Sunteți pe pagina 1din 24

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
Drept European

LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR ÎN


SPAŢIUL COMUNITAR

SAVIN CĂTĂLINA-ANDREEA
AN I MASTERAT- DREPT EUROPEAN

2009

1
CUPRINS

I. Introducere

II. Libera circulaţie a lucrătorilor

III.Limitări ale dreptului la libera circulaţie

III.1. Lucrătorii din administraţia publică


III.2. Motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică

IV. Recunoaşterea diplomelor şi calificărilor personale

V. Libera circulaţie a persoanelor şi securitatea socială

VI. Politica in domeniul vizelor

VII. Controlul frontierelor şi migraţia


VIII.Concluzii

Bibliografie

2
I. INTRODUCERE

Integrarea Europeană determină, alături de creşterea gradului de interes faţă de problemele


pe care le implică integrarea, şi modificări substanţiale la nivel legislativ, reflectate prin adoptarea
unor acte normative care privesc domenii dintre cele mai diferite ale vieţii sociale. În materia
apărării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, o preocupare comunitară constantă este aceea de a
asigura instrumentele legislative corespunzătoare, care să permită uniformizarea normativă la nivel
european.
Libera circulaţie a persoanelor pe un anumit teritoriu a constituit obiectul a numeroase acte
internaţionale, care, în funcţie de sfera raporturilor juridice reglementate, au recunoscut principiul
liberei circulaţii ca fiind unul esenţial în protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor. 1
În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor apar în
cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabileşte "eliminarea, între statele membre, a
obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului" şi statueaza faptul că
"în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse
în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate". Deşi Tratatul de la Roma
afirmă datoria Comunităţii de a asigura libera circulaţie a persoanelor, pâna la sfârşitul anilor '80
eforturile depuse în acest sens au reuşit să reglementeze parţial aspectele legate de libera circulaţie
a anumitor categorii de persoane: lucrătorii şi familiile acestora, furnizorii de servicii şi agenţii
economici. Curtea Europeană de Justiţie a jucat un rol extrem de important în consolidarea acestui
proces, atât prin semnalarea şi eliminarea neclaritătilor, cât şi prin semnalarea golurilor legislative.
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic
European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou
statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă
circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu prestează activităţi
economice, dar au resurse suficiente de trai). Conceptul de "cetăţenie europeană" a fost prima oară
introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de

1
www.crj.ro, Centrul de resurse juridice, Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, “Libera
circulaţie a persoanelor”, Bucureşti, 2002

3
liberă rezidenţă în interiorul Uniunii, tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai
mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la
azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie (Titlul VI -
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cunoscut şi sub numele de al Treilea Pilon al
UE).
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la
Roma (Titlul IV - vize, azil, imigratie si alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a
prevăzut o perioada de 5 ani pâna la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în
aceste domenii. 1
Conform art. 3 paragraful 1 lit. c din Tratatul CE, acţiunea Comunităţii urmăreşte crearea “
unei pieţe interioare caracterizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor” iar art. 18 al TCE prevede că “
orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se stabili liber pe teritoriul statelor
membre.” Libertatea de circulaţie constituie un drept legat de calitatea persoanei de cetăţean al
Uniunii Europene, care, la rândul ei, este legată de deţinerea cetăţeniei unui stat membru. În cazul
în care dreptul naţional al unui stat membru dă posibilitatea unei persoane de a avea dublă
cetăţenie, cetăţenia comunitară primează în ceea ce priveşte aplicarea dreptului comunitar. Dreptul
la libera circulaţie nu este însă un drept absolut, statele membre putând să-l limiteze pentru raţiuni
de ordine publică, de securitate şi de sănătate publică.2
Dispoziţiile Tratatului de la Roma precizează că libera circulaţie a persoanelor este unul
dintre obiectivele fundamentale ce trebuie atins în vederea realizării pieţei comune.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru şi
cetăţenii celorlalte state membre ce muncesc pe teritoriul său.
Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de angajare, de muncă şi de remuneraţie. Prin
realizarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a forţei de muncă în
comunitate.3

1
www.eicne.ro, Centrul Euro Info Nord Est, “Piaţa Comuna a Uniunii Europene şi Libertăţile Fundamentale”
2
Ţinca Ovidiu, “ Drept comunitar european”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 91
3
Leicu Corina, “Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.169

4
II. LIBERA CIRCULAŢIE A LUCRĂTORILOR

Importanţa politică şi practică a acestui domeniu al acquis-lui comunitar, sensibilităţile şi


incertitudinile care înconjoară mobilitatea forţei de muncă au determinat Uniunea Europeană să
propună o perioadă de tranziţie - singura de acest fel propusă de UE până în prezent în cadrul
negocierilor. Pentru a se decide asupra necesităţii propunerii unei perioade de tranziţie pentru acest
capitol, UE a luat în considerare elemente precum estimările în ceea ce priveşste mobilitatea forţei
de muncă după aderare, şi destinaţia probabilă a acestor fluxuri. Alţi factori de importanţă majoră
au fost gradul de incertitudine al acestor estimări şi efectele probabile asupra pieţei muncii ca
urmare a liberei circulaţii.
Îngrijorarea privind impactul liberei circulaţii a lucrătorilor se bazează pe elemente ca
proximitatea geografică, diferenţele de venit, şomajul şi înclinaţia spre migraţie. În plus, Uniunea
Europeană se teme că această problemă ameninţă să producă disensiuni ale opiniei publice şi să
afecteze sprijinul public general pentru extindere.
Uniunea Europeană nu a cerut perioade de tranziţie pentru Malta şi Cipru. Pentru toate
celelalte tări candidate cu care UE a negociat sau este în curs de negocire a fost stabilită o abordare
comună. Componentele esenţiale ale aranjamentului tranzitoriu sunt:
- o perioadă de doi ani în care actualele State Membre vor aplica măsuri la nivel naţional în
relaţia cu noile State Membre. În funcţie de cât de liberale vor fi aceste măsuri naţionale, ele pot
avea ca rezultat un acces deplin la piata muncii;
- după această perioadă vor avea loc două analize, una automată înainte de sfârşitul celui de
al doilea an, şi o altă analiză la solicitarea noului Stat Membru. Procedura include un raport al
Comisiei, însă Statele Membre vor fi cele care vor lua decizia finală de a aplica, sau nu, acquis-ul;
- perioada de tranziţie va dura cinci ani, dar poate fi prelungită cu încă doi ani în acele State
Membre care se confruntă cu perturbari grave ale pieţei muncii sau unde exista pericolul unor astfel
de perturbari;
- Statele Membre pot aplica măsuri de protecţie până la sfarşitul celui de-al şaptelea an.
Aranjamentul tranzitoriu include şi o serie de alte aspecte importante, cum ar fi clauza de
menţinere a măsurilor existente fără introducerea altora noi, astfel încât pieţele muncii din actualele
State Membre să nu devină mai restrictive decât erau în momentul semnării Tratatului de Aderare.

