Sinteze - DREPT PENAL Text extras din programul Lege4. Partea generala.

Se poate spune ca, dreptul penal este structurat in totalitate in jurul a trei institutii fundamentale: infractiunea, raspunderea penala si pedeapsa, in cele ce urmeaza ne vom ocupa de primele doua institutii cea de-a treia (pedeapsa) fiind incorporata in raspunderea penala, in ordinea de mai sus, dupa ce mai intai vom face o scurta introducere in drept penal, aratand cateva notiuni mai importante (caractere, izvoare, principii etc.), ce trebuiesc cunoscute mai inainte de a intra in explicatiile cu privire la cale trei institutii. Notiuni introductive in dreptul penal, partea generala Notiunea si caracterele dreptului penal. Termenul drept penal este folosit in doua sensuri: - pentru a denumi ramura de drept, ca sistem al normelor juridice penale care reglementeaza relatiile de aparare sociala; - pentru a denumi stiinta dreptului penal ca ansamblu de idei, teorii, conceptii, cu privire la dreptul penal. In doctrina dreptul penal este definit ca fiind sistemul normelor juridice care reglementeaza relatiile de aparare sociala prin interzicerea sub sanctiuni specifice numite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, in scopul apararii acestor valori fie prin prevenirea acestor fapte, fie prin aplicarea pedepselor celor care le raspandesc. In literatura juridica desi nu exista o unanimitate in ceea ce priveste caracterele dreptului penal, totusi sunt admise ca trasaturi: autonomia, unitatea si caracterul de drept public, ele reiesind din specificul relatiilor de aparare sociala care ii revin spre reglementare. Principiile fundamentale ale dreptului penal. Principiile fundamentale ale dreptului penal, reprezinta ideile de baza, regulile care ajuta la elaborarea si aplicarea normelor penale. Nici in ceea ce priveste aceste principii, literatura juridica nu cade de acord, parerile fiind impartite de aceea, in cele ce urmeaza vom arata doar pe acelea care sunt admise de marea majoritate a autorilor, si anume: - principiul legalitatii, este un principiu unanim admis in doctrina, el exprima regula ca intreaga activitate in domeniul dreptului penal se desfasoara in conformitate cu legea (art. 23 din Constitutia Romaniei, art. 7 din Conventia Europeana a drepturilor omului). - principiul umanismului, presupune ca intreaga reglementare penala trebuie sa porneasca de la interesele fundamentale ale omului (art. 22 din Constitutia Romaniei). - principiul egalitatii in fata legii exprima regula ca toti indivizii din societate

sunt egali in fata legii (art. 16 din Constitutia Romaniei). - principiul prevenirii faptelor prevazute de legea penala, conform acestui principiu, legea penala are ca scop prevenirea infractiunilor. - principiul personalitatii raspunderii penale este regula conform careia, va raspunde in fata legii, doar acea persoana care a incalcat legea. - principiul individualizarii sanctiunilor de drept penal, este regula prin care fiecare persoana, care a nesocotit legea, va fi sanctionata in raport cu gravitatea faptei, si periculozitatea faptuitorului. - principiul conform caruia, infractiunea este unicul temei al legii este o garantie a libertatii persoanei. Izvoarele dreptului penal. Izvoarele dreptului penal au o anumita particularitate, si anume ele pot fi exprimate numai prin legi. - Principalul izvor al dreptului penal este chiar Codul penal al Romaniei care de la Codul penal din 1865, cod ce a unificat legislatia penala in statul unitar roman si a pus bazele dreptului penal modern si pana in prezent a evoluat considerabil, de-a lungul timpului el avand diverse influente. Actualul cod penal adoptat in 1996, este structurat pe doua parti: partea generala de care ne ocupam aici, si partea speciala. - Alt izvor al dreptului penal il alcatuiesc, legile penale complimentare, legi care completeaza reglementarile penale, cu norme de drept penal, de exemplu Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, si Legea nr. 4/1971 privind extradarea. - Tot izvor al dreptului penal sunt si legile speciale nepenale cu dispozitiuni penale, adica legile in continutul lor prevad fapte sanctionate penal. - Tratatele si conventiile internationale pot fi socotite ca izvoare indirecte de drept penal, pentru ca prin ele este asumata obligatia statelor de a incrimina prin legea penala interna astfel de fapte. Legea penala. In doctrina penala, termenul de "lege penala" are doua sensuri si anume: - in sens larg reprezinta o regula sau norma de drept. - in sens restrans, desemneaza actul normativ emis de parlament, dupa o procedura speciala si care contine norme de drept penal (art. 74 din Constitutie). Norma de drept penal poate fi generala, si in acest caz ea contine percepte cu valoare de principii, ori speciala si atunci ea cuprinde pe de o parte descrierea conduitei interzise, iar pe de alta parte sanctiunea ce urmeaza sa se aplice in cazul nerespectarii interzicerii. Interpretarea legii penale are ca scop aflarea vointei legiuitorului exprimata in dispozitiile penale pentru a stabili daca acestea sunt aplicabile cazului concret. Interpretarea poate fi oficiala, facuta de un organ sau subiect oficial, sau neoficiala, facuta de oamenii de stiinta (tratate, monografii). Aplicarea legii penale. Legea penala are anumite limite de aplicare determinate de elemente ca: spatiul, timpul, persoanele si faptele.

