Sunteți pe pagina 1din 57

Comuna pogana

Obiceixri şi vradiţii lPcale

“Proiectul a fost realizat cu sprijinul Fundaţiei Centrul Educaţia 2000+, în cadrul


proiectului Parteneriat pentru educaţie! Granturi pentru şcoli în dificultate! și
este finanţat de Fundaţia Soros România, prin programul Fondul de Urgenţă”

colectivul de redacţie
Coordonator - prof. Romeo Surdu
Prof. Ion Dobrin
Prof. Octavian Coman
Elevi:
Alexandra Sava
Gabriela Ursu
Andra Stupu
Tehnoredactare - Romeo Surdu

Editura Sfera, 2012


ISSN 2285 – 7087
ISSN-L 2285 – 7087
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

CUPRINS

Proiect - Obiceiuri şi tradiţii locale ………………………………………………….…..pag. 3


Comuna Pogana – Scurt istoric…………………………………………………………...pag. 5
Muzeul etnografic…………………………………………………………………………...pag. 10
Tradiții și obiceiuri de Crăciun și Anul Nou………………………………………….…pag. 13
Plugușorul tradițional……………………………………………………………………...pag. 17
Medicina populară-leacuri din bătrâni……………………………………………….….pag. 19
Costumul popular moldovenesc…………………………………………………….……..pag. 20
Arhitectura populară…………………………………………………………………….….pag. 22
Jocurile copilăriei………………………………………………………………………..….pag. 24
Impresii de călătorie……………………………………………………………………..…pag. 27
Descântecul și descântatul…………………………………………………………..….....pag. 30
Meşteşugarii satului……………………………………………………………………..….pag. 33
Unităţi de măsură folosite în Moldova medievală…….…………………………….….pag. 36
Incursiune spre vatra strămoșească…………………………………………………….. pag. 41
Plante de leac și tămăduitoare ………………………………………..………………... pag. 46
Obiceiuri de nuntă la Pogana …………….………………………...………………….. pag. 48
Obiceiuri și rituri de trecere …...…………….………………...…………………..…... pag. 51
Gospodăriile țărănești……………………………………………...…………………….. pag. 54

2
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

PROIECT
OBICEIwRI ŞI uRADIţII LOCALE

Prof. Romeo Surdu

Proiectarea şi implementarea activităţilor extraşcolare şi extracurriculare pe baza


parteneriatului şcoală - comunitate locală, reprezintă o necesitate a procesului instructiv-
educativ. Extinderea preocupărilor pentru elaborarea, coordonarea şi desfăşurarea unor
proiecte școlare, ne atrag atenţia asupra implicaţiilor pe care le au asupra satisfacerii
intereselor şi opţiunilor individuale ale elevilor.
Într-o definiţie generală, putem spune că proiectul este un complex de activităţi
specifice, programate în conformitate cu un plan de activităţi, în scopul realizării unor
obiective, într-un interval de timp definit, cu ajutorul unor resurse umane, tehnice şi
financiare, identificate ca atare la momentul elaborării propunerii de proiect. Scopul
acestui proiect a fost stabilit în urma unei analize de nevoi din care s-a desprins o temere
caracteristică vremurilor moderne, si, anume, pierderea tradițiilor și obiceiurilor locale.
Procesul de modernizare a societăţii contemporane a dus, inevitabil, la pierderea
numeroaselor tradiții și obiceiuri locale, la dispariția unor meșteșuguri și îndeletniciri,
cândva indispensabile țăranului român. Adevăratele valori naționale, tradiţiile şi obiceiurile
populare, se pierd treptat sau sunt înlocuite cu unele chiciuri, iar noi, dascălii, avem
obligația de a le readuce în actualitate, de a le păstra autenticitatea și de a le transmite
generaţiilor viitoare. În cadrul procesului complex și îndelungat de formare a personalității
copilului, cunoașterea obiceiurilor și a tradițiilor populare locale are o importanță deosebită
deoarece acestea, sădesc în sufletul lor elementele definitorii ale identităţii neamului
românesc.
Proiectul ” Obiceiuri și tradiții locale” a fost realizat cu sprijinul Fundaţiei Centrul
Educaţia 2000+, în cadrul proiectului Parteneriat pentru educaţie! Granturi pentru şcoli în
dificultate! și este finanţat de Fundaţia Soros România, prin programul Fondul de Urgenţă.
În cadrul acestui proiect au fost implicate numeroase resurse umane. Echipa de proiect,
formată din cinci membri, a ales grupul țintă alcătuit din 35 de elevi, care sunt beneficiarii
direcți. Pe lângă resursele umane amintite, în proiect au fost implicați și beneficiarii
indirecți: elevii și cadrele didactice din comuna Pogana, părinții, comunitatea locală.
Obiectivele urmărite in cadrul proiectului:
• Creşterea cu 15 % a numărului de activităţi extraşcolare şi extracurriculare
proiectate şi desfăşurate în Şcoala Pogana până în octombrie 2012.
• Înfiinţarea unui cerc de etnografie în cadrul căruia se vor desfăşura un număr de 6
activităţi specifice.
• Participarea în proporţie de 50% a elevilor implicaţi în proiect la concursurile de
creaţie organizate pe plan local, judeţean sau naţional.

3
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

• Dezvoltarea abilităţilor unui număr de 30 elevi de a proiecta şi desfăşura în echipă


un număr de 4 activităţi folclorice.
• Dezvoltarea abilităţilor unui număr de 25 elevi pentru a desfăşura activităţi cu
specific muzeal.
Pentru realizarea acestor obiective au fost propuse un număr de 8 activități:
 Lansarea proiectului - popularizarea la nivelul comunităţii locale a intenţiei de a
participa la proiect.
 Cercul de etnografie - amenajarea cercului etnografic, stabilirea grupelor de lucru
și a planurilor de acţiune pentru activităţile propuse.
 Excursie tematică - organizarea unei excursii la Muzeul National al Satului
„Dimitrie Gusti” din Bucureşti.
 Obiceiuri tradiţionale - punerea în scenă a principalelor obiceiuri populare
specifice zonei.
 Muzeul etnografic - colecţionarea unor: unelte, obiecte de uz casnic, piese de
mobilier, etc. pentru colţul muzeistic al şcolii.
 Meşteşugarii satului - elevii vor realiza o serie de produse finite pentru expoziţiile
şcolare.
 Lăcaşuri de cult - promovarea lăcaşurilor de cult, monumente istorice, aflate pe
raza comunei Pogana.
 Diseminarea proiectului - organizarea unui spectacol pentru a pune în scenă piesele
de teatru popular. Inaugurarea colţului muzeografic şi a expoziţiilor populare.

Activităţile organizate în cadrul acestui proiect se vor desfășura într-un interval de


opt luni, în fiecare lună existând câte o activitate specifică. Am încercat ca prin intermediul
acestor activităţi să cuprindem cât mai multe aspecte ale tradiţiilor populare și ale
creațiilor artistice specifice zonei noastre în domenii precum: literatura populară, teatrul
popular, obiceiurile locale, meşteşugurile etc. Pentru cunoașterea trecutului folcloristic al
satului s-a apelat la informațiile deţinute de bătrânii satului, la legende și povestiri,
proverbe, fotografii de familie, obiecte vechi colecţionate de către elevi şi nu în ultimul
rând la izvoarele şi documentele istorice din arhivele naţionale.

Rezultate așteptate:
- cercul de etnografie;
- 6 planuri de activităţi în domeniul educaţiei;
- 4 materiale informative despre proiect şi activităţile sale;
- un punct documentar de etnografie;
- un album foto;
- 50 pliante, 50 broşuri, 50 reviste, 2 DVD-uri cu înregistrări ale activităţilor,
- o pagină web pe site-ul şcolii;
- o expoziţie cu lucrări ale elevilor;
- muzeul etnografic;
- abilităţi specifice la nivelul elevilor din grupurile ţintă;

4
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

- inventar de bune practici identificate prin proiect.


Această publicație reprezintă unul dintre produsele finite ale proiectului. În
paginile revistei vom populariza activitățile desfășurate de elevii școlii noastre în cadrul
proiectului, precum și rezultatele obţinute în urma derulării acestor activităţi. Articolele
publicate, fie de către profesori, fie de către elevi sub îndrumarea profesorilor, vor fi
redactate ținând cont de specificul zonei noastre, după o activitate minuțioasă de
informare și documentare la nivelul comunității locale.

Comuna pogana - scurt istoric

Prof. Romeo Surdu

Conform documentelor istorice, satele și cătunele din comuna Pogana s-au


constituit în perioada întemeierii și consolidării statului feudal Moldova. Dacă ne referim
la urmele de locuire, acestea sunt mult mai vechi. Cercetările arheologice efectuate pe
teritoriul comunei Pogana indică urme de locuire începând cu perioada neolitică. Pe harta
prezentată mai jos pot fi observate principalele descoperiri arheologice precum și poziția
lor față de vetrele satelor.

Harta cu satele și moșiile care au aparținut comunei Pogana în 1874

5
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

1. Locuințe cenușar, resturi ceramice-cultura Noua, resturi ceramice perioada hallstat.


2. Profile de locuințe adâncite cu material ceramic - sec IV și sec X.
3. Morminte sarmatice.
4. Resturi de locuire hallstat.
5. Resturi ceramice hallstat.
6. (Cuibul Vulturilor) 32 piese de bronz – cultura Noua, resturi de locuire La Tene.
7. Resturi ceramice – prima epoca a fierului.
8. (Saca) Pumnal de fier hallstattian.
9. (Valea Roșcani) Resturi de locuire neolitic, cultura Criș, resturi de locuire hallstat.

Satele și cătunele din comuna Pogana

Comuna Pogana include astăzi cinci sate: Pogana, Tomești, Bogești, Măscurei și
Cârjăoani, însă numărul satelor și cătunelor ce au aparținut acestei comune a fost mult mai
mare. Din cauza vicisitudinilor istorice, o parte din satele comunei au dispărut, iar
denumirile acestor așezări se regăsesc în denumirile anumitor locuri: Roșcani, Seaca,
Balănești, Ciubota, Balaurul etc. De asemenea trebuie ținut cont de faptul că denumirile
satelor au suferit modificări de-a lungul timpului. De exemplu, satul Pogana este amintit în
documentele domnești pentru prima dată cu denumirea de Coțmănești, apoi Cosmănești,
Cozmănești, Coțimăneștii, mai târziu, documentele pomenesc de două denumiri ale
localității, Coțmănești și Pogana, ca în final, să rămână denumirea de Pogana.
Vom enumera satele și cătunele care au avut vetrele pe teritoriul comunei, precum
și atestările lor documentare.

Satul Pogana este atestat documentar într-un document redactat în anul 1439 la
Vaslui, de către gramaticul Mihul, cu denumirea de Coţmăneşti “Din mila lui Dumnezeu,
noi Ilie voievod şi fratele domniei mele, Ştefan voievod, domni ai Ţării Moldovei. Facem
cunoscut, cu această carte a noastră…….. că aceste slugi ale noastre, pan Oană Roşca
gramatic şi fratele său Cojea Petru, ne-au slujit drept şi credincios…..şi le-am întărit
dreptcredincioasa lor vislujenie, în ţara noastră, satele pe Tutova anume: Călimăneşti
unde este Ion, mai sus de Lăleşti, şi, mai jos, Coţmăneşti, unde a fost Coţman „ (D.R.H.
vol.1, pag 281)

Satul Bogesti este atestat documentar în anul 1448 într-un document redactat la
Suceava, de către gramaticul Luca. Petru Voievod întărea boierilor Roşeţ (Roşca) şi Cojea
mai multe sate printre care şi Bogeştii, unde a fost Ivan, pe Tutova, cu loc de casă şi vad de
moară. (C.D.M. supliment, pag 35)

Satele Tomești (Tominești, Tomina) și Vadurile (Polițeni) sunt atestate


documentar în anul 1495. Stefan cel Mare întărește supușilor, a treia parte din satul

6
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Polițeni și a treia parte din siliștea Tomina. “ ….Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ștefan
Voievod, Domn al Țării Moldovei, facem știut prin această carte a noastră tuturor acelora
cari o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, iată aceste adevărate slugi ale
noastre…………..le-am dat și le-am întărit lor, într-a noastră țară în Moldova, a lor
dreaptă ocină satul la Tutova, cu numele de Polițeani, unde a fost Vlașin, și siliștea de sus
Tomina….”(Revista Athivelor,1939,III,8)

Satele Măscurei și Bătineşti sunt atestate documentar într-un document redactat


în anul 1507 la Huşi, de către gramaticul Ion Diac.”.…şi iarăşi Coste Cîrjă stolnic dat-a
verii sale Fedca schimb acel sat pentru Măscurei jumătate de sat pe Tutova, anume
Bătineşti unde a fost Mezeu….”(Ispisoace şi zapise vol. 1, pag 50) Satul Batinești, astăzi
dispărut, se afla în partea de N-V a satului Crângul Nou.

Satul Cârjăoani apare într-un zapis de vânzare al unei moșii, purtând data de 15
octombrie1685. Printre martori este amintit și preotul “Gligori ot Cârnojani (Cârjăoani)„

Bălănești (dispărut) atestat documentar la 1443. Stefan Voievod întăreşte uric lui
Mihaul pisar jumătate din satul Bălăneşti pe Tutova, cu toate casele ce sunt de cealaltă
parte a pârâului. (CDM supliment, pag 31). Astăzi pădurea de lângă Tomești poartă
denumirea de Bălăneşti, posibil ca între satele Iana și Tomești să fi fost vatra satului.

Angheluța - cătun lângă satul Hreasca, azi înglobat în Hreasca.


Valea Grajdului - cătun lângă satul Bogesti, azi înglobat în Bogeşti.
Seaca(Oancea), dispărut - cătun situat în partea de N-E a satului Tomești.
Bănceni (Băiceni, Brădiceni), dispărut - cătun situat în partea de S a satului
Cîrjăoani.
Ciobota, dispărut - cătun situat la N-V de satul Vadurile .
Roşcani, dispărut - cătun situat între în partea de N-E a satului Pogana.
Balaurul, dispărut - cătun situat la N-V de satul Vadurile.
Crângul de Sus, dispărut - cătun situat la E de satul Crângul Nou

Forme de proprietate a moșiilor și pământurilor

Înainte de formarea principatelor, satele erau organizate şi puse sub conducerea


unor căpetenii. Din vremurile îndepărtate acești conducători au fost cunoscuţi sub
denumirea de cnezi, juzi sau vatamani, numele lor fiind în strânsă legătură cu denumirea
aşezării „ Coţmăneşti unde a fost Coţman, Bogeștii, unde a fost Ivan, Bătineşti unde a fost
Mezeu; Polițeani, unde a fost Vlașin”. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, urmaşii vechilor
cneji au format clasa stăpânitoare constituită din boieri.

7
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

În comuna Pogana au existat numeroase sate care au aparținut boierilor,


descendenți ai vechilor cneji. Aceste sate au fost “întărite” (confirmate ca proprietate)
prin urice domnești. De exemplu, satele Călimănești și Coțmănești au fost întărite
boierilor Oană Roşca şi Cojea Petru. În alte documente domnești sunt făcute danii, adică
voievozii dăruiesc anumite moșii, fie unor boieri, fie unor țărani care s-au remarcat prin
fapte de vitejie. Acești țărani împroprietăriți prin urice domnești sunt cunoscuți cu
denumirea de răzeși. Pe teritoriul comunei Pogana au existat răzeși ce au deținut suprafețe
de pământ la: Măscurei, Cârjăoani, Hreasca.
În anul 1864, prin decret domnesc, sunt împroprietăriți cu pământ clăcașii. În
legătură cu această formă de împroprietărire, Vasile C. Nicolau face următoarea precizare:
„Mai este de observat faptul ca noţiunea de proprietate este cu mult mai dezvoltată la
razaşi bucățica lui de pământ cat de mica, totdeauna răzeșul o denumeşte moşie este in
stare sa se judece ani de zile când crede, că i s-a ştirbit o bucățică cat de mica din moşia
lui. La clacaşi si împroprietăriți noțiunea de proprietate este ceva mai puțin dezvoltata. Ei
nu dau multa importanţă si nu fac mult caz de dreptul lor de proprietate, şi numai aşa se
explica ca mulți din cei împroprietăriți după anul 1864 şi-au părăsit pământurile ori le-au
înstrăinat pe preturi de nimic.”
În „Expunerea Situației Plăşei Puieşti” din anul 1909 se precizează că în satul
Măscurei sunt 92 de răzeși şi deţin o suprafaţă de 198 ha. Conform decretului din anul
1864, în comuna Pogana au fost împroprietăriți 433 de țărani cu 1431 ha. iar în comuna
Cârjăoani 54 de țărani cu 206 ha.
Marea majoritate a pământului se găsea în proprietatea a 4 moșieri și anume:
Moșia Pogana, proprietatea d-nei Herieta Ventura lucrată în regie, reprezentând
1926 ha.
Moșia Tomești, proprietatea d-lui Docan C. Nicu arendată d-lui Gh. S. Rășcanu,
reprezentând 872 ha.
Moșia Bogești, proprietatea fraților Mihai și Petrache Ivanciu lucrată în regie,
reprezentând 1149 ha.
Moșia Cârjăoani, proprietatea d-lui Petrache H. Ivanciu lucrată în regie,
reprezentând 1215 ha.

Organizarea administrativ teritorială a comunei

Ținuturile, ca formă administrativă sunt amintite pentru prima dată în documente


datate din sec. al XVI-lea. Acestea erau conduse de către ispravnici, numiţi de către
domnitor. În anul 1846 Moldova era împărţită în 13 ţinuturi. Ţinutul Tutovei cuprindea 5
ocoale, satul Coţmăneşti (Pogana) aparţinând ocolului Tutova. Ocolul era o subdiviziune
teritorială a ținutului.
După apariția Legii comunale promulgată de Al. I. Cuza în anul 1864, s-a
reglementat administraţia satelor grupate în comune rurale. Era considerată comună

8
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

aşezarea ce însuma 100 de familii sau 500 de locuitori, iar cătun aşezarea cu mai puțin de
100 locuitori. Conform legii, în zonă apar trei comune: comuna Bogeşti, ce îngloba satele
Perieni, Pogana, Bogeşti şi Tomeşti; comuna Măscurei, ce îngloba satele Măscurei şi
Hreasca şi comuna Cârjăoani ce îngloba satele Cârjăoani şi Fundătura-Chilieni.
În anul 1874, pentru o perioadă de doi ani, a fost adoptată o nouă lege de
organizare a comunelor în care era prevăzut faptul că o comună trebuie să aibă cel puţin
500 contribuabili, după care se revine la legea din anul 1864. În această perioadă ia fiinţă
comuna Pogana care înglobează satele: Balaurul, Bogeşti, Ciubota, Cârjăoani, Crângul de
Sus, Fundătura-Chilieni, Hreasca, Măscurei, Perienii de jos, Perienii de sus, Pogana,
Poliţeni, Tomeşti şi Valea Grajdului.
La 7 mai 1887 se modifică din nou Legea de organizare a comunelor rurale,
aceasta funcţionând până în anul 1904. Legea prevedea ca o comună să aibă minim 100 de
familii sau 500 de locuitori şi 200 de contribuabili. La acea dată satele din zonă erau
organizate astfel: comuna Bogeştii cu satele Pogana, Tomeşti, Perieni ; Comuna Măscurei
cu satul Cârjăoanii.
În anul 1904 și în anul 1908 au fost adoptate alte legi de organizare a comunelor
rurale. Conform organizării administrativ teritoriale în anul 1908 se reînfiinţează comuna
Pogana cu următoarele sate: Pogana, Perieni, Bogești, Tomeşti, Măscurei, Cârjăoani.
În perioada 1925-1931 se reînființează comuna Măscurei având ca sate
componente: Cârjăoani, Hreasca și Angheluța. În anul 1931 conform legii, are loc o
regrupare a comunelor rurale, satul Tomești este înglobat în comuna Perieni, iar comuna
Pogana înglobează satele: Pogana, Bogești, Măscurei, Cârjăoani, Hreasca și Angheluța. În
anul 1946 satele Măscurei, Cârjoani, Hreasca și Angheluța se dezlipesc de la comuna
Pogana spre a forma împreună comuna Măscurei.
Comuna Pogana a fost desființată în anul 1950, satul fiind înglobat în comuna
Bogești alături de satele Bogești, Măscurei și Cârjăoani. Tot în acel an satul Tomești a fost
înglobat în comuna Hălărești. Începând cu anul 1956 comuna Pogana înglobează actualele
sate, și anume: Pogana, Bogești, Tomești, Măscurei și Cârjăoani.