5
Tratatul de Aderare va avea anexată o declaraţie care va preciza că Statele Membre actuale
vor încerca să ofere un acces mai larg la piaţa muncii, în conditiile prevăzute de legislaţia naţională,
în vederea accelerării armonizării cu acquis-ul; mai mult, extinderea accesului inainte de aderare va
fi incurajată.
Austria şi Germania au dreptul de a aplica măsuri naţionale suplimentare, în cazul unor
perturbări grave sau al existenţei pericolului producerii lor, în anumite sectoare de servicii
importante de pe pieţele lor de muncă, perturbări care ar putea apărea în unele regiuni, datorită
prestării transfrontaliere de servicii.
Aranjamentul tranzitoriu protejează drepturile cetăţenilor noilor State Membre care sunt
deja rezidenţi legali şi au un loc de muncă într-unul din Statele Membre. Drepturile membrilor
familiei lor sunt, de asemenea, luate în considerare, potrivit practicii aplicate în cazul aderărilor
precedente.
Ţările candidate vor trebui să se asigure că, în ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de
muncă, legislaţia lor nu conţine prevederi contrare regulilor comunitare şi că toate prevederile, în
special cele privind criteriile legate de cetăţenie, reşedinţa sau competenţa lingvistică, sunt în
deplină conformitate cu acquis-ul.1

II.1. Noţiunea de ”lucrător”

1
www.infoeuropa.ro

6
Termenul de “lucrător” nu este definit nici în dreptul primar şi nici în dreptul secundar. Datorită
importanţei majore a libertăţii de circulaţie a lucrătorilor, Curtea de Justiţie a precizat că termenul
trebuie interpretat într-un sens larg.1 Lucrători, în sensul dreptului comunitar, sunt persoane care,
într-o perioadă determinată de timp, exercită o profesie neliberală şi care sunt remunerate pentru
aceasta.2
Jurisprudenţa CJE a stabilit că esenţială pentru întrunirea acestei calităţi este activitatea
desfăşurată de o persoană sub autoritatea altei persoane, o anumită perioadă de timp şi pentru care
se plăteşte o remuneraţie.
Termenul de “lucrător” se referă la persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui
contract de muncă, inclusiv cei care lucrează cu jumătate de normă, persoanele care prestează
activităţi în baza unui contract de muncă ocazional, prevăzut de dreptul olandez, salariatul lucrând
doar când este solicitat de angajator, sau persoanele care prestează muncă în baza unui contract de
stagiu de formare.3
Dreptul la libera circulaţie a pesoanelor este legat de prestarea unei activităţi economice.
Astfel, persoana care exercită o activitate remunerată în cadrul legii sociale olandeze ce are ca
obiectiv menţinerea aptitudinii de a munci nu ţine de domeniul dreptului comunitar. Activitatea
economică presupune o durată a muncii sau o productivitate normală a acesteia. În acest fel,
practicarea unui sport intră sub incidenţa reglementărilor comunitare numai în măsura în care
constituie o activitate economică. Este considerată activitate economică, activitatea jucătorului
profesionist de fotbal4, nu şi participarea la un joc al unei echipe naţionale, care nu intră în sfera
dreptului comunitar.
Activitatea desfăşurată trebuie să fie reală şi efectivă, astfel că persoana care prestează
munci cu caracter neregulat sau pe durată limitată, dar în cadrul unui contract de muncă ocazional,
cum este cel prevăzut de legislaţia olandeză, intră sub incidenţa prevederilor comunitare.
Dacă munca este reală şi efectivă, nu este necesar ca ea să-i aducă persoanei care o
prestează venituri suficiente de trai, acestea putând fi inferioare minimului de existenţă din statul
membru respectiv. De asemenea, nu contează modalităţile de remunerare.

1
CJE a statuat în numeroase speţe că principalul criteriu de calificare a unui lucrător este remuneraţia pentru munca
prestată.
2
G. Gornig, I. E. Rusu, “ Dreptul Uniunii Europene” Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.101
3
Ţinca Ovidiu, op. cit., p. 107
4
Decizia CJE din 15.12.1995, cauza nr. C-415/1993 ”Union royal belge des societes de fotball asociation ASBL/Jean
Marc Bosman

