Sunteți pe pagina 1din 7

ECUMENISMUL - Marius Birgean

Poate ca una dintre cele mai delicate probleme care framinta crestinatatea acestui sfirsit de secol si mileniu este subiectul cooperarii ecumenice. Simpla mentionare a subiectului ecumenismului risca sa produca vii reactii si controverse printre crestini de altfel sinceri si bine intentionati. Aproape nici o biserica sau organizatie religioasa nu poate evita adoptarea unei atitudini in aceasta privinta. Intrun veac al cooperarii ecumenice, intr-o vreme in care ecumenismul infloreste si aliantele care apar sunt stupefiante, intr-o vreme in care teologii fac declaratii socante, cind este pus sub semnul intrebarii ceea ce pina mai ieri era considerat sacrosant, inevitabil, fiecare va trebui sa-si defineasca pozitia in aceasta privinta. Exista o serie de intrebari tot mai frecvent puse de tot felul de categorii de oameni: Din moment ce exista un singur Dumnezeu, de ce nu poate exista o singura biserica? Sau: De ce exista atit de multe culte si secte care par sa caute fiecare sa isi revendice dreptul la adevar in detrimentul celorlalte? De ce nu se pot uni odata aceste grupari? Nu ar fi mai bine asa? Trebuie sa admitem ca raspunsul la aceste intrebari nu este deloc simplu. Intr-un anume sens, aceste intrebari sunt explicabile pe fondul general al realitatii acestor vremuri. Lumea este satula de razboaie, de conflicte, de grupari radicale, iar religia a fost perceputa ca o sursa potentiala de nesfirsite conflicte intre oameni. Sunt citate bunaoara conflictele din Orientul Mijlociu, conflictele dintre hindusi si musulmani din India, conflictele dintre catolici si protestanti din Irlanda de Nord, conflicte percepute datorita mass-mediei ca fiind conflicte de natura religioasa, ceea ce nu corespunde totdeauna si in intregime realitatii. Apoi, exista o tendinta spre globalizare, spre unificare in multe directii. Satul global in care ne aflam datorita saltului tehnologic si a comunicatiilor rapide a redus drastic distantele si a facilitat enorm apropierea dintre natiuni si indivizi. Structurile geopolitice care apar (de ex. Europa unita), marile piete de desfacere, blocurile economice, toate indica in directia apropierii dintre oameni, a unirii unor entitati care, pina ieri, pareau ireconciliabile. Traim intr-o lume in care toleranta, sincretismul, pluralismul, globalismul au devenit cuvinte de ordine. Nu poti sa participi plenar la viata moderna fara sa aderi la aceste valori. A avea pretentii exclusive la adevar in aceste zile este considerat de multi, daca nu o pozitie periculoasa, atunci una cel putin arhaica, vetusta. Revenind la comunitatea crestina, intrebarile citate mai sus isi regasesc actualitatea intro maniera usturatoare. Este intr-adevar un scandal strigator la cer imaginea pe care o