Bibliografie:

XXX,Tezaurul Toponimic al României – Moldova, Editura Academiei Române, București,


1991.
Vasile C. Nicolau, Expunerea Situației Plăşei Puieşti din județul Tutova, Tipografia C.D.
Lupașcu,Bârlad 1909
Vasile C. Nicolau, Contribuțiuni la studiul organizării administrative a satelor din
Moldova, Tipografia C.D. Lupașcu, Bârlad
XXX, D.R.H.V1,V3,V25, Editura Academiei, București,1975.
C. Solomon, C. A. Stoide, Un uric necunoscut de la Stefan cel Mare privitor la satele
Polițeni și Tomești din Tutova, Revista Arhivelor, III, București,1939.
Ioan Neculce, Buletinul Muzeului Municipal Iași, Fascicola 5, 1925.
Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise vol. 1, Iași,1906.

9
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

MUZEUL ETNOGRAFIC POGANA


Elev: Andra Stupu

Una dintre activitățile propuse în cadrul proiectului “Obiceiuri și tradiții locale” a


fost amenajarea muzeul etnografic al comunei Pogana. Această activitate a implicat cele
mai multe resurse umane: elevi, cadre didactice, membrii ai comunității locale. Un prim
obiectiv a fost acel de a identifica spațiul necesar amenajării muzeului. Echipa de proiect a
analizat toate oportunitățile existente și a hotărât ca muzeul să fie amplasat în vechiul local
al școlii Pogana, mai exact în fosta bibliotecă. După ce spațiul a fost dezafectat, cu
sprijinul elevilor și comunității locale au fost colecționate numeroase obiecte folosite de
localnici în gospodărie sau agricultură. A urmat selecția obiectelor, recondiționarea lor, și
în final expunerea în cadrul muzeului. În urma derulării activității s-a amenajat interiorului
unei case țărănești cu uneltele folosite în gospodărie și agricultură.

Războiul de țesut - Măscurei Blidar – Pogana

Ladă de zestre - Bogești. Vârtelnița și Sucala - Tomești

Donița, Piua, Cofa - Măscurei Plug si cotigă – Bogești

10
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Rîșchitor, Raghilă - Pogana Piepteni, Lergătoare - Tomești

După cum se ştie, interiorul caselor ţărăneşti este unul deosebit şi se remarcă prin
delicateţea şi simplitatea decoraţiunilor interioare. Treburile casnice au impus împărţirea
funcţională a interioarelor din vechile case ţărăneşti pe colţuri. Construcţiile străvechi
aveau o structură asemănătoare în toate zonele ţării: colţul cu vatră pentru foc, încălzit şi
luminat; colţul cu pat, în special pentru odihnă şi păstrarea lăzii cu zestre; colţul cu masă şi
laviţă (laiţă), destinat mai ales reprezentării sociale şi primirii oaspeţilor de seamă şi colţul
de după uşă, aici fiind, cel mai des, dulapul sau podişorul pentru vase. Elementul central al
acestuia o reprezenta vatra, în jurul acestea se organizau celelalte spaţii de locuit. La noi, în
spaţiul destinat vetrei se afla un cuptor cu vatră în faţă sau mai târziu a apărut soba cu plita
de tuci. Piesele de mobilier erau reprezentate de cele mai multe ori din: masa, scaunele,
laviţele, blidarul, colţarul, poliţele, culmea şi lada de zestre.
Muzeul nostru reproduce interiorul unei case ţărăneşti. Astfel că se regăsesc
următoarele elemente de mobilier:
Laviţele sau laiţele (bănci lungi, fără spătar) simple, confecţionate din scândură de
stejar sau fag, sunt cele mai vechi piese de mobilier, fiind folosite în cea mai mare parte a
României. Lipsite de cele mai multe ori de decoraţii, laviţele se fixau în bârnele pereţilor.
Patul, ca mobilier apare mult mai târziu în casele ţărăneşti, el apare în colţul cu
laviţe.
Lada de zestre este cel mai important element de mobilier tradiţional. Ea era
construită din lemn şi aşezată în capătul laviţei. În ea, se păstra hainele de sărbătoare,
podoabe populare, banii, obiectele de valoare. În Moldova, lada de zestre era cumpărată de
părinţii miresei şi umplută de tânăra fată cu valuri de pânză ţesute în casă, din bumbac sau
din cânepă, scoarţe, preşuri de codiţe, ştergare, traiste şi câte altele, trebuitoare la casa
omului. Toată acestea erau ţesute de fata ce urma să se mărite.
Masa cu forme, dimensiuni şi decoraţii diferite în funcţie de zonă şi de epocă, nu
lipseşte din niciun interior. Ea avea formă dreptunghiulară, cu patru picioare. La noi, se
mai întâlneşte masa rotundă, cu trei sau patru picioare, datorită influenţelor orientale şi
balcanice.
Piesele de mobilier fixate pe perete (poliţe, cuiere, blidare, colţare) ocupau un rol
important şi se foloseau pentru păstrarea vaselor de uz casnic, având şi caracter decorativ.
În incinta muzeului, se regăsesc şi obiecte din gospodăria ţărănească.

11
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Războiul de ţesut - Instrument străvechi şi permanent folosit de-a lungul timpului,


războiul de ţesut este răspândit la noi, ca şi la celelalte popoare, în varianta orizontală.
Materiile prime utilizate în meşteşugul ţesutului au fost inul, cânepa şi lâna, materii prime
prelucrate în gospodăriile proprii. Ca operaţii pregătitoare ţesutului propriu zis sunt: urzitul
- pe urzitor, învelitul - pe sulul de urzeală, năvăditul - prin iţe, spată şi prinderea de sulul de
ţesătură. Firele de bătătură sunt pregătite în funcţie de materia primă şi destinaţia
produsului, pe formate cu ajutorul cărora se inserează în urzeală, conform dispoziţiei date
de operaţia de năvădit.
Vârtelniţa – reprezenta o unealtă de lemn cu ajutorul căreia se depănau firele de
cânepă, de lână, de bumbac.
Raghila – reprezintă piepteni de lemn cu dinţi de fier; având un decor
geometrizant cu motive geometrice: linii drepte realizate cu cuţitul prin crestare; culoarea
naturală a lemnului, şi erau utilizaţi pentru curăţatul şi alesul firelor de lână. O ghicitoare
populară spunea referindu-se la raghilă: „ Am doi moşnegi cu barba şargă/Când se
întâlnesc se trag de barbă”.
Sucala - Sucala reprezenta o ţepuşă din fier şi o cruce din fier pe care se pun ţevii
din cucută pentru depănat lâna.
Furca – era din lemn şi avea forma unui con lung, găurit sus, pentru legarea unei
aţe, de care era legat caierul. La capătul de jos al aţei, este un os, luat din aripa puilor când
se fierb. Caierul este învălătucit într-o parte sau în ambele părţi ale furcii.
Fusul – reprezintă un obiect de lemn fusiform ascuţit la capete, folosit în trecut la
torsul firului necesar pentru a ţese o pânză. La capătul de sus, avea un noduleţ A, de care se
prinde lâna sau cânepa. După ce caierul s-a încolătăcit şi s-a pus după el aţa, osul se înfige
în el ca să ţină.
Plugul - La arat se folosea în vechime plugul de lemn, astăzi a fost înlocuit cu cel
de fier. Se compunea dintr-un grindei sau proţapul plugului, rezemat pe broasca cotigei.
Înapoi, grindeiul se leagă cu cornul plugului printr-o dăltuitură mai largă. Cotiga avea
prevăzută două roţi şi era în întregime din lemn. Jos, are un titirez sau sfârlez, care face ca
acesta să se învârtească uşor.
Jugul - piesă de lemn care se pune pe gâtul animalelor de tracţiune cornute. Jugul
se compune din cerbice, ceafă, cerghiş, cer, grindei. El are la mijloc o paret puţin curbată
cu două dăltuituri dreptunghiulare şi cu o gaură de sfredel prin care se leagă de jânghiţă şi
proţap prin harmasar. Denumire purtată de cuiul jugului. Poliţa este scândura de jos a
jugului. Resteul ţine gâtul boului să nu iasă afară. Tânjala se foloseşte atunci când la car se
pun două sau mai multe perechi de boi.

12
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Tradiţii şi Obiceiuri de
crăciun şi anul nou

Prof. Ion Dobrin


Trecerea de la un an la altul rămâne etapa de cea mai înaltă
trăire psihică, omul, conştient de fragilitatea sa determinată de
scurgerea ireversibilă a timpului, încearcă o concretizare, o
materializare a sa. Tristeţea şi bucuria se împletesc firesc, odată cu
părăsirea unei experienţe de viaţă şi începerea alteia noi. Formele de
manifestare ale acestei stări psihice îmbracă cele mai variate forme,
plecând de la manifestări culturale simple şi culminând cu cele de o
înaltă ţinută artistică. În această perioadă a anului, copiii, tinerii şi bătrânii uită de toate
greutăţile de peste an, de neajunsuri şi munca istovitoare a pământului. La Pogana, pe
lângă sărbătoarea de Paşti, care umplea uliţele satului de copii cu trăistuţe în mână
colindând pe la case, într-o atmosferă magică, plină de mireasmă de cozonac şi pască,
sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou, aduceau o bucurie de nedescris în sufletul
copiilor dar şi a celor mari. Îmi aduc aminte, în prejma Crăciunului, aproape în fiecare zi,
dis-de-dimineaţă, răsuna satul de guiţatul porcilor iar uliţele se umpleau de miros de şoric
copt de la paiele uscate cu care erau pârliţi porcii atunci.
De Crăciun toată lumea se pregătea de sărbătoare, făcând colaci şi turte cu jolfă,
cârnaţi, tobă, caltaboşi şi şuncă afumată, toţi copiii se pregăteau să meargă cu colindul sau
cu alte obiceiuri de iarnă, care erau pe atunci. Cât de frumos era! În Ajunul Crăciunului, se
adunau cete de copii şi mergeau cu colindul din casă-n casă iar oamenii, aşa cum erau pe
atunci îi primeau cu bucurie.
Colinda. Termenul de colindă are o etimologie slavă fiind un derivat din kolenda,
dar apare şi în latină, întrucât kalendae avea sensul de sărbătoare legată de prima zi a
anului. Cele mai numeroase colinde sunt consacrate sărbătorilor de iarnă, în jurul
Crăciunului şi Anului Nou, având ca scop urarea.
Rostirea colindelor are loc de obicei într-un sincretism al artelor, fiind acompaniată
de instrumente muzicale, cimpoi, fluier, clarinet, taragot, vioară, dubă, clopoţei dar şi de
mişcări ritmice şi uneori de utilizarea de măşti. În satul Ruşi din comuna Puieşti, am
identificat un vechi colind care se cânta la casele cu fete de măritat şi se foloseau buhaiul şi
clopoţeii, aici fiind singurul loc din Moldova unde exista „Colinda cu buhaiul”. Folosirea
buhaiului la colindă se pare că a precedat-o pe cea de la pluguşor şi a avut drept
semnificaţie mugetul boilor de lângă ieslea unde s-a născut Hristos. Mai târziu, când boii
adevăraţi care iniţial însoţeau plugul, nu au mai fost incluşi în scenariu, ei au fost înlocuiţi
cu sunetul buhaiului transferat de la colindă. Astfel există colinde propriu-zise, colinde
pentru copii, sorcova, urarea cu zorile sau ,,Zioritul”, cântecele de stea, Vicleimul, Irozii,
Ieslea, jocurile cu măşti, dansurile şi teatrul popular cu temă haiducească.

13
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Urarea din colinde este întotdeauna directă, având atât caracter general, cât şi
individualizat pentru fiecare membru al familiei în parte, apelând la un mijloc de a inspira
omului încredere în viitor şi de a-l face să creadă cu tărie în împlinirea urării sub pavăza
divină. Majoritatea colindelor au temă religioasă sau agrară, dar, de o răspândire aparte se
bucură şi un colind cules din satul Fântânele, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, care are ca
temă judecata florilor. Acest colind era răspândit şi la noi, la Pogana sub numele de ,,
Creasta, Creasta”, posibil o asociere cu numele Christos. Cine îşi mai aduce aminte textul,
el suna cam aşa: Creasta, Creasta de vărsat/ Când cucoşii au cântat/ Câte flori sunt pe
pământ/ Toate merg la jurământ/ Numai floarea soarelui/ Stă-n portiţa raiului/ Şi se-nchină
la Christos/ Ca un trandafir frumos./ Sub aspect compoziţional , colindele prezintă un
incipit ce conţine adesea o invocare: (Florile, flori de măr! Domnului, Domn bun!). Elogiul
este adus fie, unei divinităţi, fie, în colindele laice, gazdei, fetei, feciorului, apoi o parte
descriptivă, uneori o acţiune eroică sau întâmplări miraculoase, în final fiind invocat
belşugul şi urarea de sănătate şi împlinire.
Vălăretul – în fiecare an, cu aproape o lună înainte de Anul Nou, se adunau
flăcăii satului şi oragnizau Haiducii şi Vălăretul pentru a umbla prin sat în Ajunul Anului
Nou. Pentru Vălăret se împăca o fanfară de la Manoi sau o orchestră de la Puieşti.
Termenul de ,,Vălăret” provine de la vizionarea succesivă a cetelor de urători
care apar una câte una ,, ca nişte valuri” sau de la cuvântul ,, Văl” într-o
sinonimie forţată cu cuvântul ,,mască”- element definitoriu al vălăretului în
forma sa actuală. În anumite sate de pe ,, Valea Tutovei” (Puieşti) termenul de
,, vălăret” este înlocuit cu termenul de ,, malancă”. Acest termen apare ca
urmare a colonizării satelor de clăcaşi cu bucovineni care au folosit acest
termen.
La Pogana, vălăretul era format din mai mulţi flăcăi: un cămăraş care
împăca muzica, şapte-opt flăcăi îmbrăcaţi frumos şi patru mascaţi- un jidan, un
ţigan şi soţiile acestora, respectiv jidoaca şi ţiganca. Ţiganul avea o mască neagră pe faţă,
căciulă de oaie întoarsă pe dos, un cojoc miţos întors pe dos, pataloni de care eru cusute
cordele, opinci în picioare şi un ciocan de lemn în mână. Jidanul avea mască, pălărie, halat
alb, şi cizme de piele până la genunchi. Ţiganca şi jidoaca erau oarecum asemănătoare
întrucât erau flăcăi travestiţi, îmbrăcaţi cu fuste lungi, basmale, cozi artificiale care ieşeau
de sub batice cu bani împletiţi iar ţiganca avea opinci în picioare şi jidoaca pantofi. În
dimineaţa de Ajun al Anului Nou, cu noaptea-n cap, răsuna satul de cântecul cornului care
dădea adunarea flăcăilor la Vălăret.
Se pleca de dimineaţă prin sat şi se mergea până a doua zi dacă era nevoie, numai
să poată colinda tot satul. Când se intra în curtea omului, intrau mai întâi mascaţii care
făceau tot felul de gesturi comice, de la urcatul pe casă până la dărâmarea şurilor de fân sau
paie. În acest timp, muzica cânta o sârbă şi o horă, iar dacă gazda avea fete, acestea erau
invitate la dans de către flăcăi. După aceea se cântau melodiile ,, Căldărăreasca” şi dansau
ţiganul cu ţiganca apoi ,, Jidăneasca” şi dansau jidanul cu jidoaca. La urmă, se mai făceau

14
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

câteva dedicaţii gazdei apoi aceasta îi servea pe colindători cu plăcinte şi vin le dădeau
bani şi colaci, apoi plecau la altă casă.
Teatrul popular şi jocurile cu măşti au o răspândire amplă în zona Moldovei şi se
prezintă în forme diversificate de simple alaiuri la forme mai complexe. Piesele de teatru
popular „Haiducii” sau „Jienii”,au la bază o creaţie cultă a autorului dramatic moldovean
Matei Millo, care a avut un mare succes la jumătatea secolului al IXX - lea şi un impact
deosebit asupra spectatorilor, piesa „Iancu Jianu” care se face şi la Pogana. Totuşi în satele
din Moldova exista în trecut o creaţie asemănătoare şi anume un dialog între Anul Nou şi
Anul Vechi care l-a inspirat pe Matei Millo. Piesa a avut un succes remarcabil şi pentru
faptul că subiectul transmite nesupunerea, răzvrătirea, curajul omului de a protesta şi de a-
şi face dreptate în relaţia cu boierul sau domnul fanariot care asupreau pe cei mulţi şi
săraci.
Haiducia a fost o formă de protest social şi de aceea în conştiinţa omului din
popor, Iancu Jianu a reprezentat simbolul dreptăţii într-un moment al istoriei, când omul
simplu nu avea niciun cuvânt de spus în apărarea drepturilor sale. Piesa a fost repede
răspândită în toată Moldova, fiind transmisă din generaţie în generaţie prin viu grai de
unde şi apariţia mai multor variante de interpretare, subiectul fiind acelaşi. Este bine de
ştiut, că această piesă nu se joacă în Oltenia unde se pare că a trăit Iancu Jianu, ci doar în
Moldova. Costumaţia pentru fiecare personaj este conformă cu numele sau profesia
personajului astfel încât haiducii, arnăuţii, Jianul, ciobănaşul şi Anul Nou se vor îmbrăca în
costume populare, Anul Vechi cu mască, cojoc de oaie întors pe dos, opinci şi o bâtă în
mână. Vânătorul, cu haine de vânător, mireasa, în rochie de mireasă, poteraşul în haine
militare, puşcă, pistol şi toate accesoriile necesare vânătorului, ciobanului, miresei, etc.
La Pogana, piesa de haiduci are şi personajul numit ,, Cristea” care în mod greşit a
fost comparat cu Christos, el având cu totul altă origine după cum ne dăm seama şi din
piesă. Cuvântul vine de la numele şefului poterei care era de origine turcă în perioada
domniilor fanariote, ,, Cis-Serdar”, apoi pronunţat de români ,, Cristadar”, ,, Cristadat” şi
apoi ,, Cristea”
Capra - acest animal a fost considerat cândva sfânt, dar mai
târziu a fost condamnat de creştinism atribuindu-i-se însuşiri malefice şi
chiar în unele zone ea este identificată cu imaginea concretă a
Diavolului. De multe ori , de Anul Nou când se juca acest joc, capra nu
avea voie să intre în biserică. Ca obiect etnografic,capra este
confecţionată din cap de lemn, un cadru de care este prinsă o pătură pe
care se coase hârtie de diferite culori. Gura este formată din două bucăţi
de lemn de esenţă tare, una fixă şi una mobilă care trasă de o aţă scoate
acel zgomot care se combină cu strigăturile ţa, ţa, ţa,.Textul este scurt şi are ca subiect
faptul că este un animal folositor omului, uşor de întreţinut şi moartea lui care este
simulată în piesă ar fi un dezastru. Învierea caprei reprezintă un nou început. Piesa apare în
toate satele din comuna noastră. La Pogana, erau doi oameni care ştiau rolul la ,, Capră” şi

15
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

jucau capra de aveai impresia că sub masca aceea era vreun tânăr iar aceşti oameni erau
trecuţi de 60 de ani: Amărgărintei Vasile (Cartaso) şi Amărgărintei Gavrilă.
Pluguşorul. Pentru poporul român, practicarea agriculturii a însemnat locuirea
permanentă într-un anumit loc, statornicia dar şi activitatea de bază,
activitate care aducea hrana de toate zilele, belşugul. Plugul
simbolizează elementul sacru, fără de care omul nu poate prospera,
pentru că de la plug omul aşteaptă roadele, care-i menţin viaţa.,, Cât îi
lumea di dişteaptî/ Di la plug mâncare-aşteaptî/ Gâscî, raţî, curcî, pui/ Toati
cresc pi urma lui/ Ministru cât îi di mari/ Di la plug ceri mâncari” Plugul, ploaia
şi pământul sunt considerate elementele fertilităţii de aceea de câte ori se întemeia un sat,
prima dată se trăgea o brazdă împrejurul locului respectiv pentru a apăra comunitatea de
molimă şi pentru a binecuvânta locul. În trecut, umblatul cu „plugul” se făcea cu un plug
adevărat, de regulă cu boi, care trăgea brazdă în jurul casei gospodarului de trei ori, iar
plugarii urau gospodarului sa aibă un an bun şi bogat. Gospodăria colindată se bucura de
fertilitate şi protecţie faţă de duhurile rele. În trecut era o adevărată problemă pentru
casa necolindată crezând că se vor abate toate relele asupra ei. În zona Moldovei întâlnim
patru categorii de pluguşoare: plugul tradiţional cu temă agrară (povestea pâinii),
pluguşorul pentru copii-tradiţional sau nu, pluguşorul de tip baladă şi pluguşorul satiric.
Brazda plugului va juca un rol însemnat şi în obiceiurile juridice populare, unde ,,
jurământul cu brazda-n cap” se bucura de credibilitate absolută, în lipsa documentelor.
Boii care trăgeau plugul nu erau aleşi la-ntâmplare. Plugul magic era tras de doi boi negri,
fraţi, fătaţi într-o sâmbătă. În unele localităţi erau folosiţi numai boii gemeni, conduşi tot
de fraţi gemeni. În textele pluguşorului s-au păstrat mărturii despre aceste practici: ,, Doi
juncani, tărcaţi, vărgaţi/ Într-o sfântă joi fătaţi”/ sau ,, Cu douăsprezece pluguri cu boi/ Boi
în frunte ţântaţi/ Şi într-o noapte fătaţi”. Aşa cum plugul adevărat şi-a permanentizat
prezenţa prin imitaţii, boii sunt înlocuiţi prin buhai, instrument a cărui folosire implică pe
lângă imitarea mugetului boilor, unele valenţe magice. În unele regiuni cum ar fi pe Valea
Trotuşului, putina din care era confecţionat buhaiul se îmbrăca în piele de viţel care face
legătura cu vechiul cult al taurului atât de prezent pe teritoriul nostru.
În noaptea de Anul Nou, la Pogana erau aşteptate plugurile de copii, dar mai ales
plugurile mari. Erau câţiva oameni bătrâni care mergeau cu uratul cu urăturile tradiţionale
păstrate de la înaintaşi: Andrei Costan (Cănănău) şi Stanciu Gheorghe (Bunicul), Radu lui
Papuc şi Catarso şi Tudose Jan. Cu privire la partea satirică a pluguşorului aş vrea să
amintesc că, subsemnatul, începând cu clasa a VI-a în fiecare an compuneam câte un
pluguşor cu temă satirică, despre tot ce se întâmpla în sat, la C.A.P, la brigada de tractoare,
şcoală, poliţie sau bufet şi formam un plug mare cu toţi flăcăii din sat iar lumea nu se culca
până nu treceam noi să urăm pentru că oamenii erau curioşi despre ce temă era vorba în
acel an. Nu-l pot uita pe Nea Grigoraş, care ne servea cu ligheanul de chiftele de porc şi
găleata cu vin, apoi treceam pe Titi Neagu, care era şi el un bun creator de pluguşoare şi tot
aşa colindam tot satul.