7
Cerinţa ca munca să fie efectivă înseamnă că activitatea depusă de lucrător trebuie să
contribuie la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producţiei întreprinderii. CJE nu a recunoscut
calitatea de lucrător comunitar, în sensul art. 39 TCE, resortisantului unui stat membru care presta
în alt stat membru activităţi care constituiau un mijloc de reeducare, deoarece, persoana în cauză
deşi presta o activitate reală, nu urmărea un interes economic, ci doar unul social.
Caracterul real şi efectiv al muncii este evidenţiat şi de primirea salariului de către
lucrătorul comunitar, deoarece salariul este indispensabil pentru existenţa contractului de muncă.
Nu prezintă importanţă denumirea plăţii făcute pentru munca prestată şi nici modalitatea de plată.
Pentru definirea calităţii de lucrător, CJE a mai reţinut şi criteriul subordonării acestuia faţă
de angajator, care are prerogativa de a da dispoziţii, de a controla respectarea acestora şi de a aplica
sancţiuni.1
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine
publică, securitate publică ori sănătate publică, patru coordonate potrivit art. 39 paragraful 3 TCE:
- acceptarea ofertelor de angajare;
- deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;
- şederea într-un stat membru în scopul angajării potrivit prevederilor ce cârmuiesc
angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune
administrativă;
- rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acest
stat, sub rezerva condiţiilor cuprinse în regulamentele de de implementare elaborate de
Comisie.2
Reglementările cuprinse în art. 39 TCE se referă la lucrătorii din comunitate. Pentru a
beneficia de aceste prevederi o persoană trebuie să aibă calitatea de lucrător, angajat pe teritoritoriu
Comunităţii.

II.2. Dreptul membrilor de familie ai lucrătorilor

1
Ţinca Ovidiu, op. cit., p. 109
2
Manolache Octavian, “Drept comunitar”, Ediţia a III-a, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001, p. 193-194

8
Beneficiarii libertăţii de circulaţie, aşa cum este prevăzută în Tratat şi în legislaţia subsidiară
sunt lucrătorii salariaţi şi membrii lor de familie.
Este necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa unei activităţi
economice, neexistând încă dreptul de şedere în oricare stat membru independent de activitatea
profesională.
Dreptul membrilor de familie nu este un drept propriu, ci unul derivat, depinzând de
circumstanţa în care unul dintre soţi şi-a exercitat dreptul său la libera circulaţie. Astfel, un naţional
al unui stat membru, căsătorit cu un lucrător care are naţioanlitatea unui alt stat membru, nu poate
invoca dreptul de şedere daca acest lucrător nu şi-a exercitat niciodată dreptul la libera circulaţie în
cadrul Comunităţii.
Prin Directiva Nr. 90/364 din 28 iunie 1990 a Consiliului s-a reglementat dreptul de şedere
al resortisanţilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziţii de
drept comunitar, precum şi al familiilor lor – soţ, descendenţi în întreţinere, ascendenţi ai titularilor
sau ai soţului, care sunt în întreţinere. Ei beneficiază de acest drept indiferent de naţionalitate.
Dreptul de şedere este condiţionat de o garanţie socială şi de mijloacele de trai, respectiv
asigurare de boală care să acopere riscurile în statul de primire şi resurse suficiente pentru a se evita
ca acei resortisanţi să nu devină o sarcină împovărătoare pentru asistenţa socială din acel stat.
Mijloacele de trai trebuie să fie superioare nivelului în legătură cu care asistenţa socială poate fi
acordată în statul de primire sau nivelului pensiei minime de securitate socială plătită de acest stat.
Dreptul de şedere subzistă cât timp sunt întrunite aceste condiţii.1

III. LIMITĂRI ALE DREPTULUI LA LIBERA CIRCULAŢIE

1
Ibidem, p. 194 şi urm.

9
Lucrătorul comunitar se bucură de dreptul de a circula liber în statele membre ale
Comunităţii pentru a-şi căuta un loc de muncă.
Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită numai în două situaţii, strict delimitate care pot
constitui excepţii:

III.1. Lucrătorii din administraţia publică

Art. 39 paragraful 4 al TCE prevede ca dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a


lucrătorilor nu se aplică locurilor de muncă din administraţia publică.
În legătură cu paragraful 4 al art. 39 TCE s-au manifestat două concepţii: una instituţională
sau organică, susţinută de unele state interesate şi concepţia funcţională, susţinută de Curtea de
Justiţie şi Comisie.1
Conform concepţiei instituţionale, locurile de muncă care ţin de administraţia de stat şi de
colectivităţile locale nu fac obiectul dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor. Sunt
vizate nu numai administraţia publică centrală şi serviciile externe ale statului, ci şii toate
instituţiile publice şi chiar unele înntreprinderi publice.
Curtea de Justiţie, afirmând concepţia funcţională, a statuat că trebuie făcută diferenţa între
sarcinile care revin administraţiei publice propriu-zise şi “ activităţile care nu sunt asimilabile
funcţiilor tipice ale administraţiei publice, dar care ţin, din contră, prin natura lor, de domeniul de
aplicare a tratatului”. Trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă locurile de muncă în cauză
”sunt sau nu caracteristice activităţilor specifice ale administraţiei publice, aşa cum este aceasta
investită în exercitarea puterii publice şi cu responsabilitatea apărării intereselor generale ale
statului”.2
Referindu-se la noţiunea de puterea publică, CJE a considerat că aceasta constă în
autoritatea ce decurge din suveranitatea statului şi care implică facultatea de a folosi privilegiile
puterii publice şi puterea de constrângere faţă de cetăţeni.3
Curtea de Justiţie a arătat că ”astfel de posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă
existenţa unei legături speciale de loialitate faţă de stat şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor
care constituie fundamentul obligaţiei de naţionalitate”. Fiind vorba, aşadar, de un interes legitim al
1
Ţinca Ovidiu, op.cit, p.110
2
Decizia CJE din 17.12.1980, cauza 149/79, Comisia/Belgia
3
Decizia CJE din 21.06.1974, cauza 2/74 (hotărârea Reyners)

