Sunteți pe pagina 1din 14

Spiciac ( Antohe) D.

Mihaela Claudia Facultatea de Stiinte Politice si Administrative Drept Anul I -FR

ROLUL SI FUNCTIILE AVOCATULUI POPORULUI

CUPRINS:

1. Scurt istoric al institutiei ombudsmanului 2. Garantiile constitutionale ale drepturilor si libertatilor publice 3. Premisele istorice care au dus la aparitia institutiei Avocatul Poporului in Romania 4. Avocatul Poporului rol, funcie, atribuii 5. Numirea si atributiile avocatului poporului 6. Incetarea din functie a avocatului poporului. Raspundere, imunitati 7. Concluzii cu privire la institutia si functia Avocatul Poporului

1. Scurt istoric al instituiei ombudsmanului Pana ca Institutia Ombudsmanului sa se formeze in anul 1809, in Suedia se practica un sistem prin care Rikstag-ul (Parlamentul) numea un imputernicit al sau, investit cu prerogative de a cerceta si solutiona plangerile persoanelor vatamate in drepturile lor prin abuzuri ale administratiei regale. Sistemul a fost instituit in 1713 si s-a perfectionat pe parcurs. Din 1776 ombudsmanul seuedez a purtat denumirea de Cancelar al Dreptatii. Constitutia Suediei din 1809 a consacrat institutia ombudsman-ului si prevede , in acest sens, in Cap. XII art. 6 ca Riksdag-ul va desemna din cadrul sau sase comisari de supraveghere insarcinati cu controlarea activitatilor statului si va putea extinde acest control si asupra altor activitati. El va emite instructiuni asupra acestora. Acesti comisari de supraveghere vor putea, conform dispozitiilor legale, sa solicite actele, informatiile si avizele necesare in vederea exercitarii controlului lor. Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numita de Parlament si raspunzatoare fata de aceasta, careia i se confera prin constitutie sau printr-o lege speciala, dreptul de a solutiona plangerile ce i se adreseaza de cetatenii, care pretind ca organele executive le-au incalcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constitutional. Incepand cu anul 1919, Institutia Ombudsmanului a fost preluata si de alte tari precum Finlanda, Danemarca, Norvegia, Franta, Spania, Romania, Austria s.a; devenind astfel cunoscuta pe toate continentele. In principiu, puterea ombudsmanului se reduce la dreptul de a face recomandari autoritatilor publice vinovate de incalcarea drepturilor unor personae, de a controla activitatea organelor administratiei publice carora le revin atributii in domeniul drepturilor omului, de a inspecta institutii de detinere ( penitenciare, centre de reeducare), spitale scoli s.a. in Suedia, Finlanda si Danemarca ombudsmanul are dreptul la actiune in justitie, in conditii prevazute de lege, functionarii care s-au facut vinovati de incalcarea drepturilor unor persoane. Dreptul de actiune judiciara se bazeaza pe investirea prin Constitutie a ombudsmanului cu atributia de a veghea la respectarea legilor in domeniul drepturilor omului. In exercitarea atributiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme carora le sunt conferite atributii privind apararea drepturilor omului. Ombudsmanul este independent fata de toate celelalte autoritati publice, inclusiv fata de Parlament care il numeste si il poate revoca inainte de expirarea mandatului sau. Ombudsmanul prezinta anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, solutiile date etc. In raportul anual pot fi facute recomandari Parlamentului si Guvernului privind perfectionarea legislatiei in materie sau a activitatii unor departamente sau alte autoritati guvernamentale ori ale administratiei publice care intereseaz drepturile omului. Pentru a-si exercita n conditii corespunzatoare activitatea, ombudsmanul, are nevoie de concursul celorlalte autoritati publice. Constitutia prevede obligatia autoritatilor publice de a