16
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Pluguşorul tradiţional la pogana

Aho, aho români plugari Te bufnea râsul Din căruţă-aşa jucând


Cu bondiţi şi cu iţari El cu barda bărduia Din batistă scuturând
Cu ochinşi şi cu târşîni Cu ciocanul ciocănea Şi din gură tot zicând:
Copii, tineri şi bătrâni. Plugul pe brazdă-l pornea Măi nevastă,fa femeie
Daţi-vă pe la fereastră Şi-am sămănat grâu de vară Grâul nostru o să cheie
Şi-ascultaţi vorbele noastre Cu negară Ia mai taci şi tu bărbate
Daţi-vă pe la perdele Grâu cu arnăut Că doar târgul nu-i departe
Şi-ascultaţi vorbele mele Data-i Domnul de s-o făcut Şi mergi la târg la Puieşti
C-am pornit cu tot alaiul În pai ca trestia Şi la târg ai să găseşti
Cu flăcăii, cu buhaiul, Spicul ca vrabia Şi-ai să iei 9 săcerele
Cu fetele şi băietanii Grăuntele ca mazărea Cu mănunchi de voirele
Cu plugul şi cu plăvanii Şi-ntr-o joi de dimineaţă Şi cu dinţi de floricele
Ţine boii fă fimeie, S-o sculat al nostru Să dăm pe la nepoţei
C-o pocnit 6 răsteie comandant Pe la nepoţele
Ţine boii de frânghie Ochi albaştri o spălat Pe la finele vecinele
Că te-njur de panaghie La icoane s-o-nchinat Pe la babele bătrânele
Săruta-ţi-aş mâinili care La vizitiu c-o strigat Iar o babă bătrână
munşesc Vizitiul de bine ce l-o ascultat Cu fusta de lână
Ochii cari mă privesc În grajd o alergat
Guriţa cari-mi vorbeşte Cu fusta vărgată
Şi-o scos un cal graur
Mult o fost distul mai este Cu şaua de aur Pe-o bucă de cur lăsată
De când sara o-sărat Cu scările de mărgărint Cu dreapta trăgea, nu prea
Buna sara nu v-am dat Cu trunchiul pân la pământ trăgea
Buna sara să vă dăm El pe cal o-ncălecat Cu stânga polog făcea
Şi-a ura să vă urăm Calul când o nechezat Şi din polog snop
Căci afară-i vară,primăvară Cu norii s-o amestecat Şi din snop claie
12 pluguri ară Moşia şi-o controlat Claie hodobaie
Până-n sâmbătă - disară Şi s-o lăsat în Bărăgan la Stog la arie
Şi-o arat un colţ de ţară răsărit Unde s-aleagă aria
În lungiş şi-n curmeziş Unde-i grâul cel vestit În capul pământului
Şi s-o oprit un plug într-un os Unde-i grâul cel mai mare În jăriştea vântului
de râmă Bate calul la spinare Unde-i drag voinicului să
Şi s-o făcut mii şi fărâmă Unde-i grâul cel mai mic muncească
Şi n-avea cin să-l dreagă Bate calul la oblânc Şi leneşul să odihnească
Decât feciorul catargiului De pe deal şi de pe văi Şi-am scos 9 iepe sirepe
Din fundul pământului Trageţi roata măi flăcăi Nu pre treiera, că era a făta
Cu ochii beliţi Şi hăiţi cu toţii măi! Şi-am scos 12 juncani jugăniţi
Cu dinţii rânjiţi Pe scara dreaptă s-o lăsat La picioare potcoviţi
Cu luleaua-n dinţi 7 spice-o apucat Cu potcoave de alamă
Cu iţarii plesniţi În batistă le-o legat Bate bine la dulamă
Când te uitai la dânsul Şi-napoi mi s-o-nturnat Cu potcoave de argint

17
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Bate bine la pământ După dânsa zaci şi mori Iese jupânesa gazdă în cerdac
Unde călca,pământul crăpa Măi flăcăi, nu fiţi fimei, La-nchinat
Unde păşa, pământul se prăbuşa Ia sunaţi din zurgălăi Cu mâinile suflecate
Cu nările vânt trăgea Şi pocniţi din bice măi! Şi - mbârnate
Cu urechile-n sac punea Hăi,hăi! Parcă erau de albini muşcate
Căuş nu le mai trebuia Frunză verde mărgărint, Aude boii mugăind
Şi-am încărcat 9 care pogăneşti Să vă spun ce-am petrecut Carele scârţâind
Şi 9 ţărăneşti În anii care-au trecut Flăcăii chioind
Şi-am dus la moară la Ivan În 41-42 Galbenii curgând
Unde-am măcinat şi an Era lipsă de popuşoi Ea din urmă se luă
Iar hoaţa cea de moară Dar mai mare de fasole, Şi cu poala îi strânsă
Când văzu atâtea cară Grâu, ovăz şi barabole Şi-acasă îi adusă
Cu povară-mpovărate Că ne-nconjurau ploile Şi pe masă îi pusă
Cu lanţuri de fier legate Cum înconjoară lupul oile Şi umblă din casă-n casă
Puse coada pe spinare Ploua numai pe dişee parte Până la a 9 a casă
Şi plecă în fuga mare Unde umblă fetele retezate Cu o sită de negară
La cea luncă de scăpare Şi flăcăii cu mustaţă, Şi-o dat-o pe uşă-afară
Lunca mare frunză n-are Şi moşnegi cu chica creaţă Că era sâta pre rară
Lunca mică frunza-i pică Da-n 45-46 Şi-o scos alta de mătasă
Bat băieţii de-o băşică Ne scotea foamea din casă De 9 meşteri aleasă
Iar morarul meşter mare Noi nu puteam vorbi de foame Bate-n sâtă şi-n covată
Halal de mama cui îl are Doctorii cătau prin oale Face-un colăcel îndată
Amăgi moara-n portiţă N-aveam o strachină de făină Nu pre mare nici pre mic
Cu trei grăunţe roşioare Doctorii făceau vaccină De-o chilă şi de-un merlic
De când foametea cea mare Nu mai puteam de necaz Pune-l acolo jos
Şi-o apucă de codiţă Ne dădea rufele cu gaz Pentru noi plugarii de folos
Şi-o puse pe părpăniţă Scotea rufele din casă Rupe-n două dă şi nouă
Şi-o apucă de codoi Şi dădea fum de puciuoasă Rupe-n trii dă cui ştii
Şi-o puse pe căpătăi Dacă-i ordin ce să faci? Rupe-n 4 dă la altul
De pe deal şi de pe văi Mi-o băgat nevasta-n draci Rupe-n 5 dă la voinici
Ia mai ziceţi roata măi Acum casa-i văruită Rupe-n 6 dă la fetele din casă
Hăi, hăi, hăi! Şi nevasta-i priminită Şi la cele din cămară
Şi i-o dat un ciocan în şele Măi române, măi ţărane, Că-aşteaptă de – alalta sară
Crâşca moara din măsele Măi Costică, măi Ioane, Busuioc verde-n grădină
Şi nu curgea făină Trageţi plugul la median Rămâi gazdă gospodină
Curgea grâu şi mărgăritar Şi cu boii la săivan Busuioc verde pe masă
Pe la curţile voastre Puneţi mâna pe ţăpoi Gazdă rămâi sănătoasă
Boieri mari Şi-mpingeţi păring la boi Tinerică şi frumoasă
Astea nalte minunate Şi-apoi din bătătură Pahare pline pe masă
Cu streşini de busuioc Să la daţi adăpătură La mulţi ani oameni gospodari
Cu vârfuri de siminoc Că de luna ce-o să fie, Oameni buni şi fete mari
Da-i mai bine pe la bordeieşele Să ieşim la plug bădie Fie tineri sau bătrâni
noastre Să arăm holdele Şi tot neamul de români
Că-s învelite cu paie de secară Să-nsămânţăm plantele La ureche zurgălăi
Plouă-n ele ca şi-afară Să se facă bucatele Şi la stânga 3 bătăi
Morăriţa-i din Puieşti Pe la toate casele Opriţi plugul măi flăcăi!
Când o vezi te prăpădeşti Ia mai mânaţi măi flăcăi Aho, aho!
Cu papucii roşiori Şi sunaţi din zurgălăi La anul şi la mulţi ani!
Hăi, hăi!
Cules de la Amărgărintei Vasile, Pogana

18
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Medicina RPRxlară - leacxri din băvrâni

Eleva: Diana Feru

Medicina populară a apărut în urma unor experiențe și acumulări în domeniul


vindecării anumitor boli, având la bază leacurile preparate din plantele autohtone. Țăranii
au observat care sunt plantele, alimentele sau substanțele chimice ce pot fi benefice pentru
anumite afecțiuni, aceste informații fiind păstrate și transmise până în zilele noastre.
Ne propunem să prezentăm câteva dintre leacurile folosite de strămoșii noștri
pentru a trata anumite boli.
 Răceală: intern – ceai de mușețel și soc; extern – frecții cu oţet, untdelemn şi
rădăcină de leuştean; frecţie de seu de oaie amestecat cu vin; baie în apă fierbinte
în care s-a fiert flori de fân; se face un amestec de oţet şi usturoi şi se toarnă peste
o cărămidă înroşită în foc, se inhalează aburii;
 Gîlci: extern - se face un amestec de slănină râncedă pălită la lumânare cu jumări
de ouă şi se pune la gât; cartofi copți; amestec de ceapă coaptă cu roşie pisată şi
păcură; făină de grâu amestecată cu untdelemn sau untură râncedă; napi zdrobiţi
amestecaşi cu sare şi lapte acru;
 Tuse: intern - vin fiert cu coji şi miez de nucă; ceai de odolean; ceai de roşcove şi
stafide; ceai de flori de salcie; ceai de scoarţă de salcâm; flori de soc fierte în lapte
dulce; ceai de flori de tei; ceai de usturoi;ceai de viorele; ceai de cimbru;ceai de
coada şoricelului;
 Doctorii curăţitoare de sânge. Zeamă de ţelină proaspăt ieşită, ştevia (Lapatum
acutum), săftăriana (Fumaria off), urzica şi toporaşi pătaţi (viola tricolor, guşa
porumbului, trei fraţi). Din aceste buruieni, câte un pumn, spălate bine. Lăcuieşte-
le, pisează-le într-o piuliţă de piatră, stoarce-le, strecoară zeama prin pânză şi ia
dimineaţa pe nemâncate de 3 ori la jumătate de ceas sau la 20 minute câte 2 linguri
de masă pline, urmând aşa 15 - 20 sau 30 zile. Ca să fie plăcută la gust o luăm în
două cu zeamă de carne de vacă sau găină, iar ca să fie mai folositoare, o luăm
plimbându-ne sau prin grădină sau prin oraş sau prin odae măcar. O jumătate de
ceas după mântuirea doctoriei putem lua dulceaţă şi cafea sau altceva. Ne păzim -
şpriţuri de vin, acrituri şi sărături. Toţi aceia care pătimesc de ameţeală, de trânji,
cărora li se aruncă coşuri pe obraz sau bubuşoare pe trup au neapărat nevoie de
această cură.
 Doctorie pentru arsură - Un gălbenuş de ou amestecat bine cu 25 dramuri de oloi
şi întinde alifia grosuţ pe o petică de in şi pune-o pe rană. Toarnă 10g doftorie de

19
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

mesteacăn şi 100 g leşie într-un şip. Scutură-le până ce s-au amestecat bine, unge o
petică de in sau cânepă şi pune-o pe rană. Această dohtorie taie îndată durerea şi
arsura nici nu scoate băşici şi nici rana nu se sapă.
 Dureri de stomac - 7 dramuri de sabur (aloe) şi câte un dram din: zedaurian,
genţiană, revent de sibir, floare de muşcată, şofran, angelică, ogarică, gălbenele (se
iau pisate de la spiţerie). Le pui într-o oca de rachiu. Şade 8 zile astupată bine şi se
clatină de 3 ori pe zi. La 9 zile strecori. Se ia câte o lingură la cu o oră înainte de
masă.
 Buboi - Se pisează o rădăcină de pătrunjel şi se căleşte cu o lingură de unt într-o
tigaie pe foc. Pasta se pune peste buboi. Dacă se pune această pastă imediat la
apariţia buboiului, în mai puţin de 10 ore se coace şi sparge. Această reţetă am
folosit-o ori de câte ori a fost nevoie.

Costumul popular moldovenesc

Prof. Ion Dobrin

Costumul popular moldovenesc pe care noi îl vedem astăzi cu diferite ocazii, fie la
spectacole sau festivaluri de folclor ori expoziţii, este de fapt costumul reprezentativ pentru
zona Moldovei, el fiind o ,,sumă” a tuturor costumelor din satele moldoveneşti, pentru că
erau unele diferenţe de la zona de munte la zona de deal sau de şes. De
aceea s-au ales doar piesele vestimentare reprezentative: la bărbaţi
opincile, iţarii, cămaşa, poala, brâul, ilicul şi căciula de oaie iar la
femei opincile sau pantofii, fusta, catrinţa, brâul, ia (cămaşa),
ilicul şi basmaua.
În zona noastră, bărbaţii purtau iţari încreţiţi pe picior cu
101 creţi, care dacă erau întinşi ajungeau la 4-5 metri lungime sau
bernevici, un fel de pantaloni foarte largi din lână, cămăşi lungi
făcute din fuior de cânepă iar mai târziu din bumbac, încinse cu un
brâu, ilice cu găitane, bundiţe înfundate, căciuli de miel sau pălării cu
borurile mici, iar în picioare opinci. Pentru vremea rece iţarii erau
făcuţi din lână iar dacă ploua se folosea gluga făcută din lână de
ţigaie, bătută la piuă şi împodobită cu cusături şi cu ţurţuri pe margine. Răzeşii, ţăranii cu
pământ, mai înstăriţi, se considerau o clasă privilegiată şi se îmbrăcau aproape ca boierii:

20
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

cu botfori, sau cizme din piele, anteriu (o haină lungă), laibăre (haină de postav scurtă
până-n talie), surtuce (sacouri sau vestoane din postav, scurte) iar femeile lor purtau
caţaveici îmblănite cu blană de vulpe şi rochii cu diferite modele şi broderii.
Femeile de rând purtau fuste lungi de 7 coţi, căci era o mare ruşine să i se vadă
călcâiele, de culoare neagră şi încreţită, polci (un fel de haină strânsă pe corp), ilice şi
bundiţe. În picioare aveau opinci, călţuni, jumătăţi (ciuboţele mici) iar mai târziu pantofi.
Pe cap purtau baticuri înflorate, barize (broboadă de lână foarte subţire, maramă), casânci
şi tradiţionala bertă care era un fel de şal mare care acoperea aproape jumătate de corp,
făcută dintr-un material flauşat, cu franjuri pe margini ca nişte ţurţuri. Îmi aduc aminte de
bunica mea, care avea şi ea bertă, iar când era iarnă şi se pregătea să meargă duminica la
biserică, noi, copiii, ne uitam la ea surprinşi, încântaţi, parcă ar fi îmbrăcat ceva special
pentru acel moment, cu berta pe ea, bătrână şi bună cu noi, ni se părea că e o sfântă.
În timpurile friguroase, atât bărbaţii cât şi femeile, purtau cojoace din piele de oaie
sau miel făcute de meşterii de la Tomeşti, Mireni sau Puieşti şi sumane bătute la piuă
împodobite cu multe găitane (şireturi împletite) ca un semn distinctiv pentru starea
materială a celui care le purta.
Trebuie specificat, că toate aceste haine ţărăneşti, populare, erau croite şi
confecţionate în funcţie de folosirea lor: de exemplu hainele pentru munca la câmp erau
croite mai larg ca să nu-i împiedice la treabă şi fără atâtea motive populare, iar hainele
pentru sărbători, nunţi, botezuri, hore, erau făcute cu cât mai multe motive populare şi
croite pe corp pentru a scoate în evidenţă formele. Descrierea costumului popular din zona
Pogana o găsim şi în debutul pluguşorului tradiţional: ,,Aho, aho români
plugari/ Cu bondiţi şi cu iţari/ Cu ochinşi şî cu târşâni/ Feti, flăcăi şî bătrâni”.
Sau: ,,Casele erau cu paie/ Noi purtam cojoc de oaie/ Şi purtam suman de
miţă/ Şi pe spate cu zgărdiţă/ Şi cu opinci încălţat/ Şi cu păr neretezat/
Fetele cu capul gol/ Mergeau vara la ogor/ Iar când era o şezătoare/ Aveau
faţa ca o floare/ Iar la horă, măi bădiţă/ Cu cămaşă, cu catrinţă/ Cu
zgărdiţa împletită/ Nu merge ca azi zbârlită”. Zgărdiţa era o bucată de
pânză pe care erau cusute mai multe mărgele micuţe.
Cred că mult mai sănătos era să te îmbraci cu haine făcute din
materiale naturale, originale, făcute de mâna omului, care folosea
culori tradiţionale fără materiale chimice ca astăzi, dar din păcate
odată cu apariţia târgurilor şi prăvăliilor au apărut şi mărfurile de
toate tipurile şi sub impactul modernizării aceste costume tradiţionale şi-au
pierdut întâietatea şi au rămas doar ca o amintire pe care o mai aducem în actualitate doar
atunci când realizăm şi prezentăm spectacole cu temă folclorică.

21
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

arhitectura POPuLARĂ

Eleva - Alexandra Sava

Arhitectura populară românească constituie o manifestare spirituală şi creativă a


neamului nostru. Aceste forme de manifestare artistică se regăsesc şi astăzi în comuna
noastră, chiar dacă unele au dispărut spulberându-se în nisipul nemilos al timpului.
Regimul totalitar trecut şi factorii naturali au contribuit la dispariția unora dintre ele.
Acelea care au rămas reprezintă mândria satului nostru. Există, şi astăzi, monumente şi
clădiri ce datează de 150-200 de ani. Îmi amintesc, când îmi povesteau bunicii, de modul
în care au fost construite locuințele, cum erau compartimentate şi de materialele arhaice şi
rudimentare folosite. Prin ochii mei de copil, figura albă şi senină a bunicilor îmi răsare ca
dintr-un alt timp şi o altă istorie.
Bordeiul - cea mai veche formă de locuință rămasă din vremuri preistorice putea fi
găsit și în comuna noastră pe moșiile
boierești din Pogana, Bogești sau Tomești.
Bordeiele erau săpate direct în pământ fără a
avea o structură din lemn, care era înlocuită
cu una din nuiele. Prima cameră de la intrare,
care se mai numea și gârlici, era inclinată și
ducea la nivelul celorlalte încăperi.
Acoperișul bordeiului era făcut din lemn, paie
si pământ.
Casele - erau ridicate la nivelul solului pe o structură lemnoasă (furci și
costoroabe) cu pereții construiți din lut amestecat cu pleavă. Pereții puteau fi ridicați în
două feluri, cu lut bătut la scândură sau cu păruială. Casele tradiţionale aveau acoperişurile
construite în două sau patru ape. Materialele folosite sunt diversificate. Se utilizau: stuf/
papură/trestie, paie, şindrilă şi mai nou tablă,
olane. Tavanul era realizat din lemn cu grinzile
ieşite în afară.
Un element arhitectonic important îl
reprezenta pentru casa românească tradiţională,
indiferent de tipul acesteia, prispa, aşezată în cele
mai multe cazuri la faţada casei. Ea se afla pe
latura principală a casei şi era construită din lut şi
mărginită de o balustradă de lemn. Prispa are un rol foarte important în estetica locuinţei,
fiind frumos împodobită. Unele case erau construite cu cerdac prevăzut cu stâlpi si
ornamente din lemn.