10
statului respectiv, “… este necesar, în acelaşi timp, să se garanteze că eficacitatea şi scopul
prevederilor Tratatului privind libertatea de circulaţie a lucrătorilor şi egalitatea de tratament a
naţionalilor tuturor statelor membre nu vor fi restrânse prin interpretarea conceptului de serviciu
public care este bazată numai pe dreptul intern şi care ar crea dificultăţi aplicării dreptului
comunitar”.1 În consecinţă, pentru a stabili noţiunea de loc de muncă în administraţia publică
trebuie aplicată regula generală, conform căreia recurgerea la dispoziţiile din dreptul intern,
inclusiv la cele constituţionale, pentru a restrânge aplicarea dreptului comunitar, nu poate fi admisă
pentru că ar aduce atingere unităţii şi eficacităţii dreptului comunitar. Noţiunea de funcţionar în
administraţia publică trebuie interpretată şi aplicată în mod uniform în întreaga comunitate.2
Astfel s-a decis că: “ Un stat membru, care, în sectoarele de cercetare, educaţie, sănătate,
transportul interior, poşte şi telecomunicaţii şi din serviciile de apă, gaz şi de distribuire a
electricităţii, nu restrânge cerinţa de posedare a naţionalităţii sale la posturile de funcţionari civili şi
de angajaţi publici implicând participarea directă sau indirectă la exercitarea puterilor conferite de
dreptul public şi obligaţii menite să salvgardeze interesele generale ale statului ori ale altor
autorităţi publice, nu-şi îndeplinneşte obligaţiile sale, conform art. 39 TCE şi art. 1 din
Regulamentul nr. 16-12/68 asupra liberei circulaţii pentru lucrători în cadrul Comunităţii. Deoarece
generalitatea posturilor în aceste sectoare sunt nelegate de specificul activităţilor serviciului public,
faptul că unele posturi în sectoarele respective pot, în unele împrejurări să se afle sub incidenţa art.
39 paragraful 4 TCE, nu poate să îndreptăţească un stat membru să supună în general toate posturile
unei condiţii a naţionalităţii”.3

III.2. Motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

1
Manolache Octavian, op. cit., p. 196
2
Ţinca Ovidiu, op. cit., p. 196
3
Manolache Octavian, op. cit., p. 197( hotărârile din 02.07.1197, cauza C473/93, Comisia c. Luxemburgului, cauza
C173/94, Comisia c. Belgiei şi C290/94 Comisia c. Greciei)

11
În al doilea rând, libera circulaţie a lucrătorilor poate fi limitată pentru motive de ordine
publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
Prin Directiva nr. 64/221 din 25 februarie 1964 a Consiliului, s-a prevăzut coordonarea
măsurilor speciale în legătură cu circulaţia şi şederea naţionalilor străini care sunt justificate pe
aceste motive. Prevederile acestei Directive se aplică oricărui resortisant al unui stat membru care
îşi are reşedinţa sau se deplasează într-un alt stat membru, în vederea exercitării unei activităţi
salarizate sau nesalizate. Prevederile Directivei se aplică şi soţului sau membrilor de familie.
Sfera de aplicare a Directivei cuprinde toate măsurile privind intrarea pe teritoriul lor,
emiterea ori reînnoirea permiselor de şedere sau expulzarea de pe teritoriul lor luate de statele
membre pe motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică, dar aceste
motive nu pot fi invocate spre a se contribui la realizarea unor scopuri economice, în cazul unor
dificultăţi economice în statul respectiv.
Primele două motive care atrag măsuri restrictive pentru libera circulaţie a persoanelor
trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză. Curtea de
Justiţie a reţinut că o condamnarea penală poate fi reţinută în sprijinul unei măsuri de ordine
publică când din circumstanţele care au justificat-o rezultă un comportament personal care
constituie o ameninţare.
Conceptul de “ordine publică” aparţine în primul rând legilor şi tribunalelor naţionale, fapt
pentru care statele pot acţiona abuziv în aprecierea situaţiilor ce constituie motive justificative de
limitare a libertăţii de circulaţie.
Conceptul de “ordine publică” trebuie interpretat strict, astfel încât sfera sa să nu poată fi
determinată unilateral de către fiecare stat membru fără a fi suspus controlului instituţiilor
comunitare.
Art. 4 din Directivă prevede, bolile şi incapacităţile care ar putea restricţiona dreptul la
libera circulaţie din motive de sănătate publică (tuberculoza, sifilisul, boli infecţioase sau parazitare
contagioase, care fac în ţara de primire obiectul unor dispoziţii de protejare a naţionalilor,
toxicomania, psihoza delirantă etc.).
Dacă aceste boli survin după eliberarea primului permis de şedere, statul primitor nu poate
refuza reînnoirea permisului de şedere şi expulzarea din teritoriu nu este permisă.
În anexa Directivei 64/221 nu figurează boala SIDA, iar în concluziile din 15 decembrie
1988 referitoare la acestă boală şi locul de muncă, Consiliul compus din miniştrii sănătăţii din

12
statele membre a subliniat că persoanele contaminate cu SIDA nu prezintă un risc pentru colegii lor
şi nu justifică măsura testelor de depistare la persoanele care urmează a fi angajate.1
Directiva dispune garanţii procedurale pentru cei cărora li s-ar aplica aceste prevederi
restrictive. Art. 6 prevede că raţiunile de ordine publică aflate la baza unei decizii luate în acest sens
sunt aduse la cunoştinţa celui interesat, afară dacă motivele ce privesc siguranţa statului se opun. În
interpretarea CJE această comunicare trebuie să se producă în momentul în care măsura restrictivă
i-a fost comunicată.2

IV. EGALITATEA DE TRATAMENT, RECUNOAŞTEREA DIPLOMELOR ŞI


CALIFICĂRILOR PROFESIONALE

Articolul 39 TCE şi Regulamentul 1612/68 garantează pentru cetăţenii statelor membre care
exercită o activitate salariată egalitatea de tratament cu cetăţenii statului membru de primire. CJE
are o jurisprudenţă constantă în ceea ce priveşte aplicarea principiului egalităţii de tratament a
lucrătorilor migranţi cu cei naţionali, respectând astfel prevederile art. 7 al Regulamentului 1612/68
în ceea ce priveşte înlăturarea discriminărilor de tratament, inclusiv cele disimulate. Astfel, Curtea a
considerat contrară art. 39 TCE condiţia de a avea domiciliul în ţară, impusă de legislaţia austriacă
conducătorilor de întrprinderi care desfăşoară activităţi artizanale, comerciale sau industriale.

