Sunteți pe pagina 1din 8

A efectuat: A controlat:

st. gr. DP-0922 Mahu Radu lector. Vctoria Buliga

Chiinu 2012

In China antic se evideniaz coala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 479), creatorul unui sistem original filozofic, etic i social-politic. El afirma, c cerul ca realitate suprem dicteaz omului voina sa, c viaa oamenilor depinde de soart, iar bogia i nobilitatea depind de cer. In centru filozofiei lui Confucius st problema educaiei. El afirm c oamenii snt apropriai i seamn unii cu alii dup natura sa, iar se deosebesc dup educaie. Educaia omului trebuie s fie n spiritul atitudunii cu stim i respect fa de mediu i societate. In alt loc Confucius afirm, c pentru a cunoate noul e necesar de a cunoate vechiul. Invtura fr gndire este inutil, iar gndirea fr invtur este oarb. Etica lui Confucius concepe omul in relaii cu funcia lui social, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaia este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenit a acestei funcii. Relaiile sociale trebuie s se formeze dup analogie cu relaiile familiale crmuitor i supus, sudaltern i ef, aa ca i relaiile dintre fecior i tat, fratelui mai mic ctre cel mai mare. Pentru respectarea subordonrii i ordinii Confucius formuleaz principiul echitii, punctualitii i contiinciozitii. Omul trebuie s procedeza aa cum cere ordinea i situaia. Comportamentul punctual este comportament cu respectarea ordinii i umanitii. pentru a ocupa un oarecare post tinerii trebuiau s susin examene, instruirea tineretului era ceva In China antic au existat aproape o sut de coli (probabil deatta c normal inc din antichitate), printre care se evideniaz coala naturfilizofilor, moitilor, legitilor, numelor s.a. Moise[1] (n ebraic ,Moshe, citit Moe cu accentul pe "e") este socotit de tradiia iudaic, iar pe urmele ei, i de cea cretin, un profet i etnarh, conductorul triburilor israelite ieind din Egipt (dup una din cronologiile presupuse, n jurul anului 1250 .Hr.) El este cunoscut la evrei ca Mo Rabenu (Moise nvtorul nostru) sau, mai rar, Mo ben Amram, Moise, fiul lui Amram, i este, dup tradiia lor religioas, cel care a primit Legea divin (Tora) pe Muntele Sinai i fondatorul religieievreilor - iudaismul. De aceea, aceast religie e uneori numit i mozaism, dup Moise. Potrivit cu naraiunea Vechiului Testament (Pentateuh sau Pentateuc) a fost cel mai de seam din profeii evreilor. Credina n profeia lui este definit ca principiul al aptelea din cele dousprezece principii ale credinei iudaice, asa cum au fost formulate n crezul lui Rabbi Moshe ben Maimon (Maimonide). Data tradiional a naterii i a morii sale ncalendarul evreiesc este 7 Adar. Tablele Legii sunt doua lespezi de piatra pe care erau scrise cele Zece Porunci, primite de Moise pe Muntele Sinai. Placile de piatra fusesera scrise de Insusi Dumnezeu, ele fiind inmanate lui Moise, conducatorul evreilor din Egipt spre Canaan, spre a fi predate poporului. Datorita faptului 2

