tipuri de terapii care sunt utile în cura tulburărilor psihice ale copiilor din familii substitutive: analiza existenţială, psihoterapia pozitivă,
50

psihoterapia centrată pe persoana (non-directivă sau centrată pe client), psihoterapia individuală, psihoterapia familială, psihoterapia de grup, psihoterapia copilului şi adolescentului, somatoterapie; analiza tranzacţională; gestalt terapia, artterapia, ludoterapia etc. Psihoterapia, ca practică, metodologie şi teorie, situate la granita dintre medicină, sociologie şi psihologie, ca modalitatea de tratament al afecţiunilor şi tulburărilor psihice sau de adaptare, sistematizată, planificată, se adresează cazurilor şi copiilor care au trăit experienţe traumatizante majore prin ruptura de familia de origine sau ca urmare a unor evoluţii sau evenimente recente dramatice în procesul de integrare. Se aplică însă şi în cazul apariţiei, în procesul integrării, a unor tulburări de natura anxioasă, depresivă, caracterială sau comportamentală. Unul dinte mijloacele principale prin care se realizează psihoterapia este identificarea de alternative (I. Ciorbea, 2010, p. 137). În psihoterapia copilului plasat în familia substitutivă, alternativa nu înseamnă schimbarea familiei ci schimbarea metodelor cu care s-a lucrat sau a sensului dezvoltării personalităţii copilului. În psihoterapia de grup sau familială identificarea alternativelor se poate face chiar în manieră colocvială şi mutuală. Totuşi, dacă se ajunge la psihoterapie, în scopul ameliorării sau tratării problemelor induse de procesul de integrare, este foarte probabil ca măsura de plasament să fi fost greşită. Este posibil ca evaluările psihologice pre-plasament să se fi făcut cu neprofesionalism, sau este posibil să fi lipsit profesionalismul în asistenţa psihologică de proces. Este foarte important, în scop preventiv, ca prin evaluarea iniţială să se identifice familia care să răspundă nevoilor concrete, individuale de creştere, dezvoltare echilibrată şi fericire a copilului.
51

În toate cazurile, însă, idiferent de caracteristicile psihologice, comportamentale sau sociale ale copilului, familia trebuie să întrunească câteva condiţii cruciale, de ordin psihosocial ca grup, şi de ordin psihologic-uman fiecare membru în parte. Umanismul relaţiilor interpersonale din cadrul familiei şi capacitatea empatetică a fiecărului membru al familiei fiind condiţii esenţiale şi premise apriorice ale unei optime integrări, dezvoltării psihice şi personale, fericirii copilului şi prevenirii situaţiilor care ar presupune intervenţia de tip terapeutic.

REFERINŢE ŞI BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

1.

2.

3.

4.

5.

6. 7.

American Humane Association. (1999). Helping in child protective services. A competency-based casework handbook, Denver, Colorado: American Humane Association. Aniţei, M. (2007). Psihologie experimentală, Iasi: Editura Polirom. Altman, I. (1975). The Environment and Social Behavior: Privacy, Personal Space,. Territory, Crowding. California: Brooks/ Cole Publishing. Bandura, A. (1975). Social Learning & Personality Development, Holt, Rinehart & Winston, INC: NJ. Bowlby , J. (1969). Attachment and Loss, Londra: Editura Hogarth Press. Brown, R. (1965). Social psychology, New York Free Press. Chelcea, S.. (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Editura Polirom.
52

8.

9.

10.

11. 12.

13.

14.

15. 16.

17.

18.

19.

20.

Ciorbea, I. (2010). Personalitatea psihoterapeutului si procesul terapeutic, Iaşi: Editura Polirom. Cojocaru, D. 2008. Copilaria şi construcţia parentalităţii. Asistenţa maternală în România, Iaşi: Polirom. Cojocaru, Ş. (2006). Proiectul de intervenţie în asistenţa socială, Iaşi:Editura Polirom. Cosman, D. (2010). Psihologie medicala, Iaşi: Editura Polirom Cosmovici, A. (2005). Psihologie generală, Iaşi:Editura Polirom. Creţu, R. Z. (2010). Amprenta comportamentală şi evaluarea personalităţii, Iaşi: Editura Polirom Decsei-Radu, A. (2011). Plasamentul şi adopţia. În E. Bochis (coord), Familia şi rolul ei în educarea copilului (p. 383-394), Iaşi: Editura Polirom. Dewey, J. (2005). Psychology, Montana: Kessinger Publishing. Dindelegan, M.C. (2011). Tulburările psihice ale copilului în raport de influenţele familiale. În E. Bochis (coord), Familia şi rolul ei în educarea copilului (p. 207-247), Iaşi: Editura Polirom. Ecvall, G., apud Constantin T., Zaharia, D.V. (2007). Analiza climatului organizaţional: de la date ale cercetări la practica evaluării, Revista de Psihologie Organizationala. Volumul VII, nr. 1-2, 43-63. Frankl, V. (2009). Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza existenţială, trad. în lb. română Daniela Ştefănescu, Bucureşti: Editura Trei. Harwood, R.L., Miller, S.A., Vasta, R. (2010), Psihologia copilului, Iaşi:Editura Polirom. Ionescu, Ş.I.. (2001). Copilul maltratat, Bucureşti:Fundaţia internaţională pentru copil şi familie.