Situaţia este similară şi în cazul legislaţiei spaniole care impune directorilor şi


administratorilor societăţilor de securitate condiţia de a locui în Spania.
Egalitatea de tratament presupune şi egalitate în privinţa accesului la un loc de muncă.
Pentru a ocupa un loc de muncă, lucrătorul migrant trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii
prevăzute de legislaţia naţională, ca şi lucrătorul provenind din statul de primire. O problemă
esenţială în acest sens este recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale. Aceasta permite
lucrătorilor comunitari să se angajeze ca salariaţi şi să presteze servicii în celelalte state membre ale
Comunităţii.3
1
Ţinca Ovidiu, op. cit., p. 101
2
Decizia prin care este refuzată eliberarea sau reînnoirea titlului de sejur sau decizia de îndepărtare de pe teritoriul
statului de primire se aduce la cunoştinţa celui interesat, cu indicarea termenului în care trebuie să părăsească
ţara.(termenul nu poate fi mai mic de 15 zile când persoana în cauză nu a primit titlul de sejur, sau o lună în celelelalte
cazuri, exceptând situaţiile de urgenţă)
3
Ţinca Ovidiu, op. cit., p.115

13
Iniţial, lucrătorii comunitari nu puteau folosi diploma obţinută în statul de origine pentru a
desfăşura activităţi în alte state membre, fapt care împiedica realizarea principiului liberei circulaţii
a forţei de muncă. Pentru a da posibilitatea recunoaşterii diplomelor au fost adoptate directive în
domeniul comerţului, al industriei, artizanatului şi al sănătăţii.
Cele mai importante reglementări ale UE în domeniul recunoaşterii reciproce a calificărilor
sunt date de un set de directive care creeaza premisele unui Sistem General de recunoaştere.
Directiva 89/48/CEE a pus bazele Primului Sistem General şi reglementează calificările
profesionale care au fost acordate prin recunoaşterea diplomelor din învatamântul superior care
atestau educaţia profesională şi pregatirea pe o perioadă de minim trei ani.
Directiva permite indivizilor sa practice o profesie în alt stat membru în calitate de lucrător
independent sau de angajat, statul membru fiind “altul decât cel în care au dobândit calificarea
profesională”. Unele dintre problemele regăsite în cadrul directivei sunt ; accelerarea procedurilor
în vederea recunoaşterii; luarea în considerare a caracteristicilor sociologice diferite ale fiecarei
ţări; caracteristicile experienţei profesionale sau a perioadei de adaptare necesară acolo unde
calificările prevazute pentru aceeaşi profesie diferă între ţara de origine şi ţara gazdă; introducerea
unui test de aptitudini care să suplimenteze perioada de adaptare şi pentru ca migranţii să poată
alege între acestea; acordarea dreptului de recunoaştere asociaţiilor/organizaţiilor profesionale; 
constituirea unor autorităţi naţionale responsabile de primirea cererilor şi adoptarea deciziilor
referitoare la recunoaştere; desemnarea unei persoane pentru a coordona amintitele autorităţi
naţionale; transparenţa informaţiilor; evaluarea periodică, la fiecare doi ani, a aplicarii Sistemului
General în fiecare stat membru (inclusiv realizarea unor studii statistice a deciziilor adoptate şi
descrierea principalelor probleme întâmpinate în aplicarea directivei).
Directiva are o perioadă de aplicare de 2 ani şi reprezintă o masură importantă menită să
simplifice procedura recunoaşterii profesionale.1
Directiva 92/51/CEE cu privire la un al doilea sistem general pentru recunoaşterea educaţiei
şi pregătirii profesionale vine să completeze Directiva 89/48/CEE, luând în considerare educaţia şi
pregatirea post-secundară, clarificând urmatoarele aspecte:
- definirea termenilor operaţionali;

1
www.ier.ro , Studiul „Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Implicaţii pentru România şi procesul de
negociere”.

14
- situaţiile în care statul gazdă solicită deţinerea unei diplome iar solicitantul deţine un
certificat sau a beneficiat de educaţia corespunzătoare;
- recunoaşterea procedurii pentru situaţiile în care statul gazdă solicită deţinerea unui
certificat;
- procedura de derogare pentru un stat membru de la acordarea catre solicitant a dreptului de
a alege între perioada de adaptare şi testul de aptitudini.
În plus, Directiva oferă o listă a directivelor sectoriale care reglementează profesiile care nu
intra sub jurisdicţia acesteia, şi o lista a cursurilor care au o structură specială şi pentru care se
recunoaşte o diplomă. 1
Directiva nr. 1999/42 se aplică lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea într-un alt stat
membru în calitate de salariaţi sau prestează o activitate independentă.
Această directivă menţine principiul potrivit căruia statul de primire recunoaşte experienţa
profesională obţinută în alt stat membru atunci când respectiva activitate a fost prestată un anumit
număr de ani şi instituie o comparaţie a cunoştinţelor şi competenţelor unui cetăţean al unui stat
membru, atestate prin diplomă şi cunoştinţele şi competenţele cerute de legislaţia statului primitor.
În cazul unei diferenţe substanţiale solicitantul are posibilitatea de a demonstra că are cunoştiinţele
cerute.2
În situaţia în care accesul la o profesie sau exercitarea acesteia este condiţionată de posesia
unei diplome, statul primitor nu poate împiedica lucrătorul provenit din alt stat membru, pe motivul
lipsei calificării, să exercite acea profesie în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii, dacă solicitantul
posedă diplomă eliberată de un alt stat membru, valabilă pentru a o exercita pe teritoriul său. Statele
membre stabilesc condiţiile de formare, nivelul minim al calificării profesionale precum şi
utilizarea titlului profesional. Acestea sunt legitime dacă îndeplinesc condiţiile generale impuse de
dreptul comuniitar: interesul general, nediscriminarea, necesitatea, proprorţionalitatea şi
recunoaşterea mutuală.
Cel mai semnificativ exemplu este cel al profesiilor reglementate, a căror exercitare este
subordonată obţinerii unei diplome sau a unei calificări profesionale recunoscute de o autoritate din

