Din postmodernism

În cultura contemporană totul se deplasează cu o viteză uluitoare, stilurile de

viaţă şi oportunităţile se multiplică exponenţial sub forma unor noi idei, tehnologii
si mode; timpul şi spaţiul devin aproape nesemnificative în momentul în care noi
facem ocolul lumii într-un pas tot mai alert. Civilizaţiile, tradiţiile, formele
intracţiunii sociale se transformă odată cu fluidizarea graniţelor şi convenţiilor iar
obiceiurile şi stilurile de viaţă ce aveau menirea de a delimita un loc de altul, acum
devin subiectele de alegere ale unui consumator internaţionalizat. Lumea este acum,
literalmente, la vârful degetelor noastre; ne procurăm stilul de viaţă de oriunde
vrem; construim un colaj eclectic de imagini şi semne prin care ne producem
indentitatea.

Când spunem „postmodern” e greu de vorbit despre un concept: mai

degrabă va denumi şi va schematiza o stare de spirit. Justificat de unii, contestat de
alţii, teoretizat într-o anumită manieră, practicat în alta, postmodernul şi-a câştigat
un loc în analizele filozofice, indiferent de obiectul lor (metafizică, artă,
istorie,politică sau ştiinţă) sau că au vizat chestiuni de stil ori limbaj, speculative ori
„aplicative” astfel încât se poate vorbi de o cultură postmodernă (Ihab Hassan); se
poate vorbi de o artă postmodernă unde postmodernismul poate fi acceptat drept
„culme a modernului”, „întoarcere la tradiţie împotriva modernismului” sau
„depăşire a modernismului” (Luc ferry) şi când opera de artă intră în „epoca
reproductibilităţii sale tehnice” ( W. Benjamin).
Perspectivele raţiunii ştiinţifice susţin claritatea şi precizia ca fiind stâlpii de
neclintit ai gândirii; postmodernismul, în contrast, caută să prindă orice scapă
acestor procese de definire şi „celebrează” tot ceea ce rezistă în perturbarea lor.
Definirea postmodernului e aproape imposibilă; multe din complexităţile şi
nuanţele acestei „stări de spirit” ar scăpa dintr-un astfel de enunţ. Încercările de
definire a postmodernului sunt numeroase, variate şi - având în vedere
„volatilitatea” subiectului definit – valabile, nu fără a fi, în marea majoritate, într-o
stare de conflict; un exemplu ar fi opoziţia dintre ideea că postmodernul ar fi o
perioadă caracterizată printr-o libertate jucăuşă alăturată experineţei de selecţie
consumatoristă şi ideea de a vedea postmodernismul asemeni unei culturi care şi-a
ieşit din macaz concomitent cu eclipsarea tradiţiilor de către răspândirea
capitalismului.

Pluralitatea proceselor ce se desfăşoară în postmodern s-a făcut şi se face în

continuare vizibilă printr-o incomensurabilă „bibliotecă” de imagini, o arhivă
mereu „upgradată” de opere de artă ce roiesc în medii vechi şi noi diseminând
fragmente şi interferenţe explozive, latente, alienate sau din cea mai evidentă
proximitate.
 Oricât de controversată sau impulsivă ar fi creaţia unui artist în postmodern
şi oricât de mult şi-ar susţine operele ca fiind contra a ceva şi oricât de mult ar
încerca să se desprindă din fluxul postmodernului, imaginea operei va tinde mereu
să intre, într-o măsură mai mult sau mai puţin conştientă, în reţeaua vastă ce
„împăienjeneşte” imageria lumii secolelor XX şi XI.

Sunt de părere că opera şi creaţia reprezintă pretextul concret pentru

derularea unei lupte de depăşire a sinelui, a unui mod de a juca şi finaliza un joc de
şah, dacă aş putea spune; implică deopotrivă arta, strategia, puterea de anticipare şi
mult exerciţiu, iar la anumite intervale de timp revizuieşti şi îndosariezi evoluţia
interioară şi închei încă o etapă a cunoaşterii subiective şi obiective şi porneşti mai
departe.

Cel mai bun cuvânt care ar putea să însumeze tendinţele creaţiilor în

postmodern, un fel de kilomerul 0 al acestei stării de spirit e eclectic;o vedere
tridimensională, stratificată şi întrepătrunsă a producţiei artistice
postmodern/contemporane.