pune la dispozitia ombudsmanului toate datele, informatiile si documentele de care acesta ar avea nevoie pentru a-si exercita atributiile. Ombudsmanul isi exercita atributiile la plangerea persoanelor ale caror drepturi au fost vatamate sau din oficiu, cand are informatii, date privind incalcarea unor drepturi cetatenesti sau cand constata el insusi asemenea incalcari. Cererile care se adreseaza ombudsmanului trebuie facute in scris si semnate. Anonimele nu se iau n considerare in principiu. Nu se iau in considerare plangerile cetatenilor ale caror drepturi au fost incalcate cu unu sau doi ani inainte de sesizarea ombudsmanului. Dar asta numai in unele state. Putem concluziona ca activitatea ombudsmanului este in principiu publica, ceea ce nu impiedica ca persoanele lezate sa solicite ombudsmanului caracterul confidential al plangerii. Ombudsmanul poate decide din proprie initiativ caracterul secret al activitatii sale pentru motive temeinice (ex: apararea secretelor militare, a ordinii publice, a moralei). Actele emise de ombudsman sunt acte de autoritate si pot lua forma unor decizii, cereri, recomandari, citatii s.a. 2. Garaniile constituionale ale drepturilor i libertilor publice Drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, in temeiul carora titularii lor pot sa desfasoare o anumita conduita si sa ceara altora desfasurarea unei conduite corelative dreptului lor, sub sanctiunea prevazuta de lege, in scopul valorificarii unui interes personal si legitim. Prima dintre garantiile respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti este insasi inscrierea lor in Legea Fundamentala. Astfel drepturile si libertatile cetatenesti capata forta juridica a unei dispozitii constitutionale. Garantarea drepturilor si libertatilor publice se poate asigura prin controlul constitutionalitatii legilor. In asemenea situatie dispozitia legala referitoare la un anumit drept fundamental apreciata ca fiind neconstitutional de autoritatea publica competenta, nu se aplica. O forma de garantare a drepturilor cetatenesti este controlul parlamentar exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate n domeniul drepturilor omului. Comisiile parlamentare pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfectionarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetatenesti.

3. Premisele istorice care au dus la apariia instituiei Avocatul Poporului n Romnia Avocatul Poporului este o institutie relativ recenta in Romania, consacrata in dispozitiile Constitutiei din 1991 in Titlul II Cap. IV. Aceasta institutie este fara precedent in Romania deoarece pana la revolutia din 1989 drepturile cetatenilor nu erau garantate ci erau slab conturate si precizate. Ca fundament al existentei acestor drepturi si libertati cetatenesti sta Declaratia drepturilor omului i ale ceteanului din 26 august 1789. Articolul 16 din aceasta declaratie prevede ca orice societate in care garantarea drepturilor nu este asigurata, nici separatia puterilor determinata nu are constitutie. La mijlocul secolului trecut, cele doua Principate Romane, Tara Romaneasca si Moldova, se gaseau impresurate de trei mari imperii care se confruntau inversunat pentru suprematie: la sud, Imperiul Turcesc (din care cele doua principate faceau Parte nominal, dar isi pastrau individualitatea lor statala si autonomia interna), la apus Imperiul Austriac, iar la rararit si miazanoapte Imperiul Rus. Astfel, in Regulamentele Organice din 1831, 1832 ale Tarii Romanesti si respectiv Moldovei putinele drepturi ale romanilor erau oarecum pazite si garantate de Obicinuita Obsteasca Adunare, parlament unicameral, in care nu se aflau nici reprezentanti ai burgheziei si nici ai taranimii. Mai tarziu, n 1848, romanii au pus bazele unei ideologii politice si a unei conceptii de organizare statala. Astfel, in proclamatii ca: Petitiunea proclamatiune a boierilor si notabililor moldoveni (Iasi, 27 martie / 8 aprilie 1848); Proclamatia nationala (Blaj, 4/16 mai 1848); Proclamatia de la Islaz (9/21 iunie 1848), s-au oglindit sperantele si drepturile romanilor, dat fiind ca aceste proclamatii si petitii aveau valoarea unor declaratii de drepturi in care au fost inscrise o serie de principii ce oglindeau revendicari fundamentale ale natiunii romane. In urma inabusirii revolutiei de la 1848 a urmat razboiul Crimeii care s-a incheiat cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856. In acest tratat se preciza c organizarea Principatelor era hotarata de puterile semnatare ale Tratatului, Franta, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia si Rusia, iar Transilvania era reinglobata Imperiului neoabsolutist austriac. Tratatul de pace din 30 martie 1856 nu cuprindea nici o dispoziie clara cu privire la drepturile romanilor si cu atat mai putin o garantie a acestor propuse drepturi. A urmat Conventia de la Paris din anul 1858, prin care s-a unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele de Romania. Principatele Romane se constituiau sub denumirea de Principatele Unite Moldavia si Valahia. In acest act important pentru Tarile Romane nu se prevedea nimic in legatura cu drepturile romanilor si libertatilor acestora. Atribuiile judecatoresti reveneau in totalitate Inaltei Curti de Justitie si Casatie cu sediul la Focsani. Prin Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris (Statutul lui Cuza) din 1864 s-au adus modificari eseniale Conventiei de la Paris. In acest act normativ, cunoscut ca prima Constitutie a Principatelor, se recunosteau drepturile fundamentale ale romanilor si, in acelasi timp, se acorda o atentie