1
Aceasta se referă numai la cursurile organizate în statele membre.
2
solicitantul poate alege între un stagiu de adaptare sau o probă de aptitudini

15
statul membru în cauză. Profesiunile liberale1 sunt primele dintre aceste profesii reglementate, dar
ele se găsesc, de asemenea, şi în sectoarele comerciale sau artizanale.2
În ceea ce priveşte profesiile nereglementate, calificarea profesională este stabilită de
angajator. Totuşi, dată fiind dificultatea pe care o poate întâmpina lucrătorul migrant în
recunoaşterea calificării pe care o posedă datorită dificultăţilor de comparaţie, Comisia publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene tabloul comparativ al unui număr de 200 de profesii de
muncitor calificat din 19 sectoare de activitate ( hoteluri-restaurante, reparaţii auto, construcţii,
industria textilă, bănci –asigurări... etc).
A patra directivă care completează crearea Sistemului General pentru recunoaşterea
calificărilor profesionale este Directiva 2001/19/CE (rezultatul initiativei SLIM – O Legislaţie mai
Simplă pentru Piaţa Internă), care amendează Directivele 89/48/CEE şi 92/51/CEE şi o serie de
Directive Sectoriale referitoare la profesiile de asistent medical, practician în domeniul dentar,
chirurg veterinar, moaşă, arhitect, farmacist si doctor.

Principalele aspecte luate în considerare se referă la:


- recunoaşterea diplomelor dobândite de cetăţenii naţionali în terţe ţări;3
-validarea experienţei dobândite de un solicitant dupa obţinerea diplomei.
Noutatea adusă de această nouă Directivă este adoptarea acordurilor de recunoaştere în
cadrul cărora principiul de bază este recunoaşterea automată, în timp ce măsurile de compensare,
cum ar fi perioada de adaptare, testul de aptitudini sau dovada unei experienţe profesionale
anterioare sunt solicitate doar în situatii exceptionale. Aceasta este cunoscută şi ca “reglementarea
educaţiei şi pregătirii” .
Cea mai recentă iniţiativă a Comisiei în acest domeniu este propunerea elaborării unei
singure Directive (care va deveni “A Cincea Directiva”) cu privire la recunoaşterea calificărilor

1
În cazul profesiilor din domeniul juridic, autorităţile statului membru gazdă trebuie sa adopte o decizie. Procedura de
recunoaştere nu poate dura mai mult de patru luni, iar solicitantul are dreptul de a contesta în justiţie decizia autorităţii
responsabile, daca are motive întemeiate.
2
Augustin Fuerea, “ Dreptul comunitar al afacerilor”, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 143
3
Noţiunea de “terţă ţară” este înteleasă ca oricare ţară din afara Uniunii Europene (de exemplu, ţări precum SUA,
Canada, dar şi ţări europene care nu sunt membre ale Uniunii); a “doua ţară” va fi orice alt stat membru în care
solicitantul a obţinut calificarea, în timp ce “prima ţară” desemnează în mod normal situaţia în care un cetăţean al UE
practică profesia în aceeaşi ţară.

16
profesionale, care continuă iniţiativa şi integrează necesităţile exprimate în cadrul Consultărilor.
Obiectivele propunerii sunt : contribuţia la flexibilizarea pieţelor forţei de muncă şi serviciilor;
consolidarea şi simplificarea acquis-ului stabilit de cele trei Directive ale Sistemului General
(89/48/CEE, 92/51/CEE, 199/42/CE) si a celei de a patra directive (cunoscuta si sub numele de
Directiva SLIM) (2001/19/CE)67; simplificarea şi transparenţa abordării în domeniul
reglementărilor.
Recunoaşterea diplomelor academice urmăreşte să permită accesul la cursuri universitare în
alte state membre decât cel de origine. Competenţa în acest domeniu aparţine statelor membre
deoarece Comunitatea încurajează doar recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare şi a
perioadelor de studii.
Potrivit art. 149, paragraful 2 TCE, acţiunea comunităţii vizează dezvoltarea dimensiunii
europene în educaţie, îndeosebi prin învăţarea şi difuzarea limbilor statelor membre. De asemenea,
acţiunea comunităţii favorizează mobilitatea studenţilor şi profesorilor, încurajând recunoaşterea
academică a diplomelor şi perioadelor de studii.1
În materia egalităţii de tratament afost adoptată şi Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE,
referitoare la crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în domeniul locurilor de
muncă şi al muncii. Directiva stabileşte în art. I, cadrul general pentru evitarea discriminărilor
bazate pe religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Este considerată
discriminare directă situaţia în care o persoană este tratată de o manieră mai putin favorabilă decât
alta aflată într-o situaţie comparabilă datorită motivelor arătate de art. 1.
Dispoziţiile directivei se aplică tuturor persoanelor încadrate în sectorul public şi cel privat,
avându-se în vedere:
- condiţiile de acces la locurile de muncă sau la activităţile nesalarizate, inclusiv condiţii de
selecţie şi recrutare;
- accesul la toate tipurile şi nivelurile de orientare şi formare rofesională;
- condiţiile de muncă, salarizare şi concediere;
- afilierea, înscrierea la o organizaţie a lucrătorilor sai patronală.

V. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI SECURITATEA SOCIALĂ

1
Ţinca Ovidiu, op.cit., p. 118

17
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor trebuie să fie însoţită de măsuri de securitate socială
întrucât mijloacele de aplicare a legislaţiilor naţionale în materie ar putea constitui un obstacol la
obiectivele pieţii comune. De aceea prin art.42 se instituie un sistem de coordonare a modelelor
naţionale de securitate socială, Consiliul elaborând reglementări spre a asigura pentru lucrători şi
dependenţii lor cumularea, în scopul dobândirii şi menţinerii dreptului la beneficiul social şi al
calculării cuantumului acestuia, a tuturor perioadelor luate în considerare potrivit legilor din diferite
state membre, precum şi plata de drepturi sociale, persoanelor rezidente pe teritoriile statelor
membre.1
Tratatul CEE urmăreşte coordonarea coordonarea prevederilor legislaţiilor privind
securitatea socială, în scopul evitării instituirii unor bariere în calea liberei circulaţii a forţei de
muncă. Coordonarea regimurilor de securitate socială nu vizează elaborarea unui sistem autonom
de securitate socială propriu lucrătorilor migranţi. Sistemele naţionale subzistă, dar acestea devin
permeabile în corelarea cu celelalte sisteme de securitate socială.
Esenţială pentru lucrătorul migrant este prevenirea situaţiei în care ar putea să nu fie
asigurat în nici un stat membru(conflict negativ de legi de securitate socială) sau în care ar putea fi
asigurat simultan în două sau mai multe state(conflict pozitiv de legi se securitate socială). Regula
generală este aceea că legislaţia aplicabilă este cea a tării unde lucrătorul prestează activitatea,
indiferent de domiciliu.
Lucrătorul străin rezident al statelor Uniunii Europene beneficiază de prestaţii sociale în
aceleaşi condiţii ca şi naţionalii, indiferent de teritoriul pe care el rezidează. 2
Conform Regulamentului nr. 1408/1971, lucrătorilor li se aplică legislaţia securităţii sociale
a statului membru în care sunt angajaţi, indiferent de locul de reşedinţă şi sediul întreprinderii în
care ei sunt angajaţi (legea locului muncii).3
Principii ale securităţii sociale:
1. Nediscriminarea bazată pe cetăţenie, principiu cuprins în Regulamentul nr. 1408/1971,
conform căruia “persoanele rezidente pe teritoriul unui stat membru căruia i se aplică regulamentul
vor fi subiectul aceloraşi obligaţii şi se vor bucura de aceleaşi prestaţii sub legislaţia oricărui stat
membru ca şi naţionalii acelui stat”. Străinii, cetăţeni ai statelor membre sunt asimilaţi cetăţenilor
proprii în ceea ce priveşte beneficiul prestaţilor de securitate socială.
1
Manolache Octavian, op. cit., p. 200
2
Kessler Francis, Jean-Philippe Lhernould, Popescu Andrei, “Securitatea socială a lucrătorilor migranţi în cadrul UE”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.14
3
Manolache Octavian, op. cit., p. 200

18
2. Plata indiferent de reşedinţă1, principiu derivat din TCEE, dezvoltat de Regulamentul
nr. 1408/1971, prevede că prestaţiile sociale (invaliditate, bătrâneţe, accidente de muncă, boli
profesionale, ajutoare de deces) obţinute sub legislaţia unuia sau mai multor state membre nu vor
face obiectul vreunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări pe motiv că
beneficiarul îşi are reşedinţa pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care instituţia
responsabilă pentru plată este situată.
3. Nesuprapunerea prestaţiilor. Dacă un lucrător a contribuit la sisteme de securitate
socială în două sau mai multe state membre, el va beneficia de prestaţiile oferite de un singur stat,
eventual primind o diferenţă de la instituţiile competente din alte state care acordă beneficii mai
mari.
4. Cumularea perioadelor de asigurare este prevăzută expres în cazul fiecărui tip de
prestaţie. În privinţa ajutorului de boală Regulamentul nr. 1408/1971 prevede că “Instituţia
competentă a unui stat membru a cărui legislaţie asigură dobândirea, reţinerea sau acoperirea
dreptului la ajutoare sub condiţia completării unei perioade de asigurare sau perioade de muncă sau
rezidenţă, va trebui, în măsura necesară, să ia in considerare perioadele de asigurare sau perioadele
de muncă sau rezidenţă avute sub legislaţia oricărui alt stat membru, precum şi perioadele existente
sub legislaţia pe care el o administrează.
Lucrătorul migrant poate face uz de toate perioadele (de cotizare, de angajare sau de
rezidenţă) putând solicita prestaţia unică de la instituţia competentă.
5. Păstrarea dreptului la pensie complementară al lucrătorilor salariaţi care se
deplasează în interiorul Comunităţii.
6. Principiul legislaţiei statului unic, care protejează lucrătorii migranţi de obligaţia de a
plăti contribuţii de securitate socială în mai mult de un stat membru al UE şi garantează în acelaşi
timp că aceştia sunt asiguraţi.
7. Menţinerea drepturilor câştigate. Potrivit acestui principiu prestaţiile dobândite în
conformitate cu legislaţia unui stat membru sunt plătite beneficiarului, chiar dacă domiciliază în alt
stat membru.2

1
cunoscut şi sub denumirea de principiul exportabilităţii sau transferabilităţii
2
Kessler Francis, Jean-Philippe Lhernould, Popescu Andrei, op. cit, p. 16 şi urm