22
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Țăranii nevoiași aveau casa cu o singură cameră, iar cei mai avuți aveau casa cu
două camere despărțite printr-o tindă (hol). După ce era ridicată casa, pereții camerelor se
finisau cu lut, apoi erau văruiți in alb; pardoseala era tot din lut. Lateral era construit
chilerul, fiind acoperit de prelungirea acoperișului casei. Majoritatea țăranilor transformau
chilerul în bucătării de vară. Casele cu o singură cameră aveau 2-3 ferestre nu prea mari,
prevăzute cu geamuri de sticlă, oamenii nevoiași înlocuiau sticla cu beșici de bou. La
ferestre sau deasupra lor, se puneau ştergare lungi în formă de fluture din lână ţigaie, in sau
cânepă. Iluminatul se făcea cu lumânări, opaițe sau lămpi cu gaz.
Pe lângă casă, țăranii construiau diferite anexe pentru animale, păsări sau pentru
depozitarea produselor (grajdul, cotețul, pivnița, coșerul). Gospodăriile erau îngrădite cu
garduri confecționate din scândură, nuiele sau spini.
Conacele boierești – În comuna Pogana întâlnim două conace boierești: cel al
familiei Sturdza, din satul Pogana și cel al boierului
Nicolae Docan, din satul Tomești. Ambele conace
sunt construite din cărămidă și au suferit de-a lungul
timpului numeroase modificări. Ele au funcționat ca:
școală, grădiniță, magazin, dispensar, bibliotecă,
cămin cultural. Chiar dacă starea lor de degradare
este accentuată, putem observa că aceste construcții
au elemente distincte, caracteristice conacelor
boierești: amplasarea este făcută pe locuri înalte, au un
număr mare de camere și anexe, încăperile sunt înalte și spațioase, geamurile sunt mari, cu
stolerie de bună calitate.
Bisericile – Bisericile din comuna Pogana sunt ctitorii boierești ce se impun ca
importante monumente arhitectonice. Acestea au fost ridicate în sec. VIII-IX, cea mai
veche aflându-se în satul Cârjăoani (1777). Bisericile din satele Cârjăoani, Pogana și
Bogești sunt construite pe temelii de piatră, din bârne orizontale încheiate și acoperite la
exterior cu scândură. Biserica din Cârjăoani are planul în formă de navă iar bisericile din
Pogana și Bogești au planul treflat. Pridvoarele bisericilor sunt alcătuite din mai mulţi
stâlpi, legaţi cu arcade în formă de arc de cerc. Inițial, lăcașurile de cult au fost acoperite cu
stuf sau cu șindrilă, după reparațiile făcute acestea au fost acoperite cu tablă.

23
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Jocuri ale copilăriei

Prof. Ion Dobrin

Mergând de la ,,Poarta Ţărnii” până la ,, peşte prăjit pescuit direct din gârlă sau
Podul lui Morărescu” pe partea stângă ouă cu câţiva cartofi prăjiţi. Vă daţi
era o tarla cu ţelină şi morcov iar pe seama, ce miros de mămăligă fierbinte şi
partea dreaptă era tarlaua C.A.P- eului cu de tigaie încinsă se răspândea de-a lungul
roşii, ardei şi vinete. Pe acest drum în şesului.
fiecare dimineaţă oamenii duceau vacile De multe ori, noi, copiii, ne adunam
la cireadă până la ,, Ocol”- locul unde seara aproape de coliba lui şi ne uitam
vacile trebuia să se adune pentru a merge cum îşi pregătea mâncarea şi cum îşi
la păscut. Ocolul era un ţarc unde aduna caii şi mânjii pe care îi avea în
oamenii aduceau vacile şi le băgau în grijă. Nu se auzea pe atunci de hoţi sau
ţarcul respectiv până venea văcarul. Erau de alţi oameni cu intenţii rele. Era acel
situaţii când oamenii mergeau respect al muncii, când fiecare îşi
la prăşit sau alte treburi şi făcea datoria acolo unde era pus
duceau vacile mai devreme şi sau acolo unde se identifica cu
le lăsau în ocol iar când munca pe care o făcea cu
venea văcarul pleca cu plăcere.
cireada. La fel se întâmpla şi În direcţia podului lui
seara, unii oameni poate Morărescu, în pădurea de salcie
aveau treabă şi veneau mai mai era un pod care făcea
târziu şi nu puteau să fie în legătura cu satul de dincolo de
acelaşi timp cu venirea gârlă (Miceşti) şi cu satele
vacilor şi de aceea fiecare îşi găseau vaca Cârjoani şi Măscurei. Pe acolo
în acel ocol. Păşunea era pe dealul era drumul care mergea la Bârlad, venea
dinspre Bârlad, de la râpa lui Moş Jenică pe coasta dealului trecea pe podul din
până la râpa lui Huian iar în vale se pădure, apoi pe podul lui Morărescu,
întindea până la Bogeşti, printr-o mergea pe drumul de lângă cișmeaua lui
frumoasă pădure de salcie de-a lungul Neculai al lui Ghiţă şi urca până la Rateş.
gârlei (Tutova) unde aproape de Podul de Copiii de dincolo de gârlă, veneau la
Fier era herghelia de cai a C.A.P.-ului. şcoală pe jos chiar dacă ploua sau ningea,
Acolo era un bătrân care avea o colibă iar iar noi, ceilalţi, ne uitam la ei ca la nişte
de jur împrejur era iarbă şi gârla unde se temerari. De multe ori, vara , ne invitau
adăpau caii. Seara, moşul, (Ion Dumitru pe la ei să mâncăm cireşe şi să ne
din Bogeşti) de la herghelie avea un scăldăm în gârlă. Casele erau aliniate la
chirostiu şi făcea acolo mămăligă şi marginea dealului, prin faţa lor trecea
gârla, iar în spatele caselor se vedeau

24
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

pomi, vii şi lanurile de porumb sau grâu neaşteptate. Acest joc se mai numea ,,
ale C.A.P- ului. Hoţii şi vardiştii”.
La şcoală, dar şi în timpul liber, copiii se 3. Ţurca – Se adunau fete şi băieţi, se
înţelegeau bine, era o egalitate între dădea alegere şi se împărţeau în două
copii, pentru că se trăia simplu şi nu era echipe, apoi se făcea o gropiţă în pământ
ca acum competiţie de a fi în pas cu şi se trăgea o linie cam la 3 metri de
moda. Erau pe atunci jocuri ale copilăriei groapă şi după linie stătea echipa care
care, simple aşa cum erau, cred că trebuia să prindă. Echipa care era tras,
antrenau nu numai imaginaţia, dar mai punea un băţ pe diametrul groapei iar cu
ales condiţia fizică. Dintre aceste jocuri un băţ mai mare ca o bâtă, pe care îl băga
vreau să amintesc câteva care au avut un în groapă , dedesubtul băţului şi printr-o
ecou deosebit în sufletele copiilor din izbitură în sus băţul era aruncat iar cei
Pogana: care erau la prins trebuia să-l prindă. Se
1. Raţele şi vânătorii – se dădea alegere puneau puncte pentru dificultatea
şi se formau două echipe, apoi o echipă prinderii: cu două degete-20 de puncte,
intra la mijloc pe ,,post” de raţe, iar cu o mână-10 puncte, cu două mâini -5
cealaltă echipă era ,, la porcărit ”, adică, puncte iar în braţe se puneau 3 puncte.
se împărţea în două şi se arunca cu După ce aruncau fiecare cu băţul se
mingea în cei din interior şi care era lovit schimbau echipele.
ieşea afară din joc. Dacă unul din 4. Ţările – Acest joc era şi pentru fete şi
interior, ,,o raţă” prindea mingea în mână pentru băieţi. Se adunau mai mulţi copii,
se zicea că are o floare şi putea să alegeau un loc mai umed, se curăţa locul,
introducă o altă ,,raţă” care fusese lovită apoi se trasa un dreptunghi cu cuţitul şi
şi era afară din joc. Când se loveau toate se împărţea în mai multe zone numite ,,
,, raţele” se schimbau echipele. ţări” şi fiecare îşi alegea ţara lui. După
2. Pâr-pac – se adunau mai mulţi băieţi, asta, se trăgea la sorţi care trebuie să
se împărţeau în două echipe şi după ce îşi arunce primul cu cuţitul, apoi acela care
făceau nişte pistoale din crengi de copac arunca primul putea să atace ţara pe care
sau din bucăţi de lemn ori scândură, se o voia, înfigând cuţitul cât mai aproape
ascundeau prin tufişurile din râpa şcolii, de colţul ţării apoi îşi mărea ţara până
sau lizieră, şi se căutau reciproc pentru a acolo. Cel ,, lovit” dacă putea să stea în
,, se împuşca”. Când unul era văzut se călcâi pe bucata rămasă, mai rămânea în
striga către el ,,pâr-pac, pâr-pac”, cel joc, altfel era cucerit. Când cuţitul nu se
avizat se făcea că moare, apoi ieşea din înfigea, încerca următorul.
joc. Se putea, dacă băieţii stabileau 5. Nemţoaica – Se adunau băieţii şi
regula de la început, ca băiatul ,,lovit” să făceau o poartă ca pentru fotbal, unul era
fie legat de mâini şi de picioare lângă un portar iar în teren se făceau mai multe
copac. Au mai fost şi incidente când cel echipe de câte doi şi pasa între ei astfel
legat a fost uitat de ceilalţi, când copiii încât să dea gol cu capul, cu pieptul, cu
erau chemaţi acasă de către părinţi pe genunchiul şi cu călcâiul. Cu capul se

25
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

puneau 2 puncte, cu genunchiul 5, cu cum şi versurile pentru dat alegerea au


pieptul 10 iar cu câlcâiul 15. Din echipa fost tot spontane şi pline de haz, cum ar
care pierdea se alegea noul portar şi jocul fi: ,, Domnul doctor Sadoveanu/ Şi-a
continua. spart capul cu ligheanul/ Şi s-a dus la
6. Baraj – Se împărţeau copiii în două farmacie/ Ca să cumpere-alifie/ Alifie nu
echipe apoi se alegea echipa care să stea avea/ Vrei halva? Asta da!/ Ieşi afară
în poartă şi echipa care trăgea. Se juca la dumneata! sau: ,, Sus pe moară/Stă
poarta de fotbal. Echipa care stătea în culcat-o cioară/Cra, cra, cra/ Ieşi afară
poartă trebuia să apere mingea să nu fie dumneata!
gol dar mai ales bară. Cei care trăgeau, Nu cred că este om care să nu-şi aducă
aveau voie să tragă câte trei şuturi şi se aminte de copilărie, dar mai ales de
ţinteau în special barele porţii. Dacă jocurile inocente ale copilăriei, ale acelei
loveau bara laterală echipa avea două perioade când copilul este lipsit de griji,
lovituri de 11 metri, dacă lovea când are energie de consumat, când
transversala, aveau trei lovituri de la 11 explorează lumea din jurul său, când
metri, iar dacă loveau vinclul porţii toate i se par miraculoase, cu animale
aveau 5 lovituri de la 11 metri. Cel care care vorbesc sau plâng, cu lucruri cărora
dădea bara tot el îşi executa loviturile iar le dă o anumită valoare umană.
cei din poartă desemnau portarul. Universul copilăriei rămâne in mintea
7. Harbujii – O echipă de copiii făceau fiecărui om, de aceea putem spune că în
în nisip ,, harbuji” adică nişte movile mai fiecare dintre noi, indiferent de vârstă se
mici sau mai mari şi ziceau că ei sunt află un copil.
paznici la harbuji, iar altă echipă era
formată din hoţii de harbuji, şi se
hărţuiau până se distrugeau harbujii, cum
se putea, cu picioarele, cu mâinile iar cei
care păzeau trebuia să-i prindă şi să-i
pună la colţ. Dacă se terminau de prins
hoţii, echipa era câştigătoare, iar dacă nu,
câştiga cealaltă echipă.
Erau multe jocuri frumoase, fetele făceau
păpuşi din cârpe apoi le puneau pe
picioare şi le legănau, băieţii îşi făceau
prăştii, arcuri, biciuri, buzdugane, cu care
se jucau de-a turcii şi românii sau de-a
dacii şi romanii.
De asemenea, se jucau ,, ascunselea”,
,,fugărita,” ,, şotronul,” ,, atinselea” şi
multe alte jocuri frumoase şi pline de
voioşie, inventate pe loc de către copii

26
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

ImRresii de călăvPrie

Elevi: Andra Stupu, Crina Cucu, Vlăduț Balan, Gabriela Ursu


Coordonator: Prof. Octavian Coman

Singurele locuri, în care ne putem privi în oglinda nepieritoare a timpului şi unde ne


putem regăsi tradiţiile, sunt muzeele. Am fost anunţaţi că se va organiza o excursie
tematică. Scopul acesteia îl constituia dezvoltarea abilităţilor de a desfăşura activităţi cu
specific muzeal; cunoaşterea frumuseţilor naturii şi a celor
create de om; vizitarea unor locuri încărcate de istorie şi cultură
– MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI „ DIMITRIE
GUSTI” ; MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN şi MUZEUL
COSTUMELOR POPULARE; consolidarea unor cunoştinţe
semnificative însuşite în lecţiile de limba și literatura română,
geografie, istorie, ştiinţe şi nu în ultimul rând realizarea unui
muzeu etnografic în şcoala noastră. Eram bucuroşi că vom
călători spre capitala ţării. Această călătorie era una specială,
noi trebuia să regăsim calea spre vatra străbună. Avea menirea
unui drum iniţiatic al regăsirii spiritului satului, ce zburase de
lângă noi .
Am plecat de la Şcoala Pogana spre capitală, în dimineaţa zilei de 26 mai. Grupul
ţintă a fost constituit din 41 de elevi de la cele trei şcoli din cadrul comunei noastre:
Pogana, Tomeşti şi Măscurei. Am fost însoţiţi de profesorii din comitetul de organizare:
prof . Enculescu Iuliana şi Coman Octavian -
Şcoala Pogana; prof. Buhuş Mirela-Şcoala
Tomeşti şi prof. Dobrin Ion - Şcoala Măscurei.
Autocarul s-a avântat pe aripile sale
fermecate, croindu-şi drum pe asfalt, spre marea
regăsire. Drumul E 581 ne-a condus pe drumul
Tecuciului. Am urmat calea Cosmeşti . Podul ca
un balaur cu solzi de oţel ne-a purtat peste faţa
lină şi cristalină a Siretului. Bătrânul prinţ cu
braţele învolburate părea să ne spună povestea lungului său drum către Dunăre. Ne-am
despărțit la Tişiţa de E581 şi am luat drumul spre Bucureşti, pe E 85. În maşină era linişte,
întâlnirea cu cetatea lui Bucur ne trezeau fiori de emoţie. Drumul ni se deschise în faţă
asemeni unei călătorii în abis. Unii dintre noi ascultau muzică, iar alţii se delectau cu
jocurile copilăriei.
Nu a trecut mult şi am pătruns într-un oraş plin de istorie. Focşaniul, oraşul marii
uniri, aşa cum a intrat în istorie, ne întâmpină triumfal. Aici, Ştefan cel Mare a stabilit

27
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

hotarul cu Ţara Românească. Reşedinţă a judeţului Vrancea, este o zonă cunoscută pentru
renumitele vinuri de Panciu, dar şi pentru faptul că zona Vrancea este cunoscută printr-o
activitate seismică intensă. Am trecut mai departe, în drumul nostru, peste vechiul hotar al
celor două provincii istorice(Moldova şi Muntenia), râul Milcov. Despre el, Alecsandri
spunea: „Vin' la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire “, din dorinţa sfărmării
hotarul ce despărţea de veacuri, fraţii de-o limbă şi un neam. Căzut în dizgraţia istoriei, ne-
a arătat calea ce trebuia să o urmăm mai departe. Simţim cum din piepturile noastre,
înfloreşte spiritul de veacuri a neamului nostru.
Autocarul îşi deapănă uşor calea pe mai departe. Dealurile Subcarpatice ne
străjuiesc în marea călătorie spre vatra străbună. Am ajuns la Râmnicu Sărat, copiii m-au
întrebat: De ce sărat? Mi-am amintit că alimentarea cu apă punea probleme acestui oraş din
judeţul Buzău, deoarece râul Râmnicu Sărat, care curgea pe lângă oraş avea apă sărată,
nepotabilă. Astfel că, apa de băut era adusă prin conducte de la Răduceşti și era distribuită
prin intermediul a 12 cişmele. O altă curiozitate a oraşului era împăţirea administrativă în
trei cartiere, cărora le corespundea câte o culoare: Roşu (care ocupa centrul vechi, denumit
Vatra Oraşului), Galben la sud (mahalalele Pităreasca și Erculeşti) şi Albastru la nord
(mahalaua Sf. Nicolae).
Ne-am apropiat de Buzău. Am trecut podul de la Mărăcineni, aducându-ne aminte
cu înfiorare, de urgia făcută de ape în 2005, atunci când legăturile rutiere şi feroviare cu
Moldova au fost paralizate. Le-am amintit elevilor că de numele oraşului sunt legate
personalităţi din diverse domenii. Amintesc aici pe scriitorul Vasile Voiculescu, biologul
George Emil Palade (laureat al premiului Nobel) , cântăreaţa de muzică uşoară Mihaela
Runceanu şi de muzică populară Benone Sinulescu. Copiii au mai aflat că în zonă se află
vestiţii vulcani noroioşi de la Beciu-Beceni sau stațiunea balneară Sărata Monteoru.
Bărăganul cu obrajii încă verzi şi sub privirea caldă a soarelui de mai, ne conduce
spre următorul oraş. Urziceniul, oraş în judeţul Ialomiţa,
atestat în vremea domnitorului Mihai Viteazul. A fost
fondat de păstorii români, numele oraşului fiind un derivat
al cuvântului urzică.
Simţeam deja forfota capitalei. Ne-am hotărât după
atâta mers, să facem o scurtă oprire, pentru a ne dezmorţi.
Am poposit între „ruinele” Codrilor Vlăsiei . Mâna
omului „a avut grijă” să ştirbească din măreţia naturii. În
acel popas, am observat cu surprindere că gunoaiele
tronau aşezarea. Le zăream, cum se afişau cu infatuare sub
ochii neputincioşi ai călătorilor. În apropiere, nu exista niciun coş de gunoi.
Iată că a sosit momentul să ne despărţim de E 85, urmând să intrăm pe drumul de
centură a Bucureştiului, pentru ajunge în capitală prin intrarea dinspre Otopeni. Am
încercat să evităm traficul aglomerat al oraşului de pe Dâmboviţa şi să ajungem mai repede
la obiectivele propuse spre vizitare. Am salutat în treacăt cel mai mare aeroport al ţării

28
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Otopeni sau cum a fost el redenumit: Aeroportul Internaţional Henri Coandă. După o
călătorie de patru ore, am intrat în „ Micul Paris” cum fusese denumit în perioada
interbelică Bucureştiul. Despre el, legenda spune că un cioban pe nume Bucur şi-ar fi făcut
casa pe locul de astăzi al capitalei, ba chiar a ridicat o biserică. Ea se află în sectorul 4,
lângă mânăstirea Radu Vodă, şi este închinată Sfinţilor Atanasie şi Chiril. Prima atestare
documentară este din 21 septembrie 1459, într-un document emis de domnitorul Vlad
Ţepeş.
Forfota Bucureştiului ne-a surprins. În jurul nostru, maşinile zumzăiau ca nişte
albine. Am fost surprinşi de mersul lor uşor haotic. Oamenii de aici păreau să trăiască într-
o continuă grabă. Se spulberase ceva din liniştea patriarhală a satului nostru. Deodată, în
faţa noastră, asemeni unei piramide incaşe, suliţând văzduhul cu vârful său ascuţit se ridică
Casa Presei Libere. Copiii au aflat că aici îşi au sediul importantele ziare din ţară.
Conducătorii vechiului regim doreau ca această construcţie să surclaseze din punct de
vedere arhitectural Arcul de Triumf (simbol al monarhismului), fiind pe aceeaşi axă cu
acesta.
După ocolişuri şi viraje ne-am trezit în faţa unei porţi imense ce ne deschide calea
spre „...un picior de plai,/ Pe-o gură de rai „.
Lume multă şi de diferite naţionalităţi aşteptau încolonaţi să pătrundă într-o lume de
mult apusă. Soarele strălucea mai prietenos ca niciodată. Am intrat cuminţi şi tăcuţi. Aici,
doi paznici ne-au dat indicaţiile necesare.
Amplasat într-o superbă oază de verdeaţă pe malul lacului Herăstrău, Muzeul
Satului „ Dimitrie Gusti” arata ca străvechiul Ostrov de pe Apa Sâmbetei, unde în
mitologia populară se spune că se duc cei drepţi. Intraţi aici, aveam impresia că vom fi
întâmpinaţi la orice gospodărie de vreun bunic sau bunică. La orice instalaţie, aşteptam ca
un faur să ne povestească de puterile miraculoase
ale acestora.
După vizitarea expoziţiilor aflate la
intrarea în muzeu, am mers şi am stat la masă. Ne-
am împărţit unul altuia ce aveam bun de acasă.
Vizitarea muzeului a devenit un pelerinaj de
purificare. Toţi eram însufleţiţi de gânduri bune şi
prietenoase. Ne-am încolonat câte doi, şi în grup,
am mers să batem la o altă poartă a neamului
nostru. Era vorba de Muzeul Ţăranului Român.
Sediul acestuia a fost realizat după planurile arhitectului N. Ghica-Budești, aflându-se pe
Șoseaua Kiseleff nr.3, lângă Piața Victoriei.
Inscripţia: „DINCOLO DE UŞĂ ÎNCEPE TIMPUL. ÎNDRĂZNIŢI!”, ne-a făcut
să realizăm că următorul popas este unul de suflet. Trebuia să simţim dincolo de materie.
De altfel, asemenea inscripții ne-au călăuzit paşii prin interiorul muzeului la fiecare pas.
Muzeul avea anumite săli cu denumiri semnificative.