proiecteaza in afara ei crestinatatea zilelor noastre (a nu se confunda cu Biserica reala a lui Cristos, Mireasa Mielului): o Biserica farimitata, macinata de contradictii si schisme, fara vreo unitate vizibila ofera in multe locuri un spectacol jalnic inaintea unei lumi care intreaba: Unde gasim adevarul? Se pare ca rugaciunea Domnului Iesus pentru unitatea Bisericii Sale nu isi gaseste implinirea in Biserica zilelor noastre. Sau cel putin asa cum o putem percepe noi. (Desigur, o asemenea rugaciune nu poate fi decit ascultata de Tatal ceresc. Daca implinirea ei nu este legata de Biserica vizibila, atunci implinirea ei trebuie cautata in alta parte: in Biserica invizibila a celor nascuti din nou, in Mireasa Mielului). In contextul acesta se inscrie problematica ecumenica. Poate, pentru credinciosul evanghelic din Romnia, mai putin avizat in legatura cu aceasta problema, subiectul nu prezinta prea multa importanta. Intr-un anume fel, datorita realitatilor de pina la Revolutie, bisericile si organizatiile cultice evanghelice s-au dovedit a fi reticente fata de integrarea in organisme ecumenice majore. A existat o integrare in organisme reprezentative la nivel mondial (de ex. Alian- ta Baptista Mondiala), o anume colaborare la nivel local intre diferitele bise-rici evanghelice, ceea ce dupa Revolutie s-a concretizat in infiintarea Aliantei Evanghelice, dar nu a fost vorba despre o intregrare ecumenica cu alte culte ce nu apartineau spectrului evanghelic. Acum lucrurile s-au schimbat, iar fiecare biserica locala, fiecare organizatie cultica, ba chiar fiecare credincios este pus in fata unor realitati noi care cer insistent printre altele si precizarea po-zitiei in legatura cu problema ecumenica. Este corecta afilierea la o organizatie ecumenica? Este corecta participarea la intruniri si actiuni ecumenice? Pina la ce nivel de cooperare putem sa ne implicam cu o constiinta curata? Sunt intrebari legitime care asteapta un raspuns. Dar oare care este acesta? Dar sa definim mai intii termenii: Ce este ecumenismul? O definitie simpla ar fi: Incercarea organizata de a realiza cooperarea si unitatea tuturor credinciosilor in Cristos. Cuvintul ecumenism vine de la grecescul oikumene (intreg pamintul locuit), cuvint care apare in pasaje ca Fap.17:6; Mt.24:14; Evr.2:5. Nu este greu de facut conexiunea intre intreg pamintul locuit si o credinta globala, universala. Mai greu este insa de apreciat si eva-luat dezvoltarea acestui concept de-a lungul istoriei Bisericii crestine. Este clar ca o preocupare pentru unitatea Corpului lui Cristos a existat dintotdeauna. Nu doar rugaciunea de Mare Preot din Ioan 17 surprinde aceasta preocupare, dar si invatatura apostolilor. De timpuriu, Biserica a fost confruntata cu diviziuni, schisme si devieri doctrinare. In fata acestor pericole, apostolii au indemnat mereu la pastrarea integritatii doctrinare si a unitatii spirituale (Ef.4:3-5). Epistole intregi au fost devotate acestor teme. Dupa moartea apostolilor, Parintii Bisericii au cautat sa pastreze unitatea in ciuda distantelor ce separau diferitele biserici si a presiunilor culturale de orice fel. S-a dezvoltat asa-numitul concept regula fidei (regula credintei) care a devenit un fel de etalon de masurare a diferitelor invataturi si influente care au patruns in Biserica si care reprezinta acel corp de doctrina si traditie care era acceptat pretutindeni si de catre toti.