Aplicarea legii penale in spatiu. Aplicarea legii penale in spatiu se refera fie la aplicarea legii penale in raport cu faptele savarsite pe teritoriul tarii, fie in raport cu faptele savarsite in afara teritoriului tarii. Aplicarea legii penale romane, infractiunilor savarsite pe teritoriul tarii. Principiul teritorialitatii se gaseste consacrat in art. 3 Cod penal care prevede: "Legea penala se aplica infractiunilor savarsite pe teritoriul Romaniei". Pentru a intelege mai bine acest principiu, trebuie cunoscuta notiunea de teritoriu. Prin "Teritoriul Romaniei" sau "Teritoriul tarii", asa cum prevede art. 142 Cod penal, se intelege intinderea de pamant si apele cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea teritoriala cu solul, subsolul si spatiul aerian al acesteia. - intinderea de pamant este suprafata terestra cuprinsa intre frontierele stabilite de statul nostru prin conventii cu statele vecine. - apele interioare sunt apele cuprinse intre frontiere (lacuri, rauri etc.). - Marea teritoriala a Romaniei are limitele aratate de Legea nr. 17/1990. - subsolul, va avea limitele corespunzatoare solului terestru, acvatic, marii teritoriale fara limite in adancime. - spatiul aerian se intinde in inaltime pana la limita spatiului cosmic, iar in latime si lungime cat tin granitele noastre. Prin infractiune savarsita pe teritoriul tarii se intelege orice infractiune comisa pe teritoriul aratat in art. 143 Cod penal sau pe o nava ori aeronava romana. Sunt exceptate de la principiul teritorialitatii, infractiunile savarsite de persoanele care se bucura de imunitate de jurisdictie penala, precum si infractiunile savarsite de militarii unei armate straine aflate in trecere ori stationate pe teritoriul tarii. Se bucura de imunitate: - reprezentantii diplomatici ai statelor straine si alte persoane care conform conform conventiilor internationale, nu sunt supuse jurisdictiei penale a statului roman; - localurile si terenurile misiunilor diplomatice din Romania; - navele si aeronavele militare ori folosite in scopuri guvernamentale, aflate pe teritoriul tarii cu acordul statului roman, intrucat, ele reprezinta statul carora apartin. Daca navele comerciale straine se afla in trecere pe teritoriul tarii, nu se va aplica legea penala romana, decat daca: - infractiunea a fost savarsita de un cetatean roman sau un apatrid ce are domiciliul pe teritoriul Romaniei (apatridul este persoana fara nici o cetatenie); - infractiunea este indreptata impotriva intereselor Romaniei, a unui cetatean roman ori a unui rezident; - infractiunea este de natura sa tulbure ordinea sau linistea publica in tara; - interventia jurisdictiei romane este necesara pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante ori de substante psihotrope; - asistenta autoritatilor romane a fost ceruta in scris de capitanul navei ori un agent diplomatic sau un functionar consular al carui pavilion ii arboreaza nava. Aplicarea legii penale romane infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii.

