Istoria

Open Software
în 3 pagini

Alexandru Juncu
 În anii 1970 sistemele de calcul încă erau restricţionate companiilor mari
sau centrelor universitare din cauză costurilor enorme. Sistemul de operare ce rula
pe acele maşini era UNIX, un produs proprietar AT&T dezvoltat la Bell Labs de
către Ken Thompson şi Dennis Ritchie în 1969. UNIX era un sistem proprietar,
adică utilizatorii trebuiau să plătească o licenţă (foarte scumpă în acea perioadă)
pentru a-l folosi. UNIX era, de asemenea, şi închis, adică licenţa nu permitea şi
accesul la codul sursă al software-ului. Datorită monopolului de pe piată sistemelor
de operare, AT&T îşi permitea să îşi impună orice regulă dorea.

În acea perioadă, la Universitatea MIT (Massachusetts Institute of

Technology), era angajat Richard Matthew Stallman (a.k.a. RMS). MIT era unul
din clienţii lui AT&T folosind UNIX pentru cercetare. Stallman se consideră un
hacker, adică o persoană ce dorea să fie liberă sa folosească şi sa schimbe codul
sursă a unui program. Acestă filozofie intra în conflict cu politica AT&T. Richard
Stallman avea nevoie să scrie cod propriu pentru UNIX în scopul cercetării. A găsit
bug-uri în UNIX şi a scris patch-uri pentru a le rezolva dar licenţă UNIX nu îi
permitea să facă nici o modifcare asupra sistemului, desi acestea ar fi fost în
ajutorul AT&T.

Politica închisă AT&T l-a determitat pe Richard Stallman să pornească un

proiect ce avea ca scop scrierea unui sistem de operare deschis. Proiectul creat în
1984 (în jurul comunităţii cu acelaşi nume) se numeşte GNU care este un acronim
recursiv ce provine de la GNU's Not UNIX (G-ul din GNU provine de la GNU).
Comunitatea a început să scrie programe ce înlocuiau pe cele din UNIX, cum ar fi
un editor de text (Emacs), un compilator C (gcc) sau un debugger (gdb). După
cum spune şi numele, ei doreau să scrie de la zero un sistem de operare care era ca
UNIX, dar nu era UNIX. Tot codul scris era accesibil publicului şi cine dorea să
vină cu modificări pentru îmbunătăţiri, putea face asta fără nici o restricţie. Acestă
politică a prins foarte repede şi într-un timp foarte scurt mulţi oameni au adoptat-o
şi rezultatul a fost o cantitate foarte mare de programe de calitate scrise.

Astfel s-a născut ideea de Free Software, software liber. Free Software se
referă la libertăţile de a folosi codul, de a modifica codul şi a redistribui codul fără
nici o constrângere (“free as in free speech not as in free beer”). Nu înseamă că un
cod liber este domeniu public, ci este sub o licenţă, dar licenţa permite aceste
libertăţi (o astfel de licenţă este cea de la GNU, GPL: GNU Generic Public
Licence, prima dată publicată în 1989). O licenţă free software permitea unei
persoane care avea nevoie de un program specific problemelor sale, să ia o bucată
de cod de la care să pornească, să îl schimbe încât să îi rezolve problema şi apoi,
dacă doreşte, să îşi publice propriul cod pentru a fi refolosit de alţi membrii ai
comunităţii. Pentru a preveni abuzurile, licenţa de asemenea prevede ca cei ce
redistribuie codul să o facă sub aceeaşi termeni ai licenţei, astfel libertatea fiind
menţinută.

Sistemului de operare dorit de GNU îi lipsea o componentă foarte

importantă: kernelul. Deşi începuseră lucrul la un nucleu numit Hurd, un alt
inginer software îşi dezvolta propriul nucleu. Linus Torvalds dorea şi el un sistem
de operare pe care să îl folosească acasă şi care să semene cu sistemul de operare
folosit la Universitatea unde lucra. Inspirat de sistemul de operare asemănător cu
UNIX al lui Andrew S. Tanenbaum, făcut mai mult în scopuri educaţionale,
numit MINIX, Linus începe în 1991 să scrie cod pentru kerneul poreclit Linux în
acelaşi spirit al software-ului liber.
Linus nu avea legături directe cu proiectul GNU, dar oamenii din comunitatea free
software au descoperit cele două bucăţi şi le-au pus împreună. Prin combinarea
utilitarelor de la GNU şi nucleul lui Linus Torvalds a rezultat un sistem de operare
complet, informal cunoscut sub numele Linux, deşi mai corect ar fi GNU/Linux.
A fost un sistem de operare creat de o întreagă comunitate de pe Internet. Având
această bază, multe comunităţi şi companii au scos propria 'aromă' de software
GNU, Linux şi software deschis propriu rezultând diverse alte sisteme de operare
bazate pe Linux si GNU cunoscute sub numele de distribuţii. Astfel de distrubuţii
sunt RedHat, SuSe, Debian, Slackware, Gentoo, Ubuntu, CentOS, Mandrake
şi multe, multe altele. Dacă în 1991 Linux avea un singur utilizator, în 1992 10000
, în 1995 500000, în 1997 3,5 milioane, în 1998 7,5milionane, în prezent a ajuns la
peste 20 de milioane de utilizatori.