ca Moise este cel ce a predat poporului Legile, acestea mai sunt numite si "Legea lui Moise", ele constituind astazi Tora, cartea de capatai a Iudaismului. Legile revelate de Dumnezeu lui Moise, iar prin el tuturor celorlalti, urmaresc a indruma viata omului pe o cale dreapta, urmand o buna raportare a acestuia la Dumnezeu si la semeni. Sa ai un singur Dumnezeu, caruia sa I te inchini, iar aproapelui sa nu ii gresesti cu nimic. Tablele Legii Muntele Sinai este locul unde Moise a vorbit cu Dumnezeu de doua ori. Tablele erau scrise de Insusi Dumnezeu, "cu degetul Sau": "Dupa ce a incetat Dumnezeu de a grai cu Moise, pe Muntele Sinai, i-a dat cele doua table ale legii, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu" (Iesire 31, 18) Dupa o revelatie care a adus poporul, din adancimile spirituale ale Egiptului, la nivelul cel mai inalt pe care l-a atins vreodata, evreii se reintorc la idolatrie. Cand Moise s-a intors pentru prima data de pe Munte, avea cu el Tablele Legii, scrise de mana lui Dumnezeu, esenta vietii vesnice si a destinului poporului evreu. Domnul i-a dat lui Moise Tablele Legii, iar acesta le-a dus poporului, insa vazand cum poporul isi ridicase vitel de aur, caruia se si inchinau, de manie el a spart cele doua Table ale Legii. Cand evreii au venerat vitelul, Tablele Legii au fost sparte. "Dupa aceea Moise, intorcandu-se; s-a pogorat din munte, cu cele doua Table ale Legii in mana, scrise pe amandoua partile lor. Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu si scrierea era scrierea lui Dumnezeu, sapata pe table. Atunci, auzind Iosua glasul poporului rasunand, a zis catre Moise: "In tabara se aud strigate de razboi". Iar Moise a zis: "Acesta nu este glas de biruitori, nici glas de biruiti; ci eu aud glas de oameni beli". Iar dupa ce s-a apropiat de tabara, el a vazut vitelul si jocurile si, aprinzandu-se de manie, a aruncat din mainile sale cele doua table si le-a sfaramat sub munte" (Iesire 32, 15-19) Legile fundaamentale ale lui Moise: Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamntul Egiptului si din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! 2. Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cte sunt n cer, sus, si din cte sunt pe pamnt, jos, si din cte sunt n apele de sub pamnt! Sa nu te nchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pna la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pna la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele. 3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau n desert, ca nu va lasa Domnul nepedepsit pe cel ce ia n desert numele Lui. 4. Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa n acelea toate 3

treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci n acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici orice dobitoc al tau, nici strainul care ramne la tine, Ca n sase zile a facut Domnul cerul si pamntul, marea si toate cele ce sunt ntr-nsele, iar n ziua a saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvntat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o. 5. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamntul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie. 6. Sa nu ucizi! 7. Sa nu fii desfrnat! 8. Sa nu furi! 9. Sa nu marturisesti strmb mpotriva aproapelui tau! 10. Sa nu doresti casa aproapelui tau; sa nu doresti femeia aproapelui tau, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui si nici unul din dobitoacele lui si nimic din cte are aproapele tau! Ele pot fi mprite n trei categorii: Decalogul (Cele Zece Porunci), numit pe scurt Cele 10 Cuvinte. Aceste porunci reglementeaz relaia omului cu Dumnezeu i relaia dintre oameni. Budismul este o religie i o filozofie oriental avnd originea n India n secolul al VI-lea .Hr. i care s-a rspndit ulterior ntr-o mare parte a Asiei Centrale i de Sud-Est. Se bazeaz pe nvturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gnditor indian care se crede c ar fi trit ntre 563 .Hr. i 483 .Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindri, n prezent fiind o religie foarte divizat, fr o limb sacr comun i fr o dogm strict, clar formulat. Budismul aparine grupului de religii dharmice alturi de hinduism i de jainism, pstrnd o puternic influen a elementelor constituente ale acestor dou religii. Mai este numit i Buddha Dharma, ceea ce nseamn n limbile sanscrit i pali (limbile textelor antice budiste) nvturile Celui Luminat Cele trei caracteristici ale existenei Conform filozofiei budiste, existena, lumea n general are trei caracteristici: impermanena (skt. anitya pal. anicca) non-sinele (skt. Antman pal. anatta), insatisfacia (skt. duhkha pal. dukkha) sau durerea n budism, existena individual a omului aduce suferin tocmai din cauz c ea este o simpl sintez a unor factori impersonali i impermaneni supui distrugerii[6], o mixtiune a celor cinci "agregate" (sanscrit - Skandha) ce compun fiina: (1) rpa - corpul, materialitatea (carnea, 4

