Sunteți pe pagina 1din 2

COPII NOSTRI SUNT ASA...

Imaginea copiilor despre parinti


Pentru cei mici (2-3 ani) parintii intruchipeaza fapturi extraordinare, dotate cu puteri magice si nelimitate. Micutul nu are inca dezvoltata capacitatea de a percepe realitatea obiectiva. El nu poate decat sa-si creada parintii infailibili pentru ca astfel sa se simta in siguranta langa ei. Aceasta iluzie a perfectiunii propriilor parinti ii permite sa se bazeze pe ei pentru a creste si a se dezvolta. Crescand, devine mai autonom, are din ce in ce mai putin nevoie de imaginea lor fara cusur, apare deziluzia si intra intr-o faza de opozitie. Pe la 12-13 ani incepe sa caute alte "imagini". Ce se intimpla de fapt? Spre 2 - 3 ani, capacitatile sale de a actiona asupra mediului sau inconjurator se dezvolta. El cauta sa scoata in evidenta autonomia si incepe sa-si afirme personalitatea . Si intra in conflict inevitabil cu regulile, interdictiile si mustrarile parintilor! In urma ciocnirii de "Nu"-ul parintesc, "Trebuie sa...", "De ce ai facut asta?", resimte ostilitate nuantata de neliniste si de un sentiment de vinovatie. Copilul isi admira parintii, de care de altfel are atata nevoie. Si cum sa intre in conflict cu ei? Aceasta ar implica anumite riscuri - "Nemultumitului i se ia darul!"- si temerea lui este ca risca sa piarda dragostea si protectia lor! Cum sa le poarte pica fara sa se simta vinovat cand el este atat de convins ca ei au oricum dreptate? Chiar daca este pedepsit, copilul gaseste ca este normal sa fie asa. El este convins ca mama sau tata au dreptate sa il pedepseasca, caci se simte nedemn de a fi iubit de ei. Incepand de la 3 ani si jumatate - 4 ani perceptia figurii parentale se modifica. Luand la cunostinta ca este baiat sau fetita, copilul isi da treptat seama ca tatal sau este un barbat, mama sa este o femeie, iar ceea ce se petrece intre ei este un lucru extrem de important din care el este exclus. Atras de parintele de sex opus, el nu poate sa se abtina a-l considera pe calalalt ca pe un rival si sa resimta impotriva lui o ostilitate din ce in ce mai intensa (faimosul complex Oedip). In aceasta perioada de viata, conform teoriei freudiene, baietii si fetitele investesc falusul cu simbolul fortei. Ei atribuie parintilor de acelasi sex o influenta malefica fata de acest pretios simbol. Fetita crede ca ea este mutilata sexual si reproseaza acest lucru mamei ei, baiatul in rivalitate cu tatal se teme inconstient ca tatal il va pedepsi extirpandu-i penisul. Complexul Oedip este un fenomen inconstient. In final, fiecare accepta sa renunte a lua locul celui pe care il invidiaza (fetita renunta la dorinta inconstienta de a fi sotia tatalui sau, iar baietelul de a fi sotul mamei sale). Dar, gratie pozitiei lor atotputernice, parintii vor reusi sa-l faca pe copilul lor sa admita o interdictie fundamentala: aceea a incestului. Copilul accepta aceasta lege a firii, ea neputand fi pusa in discutie. Spre 5 ani si jumatate, copilul isi concentreza toata energia sa spre indeplinirea unei dorinte: aceea de a creste. De vreme ce el nu mai cauta sa elimine parintele sau de acelasi sex, mai bine, isi spune el, este sa se asemene lui. Micul baiat se ataseaza asadar pentru a deveni un barbat "ca taticul" si mica fetita o femeie "ca mamica". Identificandu-se din ce in ce mai mult cu parintele sau de acelasi sex, el isi creeaza propria sa identitate sexuala. Putin constient de imperfectiunile parentale, el idealizeaza inca o data modelul sau, veritabila figura de referinta. " Imitandu-l, isi spune el, eu voi deveni la randul meu un adult perfect". Apropiindu-se de 7 ani, incepe declinul acestei admiratii parentale. In mijlocul conflictelor (mai cu seama cel al lui Oedip-prin care trece), baietelul si fetita, se modeleaza psihic. Copilul iese intarit de o constiinta morala care ii permite din ce in ce mai mult sa discearna binele de rau. El intra atunci in asa-zisa perioada de latenta, in care impulsurile sexuale sunt respinse, prioritara devenind dorinta de instruire. Daca, la inceput, el se preocupa de scoala mai cu seama pentru a face placere tatalui sau mamei, treptat descopera (cu ajutorul lor) dorinta si satisfactia de a-si investi energia in studiu si cunoastere. El incepe sa actioneze pentru sine insusi. Si are din ce in ce mai frecvent ocazia de a-si compara parintii sai, raportandu-se la ceilalti. El observa ca parintii nu sunt fara seaman si ca ai sai nu sunt intotdeauna asa extraordinari asa cum credea el. Incep sa

