Sunteți pe pagina 1din 10

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI SOCIO-

COGNITIV

MASTERAND: MAREŞ
MONICA

ARGUMENT:
În consilierea psihologică şi educativă este necesar să cunoaştem
tehnici manageriale dar şi natura conflictului cu care avem de-a face. În mare
parte cei care au nevoie de consiliere au probleme ce au fost declanşate de
un conflict de o natură oarecare. Din această cauză mi s-a părut necesar să
prezint în lucrare aspecte pe care un bun profesionist trebuie să le cunoască
şi să le folosească în activitatea sa. De asemenea consider foarte important
să stabilesc o deosebire între rezolvarea conflictelor şi managementul lor
deoarece foarte rar se poate întâlni o reală rezolvare a acestuia.
Managementul conflictului socio–cognitiv a constituit o provocare deoarece
îmi desfăşor activitatea de foarte mulţi ani în învăţământ şi am încercat prin
această lucrare să conştientizez ceea ce de multe ori am fost nevoită să aplic
în necunoştinţă de cauză.
• Cuvântul latinesc “conflictus” tradus ca “interferare violentă”,
implică dezacord, discordie între membrii unui grup: interacţiune în care cuvintele,
emoţiile şi acţiunile concură la efecte supărătoare. Atunci când convingerile
unuia sau mai multor membri ai grupului sunt inacceptabile pentru resul
grupului apare conflictul.. Cauzele pot fi diverse: existenţa unor obiective
diferite, stările emoţionale, comportamentul, sistemul de valori, relaţiile
interpersonale, modul diferit de percepere a unor fapte, situaţii, insuficienţa
resurselor, nemulţumirea faţă de statutul avut în cadrul grupului.
• Conflictul socio- cognitiv este văzut de specialişti ca
principalul mecanism al progresului cognitiv individual: interacţiunile dintre
indivizii de niveluri cognitive diferite determină achiziţia unor noi
instrumente cognitive în contextul influenţei şi schimbării sociale.
Dezvoltarea cognitivă se explică prin intervenţia factorilor socio-relaţionali.
Progresul intelectual observabil şi măsurabil, se datorează interacţiunilor
într-o situaţie socială dată, unui anumit context stimulator.
Cogniţia umană,ca modalitate prin care înţelegem lumea în
care trăim este percepută printr-o acţiune de rezolvare a situaţiilor neclare,
confuze. Aceasta joacă un rol important în percepţie deoarece de obicei
interpretăm semnalele receptate de organele noastre de simţ în termenii a
ceea ce cunoaştem deja.Gândirea implică un volum mare de rezolvare de
situaţii cinflictuale. Când gândim, rezolvăm probleme cu o rapiditate foarte
mare uneori neconştientizând că se întâmplă acest lucru. Suntem conştienţi
de acest fenomen atunci când problemele sunt mai dificile şi viteza de
gândire scade.
Evoluţia cognitivă a individului nu poate fi disociată de mediul
social (şcoală, clasă, grup de muncă) în care acesta este plasat. Structurile
cognitive se dezvoltă nu numai prin maturizare şi exerciţiu individualm ci şi
prin transmisie socială şi interacţiuni cu ceilalţi.Grupul este un loc privilegiat
unde indivizii realizează colectiv performanţe cognitive superioare celor
individuale datorită competiţiei, raportării la rezultatele celuilalt şi
cooperării. În aceste condiţii şi indivizii mai puţin avansaţi pot progresa prin
interacţiune cu ceilalţi. Învăţarea se realizează nu prin imitaţie ci prin
structurare interindividuală lucru irealizabil pentru un individ solitar.De
condiţiile existente în grup profită nu doar cei mai puţin avansaţi, ci şi cei
superdotaţi care pot să-şi pună în valoare cunoştinţele. Confruntaarea
punctelor de vedere diferite adaptate de membrii grupului în condiţiile
interacţiunii sociale duce la dezvlotarea proceselor cognitive la unul sau la
mai mulţi participanţi.
•Conflictul socio-cognitiv e considerat ca o condiţie necesară a
progresului cognitiv deorece este o sursă de schimbare a individului şi a
sistemului în care acesta evoluează. Conflictul individului cu propria gândire
nu este posibil decât în condiţiile de interacţiune cu alte discursuri sau
acţiuni. Nu o dată la clasă unul dintre elevi a fost pus la punct de colegi
datorită diferenţelor de opinii asupra programului zilnic. Mai ales în clasa
întâi micii şcolari au impresia că se află încă la grădiniţa unde atmosfera
este mult mai permisivă, unde timpul alocat jocului este de dimensiuni mai
mari şi unde în general fac cam tot ceea ce doresc. Ei intră în coflict atât cu
institutorul cât şi cu colegii deoarece se acomodează mai greu la condiţiile
şcolare. Încet , încet ei realizează că ceea ce îşi imaginau că este şoala nu
coincide cu realitatea şi sunt nevoiţi să accepte scimbarea.