prul, dinii, sngele, oasele, temperatura corporal, etc.), (2) vedan - senzaiile (bucurie, tristee, indiferen), (3)samj - percepiile (vzul, auzul, gustul, percepia tactil, olfactiv i spiritual), (4) samskra - activitatea minii (voin, concentrare, vigilen, respect, confuzie, calm, etc.) i (5) vijna - contiina. Conform lui Buddha sub straturile acestor "agregate" nu exist nici un "sine", sufletul venic, ceea ce hinduitii numesc "atman", fiind doar o iluzie, o irealitate. El consider c att trupul, ct i percepiile, senzaiile, mintea i contiina nu pot constitui un suflet, o entitate venic, deoarece se afl ntr-o permanent transformare, sunt efemere. Existena unui om este relativ, a fost fcut posibil prin intersecia unor fore universale supuse unor schimbri permanente, este dependent unei legi a cauzalitii, este o component trectoare a universului i a timpului, "o flacr n aceast mare de foc"[7]. Budismul nu admite astfel nimic venic, neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbtor, lipsit de substan. Astfel, buditii nu pot vorbi despre un "eu" venic, despre un "sine" ca o entitate continu, permanent, ci despre "non-eu", "non-sine" sau "anatta". Aceast impermanen este totodat i foarte vag, deoarece prin moartea omului, nu se realizeaz o distrugere total a existenei lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise ntr-o via urmtoare prin rencarnare. Astfel motenitorul faptelor este acelai cu cel care le-a comis, dar n acelai timp este diferit de acesta, are cu totul alte "agregate" componente. Dei par contradictorii, identitatea persoanei rencarnate cu cea din viaa anterioar i diferena, neidentitatea acestora, coexist. Aceeai concepie este abordat i n cazul schimbrilor umane ca maturizarea, mbtrnire, etc.: omul devine o alt persoan, cu toate c rmne acelai[8]. Spre deosebire de hinduism, rencarnarea budist nu const n migrarea sufletului de la un trup mort spre embrionul unei viitoare fiine, ci continuarea de ctre un individ nou a existenei care pn atunci se manifesta n cel decedat, conform ncrcturii karmice acumulate,. [modificare]Cele patru adevruri nobile Pentru detalii, vezi: Cele patru adevruri nobile. Miezul nvturilor budiste este format din cele patru Adevruri Nobile[9], expuse n prima predic a lui Buddha, Predica de la Benares". Primul adevr privete suferina sau durerea (dukkha). Pentru el totul este suferin: naterea este suferin, btrneea este suferin, boala este suferin, moartea este suferin. A fi unit cu ceea ce nu-i place nseamn suferin. A fi desprit de ceea ce-i place (...), a nu avea ceea ce i doreti nseamn suferin[10]. Al doilea Adevr Nobil identific originea suferinei n dorina, pofta sau setea (tanha) care determin rencarnrile. Aceast sete caut mereu noi satisfacii. Buddha distinge trei feluri de dorin: dorina de a satisface plcerile simurilor (kama-tanha), dorina de perpetuare (bhava-tanha) i dorina morii (autoanihilrii) sau vibhava-tanha. Cea din urm nu este, ns, o soluie a eliberrii deoarece este o sete ca toate celelalte i nu oprete ciclul transmigrrilor. Al treilea 5