Conform Codului penal, "Legea penala romana se aplica infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii, daca faptuitorul este cetatean roman sau daca, neavand nici o cetatenie, are domiciliul in tara". Pedeapsa executata in strainatate se deduce din pedeapsa pronuntata de instantele romane. Conform principiului protectiunii reale din art. 5 Cod penal, legea penala romana se aplica infractiunilor savarsite in strainatate, daca acestea sunt contra statului roman, contra vietii unui cetatean roman sau daca sa pricinuit o grava vatamare corporala acestuia, de catre un cetatean strain ori de un apatrid care nu domiciliaza in Romania. Extradarea. Extradarea este actul bilateral dintre doua state in baza caruia un stat pe al carui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat, il preda la cerere, altui stat pentru a fi judecat ori pus sa execute pedeapsa la care fusese condamnat. In cazul in care mai multe state cer extradarea, infractorul va fi extradat in ordinea stabilita de Legea nr. 4/1971. Extradarea poate fi de doua feluri si anume: activa, atunci cand se cere extradare, sau pasiva, cand acorda extradarea. Pentru existenta extradarii, se cer indeplinite urmatoarele conditii: a) Conditii cu privire la infractiune; - Sa fi savarsit o infractiune pe teritoriul statului solicitant ori impotriva intereselor acestuia, sau de catre un cetatean al acestui stat si sa nu fie aplicabila legea penala romana; - Fapta sa fie incriminata in legile ambelor state care participa la extradare; - Nu se acorda extradarea daca legea statului solicitant prevede pentru respectiva infractiune moartea sau aplicarea torturii. b) Conditii cu privire la infractor; - Infractorul pentru a fi extradat trebuie sa fie cetatean strain, sau sa nu aiba nici o cetatenie, si domiciliul in Romania; - Faptuitorul sa fi obtinut dreptul de azil pe teritoriul tarii; - Infractorul sa nu fie achitat, condamnat ori a incetat procesul printr-o hotarare pronuntata pe teritoriul Romaniei, ori sa nu fie scos de sub urmarire de catre procuror, printr-o ordonanta emisa de acesta. c) Conditii privind urmarirea penala sau executarea pedepsei; - Infractiunea pentru care se cere extradarea sa nu fie dintre acelea pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. - Sa nu fi intervenit potrivit legii penale romane, ori potrivit legii penale a statului strain in cauza care inlatura raspunderea penala ori consecintele condamnarii (amnistia, prescriptia). d) Conditii privind cererea de extradare; Cererea de extradare trebuie sa fie insotita de inscrisuri din care sa rezulte temeiurile pentru admiterea extradarii: - copie a mandatului de arestare sau dupa caz, copie a hotararii de condamnare; - copie a textelor de lege aplicabile; - alte date privind date cu privire la infractor, etc. Aplicarea legii penale in timp.