deosebita taranimii care a beneficiat in timpul domniei lui Al. I. Cuza de o lege rurala (14 august 1864). La 10 mai 1866 Carol de Hohetzollern depune juramantul de credinta, instaurand astfel domnia unei dinastii care a durat aproape un secol, pana la 30 decembrie 1947. A fost adoptata o noua monarhie si a regimului burghezo mosieresc, anihilandu-se tot ceea ce Al. I. Cuza recunoscuse maselor muncitoare si anume: drepturile fundamentale care alaturau diferentele de clasa. Publicata la 1 iulie 1866 n Monitorul Oficial nr.142, Constitutia a proclamat o serie de principii constitutionale ale revolutiei burgheze de la 1789 din Franta. In Constitutie figurau drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului dar acestea erau pur formele deoarece aplicarea si exercitarea lor ar fi adus prejudicii claselor dominante. O data in plus romanii nu aveau sa beneficieze de o garantie a drepturilor cetatenesti, dar mai ales de o existenta efectiva, materiala a acestor drepturi si libertati, deja existente in alte tari la acea vreme. Asadar Titlul II din Constitutia de la 1866 Despre drepturile romanilor are doar o lege scrisa fara aplicare practica. Pana la realizarea statului national unitar n 1918, Constitutia din 1866 a fost supusa la trei revizuiri: n 1879 (reclamata de hotrrea Congresului de la Berlin din 1878), n 1884 (revizuirea a fost motivata prin declararea independentei si ridicarea Principatelor Unite la rangul de Regat), n 1917 (prin revizuire s-a hotarat exproprierea de terenuri cultivabile in vederea reformei agrare si s-a introdus un nou sistem electoral bazat pe votul universal si reprezentarea proportionala). In mesajul regal din 28 martie 9122, regele Ferdinand I sublinia ca deputatii si senatorii sunt chemati sa dea , pe temelii democratice, sincere si sanatoase, asezamantul constitutional pe care Romania Intregita il asteapta. Astfel, la 29 martie 1923 a fost adoptata o noua Constitutie, prin modificarea Constitutiei de la 1866. Din cele opt titluri ale sale, Titlul II se intitula Despre drepturile romanilor. S-au afirmat principiile libertatii si egalitatii tuturor romanilor fara deosebire de origine etnica, de limba, religie, nastere sau clasa sociala. Insa toate acestea, ramaneau ca si in trecut doar formale cu atat mai mult cu cat dreptul de vot al cetatenilor excluderea pe militarii activi si femeile. Timp de 15 ani Constitutia din 1923 a carmuit viata politica din tara aceasta, nefiind asa cum se pretindea, o constitutie ce recunostea principiile fundamentale consacrate de revolutia franceza de la 1879. Incepand cu anul 1934 s-a trecut in mod deschis la practica constanta a decretelor legi si la acapararea puterii legislative de catre rege si guvern. In 1938 este adoptata o noua Constitutie urzita in culisele palatului regal de Carol al II-lea si cei din jurul lui. Aceasta Constitutie a avut la baza proiectul intocmit de Istrate Micescu si a fost editata la 20 februarie 1938 de regele Carol al II-lea. Legea fundamentala a inlaturat principii caracteristice democratiei parlamentare burgheze si printre altele, a conservat restrangerea libertatilor si drepturilor cetatenesti (pana la lichidarea unora) dar si primatul indatoririlor. Aici nu se punea problema unor garantii efective a drepturilor cetatenesti, cu atat mai mult cu cat aceste asa-zise drepturi au incetat sa existe chiar si formal.