Presiunea persecutiilor, precum si dezvoltarea a tot felul de curente eretice au determinat rezolvarea problemei canonului Noului Testament si a intarit rolul episcopului in Biserica ca garant al pastrarii integritatii doctrinare si a unitatii organizatorice. Aderenta la Evanghelia apostolica asa cum a fost ea exprimata in canonul apostolic si pastrata de urmasii apostolilor a constituit baza unitatii Bisericii primare. Dupa oficializarea crestinismului de catre Constantin, problematica ereziilor si a diferentelor doctrinare s-a incercat a fi solutionata in sinoadele Bisericii. Idealul unitatii a fost exprimat in ceea ce a devenit crezul de la Niceea in expresia intr-una sfinta si apostolica biserica. Totusi, autoritatea crescinda a episcopilor si sinoadele ecumenice nu au reusit sa opreasca numeroasele dezbinari in materie de credinta si practica. Noile situatii aparute au pus Biserica in fata dilemei: Ce are prioritate: unitatea Bisericii sau puritatea ei? In fata acestei dileme, lumea crestina s-a impartit. Biserica oficiala sustinea primatul unitatii asupra puritatii, in timp ce gruparile dizidente (de ex. novatienii, donatistii) au sustinut primatul puritatii doctrinare si morale in viata de zi cu zi. Cu mult inainte de Marea Schisma din 1054, Biserica era deja farimitata. Apoi, impartirea crestinatatii in doua blocuri - cel rasaritean si cel apusean - nu a venit decit ca o confirmare a adincilor diferente culturale si de mentalitate (si nu numai) intre Rasarit si Apus. Dar, probabil, cea mai acuta criza care a farimitat iremediabil crestinatatea a fost Reforma protestanta. Cu accentul ei pus pe intorcerea la Scripturi si pe libertatea individului, Reforma a zdruncinat din temelii monolitul crestinismului medieval apusean si a deschis usa unei proliferari rapide a tot felul de denominatiuni si secte, fenomen caracteristic protestantismului pina in zilele noastre. Este interesant faptul ca tocmai in cadrul protestantismului au aparut si primele incercari de apropiere si unificare. De exemplu, chiar la inceputul secolului trecut au existat incercari de cooperare in diverse initiative misionare, evanghelistice, caritabile. Aparitia societatilor biblice interconfesionale este un exemplu in acest sens. In 1846 s-a fondat Alinata Evanghelica in sco-pul promovarii libertatii religioase si a cooperarii evanghelistice. Dar inceputurile moderne ale miscarii ecumenice au avut loc in 1910 la Conferinta Misionara Internationala de la Edinburgh, unde sub conducerea lui John R. Mott cei peste 1000 de delegati au preluat viziunea pentru unitatea crestina. De aici incolo numeroase initiative au continuat spiritul ecumenic. Conferinta pentru Viata si Munca de la Stockholm (1925), Conferinta pentru Credinta si Ordine (Lausanne, 1927) reprezinta initiative in acest sens. In 1937, aceste conferinte au propus infiintarea unui organism mai larg , mai inclusiv care sa se intituleze Consiliul Mondial al Bisericilor. Venirea razboiului a aminat, dar nu a impiedecat realizarea acestui deziderat. In 1948, 351 de delegati, reprezentind 147 de confesiuni din 44 de tari s-au adunat la Amsterdam sub condu-cerea lui W. A.Visser't Hooft si au pus bazele acestui organism ecumenic mondial.

Initial, toate gruparile reprezentate in Consiliu erau de factura protestanta. In 1961, la New Delhi a fost admisa in componenta Consiliului si Biserica Ortodoxa Rusa, iar mai tirziu si alte bi-serici ortodoxe autocefale, printre care si Biserica Ortodoxa Romna. Marea absenta din Consiliul Mondial a ramas Biserica Romano-catolica, cel mai vast segment al crestinatatii ce numara peste 800 de milioane de cre-dinciosi in toata lumea. Lipsa de acord in legatura cu primatul papal, problema indreptatirii (justifica-rii) prin credinta, intelesul euharistiei, rolul sacramentelor, rolul Mariei si al sfintilor au continuat sa ramina puncte de disputa intre catolicii ecumenici si protestantii ecumenici. Conciliul Vatican II, desi nu a facut nici o modificare a doctrinei catolice (si a reafirmat hotaririle doctrinare ale Conciliului de la Trent care anatemiza pe reformatori si urmasii lor), a deschis calea unui dialog ecumenic mai larg. Pentru prima data, necatolicii au fost recunoscuti ca frati separati si nu eretici ca mai inainte. Multi protestanti si evanghelici au fost incintati de aceasta deschidere, in timp ce altii au privit cu reticenta si chiar cu suspiciune evenimentul, convinsi fiind ca nu este altceva decit o schimbare abila de tactica in vederea includerii treptate a celorlati in- tr-o Superbiserica, dominata evident de Vatican. In ciuda mult trimbitatei deschideri spre exterior, in decretul despre Ecumenism adoptat in Conciliul Vatican II este reafirmata insistenta traditionala a Romei ca numai prin Biserica catolica a lui Cristos, ajutorul universal spre salvare, mijloacele salvarii pot sa fie atinse in toata plinatatea. Este de neinteles cum pot protestantii si evanghelicii sa fie sedusi de ideea ca Roma ar putea face vreun compromis de substanta atita vreme cit are aceasta pretentie. In mod traditional, evanghelicii au fost reticenti fata de cooperarea ecumenica, in special in expresia ei faurita de Consiliul Mondial al Bisericilor. Motivele erau cunoscute: baza doctrinara nebuloasa a Consiliului, dedicarea slaba fata de evanghelizare, sustinerea de catre acesta a unor miscari revolutionare de tenta marxista si chiar a unor grupari teroriste. Evanghelicii si-au creat propriile lor organisme ca o replica la Consiliul Mondial si cel national al Bisericilor (cum ar fi Asociatia nationala a Evanghelicilor din SUA) si au promovat mai degraba un model de cooperare ecumenica mai ales in ce priveste evanghelizarea. Numele lui Billy Graham trebuie amintit aici pentru rolul lui de catalizator al miscarii neoevanghelice din SUA de la mijlocul secolului nostru, cel care prin cruciadele de evanghelizare interdenominationale a contribuit cel mai mult la acest tip de ecumenism.