29
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Ultimul popas l-am făcut la Palatul Parlamentului, care găzduieşte Muzeul


Costumelor Populare. Acesta a fost inaugurat în data de 24 noiembrie 2004, se află sub
tutela Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti şi este găzduit de către Palatul
Parlamentului, într-una din sălile acestuia aflate la parterul clădirii.
Ne-am întors după un drum lung şi obositor, rememorând fiecare etapă a excursiei
noastre şi am retrăit mesianic faptul că am făcut o incursiune în timp, spre vatra străbună,
căci
„Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu...,”

Descânvecxl si descânvavxl

Prof. Ion Dobrin

Descântecul, creaţie populară care se evidenţiază prin


împletirea magiei cu realitatea, este de fapt, expresia viziunii primare a
omului, la începutul desprinderii sale de mediul natural. Ştim cu toţii că
omul a fost la început doar un vânător şi un culegător, trăind în comuniune armonioasă cu
natura şi mediul care-l înconjura şi a intuit mereu ce plantă sau fruct este bun de mâncat şi
ce este rău. La fel, omul primitiv a categorisit şi animalele. Mai târziu, acelor plante şi
animale le-a atribuit puteri miraculoase.
La început, oamenii neputând da o explicaţie anumitor fenomene naturale sau unor
boli, au atribuit aceste lucruri unor forţe care dictează destinul fiecărui om, aşa, au apărut
descântecele. Deşi, în textele descântecelor apar Sfânta Maria sau chiar Dumnezeu, magia
descântecului este total diferită de religie, descântecul presupune capacitatea unui om de a
influenţa destinul uman, pe când religia pleacă de la ideea existenţei unui stăpân absolut
care dirijează în totalitate o lume creată de el.
La Pogana şi nu numai, chiar în toate satele de pe Valea Tutovei, descântecele au
cunoscut o mare răspândire chiar dacă se apelau la ele în taină pentru că nu era comod să
spui că ai fost ,,a vrăjitoare”. De aceea este foarte greu să faci culegere de descântece
pentru că trebuie să ai un grad mare de credibilitate faţă de persoana care face
descântecele, mai ales că aceste ,, Descântătoare” au convingerea că dacă spune cuiva
descântecul, acesta îşi va pierde puterea magică.
Voi explica mai jos câteva descântece cunoscute la Pogana şi voi nominaliza şi
câteva persoane care ştiau aceste ritualuri. Vreau să subliniez că în zona noastră
descântecele erau ,, doar de bine” adică se substituiau unei medicini tradiţionale
rudimentare întrucât multe dintre descântece sunt în legătură strânsă cu unele plante sau

30
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

diferite unelte şi produse.(ex: tărâţe de grâu, ulcică, pieptene, tămâie, busuioc, cartofi, oţet,
leuştean, huşte din borş umplut, etc.)
Îmi aduc aminte când eram copii, eu şi surorile mele, când răceam şi aveam
amigdalită, bunica noastră, Maria Dobrin, zicea că nu avem nevoie de medicamente
pentru că ştie ea un descântec pentru ,, gâlci” că aşa se numea amigdalita în termeni
populari. Ne aşeza pe un scaun, îşi muia mâinile în ulei de mâncare sau gaz de lampă, apoi
ne freca la gât spunând în şoaptă descântecul: ,,Gâlcă, gâlculiţă / Fă-te furculiţă/ Şi te du
la baltă/ Şi bea apă caldă/ Şi te du la Dunăre/ Şi bea apă tulbure/ Şi te suie pe buştean/ Şi
te fă cât un bostan/ Gâlcă cât pruna/ Gâlcă cât aluna/ Gâlcă cât făina/ Gâlcă cât niciuna/
Să cheie, să răscheie, să rămână ………….( numele celui descântat), curat şi strecurat ca
Maica Domnului ce-o lăsat. În timpul descântecului, mişcarea ritmică se suprapune cu
dinamica vorbirii, propulsarea cuvintelor este sonoră, când accelerată, când lentă şi
imprimă vocii un anumit timbru vocal, corespunzător stării psihice ale tămăduitorului pe
care vrea să o sugereze şi bolnavului. Când ,,gâlcile” erau prea mari, se impunea altă
metodă şi anume ,,călcatul gâlcilor”. Asta presupune următorul ,,tratament”: bolnavul era
aşezat pe scaun, cu gura căscată, apoi descântătoarea băga degetele în gaz de lampă şi i le
băga până la gâlci întâi pe o parte apoi şi pe partea cealaltă şi cu degetele le spărgea. După
asta, bolnavul scuipa, se clătea, iar gazul de lampă se comporta ca un dezinfectant.
Descântecul de albeaţă, boală de ochi răspândită în mediul rural la animale, apare
şi la noi, la Pogana, în care sunt invocate 22 de măturele, grebluţe, petecele care în loc să
se ducă la biserică, trebuie să rămână acasă să cureţe ochiul Joianei sau Plăvan: ,, Douăzeci
şi două de măturele,/ Douăzeci şi două de grebluţe,/ Douăzeci şi două de petecuţe/ Unde
vă duceţi? / În sat la biserică./ Nu vă duceţi la biserică/ Veniţi la Joiana/ Cu grebluţă să
greblaţi albeaţă/ Cu măturuţă să măturaţi albeaţă/ Cu petecuţă să ştergeţi albeaţă/ Să
rămână curată şi luminată/ Ca maica din cer lăsată. Descântecul de
,,băşică rea” sau ,, bubî ră” cunoaşte mai multe variante. În una
dintre ele, toate bubele organizează o cumetrie iar ,,buba ră”
nu se prezintă şi atunci piere ,,Ca spuma de mare,/ Ca roua
de soare” alteori, nu este chemată şi de supărare se usucă
din rădăcină şi piere chiar dacă este de 24 de feluri:
,,Băşică albă, băşică neagră,/ Băşică beşicată/ Peste gard
aruncată/ Cum e cămaşa uscată/ Ieşi băşică ră din toate
încheieturile/ C-o făcut bubele o cumetrie/ Şi-o chemat toate
beşicile/ Numai beşica cea ră n-o venit/ Şi tare s-o supărat/ De la vârf s-o uscat/ De la
rădăcină o secat/ Să cheie, să răscheie/ Ca spuma de mare/ Ca roua de soare”
Deochiul, această stare de rău general, care este şi la om dar şi la animale, nu este
o boală a unui anumit organ, ea nu poate fi localizată, omul deocheat ameţeşte, se simte
rău, chiar poate leşina sau mai grav se poate muri. De multe ori s-a speculat pe la ţară că
anumite persoane au ,,ochi rău” adică deoache şi nu de multe ori, moartea unui copil sau
animal drag a fost pusă pe seama deochiului. Pentru alungarea deochiului la vaci de

31
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

exemplu, se lua nişte tărâţe, se punea într-o ulcică şi cu o lingură de lemn se mesteca în
ulcică şi se spunea sacadat descântecul iar pe alocuri imperativ: ,,De-i fi deocheat de ţigan/
De-i fi deocheat de jidan/ De-i fi de săgetătură/ De-i fi de pocitură/ De-i fi de 99 de feluri/
Să fugi de la ……/ Din ochi, dintre ochi/ Din creierii capului/ Din faţa obrazului/ Din
cununa dinţilor/ Din măduva oaselor/ Şi cutare să rămână curat/ Ca argintul strecurat/ Ca
maica ce l-o făcut/ Ca Dumnezeu ce-o lăsat. La noi în sat descânta de deochi baba
Papucioaia (Papuc Ioana) , Ileana lui Panainte şi Militia.
Demult, pe la sate şi nu numai, când o fată rămânea nemăritată ori vreun băiat
neînsurat se zicea că le-a făcut cineva (rivală sau rival) vreun descântec să rămână singuri.
Atunci se apela la descântecul ,,de desfăcut” care presupunea înfruntarea unor forţe opuse,
duşmănia fiind transpusă în orizonturi nevăzute, doar bănuite, conflictul cunoscând
proporţii universale. ,,Nu desfac cu una, desfac cu două/ Nu desfac cu opt, desfac cu nouă/
Desfac cu zece şi cu mâinile-amândouă/ De urâciune, de burâciune, de strigare/ De urâtul
cel mare/ De fapt, de dat, de făcut, de urât/ La mine te-o trimis cu fusul/ Eu la dânsa te
trimit cu căuşul/ În casa ei, la masa ei, în haina ei/ Să te faci din trup, lup/ Să te-apuci, s-o
mănânci/ Să rămâi luminată şi curată/ Ca Maica Domnului lăsată. După acest descântec,
fata sau băiatul urma să fie iubiţi şi văzuţi de cei din jur ca lumina soarelui de parcă soarele
ar fi răsărit din ei.
Când o anumită persoană mânca ceva care îi făcea rău se zicea că ,,i s-a plecat” şi
trebuia neapărat să fie descântat de plecate: ,,Plecate, plecăcioase/ Ieşiţi voi din este oase
păcătoase/ Să cheie ,să răscheie/ Să rămână cutare luminat/ Şi strecurat ca Maica
Domnului ce-o lăsat. În timpul descântecului, bolnavul era frecat la încheieturile mâinilor
şi la tâmple.
Tot în orizontul medicinii populare intră şi alte descântece şi practici: de junghi, de
măsele, de năjit, de muşcătură de şarpe, de orbalţ, de păr, de râie de săgetătură, de strâns,
de udmă sau de vierme. Îmi aduc aminte că atunci când cineva îşi sclintea o mână sau un
picior, mergea la o bătrână care avusese gemeni şi trebuia ,,să-i calce mâna sau piciorul” şi
se spunea că osul se dădea la loc. Procedeul era cam aşa: ,,Pacientul” se aşeza cu mâna sau
piciorul pe o pernă pusă pe pragul uşii iar bătrâna tămăduitoare se urca încet cu piciorul pe
membrul afectat. Se mai întâmplau şi incidente când baba era un pic ,,afumată” şi călca
până îţi rupea de tot mâna sau piciorul, dar de cele mai multe ori oamenii se vindecau cu
aceste mijloace rudimentare pentru că medicina modernă a pătruns la sate mai târziu.
Cred că fiecare dintre noi nu poate uita cum îndrăgitul povestitor Ion Creangă, în
frumoasa operă ,,Amintiri din copilărie” ne descrie cu patimă şi umor cum a fost el
vindecat de ,,cinstita de holeră” de ,, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul care
prăjeau pe foc un ceaun mare cu hoştine cu său şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu
oţet de leuştean, au întins hoştinele fierbincioase pe o pânzătură şi m-au înfăşat cu ele peste
tot iar a doua zi m-am trezit sănătos ca toţi sănătoşii”. Iar pentru râia luată de la caprele
Irinucăi, bunica lui Creangă foloseşte ,, dohot de mesteacăn”.

32
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Fiindcă medicina modernă a pătruns la sate mult mai târziu, ţăranul român a fost
nevoit să se descurce singur, să găsească soluţii din mediul apropiat
pentru că de multe ori în satele noastre nu se putea ajunge nici cu
căruţa atunci când ploua sau ningea. De aceea, omul simplu, a
combinat descântecele cu plantele medicinale sau cu proprietăţi
curative: muşeţelul, coada şoricelului, coada calului, lumânărica,
pojarniţa, floarea de tei, frunza de hrean, frunza de varză, cartoful,
măceşul, frunza de nuc şi alte plante pe care omul simplu le-a folosit cu
măiestrie în favoarea sa.

MeŞteŞugarii satului

Prof. Romeo Surdu

Pentru satisfacerea necesităţilor locale, o parte din locuitorii comunei Pogana s-au
specializat în prelucrarea diferitelor materii prime cum ar fi: lemnul, fierul, lâna, cerealele,
pieile de animale, papura etc. Unele dintre aceste meserii s-au transmis până în ziua de
astăzi din tată în fiu, altele au dispărut. Dezvoltarea societăţii şi apariţia noilor tehnologii a
condus inevitabil la dispariţia numeroaselor îndeletniciri practicate de către locuitorii
comunei. Dotarea atelierelor individuale a evoluat de la unelte rudimentare de mână la
diferite mecanisme şi instalaţii cu un randament sporit. Prezentăm în continuare câteva
dintre îndeletnicirile locuitorilor comunei noastre precum şi meşteşugarii ce au practicat
aceste meserii străvechi.
Pentru construirea locuinţelor, a adăposturilor pentru
lemnarII animale, pentru confecţionarea uneltelor folosite în
gospodărie, obiectelor de mobilier, mijloacelor de
transport etc.”lemnul a fost o materie primă de bază oferită de pădurile din zonă, pe care
locuitorii comunei Pogana l-au folosit din vremuri străvechi. Conform condicii liuzilor de
la 1803, satele Cârjăoani, Bogești și Tomești erau renumite pentru exploatarea cherestelei.
Cei mai mulţi meşteri lemnari erau dulgherii, tâmplarii, dogarii și rotarii. Dulgherii
construiau casele, grajdurile şi celelalte anexe gospodăreşti. La construirea caselor
dulgherii erau ajutaţi de lucrătorii necalificaţi, de regulă proprietarii locuinței. Pentru
construcțiile mai importante: conacele boierești, bisericile, școlile etc. erau aduși meseriași
cu experiență, cu calificare superioară. Pentru ridicarea bisericii din satul Pogana a fost
adus un dulgher calificat, mărturie în acest sens o constituie pisania scrisă cu caractere
chirilice ”Această sfântă biserică s-au lucrat de mine calfa Neculaiu la veleat 1811 şi s-au
săvârşito leat 1812”. Construcţiile din lemn (case, grajduri, sălaşe, saivane) ridicate în
urmă cu peste 150 – 200 de ani se află şi în prezent în toate satele comunei.

33
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

De regulă, tâmplarii lucrau piesele de mobilier sau finisau lucrările efectuate de


dulgheri, dogarii erau specializați în confecționarea vaselor și butoaielor iar rotarii se
ocupau cu lucrul carelor și a roților.
Meşterii lemnari amintiţi de-a lungul timpului: Papuc Gheorghe (rotar), Recea
Grigore din Pogana, Marandiș Neculai din Bogeşti, Vasile Ciocan din Tomești, Petrovici
Toader, Costea Vasile (dogar) din Măscurei, Nică Mastacan (Sfântu) şi Costică Toporaş
din Cârjăoani. Astăzi întâlnim în satele comunei Pogana numeroși tâmplari care folosesc
ca materie primă atât lemnul cât şi materialele semifabricate, procesul tehnologic şi
uneltele utilizate fiind total diferite fată ce cele folosite de acum 50-100 de ani.
Majoritatea meşterilor fierari din comuna Pogana se
fierarii ocupau cu potcovitul animalelor, confecţionarea şi
repararea uneltelor agricole, elementelor de feronerie
şi a altor unelte folosite în gospodării. Atelierele erau construite pe lângă gospodării,
fiecare din ele având în dotare cuptorul pentru încălzit metalul, nicovala, instrumente de
lucru şi un recipient cu apă necesar călirii fierului. Ca tehnică de lucru se folosea
prelucrarea fierului la cald prin încălzire şi apoi modelarea prin lovire cu ciocanul, taiere,
perforare sau încovoiere. Fierarii asigurau şi feroneria pentru construirea carelor. Aceste
mijloace de transport aveau foarte multe întărituri şi piese de legătură din fier. În satul
Pogana era renumită fierăria fraţilor Iorgu şi fierăria lui Mocanu Brătianu, în satul Bogești
era cunoscut fierarul Gâlea Gheorghe; în satele Cârjăoani și Măscurei era renumiți fierarii:
Lungu Costică, Magher Costică, Nedelcu Gheorghe şi Costea Liviu iar în satul Tomeşti
Iordache Costache. În prezent nu se mai practică această îndeletnicire.
Satul Pogana fiind amplasat în apropierea râului
morarii Tutova, a avut numeroase mori de apă. Potrivit
vechilor obiceiuri morile au fost legate de moşii fiind
pomenite în actele de vânzare cumpărare „iazuri cu vaduri de moară”. Documentele
istorice certifică existenţa morilor la Pogana, de exemplu, într-un act de vânzare
cumpărare de la 1698 este specificat: “……cari fac o giumătate de sat de Cosmăneşti
(Pogana), partea de gios, partea lui Uriache Vornicul cu siliştea satului, cu loc de hilăşteu
şi de moară, cu locul de ţarină şi cu tot locul……”
Morile amplasate în apropierea iazurilor (heleșteielor), erau amenajate prin
blocarea cursului de apă cu un brâu de pământ. Pe lângă rolul de a aduna o cantitate mai
mare de apă necesară învârtirii pietrelor de moară pe timp de secetă, aceste iazuri erau
folosite şi pentru creşterea peştilor.
Odată cu dezvoltarea tehnicii, morile de apă au dispărut fiind înlocuite cu cele
acţionate de motoare electrice. Astăzi în comuna Pogana funcţionează patru mori acţionate
electric două în satul Pogana, una în satul Cârjăoani şi una în satul Tomeşti. În anul 1924 la
Pogana era menționat ca morar Bogdan Alecu.
Alte meşteşuguri practicate: prelucrarea pieilor, a lânii (ţesutul, torsul,
împletitul), prelucrarea cânepei şi a papurii, construirea sobelor. În comuna Pogana nu au

34
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

fost identificaţi meşteşugari specializați în prelucrarea acestor materiilor prime, însă în mai
toate gospodăriile s-au practicat aceste îndeletniciri, îndeosebi pentru satisfacerea nevoilor
personale.
Anumiţi gospodari erau pricepuţi la confecţionarea opincilor, hamurilor, bicelor,
chimirelor, traistelor etc. În vremurile îndepărtate sticla de geam era un produs foarte
scump, de aceea ţăranii puneau în locul geamului piei de animale subţiri şi foarte
bine curăţate, pentru a deveni transparente. Locuitorii comunității apelau deseori la
meșterii cojocari pentru confecționarea diverselor articole de îmbrăcăminte:
cojoace, bunde, căciuli. Meșterii cojocari care au practicat această meserie în
ultimele decenii sunt: Mocanu Ștefan din Bogești, Gîfu Petrache din Tomești,
Petcu Titi și Cucu Emanoil din Pogana. Ca meşter ciubotar putem aminti pe Nică
Ivan din Cârjăoani. Astăzi, aceste meserii nu se mai practică.
Prelucrarea lânii este o îndeletnicire pe care o întâlnim și în zilele
noastre. Numeroase gospodine din comuna Pogana încă mai confecționează
plapome, împletesc ciorapi, mănuşi ilice, unele mai ţes şi la război.
Prelucrarea lânii era un proces destul de complex. Acesta începea vara, odată
cu tunderea oilor. Lâna era spălată, uscată, scărmănată, pieptănată după care era
toarsă pentru a obţine firele de lână. Astăzi torsul lânii a dispărut ca îndeletnicire;
gospodinele preferă să achiziţioneze lâna după ce a fost prelucrată tehnologic cu
ajutorul maşinilor specializate. Dintre gospodinele care au ţesut la război amintim pe:
Ţâmboi Elena, Sârbu Elena, Stanciu Fănica, Matei Zoica, din Pogana, unele din ele
participând la expoziţia de covoare tradiţionale organizată la Vaslui.
Cânepa a constituit materia primă pentru fabricarea ţesăturilor şi a funiilor. Fibra
din care se obţin firele textile este conţinută în tulpina cânepei, plantă ce a fost cultivată o
îndelungată perioadă de timp pe teritoriul comunei Pogana. Procesul tehnologic pentru
obţinerea firelor de cânepă necesita parcurgerea mai multor etape. După recoltare tulpinile
de cânepă erau topite, adică erau lăsate la dubit pentru a separa fibra lemnoasă de fibra
textilă. Procesul de separare se realiza cu ajutorul meliţei. Fuiorul
obţinut se răghileză (se desface în fire mai subţiri) se piaptănă apoi
se toarce. Astăzi nu se mai practică această îndeletnicire.
Papura a fost folosită la confecţionarea rogojinilor şi a
coşurilor. Din timpuri demult apuse locuitorii din comuna Pogana
confecţionau rogojini ce aveau o largă întrebuinţare: era aşternută pe
podea, pe cuptor, se înveleau legumele, se căptuşeau şoproane, se agăţau la uşa grajdului
să le fie mai cald vitelor etc. În anul 1887 satul Tomești era renumit pentru confecționarea
rogojinilor. Locuitorii din satul Bogești cunosc şi astăzi tehnica împletirii rogojinilor, însă
nimeni nu mai practică această meserie.