Acestei perioade de grea incercare pentru politica si existenta statului roman i-a urmat alta si mai grea in care semnificative sunt actele politice ale dictaturii fasciste legionare, perioada marcata de prezenta in viata politica a generalului Ion Antonescu. Suspendarea constitutiei din 1938 are loc nainte cu doua zile de numirea generalului Antonescu in functia de presedinte al Consiliului de Ministri, in toamna anului 1940 la 3 septembrie. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a trebuit sa abdice in favoarea fiului sau Mihai. In aceeasi zi a fost dat un decret prin care Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului roman. Odata cu proclamarea Romaniei ca stat national legionar, Garda de Fier devine singura organizaie politic admisa, dupa ce in prealabil Parlamentul fusese dizolvat. Daca pana la aceasta data romanii mai sperau la o recunoastere totala a drepturilor lor, incepand cu aceasta perioada ei au acceptat tacit, fortati de imprejurari politice, incalcarea principalelor drepturi si libertati care au existat din vremuri stravechi cand inca nu erau legile scrise. Domnia generalului Antonescu a lipsit statul roman de legea fundamentala, motiv pentru care apararea drepturilor cetatenilor era un vis prea indepartat, interzis romanilor din acea vreme. Viata societatii romanesti se transforma odata cu rasturnarea dictaturii militaro-fasciste de la 23 august 1944, cand prin decretul 1626 reintra in vigoare Constitutia din 29 martie 1923, cu anumite rezerve. Prin legea numarul 363 din 30 decembrie 1947 statul roman s-a constituit in Republica Populara Romana. Revine romanilor un drept universal de vot, de aceast data fara nici o ingradire. Dar celelalte drepturi si libertati aveau sa mai astepte ceva timp pana la consacrarea lor legala si aplicarea lor intocmai. Dar incep sa se creeze premisele formarii unei garantii a acestor drepturi, aproape inexistente. Constitutia din 1952 consfinteste democratismul consecvent al oranduirii noastre de stat, existenta unor drepturi si libertati de care s-au bucurat oamenii muncii, numai ca aceste drepturi nu au putut fi exercitate nelimitat intr-un cadru democratic, deoarece comunismul limitase deja acest cadru al drepturilor si libertatilor cetatenesti. De o garanie reala nici nu putea fi vorba pentru ca se stia de influentele marxist-leniniste asupra Partidului Comunist Roman. Cu toate acestea nivelul de viata material si cultural al romanilor a revendicat aparitia unei noi Constitutii adoptata la 28 august 1965. Titlul II: Despre drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor era fictiv deoarece nu avea o baza materiala si legala care sa asigure mai intai existenta lor efectiva iar mai apoi, garantarea lor. Astfel drepturile fundamentale sunt definite ca acele posibilitati ale cetatenilor de a exercita anumite actiuni esentiale pentru asigurarea existentei si dezvoltarii sale social politice si culturale . Potrivit Constitutiei drepturile si indatoririle cetatenesti se clasificau in cinci mari categorii: A) Egalitatea in drepturi a cetatenilor ; B) Drepturi social economice; C) Drepturi si libertati social politice; D) Inviolabilitatile; E) Drepturile garantii. Urmare a revolutiei din decembrie 1989, la 28 noiembrie 1991 se adauga Constitutiei din 1965 si se pun bazele unei Constitutii democratice care intra in vigoare la 8 decembrie 1991. n Constitutia din 1991 este introdusa o instituie noua in Titlul II cap. IV si anume Avocatul Poporului, institutie reglementata n

art. 55 57. De asta data aceasta institutie are o existenta reala, efectiva. Rolul Avocatului Poporului este cel prevazut in alin. 1 al art. 55 din Constitutie si anume acela de a apara drepturile si libertatile cetatenilor. Alaturi de Constitutia din 1991 legea nr. 35 din 1997 reglementeaza tot ceea ce e legat de activitatea si atributiile Avocatului Poporului. Conchidem, spunand c istoria constitutionala a Romaniei are inraurire asupra drepturilor cetatenilor dar mai ales constituie izvor de formare a institutiei Avocatului Poporului, institutie asimilata deseori denumirii de procuror parlamentar.