Aplicarea legii penale in timp, se ghideaza dupa unele principii si anume: - Potrivit principiului activitatii, legea penala se aplica se aplica infractiunilor savarsite in timpul cat ea se afla in vigoare (art. 10 Cod penal) Intrarea in vigoare a unei legi penale, de regula coincide cu publicarea ei in Monitorul Oficial, dar poate avea loc si la o data ulterioara, publicarii, data ce este expres prevazuta de respectiva lege. Iesirea din vigoare are loc prin abrogarea legii, care poate fi: totala atunci cand intreaga lege este scoasa din vigoare, si partiala, cand doar o parte din lege este scoasa din vigoare. - Principiul neretroactivitatii legii penale, se gaseste consacrat in art. 11 Cod penal, care prevede ca: "Legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni". - Conform principiului retroactivitatii legii penale (art. 12 Cod penal), odata cu intrarea in vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infractiune, inceteaza executarea pedepselor, a masurilor de siguranta si a masurilor educative pronuntate in baza legii vechi, precum si toate consecintele penale ale hotararilor judecatoresti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. - Uneori, datorita necesitatilor de aparare sociala, chiar si dupa iesirea ei din vigoare, legea penala temporara continua sa produca efecte, deci un alt principiu al legii penale este ultraactivitatea. - Daca de la savarsirea infractiunii pana la judecarea definitiva a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, se va alege dintre acestea, pe cea mai favorabila infractorului. In cazul legii penale mai favorabile, pedepsele complimentare se vor aplica conform principiului legii mai conforme cu interesele apararii sociale. Aplicarea legii penale mai favorabile, poate fi, fie obligatorie, fie facultativa. Infractiunea Notiunea de infractiune. Despre infractiune se poate spune ca este o fapta sociala, deoarece exprima o anumita pozitie a faptuitorului fata de randuielile sociale, fiind un act de conduita sociala, dar si un fenomen juridic, intrucat, infractiunea este o fapta, o actiune sau o omisiune imputabila autorului sau, prevazuta de legea penala si sanctionata cu o pedeapsa. In art. 17 din Codul penal este definita infractiunea ca fiind "fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala". De asemenea Codul penal mai defineste in texte distincte, si cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii care sunt: pericolul social - art. 18, vinovatia - art. 19, prevederea in legea penala - art. 141. Intre cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii exista o stransa legatura. Astfel, o fapta careia ii lipseste una din trasaturi (de exemplu prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie dar nu este prevazuta de lege), nu va constitui o infractiune. Trasaturile esentiale ale infractiunii. Cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii definite de Codul penal sunt: - pericolul social - art. 18. - vinovatia - art. 19. - prevederea in legea penala - art. 141. Intre cele trei trasaturi esentiale ale infractiunii exista o stransa legatura.

Astfel, o fapta careia ii lipseste una din trasaturi (de exemplu prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie dar nu este prevazuta de lege), nu va constitui o infractiune. Pericolul social ca trasatura a infractiunii. Fapta care prezinta pericol social este fapta prin care se pericliteaza ori se vatama valorile sociale aratate in art. 1 Cod penal si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse. Numai activitatile omenesti au aceasta insusire de a prezenta un pericol social. In doctrina si legislatia penala, pericolul social este folosit in doua acceptiuni: - pericolul social generic (abstract) - caracterizeaza toate faptele ce apartin unui anumit tip particular de infractiune (omor, delapidare, viol, etc.) si este apreciat de legiuitor IN ABSTRACTO, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispozitie in momentul incriminarii sau atunci cand se pune problema modificarii legii penale. - pericolul social concret - caracterizeaza o fapta (apartinand unui anumit tip de infractiune), efectiv savarsita si este evaluat IN CONCRETO de organele de urmarire penala si de instantele de judecata, in raport cu unele elemente si date concrete cum ar fi: urmarea survenita sau care ar fi putut surveni, imprejurarile comiterii actiunii sau inactiunii, scopul urmarit de faptuitor, etc. Uneori desi exista pericol social, fapta nu constituie infractiune, deoarece, conform art. 18, Cod penal: "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca prin atingerea minima adusa uneia dintre valorile aparate de lege, si prin continutul sau concret, fiind in mod vadit lipsita de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni". Prezinta o astfel de caracteristica, spre exemplu, unele furturi marunte din magazine, anumite fapte de neglijenta in serviciu care au produs pagube reduse etc. Tot art. 18 al. 2 Cod penal, enumera si criteriile