Eric Steven Raymond a scris un articol numit “The Cathedral and the
Bazaar” în care erau prezentate două modele software: “Catedrala” - softwareul
închis, care este dezvoltat de un grup restrâns de oameni după nişte obiective
stricte, cu o organizare ierarhică şi perioate destul de mari între scoatrea a două
versiuni. Modelul deschis semăna mai mult cu “Bazarul”, unde era un sistem
descentralizat, compus din mulţi oameni împrăştiaţi în toată lumea şi în care este
foarte important feedback-ul obţinut de la oameni ce nu erau implicaţi direct în
dezvoltare, feedback ce venea aproape în timp real pentru că versiunile sunt scoase
foarte des.

În cadrul comunităţilor de programatori ideea de software liber a fost

primită foarte uşor, dar în mediul de afaceri nu era atât de bine privită. Industria era
dominată de software proprietar închis, imaginea acestui model fiind compania
Microsoft. Afacerile erau speriate de cuvântul 'free', şi nu vedeau cum puteau
scoate profit din free software. Deşi profitul din software liber nu era ceva
imposibil, fapt dovedit de companii ca VA Linux sau Cygnus ce scoteau bani din
suport pentru produse free software.

Pentru a încerca a scăpa de reputaţia de non-profit, s-a început folosirea

unui nou termen: Open Software sau Open Source Software. “Definiţia Open
Source” a fost publicată de Bruce Perens sub forma a 10 libertăţi ce includeau
libertatea de a vedea codul sursă, de a-l modifica şi de a-l redistribui cu
posibilitatea de a scoate un profit, libertăţi ce apărau autorul şi nu făceau
discriminări pentru cei ce îl foloseau. Pe această idee, Bruce Perens şi Eric
Raymond au fondat The Open Source Initiative, o organizaţie care să apere
software-ul deschis.

Un moment important pentru open source a fost decizia Netscape să îşi

deschiă codul sursă a browserului Netscape Navigator ca reacţie la presiunile
făcute de Microsoft care distribuiau Internet Exporer cu sistemele lor de operare.
Netscape a oprit astfel un posibil monopol Microsoft pe piata browserelor, lucru ce
ar fi dus a o monopolizarea a standardelor web. A fost prima companie majoră de
software care să se îndrepte spre open software. Rezultatul a fost proiectul Mozilla
care a dus la înfiinţarea Mozilla Fundation ce produce Firefox care este unul din
cele mai cunoscute produse open source software.

Alt element ce a dus la răspândirea Linux şi Open Source a fost serverul

de HTTP Apache. Mulţi Internet Service Provider au descoperit avantajele Apache
în combinaţie cu rapiditatea sistemelor bazate pe Linux. Ideea de Virtual Host
implementată în serverul Apache înseamna că nu trebuie o maşină fizică pentru un
site, ci mai multe site-uri puteau fi stocate pe un singur server. Acest lucru ducea la
o scădere drastică a costurilor.

Companiile ce se bazau pe Linux au început să de dezvolte foarte rapid.

Cea mai importantă a fost Red Hat care oferea o distribuţie GNU/Linux ca o
soluţie Enterprise. Pe 7 octombrie 1999, VA Linux este cotată la Bursă (folosind
prescurtarea LNUX) şi în aceeaşi zi a avut cea mai mare creştere din istoria Bursei,
aducând un profit de 698%.

Deşi Open Software devine destul de puternic în lumea business, centrul

software-ului liber rămâne în comunităti, în general numite Linux User Groups.
Ideea de open software se regăseşte în forumuri ca LinuxQuestions.org şi
newsletters ca Slashdot şi în portaluri gen SourceForge (fostul VA Linux).