35
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

wNIuĂţI DE MĂtwRĂ FOLOSITE ÎN MOLDOyA MEDIEyALĂ

Prof. Romeo Surdu

Unităţile de măsură au apărut din necesități practice, odată cu dezvoltarea


percepţiilor şi reprezentărilor matematice. Activitățile curente ale primilor oameni în
domeniul agriculturii sau comerțului, a condus inevitabil la introducerea unor etaloane
pentru a facilita măsurarea diferitelor mărimi cu care lucrau. Mărturii în acest sens le
întâlnim la vechile civilizaţii ce au trăit în câmpia Mesopotamiei acum 5000 de ani, însă,
primele dovezi care atestă efectuarea măsurătorilor temporale sunt mult mai vechi. După
opinia cercetătorilor, calendarele lunare descoperite au o vechime de peste 15-20 mii de
ani.
În funcţie de dezvoltarea economică şi socială, fiecare popor a introdus diferite
sisteme metrologice. Mai toate civilizaţiile au adoptat ca etalon pentru măsurarea
lungimilor părţi ale corpului omenesc: degetul, palma, cotul, pasul. Unităţile de măsură
folosite de strămoșii noștri erau variabile, mărimile acestora suferind modificări în funcție
de perioada istorică sau de zona geografică, deseori ajungându-se la situaţii conflictuale
atunci când produsele sau terenurile erau măsurate în vederea comercializării. Pentru a
evita aceste neajunsuri, în comunităţile restrânse, au fost adoptate unităţile de măsură
etalon (palma etalon, stânjenul etalon etc.) ce erau păstrate în biserici. Astăzi, sistemele de
măsură neconvenționale sunt foarte puțin utilizate.
Încă din clasele primare, la obiectul Matematică sunt predate unităţile de măsură
standardizate internaţional: pentru lungime metrul (m), pentru suprafaţă m2, pentru volum
m3, pentru capacitate litrul (l), pentru masă kilogramul (kg), pentru timp secunda (s), iar ca
unitate monetară, leul. Unităţile de măsură standardizate internaţional (metrul și
kilogramul) au fost introduse în anul 1799. Metrul, ca unitate de măsură pentru lungime,
reprezenta a 40-a milioana parte din lungimea meridianului pământesc care trece prin
Paris, iar kilogramul, ca unitate de măsură pentru masă, reprezenta masa unui decimetru
cub de apă distilată la temperatura de 40C.
În acest articol ne propunem să studiem unităţile de măsură folosite în Moldova
medievală, mai exact în zona Tutovei, până la introducerea unităţilor de măsură
standardizate internațional.

Măsurarea lungimilor

Linia a fost cel mai mic submultiplu al palmei, fiind întâlnită în documente în
secolul al XIX-lea. Ea a fost împrumutată, probabil, din Franța. Înainte de introducerea
sistemului metric, linia avea utilizarea de azi a milimetrului, fiind însă mai mare ca acesta
de două ori. În Moldova, linia era a 12-a parte dintr-un deget și a 96-a parte a palmei.

36
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Degetul (parmacul) a fost o măsură veche, de origine romană (digitus). Degetul


avea 12 linii, fiind egal cu lățimea a patru grăunţe de ovăz (sau cu18,48 mm).
Șchioapa era ceva mai mică decât palma, reprezentând distanta de la vârful
degetului mare până la vârful degetului arătător, când acestea sunt bine depărtate unul de
altul. Cu șchioapa se măsurau mai ales scândurile.
Palma era egală cu distanţa dintre vârful degetului mare şi a celui mic când palma
era deschisă la maximum, mărimea ei a variat în secolul al XVIII-lea între 0,255m şi
0,285m. După descrierea lui T. Pamfile, palma domnească din Moldova era confecționată
din metal, având o formă dreptunghiulară; la cele două capete avea câte o gaură si câte un
bour (stema Moldovei). O asemenea palmă-etalon se păstrează la Muzeul de istorie a
Moldovei din Iași.

1 Palma
2. Şchioapa
3. Latul de palmă
4. Degetul

Cotul era principala unitate pentru măsuratul stofelor şi pânzeturilor; la 1864,


cotul obișnuit avea 0,637 m.
Pasul a fost cea mai veche măsură de lungime, fiind moştenită de la romani. Pasul
era egal cu distanța dintre picioare în timpul mersului obișnuit, mărimea acestuia variind
între 4 şi 6 palme.
Stânjenul a fost o măsura folosită de multe popoare din Europa în evul mediu, el
fiind, la origine, înălțimea medie a omului cu mâna dreaptă ridicată în sus. Stânjenul avea
8 palme, lungime sa varia în funcţie de mărimea palmei ≈ 2m.
Prăjina a fost o unitate de măsurat lungimile mai mare decât stânjenul; ea şi-a luat
numele de la lemnul lung şi subțire, folosit la măsurători. De regulă prăjina avea 24 palme,
≈ 6,7 m.
Ceasul de mers. A fost cea mai des utilizată unitate de măsurat distantele mari în
Moldova. Ceasul de mers se calcula în trei feluri: după mersul omului pe jos, după mersul
calului şi al boului, cele trei ceasuri de mers fiind inegale între ele. În secolul al XIX-lea,
ceasul de mers era considerat ca măsurând în medie 2000 de stânjeni, adică aproximativ
4,5 km.

Măsurarea suprafețelor de pământ


Măsurarea pământurilor a constituit unul dintre factorii determinanți pentru
introducerea unităților de măsură. Pentru a înțelege mai bine cum se măsurau pământurile
vom apela la o serie de documente domnești și acte de vânzare –cumpărare.

37
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Măsurarea pământurilor în unităţi de suprafaţă a început mai târziu, în sec XIX,


până atunci se foloseau o serie de măsuri de apreciere a suprafeţelor. Aceste terenuri nu
erau strict delimitate, poziţionarea lor era făcută în funcţie de denumirea satelor, a
stăpânilor sau a punctelor de hotar. Satul Pogana este atestat documentar cu denumirea de
Coţmăneşti, în anul 1439. Documentarul, redactat la Vaslui de către gramaticul Mihul
întăreşte dreptul de proprietare asupra unor sate pe Tutova.
“Din mila lui Dumnezeu, noi Ilie voievod şi fratele domniei mele, Ştefan voievod,
domni ai Ţării Moldovei. Facem cunoscut, …… că aceste slugi ale noastre, pan Oană
Roşca gramatic şi fratele său Cojea Petru, …… le-am întărit dreptcredincioasa lor
vislujenie, în ţara noastră, satele pe Tutova anume: Călimăneşti unde este Ion, mai sus de
Lăleşti, şi, mai jos, Coţmăneşti, unde a fost Coţman, şi, mai jos Coleşăua, unde a fost
Hodco şi Măciucă, şi seliştea lui Brătan, şi unde a fost moara lui Brătan să-şi facă moară,
şi prisaca lui Micşin, pe Pârâul Sec, şi, mai jos, un loc să-şi adune fân, alt loc, mai sus de
Lungani, anume Fîntirele. ……Iar hotarul acestor sate să fie cu toate hotarele lor vechi,
pe unde au folosit din veac. Iar hotarul pustiilor să fie cât vor putea folosi îndestul”.
Aşadar, o parte din suprafeţele de teren (satele, siliştile, prisăcile) erau bine
determinate după hotarele vechi, însă alte suprafeţe (pustiile) nu erau măsurate,
proprietarul având drept de folosinţă „îndestulat”. Hotărnicia moşiei Hresca este mult mai
bine descrisă într-un document de vânzare datat la 1697. Aici sunt precizate hotarele din
cele patru puncte cardinale.
1697. Hotărnicia moşiei Hreasca - Document scris în limba română cu caractere
chirilice
“Adecă eu Zinca Pârvoaie şi cu fii mei, Enache şi Ştefan Pârvul ……am vândut
dumisale a noastră dreaptă ocină şi moşie sâlişte anume Hriasca, ci este în fundu Văii
Tătirenilor. Care acea sâlişte se hotărăşte despre răsărit, în zarea dealului despre
Cârjăoani, şi din sus se hotărăşte cu hotarul Măscureilor ; şi pin codru şi despre apus se
hotărăşte cu hotarul Mirenilor; şi din sus cu hotarul Horgiascăi” .
În cadrul obştii împărţirea pământului se făcea pe “bătrâni”. „Bătrânul ” era
numele ce i se dădea unei părţi din teritoriul satului care aparţinuse la început fondatorului
satului. Fiecare “bătrân” avea un număr de „pământuri”. Împărțita pe „pământuri” varia
de la o localitate la alta. De regulă “un pământ” era o suprafaţă dreptunghiulară căreia i se
măsura numai lăţimea, aceasta fiind în medie de 20-25 de paşi și reprezenta suprafața de
pământ ce putea fi arată într-o zi. În această perioada se folosea pentru măsurarea
suprafeţelor unităţi de măsură pentru lungime.
1699. Împărţirea unor terenuri de pământ - Document scris în limba română cu
caractere chirilice
„… apoi au ales un bătrân din satul Băiceni ce a dat Solomon lui Ilie pentru alt
bătrân din Boţeşti, luat la schimb. Să aibă a stăpâni Ilie stolnic 6 pământuri şi 18 prăjini
ce s-au venit lui Solomon în Pogana, mai rămâne să-i mai dea Solomon un pământ şi 19
paşi în Brădiceni alături de Pogana”

38
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

1698 Document prin care sunt confirmate anumite părți de moşie, stolnicului
Ilie Enache.
…domnia mea dăm şi întărim boiarinului nostru Ilie Ianachie vel stolnic părţi ce
scriu mai sus, cari fac o giumătate de sat de Cosmăneşti, partea de gios, partea lui
Uriache Vornicul cu siliştea satului, cu loc de hilăşteu şi de moară, cu locul de ţarină şi cu
tot locul…… Aşijderea ni-au arătat dumlui Ilie Ianachie vel stolnic mîrturie de hotărâtură
din giumătate de sat de Cosmăneşti ce sî chiamă Pogana, partia de sus,……unsprezece
pământuri, trei paşi în frunte, pământul 25 paşi, pasul 7 palme…… ce sunt cumpărăturili
dumisali.
În acelaşi document, domnitorul Anteoh Constantin Voievod, întărește dreptul la
proprietate asupra a 15 pământuri şi 9 paşi în satul Brădiceni (Băiceni), alături de Pogana.
După cum se poate observa, în acest document sunt specificate mărimile unităţilor de
măsură: 1pămînt = 25 paşi şi 1 pas = 7 palme. Pământurile în frunte erau acele pământuri
care aveau capetele în vatra satului.

Unităţi de măsură pentru suprafaţă

Falcea fiind suprafața ce putea fi secerată de un om într-o zi. Mărimea fălcii a fost
legiferată prin Regulamentul organic din 1831, unde se spune că „falcea este o faţă de
pământ în lung de optzeci prăjini şi de patru în lat; prăjina este de trei stânjeni, fieştecare
din 8 palme domneşti; aşadar falcea este o faţă de loc în măsură de stânjeni pătraţi 2880”
La 1864 falcea avea aproape un hectar și jumătate sau mai exact 14 323 m2.
Prăjina fălcească era a 80-a
parte dintr-o falce, măsurând patru
prăjini pătrate sau 0,179 02 ha.
Pogonul fiind mai puţin
folosit în Moldova reprezintă
suprafața ce putea fi arată într-o zi.
Pogonul este întâlnit mai des la
măsurarea suprafeţelor cultivate cu
vie.
“…iar în 10 pogoani de vii
de la Chilieni s-au socotit prin
tahmin (aproximare) ca 250 vedre”.

1846 - Hotărnicia părţilor de moşie a schitului Orgoeşti

39
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Măsurarea capacităţilor pentru lichide

Butea (sau butoiul) este un vas mare de lemn de dimensiuni variabile ce a fost
folosit în Moldova, atât la păstrarea şi transportul băuturilor, cât şi ca măsură de capacitate.
Până la jumătatea sec al XVIII-lea pentru măsurarea capacităţii butoaielor se
practica “vădruirea” vasului, adică butoaiele se măsurau prin umplere cu vedre de apă. La
sfârşitul sec al XVIII-lea se practica “cotărirea buţilor”, adică măsurarea butoaielor cu un
cot de măsură (cotul era un băţ lemn sau o tijă din metal pe care erau marcate un număr de
palme). Cu ajutorul cotului se măsura diametrul mare D , diametrul mic d şi lungimea
Dd
butoiului l. Apoi se calcula capacitatea butoiului cu ajutorul formulei: C  l ,
2
rezultatul obţinându-se în vedre. În anul 1815, cotăritul se aplica şi în oraşul Bârlad, pentru
acest serviciu percepându-se taxe între 5 şi 10 parale.
Polobocul este amintit îndeosebi în Moldova la măsuratul vinului şi al mierii. La
5 iunie 1667, de pildă, polobocul de miere costa 10 galbeni. La 3 oct. 1831, o bute avea
150 de vedre, în timp ce polobocul numai 65 de vedre.
Giumătatea a fost o măsură de capacitate adeseori în Moldova în secolele XVI-
XVII, când sunt amintite în documente numeroase giumătăţi de miere sau de vin.
Giumătatea avea circa 80-100 de vedre.
Vadra a fost principala unitate de măsurat capacitatea pentru cantităţi mai mari de
materii lichide. În măsură modernă, vadra de 10 ocale avea 15,20 l.
Ocaua şi submultiplii ei a fost o măsură de capacitate pe care poporul nostru a
împrumutat-o de la turci. Ocaua avea 1,520 1, litra 0,380 1, iar dramul 0,0038 1.

Măsurarea capacităţilor pentru cereale

Chila s-a folosit la vânzările de cantităţi mari de cereale. În ţinuturile Bârlad şi


Tecuci chila de grâu şi porumb avea câte 260 de ocale, iar orzul 180-210 ocale.
Merţa în 1831, în
Moldova a fost legalizată merţa de
120 de ocale, care era egală cu
jumătate din chila de 240 de ocale,
având 10 dimirlii a câte 12 ocale.
Dimirlia a fost principalul
instrument de măsurat cerealele în
Moldova în secolul al XVIII-lea şi
în prima jumătate a secolului
trecut, când toate cerealele

40
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

calculate în merţe sau în chile erau măsurate cu dimirlia care avea 11sau 12 ocale.
Dimirlia de 11 ocale avea 19,712 l, iar cea de 12 ocale 21,504 l.
Stogul a fost una dintre cele mai utilizate măsuri pentru aprecierea volumului
fânului. Cu această denumire erau măsurate şi cantităţile de cereale, dacă se precizau
dimensiunile stogului (grosimea dimprejur şi înălţimea), mai mult, cantitatea era măsurată
şi în merţe.

Măsurarea greutăţilor

Ocaua a fost principala unitate de măsurat greutăţile din Ţara Românească şi


Moldova, unde întâlnim mii de documente din secolele XVII-XIX care pomenesc de ocale
de: ceară, miere, unt, brânză, zahăr, orez, cereale, fân, aramă, plumb etc. La 1775, toate
produsele alimentare se măsurau cu ocaua: carnea, seul, fina, peştele, fasolea, zahărul,
untul etc.
Ocaua de greutate se diviza în patru litre a câte 100 de dramuri, în 400 de dramuri şi în
1600 de tenchiurit. La 1864, ocaua din Moldova avea 1,291 kg, litra 322,75 g, dramul
3,2275 g.

Bibliografie:

1.Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoșii, Editura Științifică, București,1971.


2. XXX, D.R.H.V1,V3,V25, Editura Academiei, București,1975.

INCURSIUNE SPRE VATRA STRĂMOŞEAtCĂ

Elevi: Vladuţ Balan, Gabriela Ursu


Coordonator: prof. Octavian Coman

Muzeul oglindeşte imaginea satului de odinioară. Monumentele expuse în aer liber


oferă o imagine cât mai concludentă a vieţii ţăranului român, retrăim în fiecare colţişor
spiritul lor de inventivitate, sesizăm remarcabilul simţ artistic al omului de la ţară. Ne-am
dat seama că izvorul spiritualităţii poporului român se află la sat. Mi-au revenit în minte
versurile marelui poet Lucian Blaga

41
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

“... Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.


Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.


Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut. ”

Cristalul magic al timpului ne-a deschis prin intermediul obiectivelor vizitate o


lume de mult apusă. Primul obiectiv vizitat a fost Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”.
Se reconstituie în Muzeul Satului, într-un cadru generos, ambianţa intimă a fiecărei
locuinţe, reuşind acest lucru prin aducerea, în jurul fiecărei gospodării, hambarele,
grajdurile şi celelalte acareturi, gardurile lucrate
din nuiele de lemn sau chirpici, porţile modeste
sau impunătoare, interioarele cu mobilierul
specific fiecărei zone, uneltele de muncă,
vasele, covoarele şi alte ţesături. Gruparea
monumentelor, în această expoziţie, în aer
liber, este făcută după principiul geografic al
provinciilor istorice: Transilvania, Banat,
Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova.
Eram fascinaţi de toate aceste
aşezăminte. Se vede că “lacrima lui
Dumnezeu” a binecuvântat aceste meleaguri. Gospodăriile
ţărăneşti par a rodi din natura patriei noastre. O îmbinare armonioasă a acesteia iau formă
în acest paradis rural. Vedem cum se ridică princial frumoasa gospodărie de la Chiojdu
(judeţul Buzău) , construită din bolovani şi având un foişor cu stâlpi ciopliţi sau cea de la
Curţişoara(Gorj), care se impune printr-o arhitectură deosebită, având două nivele; parter
monocelular (cămară); etaj: camera curată, camera de locuit, prispa deschisă în faţă, acces
lateral (scară); stâlpi de susţinere; bârne masive de stejar; pereţii lipiţi; acoperiş în patru
ape.
Răsărind parcă din glia străbună , se arată bordeiele de la Drăghiceşti şi
Castranova, ce ne uimesc prin simplitate şi modestie. Cel de la Drăghiceşti este un bordei
"cu trei gropi" şi anume : "gârliciul" (tinda) , " la foc" (bucătăria) şi odaia. Pereţii gropii
erau izolaţi cu zid de cărămidă dublu, apoi "pidvoriţi" cu lemn (zid: o cărămidă pe cant, o
cărămidă pe lat)
Evacuarea fumului de la sobe se făcea printr-un coş piramidal care conducea fumul
în exterior printr-un horn zidit din cărămidă. Bordeiul din Castranova(Dolj) ne-a