de care trebuie sa se foloseasca organele judiciare atunci cand sunt puse in situatia de a evalua si hotara daca fapta prezinta pericol social sau nu. Vinovatia ca trasatura a infractiunii. Potrivit art. 19 al. 1 Cod penal, vinovatia exista "atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa". Vinovatia implica, asadar, actiunea a doi factori inerenti vietii psihice a persoanei: factorul intelectiv sau constiinta si factorul volitiv sau vointa. - vointa sau factorul volitiv - reprezinta un proces psihic de conducere constienta a activitatii sub toate aspectele ei. Pentru ca actul de conduita al unei persoane sa-i apartina, sa-i fie imputabil, se cere sa fie savarsit cu vointa. In cazul in care fapta nu a fost voita de persoana care a comis-o pentru ca nu a actionat liber, ci datorita unei energii straine ce nu i-a putut rezista, acea fapta ii este imputabila decat fizic, nu si psihic, ceea ce exclude vinovatia. - constiinta sau factorul intelictiv - presupune facultatea psihica prin care persoana intelege semnificatia faptei si urmarile acesteia. In constiinta apare mai intai ideea de a savarsi fapta si apoi reprezentarea urmarilor sale. Tot aici se delibereaza asupra savarsirii faptei. Dupa terminarea procesului decizional, se trece de la manifestarea de constiinta la manifestarea de vointa si care consta in concentrarea energiei in vederea realizarii actului de conduita. a) Definitia vinovatiei - in doctrina penala s-a definit vinovatia ca fiind: "atitudinea psihica a faptuitorului in momentul savarsirii faptei cu privire la

fapta savarsita si la urmarile acesteia". b) Formele vinovatiei - in stiinta dreptului penal se face dinstinctie intre doua forme principale de vinovatie: 1. Intentia; este atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale si urmarirea lui, ori prevederea rezultatului faptei sale, neurmarirea dar acceptarea lui in caz ca se produce, de aici rezulta ca, intentia este de doua feluri: - directa daca faptuitorului prevede rezultatul faptei sale si il urmareste. - indirecta daca faptuitorului prevede rezultatul faptei sale nu il urmareste, dar il accepta daca se produce. 2. Culpa; este atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatului faptei sale dar nu-l accepta, considerand fara temei ca nu se va produce, ori nu prevede rezultatului faptei sale desi putea si trebuia sa-l prevada, de aici rezulta ca, culpa este de doua feluri: - cu prevedere, cand faptuitorului prevede rezultatul faptei sale dar nu-l accepta, considerand fara temei ca acesta nu se va produce. - fara prevedere, cand faptuitorului nu prevede rezultatul faptei sale desi putea si trebuia sa-l prevada. 3. Pentru anumite infractiuni se mai adauga si o forma mixta denumita intentia depasita (praeterintentia) Praeterintentia este situatia in care faptuitorul urmarind producerea unui anumit rezultat, savarseste o fapta cu un rezultat mai grav, decat a intentionat, rezultat ce trebuia si putea fi prevazut. In Codul penal infractiunea praeterintentionata apare ca forma agravanta a unei infractiuni tip. Prevederea faptei in legea penala ca trasatura a infractiunii. Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta de legea penala ca atare (art. 17 Cod penal). O fapta este considerata a fi prevazuta de legea penala, atunci cand o norma legala stabileste in ce conditii o anumita fapta socialmente periculoasa si savarsita cu vinovatie - este susceptibila de a fi caracterizata ca infractiune si prin masura a atrage raspunderea penala. Rezulta ca o fapta este prevazuta de legea penala atunci cand incriminarea ei s-a facut in Codul penal (partea speciala) sau printr-o lege penala speciala. Aceasta trasatura a infractiunii decurge din principiul fundamental al legalitatii in dreptul penal (art. 2 Cod penal). Continutul infractiunii Notiuni introductive in continutul infractiunii. Continutul infractiunii este prevazut in norma incriminatoare si poate fi definit ca totalitatea conditiilor prevazute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infractiune. Continutul poate imbraca doua aspecte: - continutul legal - cel descris prin norma de incriminare si cuprinde conditiile obiective si subiective in care o fapta devine infractiune; - continutul concret - cel al unei fapte determinate. Conditiile prevazute in continutul diferitelor infractiuni, se pot clasifica dupa mai multe criterii; - dupa elementele la care se refera si se deosebesc avem: conditii cu privire la fapta, la faptuitor, la obiectul infractiunii, la locul si timpul savarsirii

infractiunii. - dupa situarea in timp a conditiilor cerute de lege, fata de savarsirea faptei se disting conditii: preexistente, concomitente si subsecvente. - in functie de rolul si importanta lor in caracterizarea faptei ea infractiune, conditiile pot fi: esentiale sau constitutive si accidentale sau circumstantiale; Factorii infractiunii. Factorii infractiunii sunt: obiectul infractiunii, subiectii infractiunii, locul si timpul savarsirii infractiunii.