19
VI. POLITICA ÎN DOMENIU VIZELOR

Cea mai importantă etapă în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe
obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două
acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de Implementare
Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele
interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întarire a controalelor la frontierele
externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil,
cooperare judiciară şi politienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. La frontierele
externe ale spaţiului Schengen, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare
valid, iar cetăţenii terţelor tări cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viza
de intrare trebuie doar sa posede o viza unică valabilă în întregul spatiu Schengen. Totuşi, fiecare
stat membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor altor terţe ţări.
Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementează cadrul legal privind recunoasterea
reciprocă a deciziilor de îndepărtare a rezidenţilor statelor terţe. Astfel, dacă un stat membru UE ia
decizia de îndepartare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este valabilă pe întreg spaţiul
ţărilor membre UE.
Reglementarea liberei circulaţii a cetăţenilor în spaţiul comunitar, cetăţeni posesori ai unei
vize de lungă durată, este facută de Regulamentul Consiliului 1091/2001, care se referă la libera
circulaţie a persoanelor ce posedă o viză cu durată mai mare de 30 de zile. În perspectiva creării
unui spaţiu comunitar în care controalele la frontiere vor dispare, iar libera circulaţie a cetăţenilor
va fi deplină este nevoie de crearea unei securităţi a frontierelor externe şi de o solidaritate a
statelor UE în acest sens.
Forţele de poliţie cooperează în depistarea şi prevenirea criminalităţii şi au drept de
urmărire a criminalilor fugari şi a traficanţilor de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spaţiul
Schengen. Pentru funcţionarea cât mai eficientă a Convenţiei, a fost introdusă o masură tehnică
compensatorie esenţială – Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), sistem ce furnizează informaţii
referitoare la intrarea cetăţenilor terţelor tări, problemele legate de vize şi de cooperarea

20
poliţienească. Accesul la SIS este restricţionat în principal la poliţie şi la autorităţile responsabile cu
controlul la frontiere.31

VII. CONTROLUL FRONTIERELOR ŞI MIGRAŢIA

Dispariţia frontierelor şi libera circulaţie a persoanelor în tot spaţiul comunitar poate duce la
apariţia unor probleme legate de migraţia clandestină. Art. 3-8 din Convenţia Schengen
reglementează modul de supraveghere şi control al frontierelor externe. Pe lânga stabilirea unei
liste a ţărilor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză sau nu, pentru a intra în spaţiul comunitar, au
fost luate o serie de măsuri privind controlul şi securitatea frontierelor UE în ţările ce constituie
frontiere externe ale spaţiului. În acest sens se înscrie iniţiativa Portugaliei 2001/C73/05 privind
întarirea supravegherii şi controlul frontierelor. În vederea creării unui spaţiu sigur cu frontiere
sigure şi a combaterii migraţiei ilegale este nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu.
Programe privind cooperarea între administraţiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de
poliţie, precum EUROPOL, ori programe de cooperare în domeniul judiciar, precum programul
GROTIUS, duc la realizarea unei solidarităţi între state şi la crearea unui spaţiu comunitar sigur. În
acest sens sunt Regulamentul Consiliului 743/2002 CE ce stabileste un cadru general comunitar de
activitate în vederea facilitării cooperării judiciare în materie civilă sau Decizia Consiliului din 28
februarie 2002 referitoare la măsurile de control şi sancţiunile penale în domeniul drogurilor.32

VIII. CONCLUZII

Fiecare cetăţean al Uniunii Europene are dreptul să muncească şi să locuiască în alt stat
membru fără să fie discriminat pe motive de naţionalitate.

Din ianuarie 2007, România este stat membru al Uniunii Europene. Ţara nou-intrată în
comunitatea europeană, României i se aplică Măsurile Tranzitorii.

31
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, “ Drept instituţional comunitar şi drepturile omului”, Istitutul român
pentru drepturile omului, Bucureşti, 2005, p. 39
32
ibidem, p. 41

21
În practică, prin Măsurile Tranzitorii, fiecare stat membru poate să continue să aplice
prevederile naţionale sau prevederi care rezultă în acorduri bilaterale, în materie de migraţie a
lucrătorilor. Statele membre au, deci, posibilitatea de a alege fie să aplice regulile comunitare în
materie şi să liberalizeze pieţele de muncă, fie să facă uz de regimuri restrictive aplicabile
lucrătorilor din noile state membre, inclusiv Romania şi Bulgaria.

Aceste Măsuri Tranzitorii pot fi menţinute până cel târziu în 2014. La sfârşitul anului 2008,
Comisia Europeana a elaborat un raport în baza căruia Consiliul a reevaluat situaţia regimurilor
tranzitorii. Totodată, fiecare stat membru trebuie a trebuit să notifice Comisia cu privire la hotărârea
de a păstra măsurile temporare pentru lucrătorii străini, pentru încă 3 ani, sau de a liberaliza accesul
acestora. În principiu, măsurile sunt prevăzute să expire dupa 5 ani de la aderare, deci în 2012, dar
un stat care întampină dificultăţi pe piaţa muncii, din cauza lucrătorilor străini, poate să aplice
regimul naţional în materie, pentru încă maxim 2 ani.

BIBLIOGRAFIE

• Fuerea Augustin, “ Dreptul comunitar al afacerilor”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006

22
• Gornig G., Rusu I. E. “ Dreptul Uniunii Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

• Kessler Francis, Jean-Philippe Lhernould, Andrep Popescu, “Securitatea socială a lucrătorilor


migranţi în cadrul Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

• Leicu Corina, “ Drept Comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

• Manolache Octavian, “Drept Comunitar”, Ediţia a III-a, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001

• Ţinca Ovidiu, “Drept comunitar european”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

• Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, “ Drept instituţional comunitar şi drepturile


omului”, Istitutul român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2005

www.crj.ro, Centrul de resurse juridice, Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae
Fabian, “Libera circulaţie a persoanelor”, Bucureşti, 2002
www.eicne.ro, “Piaţa Comuna a Uniunii Europene şi Libertăţile Fundamentale”

23
24