se relativizeze credintele sale in atot-puternicia parentala! Dezamagirea se contureaza. De la 12 la 13 ani, el cauta de altfel la ceilalti modele cu care sa se identifice. Spre 12-13 ani, varsta la care corpul incepe sa se modifice si cu el si convingerile, puberul se desparte de statutul sau de copil si se indeparteaza de parintii sai. El are mai putin nevoie de ei pentru e se simti in siguranta. Si vrea sa testeze noile sale posibilitati. Ajungand la o oarecare maturitate intelectuala, este pus in situatia de a se indoi de ceea ce credea. Nu, adultii nu sunt perfecti, catusi de putin. Cum de nu si-a dat seama? El remarca acum greselile si lacunele lor. Si se simte deceptionat, dar in acelasi timp eliberat de influenta parentala. Odata cu deziluzia, se instaleaza perioada de criza. Admirand si temandu-se din ce in ce mai putin de parintii sai, tanarul se revolta impotriva autoritatii lor. El nu mai vrea sa fie un obiect la discretia unei autoritati pe care el o contesta. In conflictele care ii opun intre ei, el merge adesea pana la a-i ignora. De acum inainte, el refuza sa se asemene lor - spune el. Si cauta de altfel modele cu mai mult prestigiu, destul de diferite de cel al parintilor, pentru a gasi in ele iluzia imaginii ideale. El are inca atata nevoie de modele cu care sa se identifice! Insa atunci cand va gasi adevarata sa personalitate, va parasi cautarea acestor figuri mitice. In evolutia credintelor copilaresti, tatal si mama joaca un rol deloc neglijabil. Cine mai bine decat ei pot sa-l ajute sa risipeasca treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, multi dintre parinti, fara a-si da intotdeauna seama, actioneaza in sens contrariu, sustinandu-si imaginea idealizata. A te vedea in ochii copilului tau ca o fiinta aproape perfecta, procura o mare satisfactie si o intarire a stimei de sine. Pozitia, este adevarat, este mai degraba gratifianta! Parintii cred uneori in mod eronat ca ei nu raman personaje atotputernice in ochii copiilor lor daca isi recunosc, de exemplu neputinta de a face fata unei probleme.Temerea este ca micutul nu de va mai simti in siguranta langa ei. Dar intretinerea acestor iluzii ii fac mai mult rau copilului. Mult mai de dorit este, ca parinte, sa-l pregatesti sa se detaseze de imagine ta idealizata si sa il insotesti in aceasta eliberare. Relatiile de putere trebuie sa fie remaniate pe masura ce copilul creste. Adultii trebuie sa accepte ca sunt mai putin indispensabili. Este necesar sa accepti nevoia copilului tau de independenta, permitandu-i sa creasca. Altfel el nu se poate maturiza. Daca nu "demoleaza" imaginea de "dumnezei atotputernici" a parintilor, copilul va ramane in identificare, incapatanandu-se sa copieze pe tatal sau sau mama sa in loc sa faca tot posibilul pentru a deveni... el insusi.