53

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

Kielhofner, G.. (2007). Model of Human Occupation: Theory and application (4th edition ed.). Baltimore: Lippencott Williams & Wilkins. Kuhn, D. (2000). Does Memory Development Belong on an Endangered Topic List?. Child Development, 71. Găsit la adresa: www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/10836554. Larousse. (2009). Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic. Myers, David G.. (2004). Theories of Emotion. Psychology: Seventh Edition, New York: Worth Publishers, Găsit la adresa :www.scribd.com/doc/39094849/Emotion Maslaw, A. (1968). Toward a Psychology of Being, 2d ed.,New York: Van Nostrand. Maslow, A.H. (2008). Motivaţie şi personalitate, Bucureşti: Editura Trei. Mathis, R.L., Nica, P.C., Rusu, C. (1997). Managementul resurselor umane, Bucureşi: Editura Economică. Mitrofan, I.; Buzducea, D. (2003). Experienţa pierderii şi a durerii la copil, Iaşi: Editura Polirom. Mitrofan, N.. (2001). Psihometria şi direcţiile ei de dezvoltare la început de mileniu, în M. Zlate (coord), Psihologia la răspântia mileniilor (p. 63-86), Iasi: Editura Polirom. Mitrofan N. (2009). Testarea psihologica. Aspecte teoretice si practice. Iaşi: Editura Polirom. Moustakas, C. (1994). Phenomenological Research Methods, Thousand Oaks: Sage Publications,. Piaget, J. (2008). Psihologia inteligenţei, Chişnău: Editura Cartier. Reuchlin, M. (1999). Psihologie generală, Bucureşt: Editura Ştiinţifică.

54

34.

35.

36.

37.

38.

39.

40.

41.

42.

43.

44.

Robert, L., Mathis, R.L., Nica, P.C., Rusu, C. (1998). Managementul resurselor umane, Bucureşti: Editura. Economică. Roco, M. (2001). Abordări psihologice despre creativitate, în Zlate, M., Psihologia la răspântia mileniilor (p. 155-198), Iaşi: Editura Polirom. Rogers, C.R. (2008). A deveni o persoana, Bucureşti: Editura Trei. Schaffer, H.R. (2007). Introducere în psihologia copilului, Cluj Napoca: Editura ASCR. Ştefăroi, P. (2007), Specificul managementului (eficient) în domeniul asistenţei sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr. 3, Iaşi: Editura Polirom. Ştefăroi, P. (2008), Tulburări de dezvoltare socio-afectivă a copilului instituţionalizat, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, Iaşi: Editura Polirom. Ştefăroi, P. (2009), Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa sociala, în „Revista de Asistenţă Socială”, Nr. 1-2, Iaşi, Editura Polirom, pp 9-33. Ştefăroi, P. (2009), Teoria fericirii în asistenţa socială, Iaşi, Editura Lumen. Ştefăroi, P. (2012), Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială umanistă, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1, Iaşi: Editura Polirom. Watson, D., Clark, L. A., & Tellegen, A. (1988). Development and validation of brief measures of positive affect and negative affect, Journal of Personality and Social Psychology, Washington: American Psychological Association. Găsit la adresa http://www.apa.org/pubs/journals/psp/ Zlate, M. (2008). Eul şi Personalitatea, Bucureşti: Editura Trei.
55

***Buletinul CNPAC, nr. 1., (2005) Dezvoltarea psihosocială a copiilor în familiile dezintegrate din R. Moldova: cercetări şi dezbateri, Impact. 46. ***www.prodidactica.md/publications.php3. 47. ***www.soros.md%2F&btnG. ***Ordinul 35/2003 privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist. 48. *** Ordinul nr. 21 din 26.februarie.2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia copilului de tip rezidenţial.
45.

56

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->