4. AVOCATUL POPORULUI rol, funcie, atribuii Prevederile care reglementeaza institutia Avocatul Poporului sunt inscrise in textele care alcatuiesc Capitolul 4 (Avocatul Poporului) din titlul II al Constitutiei (drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale). Institutia Avocatul Poporului a fost introdusa in Constitutie ca urmare a unor vii dezbateri si controverse, care au avut loc atat in cadrul Constituantei, cat si in randul specialistilor. Ea a fost creata dupa modelul tarilor scandinave si a altor state, in care exista un organ independent, avand prerogativa sa exercite un control asupra actelor de guvernamant. Introducerea institutiei Avocatul Poporului a suscitat vii discutii n randul specialistilor din ara noastra, care au ridicat problema oportunitatii inscrierii in Constitutie a unei asemenea institutii care nu are precedent in traditia constitutionala romana, unde prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ erau considerate suficiente pentru a permite cetatenilor sa declanseze o procedura avand ca scop anularea actelor administrative ilegale. Capitolul IV Titlul II din Constitutie cuprinde art.55 57, astfel: art.55, alin.1 prevede ca avocatul poporului este numit de senat pe o durata de 4 ani, pentru apararea drepturilor si a libertatilor cetatenilor. Organizarea si functionarea institutie Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organica; art.55, alin.2 arata ca Avocatul Poporului nu poate indeplini nici o alta functie publica sau privata; art.56, alin.1 dispune ca avocatul poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile si libertatile lor, in limitele stabilita de lege; atr.56, alin.2 prevede ca autoritatile publice sunt obligate sa asigure avocatului poporului sprijinul necesar in exercitarea atributiilor sale; atr.57 arata ca avocatul poporului prezinta celor doua Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot contine recomandari privind legislatia sau masuri de alta natura, pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenilor.

In afara Constitutiei, institutia Avocatul Poporului este consacrata si de legea nr.35 din anul 1997, lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului din 21 februarie 1997si promulgata prin Decretul nr.92 din 12 martie 1997. Prezenta lege a fost publicata in Monitorul Oficial nr.48 din 20 martie 1997. Legea nr.35 din 1997, privind organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului, este structurata pe sapte capitole astfel: CAP.I Dispozitii generale (art.1 art.5); CAP.II Numirea si incetarea din functie a avocatului poporului (art.6 art.9); CAP.III Adjunctii avocatului poporului (art.10 art.12); CAP.IV Atributiile avocatului poporului (art.13 art.26); CAP.V Raspundere, incompatibilitati si imunitati (art.27 art.29); CAP.VI Serviciile institutiei Avocatul Poporului (art.30 art.32); CAP.VII Dispozitii, tranzitorii si finale (art.33 art.36).

5. Numirea si atributiile avocatului poporului

Potrivit art. 55 alin. 2 din Constitutie: Avocatul Poporului nu poate indeplini nicio alt functie publica sau privata. Aceast prevedere inlatura orice dubii sau suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestui inalt demnitar si a moralitatii sale. Pe de alta parte, prevederea menionata mai sus ii creeaza o situatie deosebita, conferindu-i o independenta, in special fata de organele executive si de administratia de stat, ale carei acte e chemat sa le controleze. Potrivit legii nr. 35 din 1997 institutia Avocatul Poporului are drept scop apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor in raporturile acestora cu autoritatile publice. Sediul institutiei este in municipiul Bucuresti. Pe tot parcursul activitatii sale avocatul poporului este independent faa orice autoritate publica si nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Activitatea avocatului poporului, a adjunctilor sai si a salariatilor care lucreaza sub autoritatea acestora are caracter public, iar avocatul poporului poate decide asupra caracterului confidential al activitatii sale, fie la cererea persoanelor lezate in drepturile si libertatile lor, fie datorita unor motive intemeiate. Conform art. 57 alin 1 Constitutie coroborat cu art.5 alin. 1 din legea nr. 35 din 1997, avocatul poporului prezinta, in sedinta comuna a celor doua Camere ale Parlamentului, rapoarte anual sau la cererea acestora. Aceste rapoarte pot contine recomandari privind legislaia sau masuri de alta natura privind ocrotirea