Dezvoltarea inteligenţei se petrece printr-o acţiune complexă
care implică şi contextul psihosocial al instituţiei formative. Expeienţa
socială a individului, diferitele confruntări în care a fost angajat şi pe care a
încercat să le soluţioneze joacă un rol important, ca mecanism al
construcţiei cognitive individuale.Nu orice conflict socio-cognitiv poate
conduce la progres intelectual. Conlucrarea partenerilor într-un conflict
socio-cognitiv are loc doar în condiţiile în care aceştia se găsesc pe trepte
diferite de dezvoltare intelectuală. Spe exemplu la clasă, condiţia apariţiei
conflictului este organizarea activitţii diadactice într-o manieră care să
stimuleze o situaţie de opoziţie. După lectura unei cărţi levii vor împârţi în
două grupe : unii care să susţină cu argumente acţiunile personajelor
pozitive iar ceilalţi să susţină acţiunile personajelor negative . Grupurile vor
neomogene iar cei care vor argumenta vor fi desemnaţi de copii după ce au
lucrat în colaborare. Vor avea loc relaţii de comunicare, de schimb de
informaţii, stimulare reciprocă dar şi de opoziţie. Elevii nu vor desfăşura o
simplă acţiune cognitivăindividuală ci vor fi puşi în raport social specific cu
părerile altora.
Diferenţele între indivizii ce participă la interacţiuni exprimă
inegalităţile sociale, economice, ocupaţionale ale familiilor din care fac
parte. Este inevitabil că cestea se răsfrâng asupra inteligenţei. Dar acestea
pot fi reduse prin organizarea unor activităţi în care copilul să fie pus în
situaţia să cerceteze, să înţeleagă, să asculte, să răspundă încercându-se
asrfel să se reducă handicapul socio-cultural.
Conflictul este o trăsătură naturală a activităţii umane, indiferent
de soluţiile pe care le găsim, sarcinile pe care încercăm să le îndeplinim sau
relaţiile pe care le avem cu alte persoane. Conflictul poate de naştere
motivaţiei de a rezolva problemele care altfel trec neobservate, putând
duce la un comportament creator, la creşterea coeziunii grupului şi a
loialitţii dintre membrii lui. De aceea este binevenită o focalizare a
eforturilor pentru un management eficient al conflictului.
• Aş dori să fac o subliniere asupra diferenţelor semantice dintre
rezolvarea unui conflict şi managementul conflictului. Rezolvarea unei
situaţii conflictuale presupune dispariţia ei ceea ce cu greu se poate realiza
pe când managementul presupune contolul, monitorizarea conflictului pe
tot parcursul lui.În cazul managementului conflictului aspectele negative
sunt atenuate în timp ce rezolvarea presupune eliminarea completă a lor.
Cu atât mai mult atunci când ne referim la conflictul socio-cognitiv realizăm
cât de necesar este un management adecvatm ţinând seama de faptul că
acest gen de conflict este unul generator de progres.
Elementele esenţiale pentru controlul conflictului sunt:
comunicarea eficientă şi analiza conflictului însoţite de o apreciere a
dinamicii sociale mai largi.Pentru conflictul socio cognitiv se impun
următoarele principii pe care un bun manager ar trebui să le cunoască şi să
le aplice:
➢ Menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada conflictului prin ascultarea
activă, utilizarea întrebărilor deschise pentru clarificarea mesajelor.
➢ Diferenţierea dintre evenimente, comportament şi interpretarea lor,
evaloarea diferitelor opţiuni.
➢ Focalizarea pe problemă nu pe persoane, folosirea unor termeni concreţi,
specifici, comportamentali în descrierea situaţiei şi nu generali, utilizarea
unui limbaj adecvat.
➢ Utilizarea comunicării directem fără a reacţiona cu propriile argumente,
clarificarea întrebărilor, solicitarea informaţiilor pentru înţelegerea
situaţiei, evitarea învinovăţirii şi etichetării interlocutorului, evaluarea
impactului conflictului asupra relaţiei sau grupului.
➢ Identificarea barierelor în rezolvarea conflictului. Acestea pot fi:
judecarea persoanei şi nu evaluarea mesjului, căutarea de
contraargumente, reacţia prematură, ascultarea interlocutorului pentru a
identifica greşelile şi nu pentru a înţelege mesajul, convingerea că numai
el / ea are dreptate.
➢ Utilizarea deprinderilor de rezolvare de probleme în abordarea
conflictului.
Procesele implicate în managementul conflictului sunt:
medierea, negocierea şi arbitrarea. Condiţia succesului oricăruia din aceste
demersuri este ca paricipanţii să dorească clarificarea conflictului.
În procesul educativ şcolar se pot ivi următoarele situaţii
conflictuale:
➢ Conflict predare – formare între concepţia tradiţionalistă asupra
procesului de învăţământ înţeles ca proces de transmitere asimilare de
cunoştinţe şi concepţiile formativiste care atribuie profesorului şi elevului
rol de partener în procesul formării.
➢ Conflict predare – învăţare → rolul atribuit elevului: pasiv sau activ.
➢ Conflict profesor – elev →destul de des întâlnit din motove diverse:
atitudinea deplastă a elevului în raport cu cadrul didactic, indisciplina,
notarea subiectivă.