Totusi, desi Billy Graham ramine, fara indoiala, cel mai cunoscut crestin american al secolului si cel mai renumit evanghelist mondial, reputatia lui ramine patata de faptul ca a initiat si promovat un tip de evanghelism ecumenic care nu s-a limitat numai la evanghelicii conservatori, ci i-a inclus si pe protestantii liberali si chiar pe romano-catolici. Cu toate ca si-a inceput cariera de evanghelist in cercurile fundamentaliste, cu toate ca a fost promovat si susti-nut la inceput de catre fundamentalisti, cu toate ca a servit in functii de condu-cere in institutii fundamentaliste, Billy Graham a renuntat rind pe rind la prietenii sai fundamentalisti si apoi la aceasta pozitie, acceptind o colaborare de neconceput pentru multi. Reputatia lui morala a ramas nestirbita (spre deosebire de alti evanghelisti i s-a dat porecla de Mr. Clean), mesajele lui de evanghelizare au ramas in linii mari fidele Scripturii, dar implicarea lui in evnghelizare cu liberalii si romanocatolicii a creat multa confuzie si durere in Corpul lui Cristos. Nu este scopul nostru de a face aici o evaluare in spirit critic a lucrarii lui Billy Graham, care fara indoiala a condus multe suflete pretioase la Cristos, dar mentionarea obiectiva a acestor lucruri este necesara pentru a intelege tendintele care se fac tot mai simtite in evanghelicalismul modern. Este clar ca numai o personalitate ca si Graham putea sa dea credibilitate unei asemenea colaborari, mai ales ca aspectul pragmatic al problemei este indubitabil: acest tip de evanghelizare functioneaza! Si mai ales, atunci cind un om de talia lui Graham il considera pe actualul papa drept cel mai importanta personalitate crestina a secolului, lucrurile se clarifica tot mai mult. Nu este deci de mirare ca in 1994 un grup de lideri si teologi neoevanghelici au semnat impreuna cu unii lideri cato-lici din SUA un document intitulat Evanghelici si Catolici Impreuna (ECT) prin care s-au recunoscut unii pe alti ca frati in Cristos si au recomandat oprirea prozelitimului (a se citi evanghelizarea evanghelica). Pentru multi, semnaturile unor lideri cu mare prestigiu in lumea evanghelica, autori care au scris carti despre Reforma protestanta, cum ar fi J.I. Packer sau Timothy George, au produs un mare soc si nedumerire. Era insa previzibil ca se va intimpla asa ceva, numai ca nimeni nu a stiut care vor fi protagonistii. Ca o reactie la ECT, un alt grup de li-deri evanghelici s-au organizat intr-o coalitie intitulata Alliance of Confessing Evangelicals (Alianta Evanghelicilor Marturisitori) care cuprinde personalitati cunoscute ale lumii evanghelice cum ar fi James Kennedy, R.C. Sproul, John MacArthur si care insista asupra faptului ca o cooperare intre evanghelici si catolici nu ar fi posibila, datorita unor diferente doctrinare, prin-tre care cea mai notabila este doctrina indreptatirii. In timp ce evanghelicii sustin ca indreptatirea este obtinuta numai prin credinta (fiind vorba de dreptitudinea lui Cristos atribuita cre-dinciosului), catolicii considera ca indreptatirea se obtine prin credinta si fapte, fiind vorba de o dreptitudine (conformare cu standardul divin) intrinseca pe care o poseda credinciosul care face fapte bune si participa la sacramentele Bisericii.