drepturilor si libertatilor cetatenilor. De asemenea, aceste rapoarte trebuie sa cuprinda informatii cu privire la activitatea institutiei Avocatul Poporului. Raportul anual vizeaza activitatea institutiei pe un an calendaristic si se inainteaza Parlamentului pan la data de 1 februarie a anului urmator. Acest raporta anual se da publicitatii. Fiind numit de Senat pe o durata de patru ani, avocatul poporului isi poate reinnoi mandatul o singura data. Ca avocat al poporului poate fi numit orice cetatean roman care indeplineste conditii de numire prevazute pentru judecatori la Curtea Constituionala. Astfel, potrivit art. 140 alin. 3 din Constitutie judecatorii Curtii Constitutionale aleg, prin vot secret, presedintele acesteia, pentru o perioada de trei ani. Art. 141 din Constituie prevede conditiile pentru numire si anume: judecatorii Curtii Constitutionale trebuie sa aiba pregatire juridica superioara, inalta competenta profesionala si o vechime de cel putin 18 ani in activitatea juridica sau in invatamantul juridic superior. Art. 142 din legea fundamentala prevede la incompatibilitati c funcia de judecator al Curtii Constitutionale este incompatibila cu orice alta functie publica ori privata, exceptand functiile didactice din invatamantul juridic superior. Propunerile de candidati la functia de avocat al poporului sunt facute de Biroul permanent al Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele doua camere ale Parlamentului. Candidatii depun la Comisia juridica a Senatului actele prin care dovedesc ca indeplinesc conditiile prevazute de Constitutie si de legea nr.35 din 1997 pentru a indeplini functia de Avocat al Poporului. Candidatii sunt audiati de Comisia juridica (de numiri, disciplina, imunitati si validari) iar Senatul hotaraste asupra audierii in plen, candidatii fiind prezenti la dezbateri. Numirea avocatului poporului se face cu votul majoritatii senatorilor. Daca la primul tur de scrutin nu se obtine aceasta majoritate se vor organiza altele la care vor participa numai candidatii situati pe primele doua locuri la turul de scrutin anterior. Mandatul de avocat al poporului incepe pe data numirii sale de Senat si dureaza pana la instalarea noului avocat al poporului. Inainte de inceperea exercitarii mandatului, avocatul poporului va depune in faaa preedintilor celor doua Camere ale Parlamentului juramantul: Jur sa respect Constitutia si legile tarii si sa apar drepturile si libertatile cetatenilor, indeplinindu-mi cu buna-credinta si impartialitate atributiile de avocat al poporului. Asa sa-mi ajute Dumnezeu! Conform legii fundamentale a statului roman avocatul poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate in drepturile si libertatile lor, in limitele stabilite de lege. In acest sens, autoritatile publice sunt obligate sa asigure avocatului poporului sprijinul necesar in exercitarea atributiilor sale. Avocatul poporului are urmatoarele atribuii: - coordoneaza activitatea institutiei Avocatul Poporului; - primeste si repartizeaza cererile facute de persoanele lezate prin incalcarea drepturilor sau libertatilor cetatenesti de catre autoritatile administratiei publice si decide asupra acestor cereri; - urmareste rezolvarea legala a cererilor primite si cere autoritatilor sau functionarilor administratiei publice in cauza incetarea incalcarii drepturilor si