42
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

impresionat prin acoperişul din stuf, paie şi pământ. Tehnica construirii acestora era una
deosebită, în care s-a aşezat un strat de stuf (10cm) şi apoi un strat gros de paie; deasupra
se ridicase pământul scos din groapă (până la 80cm) şi apoi iarăşi paie.
Casa din Şuici(Argeş) păru să întregească ansamblul arhitectural al Munteniei. O
construcţie în unghi drept, în care camerele erau legate între ele printr-o sală, în care
predomina ca material de construcţie lemnul de brad, cărămida şi cimentul. Am aflat că
acestea aveau coşuri care preluau fumul, eliminându-l în pod, iar din
lucarnele de aerisire ieşea afară.
Arhitectura din Dobrogea ne-a
atras atenţia prin casa din Ostrov
(Constanţa). Am remarcat aici, prispa
susţinută de stâlpii frumos ornamentaţi.
Tot din Dobrogea, am vizitat şi ansamblu
arhitectural din Jurilovca (Tulcea).
Construcţia era prevăzută cu cinci încăperi:
casa din faţă (oaspeţi), camera de locuit,
bucătăria de iarnă, două tinde; prispă pe o
latură; piatră moale; chirpici iar acoperişul din
două ape şi construit din stuf. Deosebite, ni s- au părut şi anexele gospodăreşti şi
în special baia fumătoare. O construcţie anexă cu trei încăperi: nujnic (closet), frigania
(vatră), bania (baie), ce avea un acoperiş în patru ape acoperit cu stuf. Ardealul ne-a
încântat şi el prin diversitatea construcţiilor. Amintim aici , casa din Sălciua (Țara Moților)
cu un acoperiş enorm din paie şi modesta casă din nuiele lipite cu lut din Dumitra, casa din
Drăguş, cu un exterior extrem de bogat in ornamente.
Nu pot să nu amintesc de bisericile din lemn: de la Timişeni(Gorj), Turea(Cluj),
Dragomireşti(Maramureş) sau Răpciuni (Neamţ). Aceste lăcaşe de cult par a-şi chema şi
astăzi credincioşii. În ele, rugăciunile înaintaşilor noştri ajungeau mai uşor către
Dumnezeu.
Instalaţiile tehnice se arată ca un argument al inventivităţii ţăranului român. De la
morile de vânt din Dobrogea, piua cu pănură cu patru maie acţionate oblic din Feneş(Alba)
sau tot de aici instalaţia de zdrobit minereul aurifer cu conţinut redus de aur din Valea
Mică, la atelierul de olărit de la Horezu, dar şi pivele hidraulice de prelucrat ţesăturile de la
Gura Râului (Sibiu) şi Borlova(Caraş Severin).
Cu cât ne apropiam de sectorul destinat Moldovei, emoţiile erau mai mari. Eram
curioşi să vedem, cum arătau casele moldovenilor lui Ştefan. Ne-au întâmpinat
construcţiile Moldovei de Sus. Ne-au urat un „bun venit” aşa, cum trebuia, casele din
Cetatea de Scaun a Sucevei.
Bordeiul din Câmpulung Moldovenesc este deosebit de celelalte bordeie pe care
le-am văzut. Această construcţie avea două încăperi, având accesul la faţada principală
(latura stângă), din tindă se intra în camera de locuit. Materialele folosite erau specifice

43
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

zonei de munte: piatra de carieră, lemn de brad sau pământ bătut. Acoperişul era alcătuit
din două rânduri de draniţă de brad. Gospodăria din Fundu Moldovei compusă dintr-o casă
cu două încăperi, tindă şi cămară; cu un soclu de cărămidă şi ciment; având acoperişul în
patru ape; cu învelitoare din şindrilă din brad ne-a atras atenţia în mod deosebit. Anexele
gospodăreşti ilustrează câte ceva din destoinicia gospodarilor bucovineni de odinioară. Mă
refer aici la şura cu două grajduri şi magazie. Din Neamţ, gospodăria Audia ne-a adus
aminte de casa bunicilor de la ţară. O casă cu două încăperi şi două cămări, cu o prispă
înălţată, deschisă pe patru laturi şi cu deregi din lemn de brad. Acoperişul în patru ape era
învelit cu şindrilă din brad.
Moldova de Jos ne-a încântat privirile prin casa de la Năruja (Vrancea). O casă cu
un nivel, având o încăpere şi tindă, cu un
foişor lateral şi prispa aflată la faţadă. Am
remarcat amplasamentul pivniţei, care se
afla sub foişor, adâncit în sol şi inclus în
soclu. Căutând cu privirea gospodării şi
case din zona noastră, am zărit o frumoasă
gospodărie răzăşească din zona Huşilor
(Olteneşti), judeţul Vaslui. Acesta era
compusă dintr-o casă cu patru încăperi şi
tindă: camera curată (odaia curată),
cameră de locuit (odaie), bucătărie ,tindă
mediană sau sală cum se mai numeşte la noi.
Interesantă ni s-a părut „ coştereaţa” de păsări, o construcţie anexă circulară
construită din lut lipit pe un schelet din nuiele de carpen şi de salcâm, având un acoperiş
conic, ce avea învelitoare din stuf. Crama reprezenta o construcţie semi îngropată din
piatră de râu şi lut, cu un acoperiş din stuf în care rândurile de snopi au fost fixaţi cu prăjini
din lemn (la păştină). Înainte de a ajunge la gospodăria din Olteneşti, am zărit o
construcţie ce m-a introdus în atmosfera iarmaroacelor de altădată. Era un leagăn cu patru
scaune. Acesta avea doi stâlpi laterali, ciopliţi în vârf ca o furcă în care intră axul principal
care mişcă mecanismul. Provenea din comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui.
Ieşind din acest „Neverland românesc”, am căutat o cale de întoarcere. Un glas
răscolit ne chema din adâncuri. Păreau a izvorî din mii de piepturi. Şi în sfârşit, dorinţele ne-
au fost împlinite. Am pătruns cu paşi timizi la aceştia şi am bătut la poarta sufletelor lor. Se
afla în cel de-al doilea obiectiv Muzeul Ţăranului Român.
La parter am vizitat „Legea creştinească”. Aici, fiecare exponat, fie că vorbim de
ţesături, podoabe, decoraţiuni de interior, făceau trimitere către bogăţia spirituală a
înaintaşilor noştri. „ Reculegere” alcătuit dintr-un un grup de strane grupate centrifugal,
având menirea de a ne trimite către credinţa străbună. Un loc în care Sfatul Bătrânilor, judecă
blasfemia şi ignoranţa urmaşilor. Locul denumit „Moaşte”, reprezintă ce a mai rămas din
credinţa străbună: un clopot dintr-o clopotniţă, o bucată din zidul unei biserici, bucăţi de

44
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

lemn. Am înţeles că nu trebuie să ne uităm credinţa şi să ne întoarcem la ea. „Ferestre” sunt


singurul loc prin care putem privi lumea. Ele reprezintă în conştiinţa populară ochii
sufletului. Exista în concepţia populară credinţa prin care ţăranii, atunci când cineva murea,
le făceau câte patru ferestre în coşciug, pentru a mai vedea chipurile celor dragi. Prin „
Timp” nu trebuie să existe uitare. Asta am înţeles noi în acest pavilion. Pentru a învinge
timpul ţăranul român se încărca de virtuţi moral-creştine puternice: credinţă, familie, iubire.
„ Pomul vieţii” în care sunt încrustate jurăminte de iertăciune, aduc în conştiinţa noastră,
faptul că putem ierta pentru ca în final să ne reclădim spiritual. El este de fapt un pom al
reînvierii.
„ Legea vieţii” se află la primul
etaj. Reprezintă preocupările omului
simplu, având drept sursă de hrană, tot ce
natura-creaţia divină ne dăruieşte.
Pavilioanele de aici purtând la fel nume
semnificative. „Triumf” ne propune o
reflecţi despre, putere , blândeţe şi adevărata
bogăţie. Această sală ne trimite la frumuseţea
ţărănească. Buciumul are menirea de a trimite
„dorul dorurilor noastre”, cu putere, şi oglindit
în modul de a percepe viaţa a ţăranului. Sala
„ Haina” are menirea de a sublinia coerenţa portului ţărănesc, în ciuda
unor diversităţi de modele şi culori. „Munca-focul” reflectă principalele meşteşuguri
ţărăneşti, în care focul şi pământul au un rol primordial. Am observat aici ateliere de fierărie
şi olărit. Sălile intitulate „Munca” ţin să aducă în atenţia vizitatorului, cele patru elemente ce
compun universul: focul, aer, apă şi pământ şi între el omul, faurul din basmele populare,
aflat la mijlocul pământului. „Munca-apa/vântul” aduc în prim plan preocupări casnice în
care apar şi celelalte două elemente: apa si aerul. Moara cu palete ne trimite către iluzii
spulberate în vânt, iar cealaltă instalaţie prin care apa şi vântul suflă cu putere, se aseamănă
cu un zmeu sau balaur din miturile noastre ancestrale. Sala „Împreună” şi „Minorităţi” ne
aduc în faţă minorităţile conlocuitoare. Termenul de străin nu-şi avea loc între membri
comunităţilor multietnice. Fiecare având o îndeletnicire ce îi reprezenta. „ Locuire” aduce în
faţa vizitatorului ideea de sobă tradiţională, vatra - sursă de căldură şi lumină. Impresionantă
este şi „Casa în casă” cu povestea ei de generaţii. „ Hrana” ne conduce în spirală spre ideea
că suntem ceea ce mâncăm. Spre deosebire de îngeri, care nu mănâncă, se prefac. Omul este
simbolic „animalul chinuit” sau „planta secerată”. Noi reprezentăm materia martir, care face
sacrificii în viaţă. Este o poveste a începuturilor, în care mărul otrăvit a ispitit pentru veacuri
conştiinţa umană.
Am traversat zdruncinaţi de autocar şi de gânduri pe spinarea din fier şi beton ce se
ridică deasupra bătrânului oraş ca o ultimă realizare arhitectonică a timpurilor moderne. Am
coborât către cea mai impunătoare clădire civilă din lume Palatul Parlamentului. Aici am

45
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

vizitat una dintre cele mai frumoase colecţii de costume populare din cadrul Muzeului
Costumelor Populare, o secţie ce aparţine de Muzeul Satului „ Dimitrie Gusti”.
Cele peste 250 de exponate sunt prezente în 2200 de m.p., zona cel mai bine
reprezentată fiind Muscel-Argeş. Colecția de costume a fost donată în decursul timpului de
doamna Marghiolita Constantinescu Rogojan, artist plastic, decorat cu Ordinul Naţional
Steaua României, datorita îmbogăţirii patrimoniului nostru naţional cultural. Costumele
prezente înfățișează portul popular în diferite ocazii, cum ar fi în cadrul unui alai de nuntă
sau cum sunt costumele aflate în foişorul din centrul muzeului. Ele sunt înfrumuseţate în
funcţie de vârsta celor care le poartă, anotimp, ori zona din care provin. Costumele ilustrate
arată evoluția portului popular românesc în ultima sută de ani. Unele costume sunt cusute cu
fir de argint şi aur, care au aparţinut oamenilor mai înstăriţi de la sat. Aici am regăsit costume
din zona din care provenim, Moldova de Sud.

Plante de leac Şi vămădxivPare


Prof. Iuliana Enculescu

Arta vindecării la locuitorii acestor meleaguri poate fi considerată un tezaur


originar arhaic, care după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, poate fi
atribuit sacerdoţilor geto-daci. Plantele de leac şi tămăduitoare, sunt specii vegetale,
cultivate sau spontane, care prin compoziţia lor chimică au proprietăţi medicinale. Comuna
Pogana are o mare diversitate de plante de leac. Acestea au fost întrebuinţate frecvent de
peste 5000 de ani, când omenirea nu cunoştea încă principiile lor active. Pentru a-şi face pe
deplin efectul, plantele de leac trebuie culese, uscate și păstrate în anumite condiții.
În fiecare an, plantele medicinale se culeg şi se împrospătează cămara cu ele.
Uscarea plantelor de leac şi al celor aromatice se face la umbră, în locuri bine aerisite.
Culegerea lor este făcută dimineaţa după ce s-a ridicat roua sau pe vreme caldă înaintea
orelor amiezii. Păstrarea plantelor se face în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză.
Efectele tămăduitoare ale plantelor se mai pot păstra în siropuri preparate în gospodărie.
Cum dă căldura, chiar încă de la primele raze de soare calde din primăvară şi până
toamna târziu, încep pregătirile pentru adunarea plantelor pentru iarnă. O activitate
migăloasă care implică multă atenţie şi multă dragoste, fie că e vorba de plante de ceai sau
plante aromate pentru bucătărie. Şi asta pentru că de la unele plante alegem doar florile, la
altele tulpina, dar sunt şi plante de la care folosim toată planta. Există un întreg ritual
pentru culegerea plantelor medicinale. Astfel unele plante se culeg dimineaţa după ce se
ridică roua, din zone nepoluate, nefertilizate chimic, departe de căi feroviare şi autostrăzi.
Altele sunt culese după ce arșița zilei s-a mai domolit sau când soarele nu este prea
dogoritor.
Uscarea naturală a plantelor

Plantele se usucă într-un strat nu gros, pe saci de pânză sau hârtie, iar înainte de
uscare, trebuie să îndepărtăm impurităţile sau alte plante care s-au amestecat. Dacă sunt
pline de pământ, vom apela la spălarea lor sub jet de apă şi cât mai rapid. Uscarea trebuie

46
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

făcută cât mai repede de la recoltare, altfel, plantele transpiră şi mucegăiesc. Puteţi alege
uscarea naturală, prin acţiunea aerului, la soare, la umbră sau apelaţi la uscătoare
speciale. Uscarea naturală trebuie făcută într-o încăpere goală, iar durata uscării variază în
funcţie de anotimp: vara, între 3 şi 7 zile pentru frunze şi ierburi, 20-30 de zile pentru
rădăcini şi scoarţe groase. Nu păstraţi plantele în cutii sau pungi de plastic, ambalaţi-le în
pungi de hârtie sau cutii de carton şi păstraţi-le la o temperatură relativ constantă. Nu uitaţi
să scrieţi pe pungă data recoltării. Plantele uscate se mărunţesc după uscare, cu foarfeca
sau între palme, şi puse în săculeţi de pânză. Pentru plantele medicinale se recomandă
păstrarea lor individuală, fiecare în săculeţul ei, iar amestecul pentru ceaiuri să se facă în
cantităţi mai mici, pentru o săptămână sau pentru o lună, într-un alt săculeţ sau recipient.

Ce culegem în luna iulie şi august?

Traista ciobanului e mai pretenţioasă când e vorba de cules. Se smulge toată


planta, se lasă să se odihnească câteva ore, apoi se îndepărtează rădăcina prin
tăiere, se mărunţeşte restul plantei şi se pune la uscat. Este indicată în
stabilizarea tensiunii arteriale.
Cimbrul şi busuiocul se culeg în perioada de înflorire şi se
usucă mănunchi, se păstrează tot mănunchi sau sfărâmat în palme şi pus
în punguţe.
Cimbrişorul se usucă pe prosop, toată planta, culeasă în perioada de
maximă înflorire şi se păstrează mărunţită în pungi de pânză. Fiind
foarte aromat se pune puţin în amestecul de ceai folosit frecvent şi
se foloseşte individual în caz de calculi renali sau biliari.
Coada calului, partea aeriană a plantei, se usucă buchet, şi pentru că devine extrem
de fragilă după uscare se păstrează sfărâmată între palme în pungă de pânză. Se
foloseşte în ceaiuri pentru îmbunătăţirea funcţie renale dar şi în băi pentru pentru
aparatul uro-genital.
Gălbenelele, doar florile, se usucă pe prosop, se păstrează în pungă de pânză, se
utilizează atât la ceai, cât şi în băi sau creme fiind un foarte bun cicatrizant.
Crema de galbenele se prepară atât din flori proaspete cât şi uscate.
Coada şoricelului - se culege floarea cu maxim 30 cm de codiţă, se
usucă în buchete şi se păstrează mărunţită în pungi de pânză. Este un
excelent detoxifiant, cicatrizant şi dezinfectant. Se foloseşte atât în ceaiul zilnic,
cât şi separat pentru comprese sau băi.
Menta - se culege partea aeriană, se usucă buchete şi se păstrează mărunţită
între palme la pungi de pânză. Se utilizează în ceaiul zilnic pentru reglarea
digestiei şi separat în caz de diaree, având şi rol de tonic general. Se foloseşte
mărunţirea între palme în cazul plantelor la care se îndepărtează tulpina după
uscare, folosindu-se doar frunzele.

47
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

Obiceiuri de NuntĂ la Pogana

Prof. Mitrița Galben

Nunta face parte din evenimentele ce îmbogățesc viața și fără de


care nu s-ar putea ține rânduielile ei. Aceste evenimente celebrate mai mult
sau mai puțin fastuos, în funcție de rangul în societate, de posibilitățile materiale, cunosc în
lumea satului transformări ce țin de anumite conotații religioase, dar mai ales, de tradițiile
și obiceiurile împământenite, moștenite și transmise din generație în generație.
Aspecte necreștine din ritualul unei nunți și care se mai regăsesc sporadic și la
Pogana le-am regăsit în povestirile părinților, bunicilor mei, în povestirile bătrânilor
satului, păstrători de comori nevandabile, dar inestimabile, prin însăși simplitatea lor. Mulți
se străduiesc, astăzi, să facă nunți tradiționale, cu meniuri tradiționale, dar oare mai
seamănă cu ce era…să zicem, cândva?
Printre povestitorii despre obiceiurile de nuntă la Pogana a fost cândva, bunicul Ghiță
Galben: era un apropiat al preotului satului, epitrop, ani de zile și știa bine orânduielile
bisericii fiind un cunoscător de obiceiuri și tradiții creștin - ortodoxe. Moș Jănică Tudose
și astăzi mai știe ”iertăciunea”care se spunea de către vornic la plecarea mirilor la cununie .
În zona Pogana și pe toată Valea Tutovei, nunta se pornea în trei locuri deodată: la
casa miresei, a mirelui și la nași. Nunta începea de sâmbăta dimineață și se termina luni,
uneori, luni după amiază.
La casa miresei se scotea din lada de zestre prosoapele, ștergarele, covoarele
lucrate cât fata era mică; mama îi pregătea cusăturile, țesăturile și cam tot ce avea nevoie,
adică, zestrea, care era din ce în ce mai bogată cu cât fata creștea. Când se apropia vârsta
măritișului coseau ” batiste de mână”, cu arnici de toate culorile, batiste pe care le prindeau
”în piept”, sau pe mâna stângă, în ziua nunții la toți flăcăii satului și la fetele prietene, cu
care aceasta a crescut și a petrecut anii tinereții, a ”ținut horile și șezătorile”. Soacra mică
în sâmbăta nunții scotea aceste podoabe, chema ”vornicul” îi punea prosop țesut de mâna
ei sau a miresei ”după gât”, sau legat de mână, iar socrul mic îi pregătea ulciorul cu vin, cu
care pleca mai întâi la socrul mare, la naș și apoi prin sat și ”vestea nunta”, invita sătenii la
nuntă. Vornicul care era trimis la socrul mare, la mire, ducea și prosopul cu care mirele se
ștergea pe față, duminică, după ce era bărbierit de flăcăi și se pregătea pentru cununie.
Mireasa împreună cu fetele de seama ei, cu domnișoara de onoare, pregătea batistele
pentru flăcăi și fete, prosoapele pentru nuntași și, bineînțeles, rochia de mireasă. Soacra
mică frământa și cocea ”colacul miresei”în sâmbăta nunții, colac ce urma să fie rupt în
cruce, deasupra capului de către mireasă când pleca la cununie. ”Vornicița” era personaj
important la o nuntă: pregătea prosoapele care erau puse ”după gât” invitaților în ziua
nunții și pregătea dulceața cu care se servea la intrarea în casă. Vornici și vornicițe erau și
la socrul mic și la socrul mare. Nunta, de obicei, avea loc la socrul mare, iar vornicii aleși

48
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

de ei erau într-adevăr, personaje importante pentru că depindea ”rostul nunții”, de cât de


”strașnici și primitori” sau buni de gură erau ei.
Mirele și socrul mare începeau pregătirea tot de sâmbătă; alaiul nașilor, a socrilor
mici soseau la curtea lor, iar bucatele și vinul trebuiau pregătite. Soacra mare chema
rudele apropiate , vecinele și o bucătăreasă cu care începeau
pregătirile: făceau cozonacii și pâinea, tăiau păsările, pregăteau
sarmalele. Făcutul sarmalelor începea cu o rugăciune de ”spor și
adunare frumoasă”,iar soacra – mare punea șorțuri, ”pestelci”, făcute
de soacra mică și ”ștergare îndungate” țesute, de in sau cânepă de
mireasă sau de soacra mică, tuturor ”ostenitorilor”. Soacra mare se
fălea cu aceste podoabe, dacă erau lucrate de viitoarea noră. Când
erau gata sarmalele, sâmbăta seara, soseau și lăutarii: fanfară dacă
socrii erau ”mai avuți” și taraf format din cobză, vioară, trompetă,
tobă, dacă socrii erau mai modești. Era mare fală în lumea satului să
sune goarna, în sâmbăta nunții, să vestească că feciorul lui...cutare
se însoară.
Soacra mare pregătea în sâmbăta nunții, doi colaci mari împletiți în patru, două
prosoape mari, pe care le oferea socrilor mici, înainte de începerea darului. Soacrele
împreună pregătesc daruri pentru nașii ce le vor fi părinți spirituali tinerei familii, până la
moarte. Acest obicei ”datul colacilor” și ”jucatul găinii” este păstrat și respectat până
astăzi, chiar dacă darurile diferă, adaptându-se vremurilor de acum. Respectul față de nași
îl poartă și părinții mirilor, de aceea darul pentru nași vine din partea ambilor părinți.
Nașii au un rol important în viața mirilor din momentul în care aceștia ”țin lumina
la spatele mirilor„ Și astăzi mai auzi prin sate,”respectă-ți nașii, că ei ți-au ținut focul și
lumina la spate”, născută din obiceiul care este în toată lumea, ca nașii să pregătească
pentru cununia tinerilor lumânări mari, frumos împodobite, pe care le aprind în momentul
începerii slujbei de cununie în biserică. Nașii au și ei treaba lor chiar de sâmbătă: pregătesc
florile de ”lămâiță” pentru mireasă, coronița și voalul, floare pentru mire și socri. Nașa
împodobește lumânările cu flori cât mai frumoase din grădină sau cumpărate de la oraș, din
Bârlad, flori de hârtie sau de ”cârpă apretată”. Nașii sunt cei care pregătesc împreună cu
preotul slujba la biserică, ei fiind cei care suportă cheltuiala; așa a fost întotdeauna la
Pogana, așa este și-n prezent.
Duminica este ziua cea mare pentru tinerii căsătoriți și momentele cele mai
importante se petrec la casa mirelui, petrecerea, masa, dansul. În dimineața nunții mirele
se gătea cu straie noi, stofă lucrată în casă, la fel ca și cămașa care putea fi țesută din in sau
borangic. Prietenii apropiați, flăcăii satului veneau la ”îmbrăcatul mirelui”, la bărbierit;
mirele se ștergea cu prosopul trimis de mireasă. Mirele pleacă, apoi, însoțit de lăutari la
nași. După ”hora nașului”, mirele cu tot alaiul pleacă la mireasă. Povestitorii și păstrătorii
de comori și tradiții din Pogana povestesc că, dacă mirele era bogat și avea cai, trimitea
flăcăii călare pe cai la mireasă,”conocașii” care duceau vestea că vine mirele; caii