Dincolo de motivatiile semnatarilor documentului ECT, semnificatia lui teologica si practica poate avea implicatii enorme pe termen lung. Nu numai confuzia care rezulta din trecerea cu prea mare usurinta peste o doctrina fundamentala (aceea a salvarii), dar si impactul asupra misiunii si evanghelizarii. Credinciosii evanghelici din America Latina (unde miscarea evanghelica creste rapid intr-un mediu predominant catolic) s-au simtit oarecum tradati de confratii lor evanghelici, mai ales ca acest document le-a fost sugerat ca model pentru relatiile lor cu majoritatea catolica. Este clar ca orice concept de misiune si evanghelizare devine nul si neavenit daca se recunoaste faptul ca Evanghelia Romei este la fel de valabila ca cea predicata de evanghelici. Ce implicatii pot avea aceste tendinte pentru lumea evanghelica din Romnia? Este o intrebare care ramine deschisa pentru viitor si care nu poate primi raspuns in spatiul scurt al prezentului articol. Vizita papei din mai 1999 care a fost mult trimbitata ca un mare eveniment ecumenic, fiind prima lui vizita intr-o tara predominant ortodoxa, desi nu a afectat prea mult lumea evanghelica, a fost menita sa serveasca ca model pentru apropierea intre confesiuni. Daca organisme reprezentative cum ar fi Federatia Baptista Europeana cauta o cooperare ecumenica inclusiv cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I, este previzibil ca si in Romnia gruparile evanghelice sa fie puse in fata unor situatii similare in care vor trebui sa decida cu cine si care va fi nivelul cooperarii. A devenit deja o moda ca la inaugurari de biserici, sau chiar la congrese cultice sa fie invitati reprezentanti ai diverselor culte, inclusiv cele majoritare -totul in spiritul tolerantei, respectului reciproc si ecumenismului. Care vor fi urmatorii pasi, numai istoria ii va arata. Dar aceasta istorie o scriem fiecare dintre noi la momentul prezent, si de modul cum o scriem depinde mostenirea pe care o lasam generatiilor viitoare. Cum va fi ea - o mostenire demna de urmat, sau demna de a fi discreditata? Alegerea, cu profundele ei implicatii, ne apartine.

Nota: Pentru anumite informatii din prezentul articol sunt indatorat volumului Evangelical Dictionary of Theology, de Walter Elwell, ed., Baker Books, 1984, articolul Ecumenism, p. 340-342

Nota editurii Agape: Pentru a usura alegerea pe care trebuie s-o faca orice biserica evanghelica (indiferent de pozitia pe care o va lua conducerea Uniunii din care face ea parte) in aceasta chestiune extrem de importanta a ecumenismului (colaboram cu ortodocsii, greco-catolicii, romano-catolicii, adventistii, mormonii, etc.?), sugeram

responsabililor din aceste biserici sa lectureze cartile care se ocupa de acest subiect. Iata pe cele oferite de Editura Agape: 1. Ralph Woodrow Religia tainica a Babilonului 2. Michael de Semlyen Toate drumurile duc la Roma? 3. Dave Hunt Femeia si Bestia 4. John F. MacArthur Credinta irationala _ Cind Biserica isi pierde discernamintul