Adevr Nobil proclam c eliberarea de suferin const n anihilarea dorinei. Stingerea acesteia este Nirvana. n fine, al patrulea Adevr reveleaz cile care duc la ncetarea suferinei, Buddha oferind un mijloc prin care dorinele pot fi suprimate ("Calea cu opt brae" sau "Calea cu opt crri") [11]. Formularea celor patru Adevruri Nobile urmeaz structura unei metode din medicina indian: constatarea bolii, cauza ce a determinat-o, ansele de vindecare i tratamentul bolii. Buddha nsui se identifica cu un doctor al crui scop este acela de a trata o persoan grav rnit. Ideea de suferin domin ntreaga filozofie budist. Dukkha nu reprezint doar durere de ordin fizic sau spiritual, ci i durere existenial ce const n subordonarea fa de propriile dorine i sentimente, dependena de diferite principii i condiii de via, nstrinarea de propria persoan, imperfeciunea, subjugarea fiinei sub propria personalitate, sub propriile instincte sau obsesii, etc. Durerea este cu att mai mult amplificat, cu ct perspectiva unor viitoare rencarnri o prelungete la infinit. Etica aristotelica Filozofilor sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema esentei moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si individualista in raspunsul la aceasta problema, fiindca pentru acestia legile, dreptul si principiile morale se fundamenteaza pe conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, acestea au o valoare relativa. Ba sofistii devin chiar reprezentantii nihilismului moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce este raul, daca celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de pericolul mare pe care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral pentru comunitatea poporului grec, Socrate combate pe sofisti si face indubitabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament al faptei bune. A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe temeiul intelegerii esentei virtutii, virtutea fiind inteleasa ca imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta. Consecinta acestei conceptii etice a fost la Socrate afirmatia ca "nimeni nu actioneaza de buna voie nedrept, ci numai din insuficienta stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma ideea ca exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent de parerile lor : este acel "Daimonion", ca glasul constiintei. Platon continua sa adanceasca aceasta idee socratica si astfel ajunge la concluzia ca adevarata autonomie interioara, ca cel mai inalt bun al vietii omului, acesta nu si-o poate castiga decat prin stiinta despre o realitate suprasenzoriala, despre eterna Idee a Binelui, prin care sufletul uman devine una cu Divinitatea, care este prototipul Frumusetii si al Binelui. Cunoasterea acestei lumi suprasenzoriale devine la Platon temeiul si tinta vietii morale. Sub influenta eticii platonice omul nu mai priveste lumea concreta ca loc al mantuirii sale si nici nu-l mai intereseaza desavarsirea lumii date, ci ochiul filozofului se indreapta spre o minoritate de 6

insi-filozofi, care, reusind sa infranga interesele inferioare ale lumii, sesizeaza Adevarul si Frumusetea pura. Inetica platonica accentul cade pe o lume transcendenta si pe valorile acesteia. Aristotel paraseste si in etica drumul trasat de marii sai inaintasi, un Socrate si Platon. El este si in etica un realist, caci el nu mai intreaba in etica despre ideea de bine, despre moralitate ca ceva in sine si pentru sine si despre valabilitatea acesteia, ci pe Aristotel il preocupa viata morala reala, moralitatea ca ceva faptic. Etica aristotelica nu mai este indreptata spre cunoasterea unui ideal vesnic si neschimbabil, ci inspre intelegerea binelui ce poate fi realizat de catre oameni aici in aceasta lume, care sunt deosebiti dupa sex, stare sociala, profesiune, popor si de aceea el este altfel pentru barbat si altfel pentru femeie, pentru liber si pentru sclav. Pentru Aristotel este de neinteles ceea ce platonicii vor sa spuna cu al lor "bine in sine". Aristotel afirma ca chiar daca ar exista asa ceva, omul nu ar putea sa-l sesizeze niciodata. Binele este dimpotriva in orice arta si orice actiune ca scop al acestora : pentru medicina sanatatea, pentru arta razboiului victoria, pentru economie bogatia etc. Masura acestora este, deci, folosul, caci scopul omului nu este cunoasterea, ci fapta. Rostul eticii nu este "simpla teorie", ca noi sa stim ce este virtutea, ci ca noi sa devenim oameni de isprava. inteleptul, pentru a fi fericit, in afara de virtute mai are nevoie si de un minimum de bunuri corporale. Fundamentul virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca si pentru Aristotel daruirea neprecupetita instinctelor si scopurilor inferioare este ceva animalic, ce injoseste pe om. Omul trebuie sa duca o viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita faptului ca este o fiinta rationala. Aristotel accentueaza si el ca virtutea nu consta nici in bogatie, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv in "activitatea virtuoasa sau rationala a sufletului". Virtutea nu este data odata cu intelegerea, ci ratiunea trebuie sa ordoneze nazuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile umane. Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea castigata prin exercitiu, asadar aptitudinea de a actiona intotdeauna conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc, calea intre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu precugetare si care consta in pastrarea drumului de mijloc, ales de ratiune in mod liber, in urma unui discernamant". Virtutea are deci trei insusiri fundamentale : a) Virtutea este o actiune de vointa facuta cu precugetare, adica o actiune libera, precugetata; b) Ea consta in pastrarea drumului de mijloc, adica drumul intre doua extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri pentru om; c) Virtutea pretinde un discernamant inainte de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este virtutea ce tine echilibrul intre a fi risipitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de mijloc intre indrazneala nebuneasca si lasitate ; dreptatea tine calea de mijloc intre a savarsi nedreptatea si a suferi nedreptatea. 7