libertatilor cetatenesti, repunerea in drepturi a petitionarului si repararea pagubelor; - reprezinta instituia Avocatul Poporului in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, dar si in fata celorlalte autoritati publice, precum si in relatiile cu persoanele fizice sau juridice; - angajeaza salariatii institutiei Avocatul Poporului si exercita dreptul de autoritate disciplinara asupra acestora; - exercita functia de ordonator principal de credite; - indeplineste alte atributii prevzute de lege sau de Regulamentul de organizare si functionare a institutiei Avocatul Poporului. Cererile adresate avocatului poporului se pot face de orice persoana fizica, fara deosebire de cetaenie, varsta, sex, apartenenta politica sau convingeri religioase. Lezarea cetatenilor trebuie sa priveasca fie drepturile fie libertatile lor, in limitele stabilite de lege. Cererile adresate avocatului poporului trebuie sa se faca in scris ei s indice numele si domiciliul persoanei lezate in drepturile si libertatilor cetatenesti, drepturile si libertatile incalcate, precum si autoritatea administrativa ori functionarul public in cauza. Petitionarul trebuie sa dovedeasca intarzierea sau refuzul administratiei publice de a solutiona legal cererea. Nu sunt luate in considerare plangerile anonime sau cele indreptate impotriva unor incalcari ale drepturilor cetatenesti mai vechi de un an de la data la care persoana in cauza a luat cunostint despre faptele care fac obiectul plangerii. Din cauze rationale, avocatul poporului poate cere date suplimentare pentru analiza si solutionarea anumitor cereri. Cererile care sunt adresate avocatului poporului sunt scutite, potrivit legii, de taxa de timbru. Dac avocatul poporului constata ca solutionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenta Ministerului Public, se afla pe rolul unei instante judecatoresti sau are ca obiect erori judiciare, atunci el il va sesiza pe procurorul general sau Consiliul Superior de Magistratura. Avocatul poporului are acces la documentele secrete detinute de autoritatile publice, cu conditia ca acestea sa fie necesare pentru solutionarea plangerilor ce i s-au adresat. In cadrul obligatiilor ce-i revin, avocatul poporului nu poate divulga sau face publice informaiile sau documentele secrete la care a avut acces. Aceast obligatie se pastreaza si dupa incetarea activitatii sale in functia respectiva i , de asemenea, se extinde asupra adjunctilor sai dar si asupra personalului aflat tn serviciile sale , sub sanctiunea prevazuta de legea penala. Daca in exercitarea atributiilor sale avocatul poporului emite recomandari, acestea nu vor fi supuse nici controlului parlamentar si nici controlului judecatoresc. Prin aceste recomandari avocatul poporului sesizeaza autoritatile administratiei publice asupra ilegalitatii actelor sau faptelor administrative. El poate audia si lua declaratii de la conducatorii autoritatilor administratie publice si de la orice functionar ce poate da informatii necesare solutionarii cererii. In cazul in care, in urma cererilor facute, avocatul poporului constata ca plangerea persoanei lezate este intemeiata, el va cere in scris autoritatii administrative publice care a incalcat drepturile acesteia sa reformeze sau sa revoce actul

administrativ si sa repare pagubele produse, precum si sa repuna persoana lezata in situatia anterioara. Daca, cu prilejul cercetarilor intreprinse, avocatul poporului constata lacune in legislatie sau cazuri grave de coruptie ori de nerespectare a legilor tarii, va prezenta un raport, continand cele constatate, presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului sau dupa caz primului-ministru.

6. Incetarea din functie a avocatului poporului. Raspundere, imunitati

Avocatul poporului si adjunctii sai nu raspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care la indeplinesc, cu respectarea legii, in exercitarea atributiilor ce la revin. Pe durata exercitarii mandatului, avocatul poporului si adjunctii sai nu pot retinuti, perchezitionati, arestati sau trimisi in judecata fara incuviintarea Senatului. Daca avocatul poporului sau adjunctii sai savarsesc infractiuni flagrante, ministrul justitiei il va informa pe presedintele Senatului asupra retinerii sau arestarii. Senatul va incuviinta sau nu masura luata. Aceasta hotarare se adopta cu votul majoritatii senatorilor. In situatia in care avocatul poporului sau adjunctii sai sunt trimisi in judecata penala, Senatul va hotara suspendarea din functie pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti. Structura serviciilor institutiei Avocatul Poporului si numarul de personal se aproba de catre Biroul permanent al Senatului, functie de necesitatile realizarii atributiilor ce le revin si in limitele bugetului aprobat. In conditiile nerespectsrii dispozitiilor legale si constitutionale cu privire la organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului, raspunderea poate fi de natura penala, disciplinara sau administrativa, dup caz. Functia de avocat al poporului asimileaza cu functia de ministru, functia de adjunct al avocatului poporului cu cea de secretar de stat, iar functiile de conducere si de executie de specialitate sunt asimilate functiilor din serviciile Senatului. Daca in functia de Avocat al Poporului este ales un magistrat, rezervarea postului acestuia este obligatorie. Regulamentul de organizare si functionare a institutiei se adopta de catre Biroul permanent al Senatului, la propunerea poporului, in termen de 60 de zile de la numirea acestuia.