49
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

împodobiți cu ”cordele roșii” la coamă și la șea purtau conocașii până la mireasă. Mireasa
îmbrăcată în rochie ”ca dalba floare” stă cu ”inima la gât”, iar când sosește alaiul cu mirele
și nașii, părinții săi, ies la poartă și ”se fac ” că țin poarta închisă, că nu dau fata. Doar se
prefac în amuzamentul celor prezenți.
Un moment impresionant este ”gătitul miresei ”. Cavalerul și domnișoara de
onoare țin în fața miresei o oglindă mare ca aceasta să-și poată vedea ”chipul de fată”
ultima dată în casa părintească. Lăutarii cântă” ia-ți mireasă ziua bună/de la tată de la
mumă”, iar nașa îi așează voalul și coronița. După ce nașa
”dă cu colonie” mireasa și pe toate domnișoarele, vine
rândul mirelui să stea pe scaunul ”gătit cu perne” ca să-i fie
viața ușoară ca pana și să i se pună floarea în piept de către
naș. Mirii sunt cei care pun florile în piept la nași și
părinților. Vornicul poartă hora în jurul mesei de trei ori. Pe
colturile mesei sunt grămăjoare de grâu, orez, zahăr cu care
se aruncă după miri când ies din casă. Vornicul spune ”iertăciunea” și primește de la
”cuconul mir, un pahar cu vin, iar de la cucoana mireasă, o batistă frumoasă”. Mireasa
rupe ”colacul miresei” în patru, sub formă de cruce și bucăți din el aruncă către nuntași,
mireasa stând cu spatele când aruncă colacul. Cu muzică și alai pornesc spre biserică, la
cununia religioasă. La gătitul miresei soacra mică are grijă să pună perne moi pe scaun și
tot ea duce și la biserică covor gros, de lână, țesut, ”ales cu trandafiri” pe care să stea mirii
și nașii în timpul slujbei, ca să aibă toată viața numai drum moale presărat cu flori, iar nașii
ca semn de respect pentru truda ce o fac pentru încreștinarea lor. Mirii sunt serviți în
timpul slujbei de cununie cu cozonac înmuiat în vin. Odată încheiată slujba de cununie
nașa servește lumea cu bomboane, sau dulciuri și nașul ”cinstește adunarea” cu vin,
considerat ”sângele domnului”. Flăcăii și prietenii mirelui, închid poarta bisericii când
slujba s-a terminat pentru ca acesta să nu ”iasă-n lume însurat”ei regretând că pierd un
prieten; mirele dă ”bacșiș” flăcăilor ca să poată ieși și se grăbește să ducă nora în casa
părinților. Pe drumul de întoarcere de la biserică se pun găleți cu apă, semn de ”rodnicie”,
iar mirele trebuie să pună în ele bani, monezi cât mai multe și
apoi să le răstoarne. Se spune că, dacă se udă pe picioare cât
mai mulți e semn de belșug în viața care o încep tinerii
căsătoriți. Acasă mirii sunt întâmpinați de soacra mare care îi
prinde de după gât cu un prosop, îi trece pragul casei urându-
le ”casă de piatră”și apoi, le dă să mănânce dintr-un singur ou,
ca să fie uniți, să se iubească și să zămislească repede copii.
Socrul mare cinstește lumea cu vin, iar vornicul invită pe toți la ”dulceață și rachiu” servit
de vorniciță. Cei ”galanți” lăsau chiar bacșiș vorniciței pentru felul cum au fost serviți.
Nunta continuă cu ”hora miresei”, purtată de vornicel :”nu se cade ca mireasa să poarte
hora înainte singură”. Soacra mare pregătește ”plosca cu rachiu” purtată de femei tinere
măritate care merg la socrul mic și-l poftesc la petrecere. Sticlele cu ”rachiu tare”sau

50
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

plosca - ulciorul sunt împodobite cu busuioc și panglici roșii, dacă soacra are drag de noră,
dacă nu prea are, pune panglici de altă culoare. ”Druștele” strigă versuri hazlii, diverse
strigături, cum ar fi: ”Soacră mică , soacră mică, /Ai o fată frumușică/ știe furca - a mânui
/ și obrazu-a pomedi”;”Soacră mare, soacră mare/ Îți aduc scărmănătoare”. Sau: ”Greu
e, mîndro, la țăsut/ dar ușor la dănțuit”. ”Popa când m-o cununat/ cinci sutare eu i-am
dat. Acuma i-aș da și-o mie/ să mă scape de urgie.”Sau: U-iu-iu pe dealul gol/ Că mireasa
n-are țol”. Odată cu ”plosca”și cu ”druștele” plecau și căruțele sau carul tras de boi care
trebuiau să aducă zestrea miresei: perne, plăpumi, covoare, țoale, pânză de sac, etc. Venind
către nuntă chiuie și cântă, joacă pernele, țesăturile. Când sosește zestrea și socrii mici,
nunta continuă cu dans și voie bună. Se așează masa unde se servesc bucate alese,
nelipsitele sarmale și cozonaci. Spre miezul nopții ”se închină colacii nașilor, se pun
prosoapele - ștergarele nuntașilor , după care nașul închină daruri și bani mirilor. Nuntașii
fac la fel; vornicul este cel care adună darurile oferite sau banii. Când se ofereau darurile se
spunea: ”De la Dumnezeu mult, de la mine puțin, dau.. Nașul adună darurile toate și le
oferă spre dimineață, luni; se ”dezgătește mireasa” moment în care nașa desface voalul și
coronița de pe cap și leagă mireasa cu un batic, năframă, eșarfă, ca nevestele. Lăutarii
cântă: ”Ieri erai cu fetele/ astăzi cu nevestele”. Nuntașii pun bani în sânul miresei când se
dezgătește. Rând pe rând, apoi nuntașii erau petrecuți cu muzica până la poartă. Spre
seara, luni, se ”încingea din nou, petrecerea ostenitorilor” , cei care au trudit și au vegheat
ca totul să fie bine orânduit în timpul nunții. În prima duminică, după nuntă, nașii duc finii
la prima slujbă la biserică”la închinat”, după care mergeau la masă la socrii mici. După așa
frumusețe de nuntă, sigur se ”punea la cale” și un botez, și asta se întâmplă nu numai la
Pogana.

Obiceiuri şi rivxri de vrecere

Eleva Carp Denisa –coordonator prof. Ion Dobrin

Cele mai importante evenimente din viaţa unei comunităţi au fost mereu naşterea,
nunta şi moartea, ca dovadă că aceste teme au avut o mare însemnătate cu privire la izvorul
de inspiraţie al scriitorilor şi poeţilor. Pentru oamenii de la sate aceste evenimente erau
sfinte, la ele participând toată populaţia din sat indiferent de starea socială, pentru a
împărtăşi bucuria cu cei implicaţi direct în eveniment dar şi pentru a înjumătăţi sau alina
durerea celor care au pierdut pe cineva drag.
Moartea a fost privită mereu ca un lucru magic plin de mister de-a lungul
civilizaţiilor, deşi a fost privită şi înţeleasă diferit, până la urmă, grija faţă de morţi şi
credinţa în supravieţuirea lor a determinat desprinderea omului de lumea animală şi

51
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

apariţia spiritualităţii, fiind prima formă de credinţă. Oamenii de la ţară încercau să


găsească semnele care prevesteau moartea şi căutau să descifreze din timp semnificaţiile
acestora. De exemplu, cucuveaua care cântă mai des în apropierea locuinţei, icoana care se
sparge sau cade din perete fără nicio explicaţie, găina care cântă cocoşeşete, dacă visezi că
ţi se scoate o măsea şi te doare groaznic sau dacă visezi pe cineva care a murit şi te ia de
mână şi te poartă după el sunt semnele prevestitoare de moarte.
Sadoveanu prezintă foarte bine în debutul romanului ,,Baltagul” semnele naturii
care prevesteau moartea lui Nichifor Lipan, moarte care s-a confirmat iar soţia acestuia nici
nu concepea să nu îi facă toate rânduielile şi ritualurile creştineşti de înmormântare, ceea
ce dovedeşte că la poporul român s-au împământenit
din vechime diferite ritualuri şi obiceiuri la
înmormântare. De multe ori aceste obiceiuri de
priveghi au fost catalogate ca un comportament
neadecvat pentru acest eveniment considerându-se
lipsa de respect pentru cel decedat întrucât de multe ori
aceste ritualuri şi jocuri sunt hazlii. Se crede că aceste
rituri provin de la daci, care, după cum spunea Herodot, tracii şi dacii plângeau la naşterea
unui copil gândindu-se la câte griji îl va aştepta şi se bucurau şi cântau la moartea unuia
considerând că acesta a scăpat d griji, suferinţe şi nevoi.
La noi, în comuna Pogana se cunosc câteva jocuri de priveghi şi le voi prezenta pe
cele semnificative:

Baba şi moşneagul - ,,Un flăcău se făcea babă şi altul moşneag. Rămâneau


afară,moşul se îmbrăca cu un suman, cu o pernă în spate să fie ghebos şi venea la uşă unde
era mortul şi toată lumea la priveghi şi începea să strige:
- Măi oameni buni, da baba mea nu-i aici?- Cum? Cum nu-i aici? Noi ziceam că
nu-i aici iar el se repedea cu un băţ la uşă ca să-şi găsească baba. Baba (un flăcău) era sub
pat şi asculta ce zicea moşul la uşă. Atunci unul dintre noi zice:- Măi moşule baba dumita e
aici, ia strigă poate o cunoşti după glas. Atunci moşneagul strigă la uşă: Gherghinică?- Nici
nu mă mănâncă! Atunci moşneagul vrea să rupă uşa să ajungă la babă dar un flăcău îl
opreşte la uşă spunându-i:
- Moşule, baba dumita cât a stat la noi a făcut cam multe datorii şi trebuie să le
plăteşti.
- Ce trebuie să fac dragii moşului? întreabă moşneagul.
- Uite ce are de făcut:să secere, să treiere să facă fântână şi să scoată cioate. Atunci
moşneagul îi spune că-şi ia toate datoriile astea pe spatele lui. I se dă drumul în casă. Când
intră începe să cosească cu un băţ, adică să deie în toate părţile şi-n băieţi, şi-n femei, şi-n
fete, zicea că coseşte. După ce a terminat de cosit, altul zice, cum se cosea pe atunci, cu
coasa grâul nu ca acum, zicea că se treieră. Începe ca să treiere. Prindea pe toţi de cap, îi

52
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

hâţâna, îi dădea de pământ şi după ce i-a cam trântit pe toţi aşa, o început ca să facă
fântâna. Bate moşneagul cu toiagul ce bate în pământ şi spune unul dintre noi:
- Moşule, i-a ascultă, este izvor aici? Când moşul s-o dat jos ca s-asculte cu
urechea, unul dintre noi îi toarnă o cană cu apă în urechea cealaltă. Şi el deodată sare.
- Aici-i izvorul. Începe pe urmă să bată cu băţul numai acolo. După ce-a făcut
fântâna, totul în bună regulă, îi spune:
- Ei moşule, treci de scoate cioatele ca să
terminăm. Se pun toţi băieţii unul după altul agăţându-
se unul de altul şi începe moşul de la uşa. Îl ia pe unul
poc, dă-i. Îl bate peste picioare, peste genunchi, îl
hâţână să vadă dacă s-a desfăcut de rădăcină. Tot îi
scoate pe câte unul şi-i azvârlea afară. Nici nu se mai
uita pe care să-l bată mai tare, pe care mai încet, până îi scoate afară pe toţi. După ce-o scos
cioatele, ceilalţi îi zic:
- Ei moşule, de acu strigă-ţi iar baba
- Gherghinică, Gherghinică. O striga de mai multe ori că ea nu voia să răspundă.
Până la urmă trebuie să răspundă şi ea din subpat. Moşneagul o ia pe Gherghinica, o
trânteşte jos şi strigă:
Pentru tine m-am omorât bătând la cioate şi tu îmi fugi mereu de acasă.
Pogana - Tudose I. Jan
Stahie
Un băiat lega o batistă albă de mâini, le făcea pumni. Se înveleau cu un cearșaf alb
pană jos. Când intră în casă femeile începeau să țipe c-o venit stahia. Apoi începea, să le
bată și pe una și pe alta. Ele țipau. Veneau până la urmă niște băieți de-ai noștri și scoteau
stahia afara.
Pogana - Tudose I. Jan
Cățeaua
Se aprinde focul în curte la mort. Flăcăii formează un șirag, se prind unul de altul
de brâu si încep sa se învârtă în jurul focului. În frunte se așează întotdeauna cel mai
voinic. Acesta ține în mână o prăjină lungă de corn. Deodată strigă:
- S-o dus cățaua la vie! Când strigă atinge cu prăjina pe unul dintre flăcăii care
formează șiragul. Toți flăcăii în afară de cel lovit strigă și ei:
- S-o dus cățaua la vie! Cu toții îl împing atunci în foc pe cel atins cu nuiaua .
Măscurei - Gâlea Elena
Capra
Doi băieți se acopereau cu un țol. Cel din față ținea sub țol doua bețe în mână. Cel
din spate avea în mană o cutie cu apa. Alți doi ziceau ca sunt unul stăpânul caprei, celalalt,
un negustor care vrea sa o cumpere. Începeau să se tocmească. Nu se înțelegeau de la preț,
se despărțeau și negustorul se întorcea pe urmă din nou la stăpânul caprei
- Da măcar are vreun pic de lapte capra asta?

53
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

- Are, cum sa nu? Poftiți să vedeți. Atunci cel din spate vărsa apa din cutie si
începea pe urma sa-i stropească pe toți de la priveghi.
Nicu Băncilă
Chiar dacă trecerea însemna un moment de durere comunitatea tradițională a găsit
mereu puterea de a trece cu ușurință peste aceste momente ca dovadă că geniul poporului
român a știut mereu să facă haz de necaz și să întâmpine cu fruntea sus toate greutățile
vieții de zi cu zi.

GOtQODĂRIILE ţĂRĂNEŞTI

Prof. Octavian Coman

Gospodăria ţăranului român era constituită din casa propriu-zisă, construcţiile


anexe, activităţile cotidiene, terenul ce aparţinea acestuia şi nu în ultimul rând familia sa.
Termenul de gospodar, de origine slavă, înseamnă „domn/stăpân” şi se referea la o
persoană pricepută şi harnică, capabilă de a conduce şi organiza această microstructură
socială. Statutul de gospodar impunea celorlalţi membri ai comunităţii rurale respect şi
demnitate. De aici şi expresia „om/gospodar cu greutate”, adică o persoană autoritară,
influentă, în interiorul comunităţii săteşti. Într-un cuvânt, gospodăria reprezenta un etalon
de bună organizare a vieţii sociale în comunitatea rurală.
Întemeierea unei noi gospodării corespundea cu momentul căsătoriei. Gospodăria
era alcătuită din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi. Căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi
grup social, ce era reprezentat de zestre, mai târziu statut moral sau studii. Fetele de la ţară
se căsătoreau la vârsta de 14-15 ani, iar băieţii la
19-21 ani, înainte de a pleca la oaste/armată.
Astfel că, aceştia aveau familie şi copii la
liberare. Înainte de căsătorie, părinţii celor doi
tineri se întâlneau şi stabileau zestrea viitorilor
soţi, urma logodna, care dura 2-3 luni. Tinerii, în
deplin acord, urmau să se căsătorească religios
şi civil. La ţară, nunta dura trei zile şi se
constituia într-un spectacol al recunoaşterii noii
familii în comunitatea sătească. Darul de nuntă avea
menirea de a ajuta pe noua familie să pornească în viaţă. Invitaţii aduceau
cereale (grâu, porumb), animale (oi, viţei, cai etc.) sau păsări (gâşte, raţe, găini etc).
Mireasa venea cu lada de zestre unde avea perine, cuverturi, covoare, plapome etc. De
regulă, mirele avea casa ridicată, urmând să o termine împreună cu viitoarea lui soţie. Ei
erau ajutaţi de părinţi şi rudele apropiate. Familia tradiţională românească era de tip lăstar.
Tânărul proaspăt căsătorit era împroprietărit de părinte cu un lot de pământ. Copiii
părăseau gospodăria părinţilor, pe măsură ce le venea vremea căsătoriei. Fetele se alăturau

54
Comuna Pogana
Obiceiuri și tradiții locale

gospodăriei soţilor, iar băieţii întemeiau noi gospodării. Mezinul familiei rămânea alături
de părinţi, aducând-o şi pe soţia sa în casa acestora. El le purta de grijă părinţilor până la
moarte şi le asigura, prin respectarea întregii rânduieli privind moartea, trecerea cu bine
către lumea cealaltă. El moştenea ceea ce părinţii săi adunaseră şi păstraseră pentru sine
într-o viaţă – întreaga lor gospodărie.
În sate, femeile năşteau „ câţi copii dădea Dumnezeu”. Crescute în credinţa
creştină strămoşească, în care întreruperea de sarcină constituia un mare păcat. Asistenţa
la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire
medicală. Aşadar, mai puţin de 1 % dintre femeile de la ţară năşteau la spital şi cu medic, în
timp ce aproape 5 % năşteau fără nici o asistenţă medicală. Copiii de la ţară creşteau
“singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor
agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îl alăpta. Cei de 2 –5 ani
erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari.
Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile
materiale. La sate, viaţa curgea relativ simplu, după calendarul muncilor agricole. În zilele
de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică. La întoarcerea acasă, bărbatul rămânea la
cârciumă, pentru a sta de vorbă cu oamenii din sat, iar femeia mergea acasă pentru a avea
grijă de gospodărie.
În anul 1909, administratorul Vasile C. Nicolau face o descriere a gospodăriilor
ţărăneşti din plasa Puieşti, amintind şi de starea gospodăriilor din comuna Pogana. În
expunerea făcută, autorul scoate în evidenţă condiţiile proaste de locuit ale ţăranilor;
casele nerespectând condiţiile de igienă (camere mici în care locuiesc 3-5 sau mai multe
persoane, ferestre mici care nu se deschid pentru aerisire, sobele rău întreţinute sau nu au
coşuri). Din statistica oferită, aflăm că în comuna Pogana existau la acea dată 817 case de
locuit, dintre care numai 250 se prezentau într-o stare bună, restul locuinţelor erau
clasificate astfel: 304 case care întrunesc parţial condiţiile igienice, 190 se prezintă în
condiţii proaste, iar 73 sunt bordeie. Aproape toate casele aveau curţi spaţioase, însă puţini
gospodari cultivau legume şi zarzavaturi.
Majoritatea ţăranilor se ocupau cu creşterea păsărilor şi animalelor, dar acestea nu
erau folosite exclusiv pentru alimentaţie, multe din ele erau vândute prin târguri sau pe la
comercianţi pentru a acoperi cheltuielile zilnice. Situaţia statistica a vitelor existente în
comuna Pogana era următoarea: Din 829 capi de familie, 311 nu posedau nici un fel de
vită; iar cei 518 capi de familie dispuneau de 929 boi, 445 vaci şi 225 cai. În afara vitelor,
locuitorii comunei ţineau pe lângă gospodării 5-10 oi pentru nevoile personale. Cu
creşterea exclusivă a oilor se ocupau puţini locuitori, 50 în toată plasa.

55