Sunteți pe pagina 1din 3

Motto Nu ma-ncntati nici cu clasici, Nici cu stil curat si antic,[...] Eu ramn ce-am fost: romantic.

(Mihai Eminescu) Aceasta veritabila confesiune de credinta a scriitorului ne arata clar ca optiunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism si de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trasaturile de baza ale curentului romantic, care aparuse ca o rebeliune a tinerei generatii mpotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu! ntlnim n opera sa chiar si concepte profund clasice, cum ar fi eterna cautarea adevarului, scriitorul tradnd poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat n cea mai mare masura neconcord 16216g616q antei temporale dintre majoritatea marilor romantici si dnsul-, de a da o expresie unica si totalizatoare a romantismului! Din acest motiv, opera sa se detaseaza net de cea a celorlalti romantici, existnd la Eminescu chiar si unele nsemne ale modernitatii. Dintre ele, luciditatea actului creatiei, tristetea apasatoare si pesimismul vor fi adoptate mai trziu si de poetii occidentali, care erau la vremea aceea preocupati mai degraba de estetica macabra si stranie a simbolismului. Exista nsa si nenumarate asemanari ntre Eminescu si ceilalti poeti romantici, att la nivel conceptual si stilistic, ct si n ceea ce priveste destinul lor boem si tragic.De fapt, toti romanticii alcatuiesc o adevarata comunitate de spirite si de destine. Pentru a ne forma o idee mai precisa despre romantismul operei eminesciene, vom arunca o privire asupra principalelor teme si motive romantice, asupra felului n care au fost ele tratate de cei mai importanti scriitori romantici si asupra asemanarilor si deosebirilor dintre viziunea lor si cea a lui Eminescu. Sa luam spre exemplu tema istoriei, propusa de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din cotidian ntr-o vrsta ideala. Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului n viziunea mai multor romantici, deaceea cele doua teme nu pot fi tratate absolut separat, ci n functie de felul n care ele interactioneaza n opera scriitorului respectiv. La Eminescu, istoria reprezinta tot o modalitate de evaziune ntr-o vrsta ideala, eroii pe care i evoca fiind ntr-o strnsa legatura cu spatiul pe care l reprezinta. Poetul insista mult pe atitudinea lor, plina de maretie si de siguranta, reliefata prin procedeul predilect romantic al antitezei (Scrisoarea III). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului sunt concepute pe aceasta tema. Ct despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul romn devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. n ansamblu, opera sa poate fi considerata o adnca si ampla meditatie asupra vietii si a mortii. Poetul si simte ntreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte inevitabila. n opera sa, Eminescu ncearca totusi diferite modalitati de scapare de sub zodia acestui timp individual.

O alta modalitate de evadare, de data aceasta absoluta, specifica romanticilor este reflectata n tema naturii. Avem de-a face cu o natura coplesitoare, cu spatii bogate, luxuriante, iar momentele evocate n mod special sunt furtunile sau peisajele catastrofice, deci o natura dezlantuita. Se prefera motivul selenar si cel vegetal, reprezentat printr-o mare varietate florala. La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai nti una exterioara, ale carei elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte, fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcmul, toate sunt articulate ntr-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura, o natura interioara, un suflet ce se oglindeste n toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse n tema naturii. Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este mpletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol adevarat, contemplat dinauntru, surprins n nfatisarile sale primordiale si eterne. Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare! Iubirea, n viziune romantica, este un sentiment profund, asociat de obicei meditatiei filosofice si secesionat n doua atitudini specifice: extazul si dezastrul. Poetii romantici, asa cum am vazut, ataseaza acestei teme si pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru ca l ntlneam si n vechime. Dar n romantism, natura devine un cadru n care se desfasoara un ritual erotic. Cu toate acestea, el nu recepteaza natura ca pe un singur cadru, ci cauta o natura anume, transformata apoi ntr-un ntreg univers. Tipic romantica este nsa conceptia despre iubire, aceasta fiind vizualizata ca o cale de cunoastere, de a atinge absolutul. Pornind de la aceasta conceptie, regasim doua atitudini eminesciene: cea n care predomina Eros si motivul femeii angelice lirica de tinerete, si cea n care se insinueaza deja prezenta lui Thanatos si motivul femeii demon lirica trzie. Desi ar putea parea ciudat, urmatoarea tema despre care vom discuta este moartea. Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni nca din cele mai vechi timpuri. Cu alte cuvinte, scopul vietii este acela de a-i lega nceputul si sfrsitul, insinundu-se subtil aici si ideea ca moartea este n fapt o a doua nastere. Specifica lui Eminescu este moartea voluptuoasa, viziune perfect originala, nemaintlnita n nici o mitologie si la nici un alt romantic. n Oda (n metru antic), el vorbeste despre arta de a muri, arta ce trebuie nvatata pe parcursul vietii, dar si despre necesitatea ca viata sa se sfrseasca prin regasirea eu-lui pierdut la nastere. Dar probabil cea mai romantica tema, n sensul ca a fost pentru prima data introdusa n literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Dupa Eminescu nsa, Oamenii se mpart n doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc. Este greu de spus unde se ncadreaza oamenii de geniu. As spune ca ei fac parte din ambele categoriI, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci cnd gasesc cel mai apropiat echivalent pamntesc al dorintelor sale, l dispretuiesc. Exista nsa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii i datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor. Este o tema care l-a preocupat n mod deosebit pe Eminescu, si care este fara ndoiala punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice Luceafarul si al celei mai celebre si interesante nuvele eminesciene, Sarmanul Dionis. Daca stam sa ne gndim, ajungem la

concluzia ca sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund romantica. Scrisoarea I, ,Floare albastra, ,Mai am un singur dor, toate ne vorbesc despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta n izbavirea mortii. Aproape ntotdeauna acest personaj are un moment de slabiciune, n urma caruia si doreste cu ardoare sa scape de povara genialitatii sale n schimbul unei ore de iubire. si ntotdeauna el se rentoarce la pozitia initiala prin revelarea dureroasa a efemeritatii si nestatorniciei oamenilor de rnd. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic n general, care nu-si poate gasi mplinirea pe pamnt, desi ntreaga sa viata este o neobosita fuga dupa ideal. Pentru el genialitatea este o sublima binecuvntare, dar si un imuabil blestem. n fapt, toti scriitorii romantici pot fi priviti ca o mare si geniala familie, toti avnd aceleasi trasaturi definitorii, aceleasi conceptii si aspiratii, dar si aceeasi nefasta ncarcatura genetica, nscrisa n destin. Ei sunt prin excelenta, prin nsasi structura lor interioara o rasa aparte, sortita unei vieti de zbucium si unui sfrsit dramatic, cauzat de marea discrepanta dintre propria lor lume interioara si lumea exterioara, reprezentata prin societatea n care traiau. Iar opera lor, ntreaga literatura romantica, ar putea fi citita n totalitate ca si cum ar fi opera unui singur autor!