7. Concluzii cu privire la institutia si functia Avocatul Poporului In Declaratia universala a drepturilor omului se stabileste ca esential este ca drepturile omului sa fie protejate printr-un regim de drept, astfel incat omul sa nu fie constrans la revolta tiraniei si asupririi (Preambul alin.3). Drepturile omului pot fi afectate in cadrul a doua tipuri de raporturi sociale: - grup social sau individ-individ; - stat-individ. Una din conditiile necesare pentru infaptuirea drepturilor si libertatilor omului este crearea unor organe viabile, independente, insarcinate cu competente in apararea drepturilor omului, chiar impotriva statului, atunci cand acesta isi incalca propriile legi. Astfel de organe viabile sunt Avocatul Poporului, instantele administrative, instantele judecatoresti, Curtea Constitutionala, etc. Fizionomia institutiei Avocatul Poporului este doar schitata in Constitutie. Rolul sau se aseamana pana la un punct cu cel al altor autoritati publice, de pilda cu cel al procurorului. De aceea s-a afirmat deseori c Avocatul Poporului apare ca un procuror parlamentar sub aspectul semnificatiei sale funcionale i practice. Incompatibilitatea dintre avocatul poporului si institutia procurorului parlamentar rezulta si din aceea ca atributiile avocatului poporului nu sunt cele acordate procurorului, care ramane un exponent al puterii judecatoresti, in timp ce avocatul poporului nu face parte din sistemul puterii. Interventiile avocatului poporului pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti nu au caracter judiciar. In exercitarea functiilor sale avocatul poporului este independent fata de Parlament. Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apara drepturile si libertatile cetatenesti, indeosebi in raport cu autoritatile publice si in special cu cele executive. Astfel, putem spune ca Avocatul Poporului este o institutie garant, pentru evitarea oricarui arbitrat in relatiile administratie-administratie, stat-individ. Avocatul poporului contribuie la protejarea individului faa de autoritatile administrative si , deci, a drepturilor si libertatilor cetatenesti prin: - interventia directa la autoritatea respectiva sau cea ierarhic superioar acesteia; - folosirea unei proceduri mult mai simple decat cea judecatoreasca sau cea a contenciosului administrativ; - prin generalizarea concluziilor, poate informa Parlamentul despre unele deficiente, imperfectiuni ale legislatiei sau ale activitatii anumitor organe, inclusiv a Guvernului, cu implicatii deosebite asupra drepturilor si libertatilor cetatenesti; - recomandarile pe care la poate face Parlamentul privind legislatia sau masuri de alt natura, pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenesti; - ceea ce poate si este obligat sa actioneze si din oficiu tn cazuri de proasta administrare si abuz de autoritate, reamintind in mod constant functionarilor ca exista limite ale functiei si puterilor , ca activitatea administrativa este guvernata de lege;

- activitatile pe care le desfasoara la plangerea indivizilor in probleme de drepturilor si libertatilor cetatenesti. Putem conchide spunand ca activitatea institutiei Avocatului Poporului este de real folos in protejarea drepturilor si libertatilor cetatenilor, dar mai ales in desfasurarea relatiilor intersociale si, mai ales, a celor dintre om si stat.

Bibliografie Ciocan Dan, Victor Duculescu Drept constitutional roman, editura Hyperion XXI, Bucuresti 1993. Dabu Valerica Despre dreptul si arta apararii, Regia autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti 1994. Enache Marian Controlul parlamentar, editura Polirom, Iasi 1998. Focseneanu Eleodor Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, editura Humanitas, Bucuresti 1998. Ionescu Cristian Drept constitutional si institutii politice teoria generala a institutiilor politice, vol.I, editura Lumina Lex, Bucuresti 1997. Ionescu Cristian Institutii politice si drept constitutional, Fundatia Romania de maine, Bucuresti 1999. Ionescu Ciprian Tratat de drept constitutional contemporan, editia a IIa editura C.H. Beck, Bucuresti 2008. Legislaia Romaniei vol.I, Bucuresti 1997. Manda Corneliu, Predescu O., Popescu Staniceanu I., Manda C., Ombudsmanul - institutie fundamentala a statului de drept, editura Lumina Lex, Bucuresti 1997. Monitorul Oficial nr.48 din 28 martie 1997, Bucuresti. Monitorul Oficial al Romaniei, Anul II nr.7 partea a II-a, Dezbateri parlamentare, vineri 22 martie 1991. Muraru Ioan Drept constitutional si institutii politice, vol.II, editura Actani, Bucuresti 1995. Parlamentul Romaniei Constitutia Romaniei, editia a II-a, Bucuresti 21 noiembrie 1991. Pop Teodor Leon Constitutiile Romaniei, editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1984. Pusca Benone Drept constitutional si institutii politice, editura Vega, Galati 1993.