Aceasta linie de mijloc - ce se confunda cu fapta morala - este nespus de greu de fixat, de aceea Aristotel intelege sa lase toata povara aceasta pe seama elitelor umanitatii, in seama inteleptilor, desavarsiti, superiori. Asa se face ca atunci cand este pusa intrebarea care fapta poate fi numita morala si pe care trebuie s-o implineasca fiecare muritor, Aristotel raspunde scurt: "Priviti pe cei alesi ai genului omenesc, pentru ca vazandu-i in mod nemijlocit, sa-i urmati". In Etica Nicomachiana Aristotel descrie pe omul superior in felul urmator : "Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici temerar ; care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab ; care este cu inima deschisa prieteneste catre lumea ce-1 inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe sine ; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o risipeste ca un usuratic ; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza ; care nu jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi". Toate aceste virtuti ce sunt practicate in viata de toate zilele sunt numite de Aristotel "virtuti etice" sau practice. Ele sunt dirijate de acea parte a intelectului pe care Aristotel il numeste "nus patheticos", asadar acea parte ce stapaneste activitatile influentate din exterior. Mult mai superioare decat acestea sunt activitatile intelectului, care isi au valoarea lor in ele insesi si pe care Aristotel le numeste "virtuti diano-etice". Este vorba despre activitatile artistice si -mai ales cele stiintifice. Sunt doua asemenea virtuti: intelepciunea si desteptaciunea practica. Intelepciunea este cea mai inalta dintre toate virtutile morale. Iar acea parte a ratiunii umane care exercita aceasta activitate libera este numita de Aristotel "nus poieticos". Scopul suprem al vietii virtuoase este fericirea sau "evdaimonia". Aceasta fericire urmeaza sa fie sustinuta de sentimentul de placere, caci "fericirea fara placere ar fi o vorba goala", de aceea binele suprem nu poate fi gandit fara de placere, fiindca zice el "atunci ar fi posibil ca cineva sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit". Fericirea consta in sentimentul de placere ce urmeaza din fapta buna si constiinta ca ratiunea stapaneste peste simturile inferioare. Cea mai inalta placere este aceea produsa de activitatea libera a ratiunii, asadar produsa de cea mai inalta virtute : intelepciunea. Cel mai bun loz pe care si-l poate dori omul in aceasta lume este acela al cercetatorului dupa adevar, al filozofului, care, refugiat in imparatia bucuriilor pe care le naste activitatea ratiunii, se ridica deasupra micimilor vietii terestre si ajunge la constiinta naturii si a menirii sale divine. Dar si aceasta stare este dependenta de anumite situatii externe, ca sanatatea corporala si spirituala a inteleptului, idee ce tradeaza tendinta realista si relativista aristotelica.