➢ Conflict profesor – cunoaştere →profesorul trebuie să-şi asume anumite
libertăţi în raport cu programa şcolarăm operând o selecţie , o ierarhie a
cunoştinţelor de bază, funcţionale şi a celor ce prezintă un interes
concret pentru elevim dar este restricţionat de cerinţa de a parcurge în
întregime programa.
➢ Conflict cunoaştere – elev →decurge din distanţa între puterea de
asimilare şi înţelegere a elevului şi standardul ridicat la care este
raportat.
➢ Conflict elev – elev →adesea manifestat atât în procesul de învăţare
datorită nivelului diferit de cunoştinţe dar şi datorită manifestării diferite
a acestora în condiţiile oferite de grup.
➢ Conflict profesor – profesor →în condiţiile în care aceştia sunt la rândul
lor lor membri uni grup motivele unor conflicte nu întârzie să apară.
Cauzele pot fi şi în acest caz personale, legate de situaţia socială , de
nerecunoaşterea meriteleor pe care şi le atriibuie etc.
➢ Conflict cunoaştere – cunoaştere → preocupat de transmiterea integrală
a cunoştinţelor impuse de programa şcolară, uneori profesorul neglijează
transpunerea didactică a conţinuturilor .
Ca o consecinţă a acestora conflictul depăşeşte planul structural
al situaţiei pedagogice şi se instalează în plan funcţional. Conflictul poate fi
pozitiv sau negativ, constructiv sau distructivm în funcţie de ceea ce facem
noi din el. De aceea în calitate de manager al clasei profesorul trebuie să
ştie să controleze situaţiile conflictuale apărute luând în considerare trei
niveluri de apreciere:
- nivelul strategice ,care vizează alegerea corectă a ţelului;
- nivelul tactice, care presupune alegerea corectă a metodei de soluţionare;
- bunul simţ, care presupune că managerul nu trebuie să confunde
elementele strategice cu cele tactice.
•Ipoteza unui deficit de socializare şi, respectiv al unui deficit al
judecăţilor morale este cu ceritudine susţinută atât teoretic cât şi prin
cercetări empirice şi experimentale. S-a dovedit că, adesea nivewlul
judecăţii morale este legat mai ales de capacitatea generală a
raţionamentului. Astfel, se consideră că problemele psihologice propuse de
L. Kohlberg (1981) evaluează mai mult capacităţile cognitive decât
competenţa morală a conduitelor. Cele două procese esenţiale care permit
progresarea într-un stadiu superior a judecăţilor morale sun : capacitatea de
preluare / exercitare a rolului de-a lungul interacţiunilor sociale; experienţa
conflictului cognitiv (îndoiala intlectuală).
Primul proces rezidă în capacitatea tânărului de a împărtăşi
punctul de vedere al altuia şi de a reţine prespective diferite de ale sale.
Acest proces se dezvoltă prin experienţele schimbului şi împărţirii
perspectivelor şi opiniilor în cadrul interacţiunilor sociale din familie, şcoală
,grup de muncă, grup religios etc.
Al doilea proces, privit ca motor al schimbării judecăţilor şi
atitudinilor morale, rezidă în experienţa conflictului cognitiv, adică într-o
stare de îndoială intelectuală.Este vorba de trăirea unei incertitudini şi a
unei stări de frustare generate de impresia de a fi incapabil, în situaţia
prezentă, de a rezolva adecvat problemele socio-morale. Această stare de
frustrare poate fi un impuls care să ducă tânărul la căutarea unei soluţii
capabilă să antreneze procesul de achiziţie a principiilor morale de ordin
superior. Declanşarea acestui proces se produce mai uşor dacă într-o
perioadă critică a dezvoltării, individul este confruntat de mai multe ori cu
probleme morale.
Antrenamentul moral cu tinerii dificili se realizează în patru etape,
asemănătoare cu cele din metoda studiului de caz, la care se referă R.
Mucchielli (1968) Obiectivele şi caracteristicile acestor etape sunt:
- Prezentarea unei dileme morale, pe baza căreia educatorul pune câteva
întrebări pentru a ajuta tinerii să-şi clarifice circumstanţele, să definească
exact natura dilemei şi să poată lua o decizie în raport cu aceasta.
- Expunerea de către tineri a opiniei privind alegerea acţiunii pe care
personajul dilemei va trebui să o realizeze. Fiecare tânăr îşi exprimă opinia,
iar educatorul sintetizează numărul de variante pentru fiecare posibilitate
oferită. Dacă poziţiile luate în grup nu sunt suficient de variate atunci
consiliatorul precizează unul sau altul dintre elementele contextului pentru
a obţine diversitatea necesară confruntării de opinii. Evaluarea critică a
raţionamentelor morale se produce atunci când educatorul intervine şi cere
câtorva voluntari, din grupul de tineri, să explice argumentele alegerii lor.
- Dezbaterea este centrată exclusiv pe temele morale implicate în dilemă şi
nu pe circumstanţe4le dilemei, favorizându-se interacţiunile tinerilor. Pentru
realizarea obiectivelor acestei etape, consiliatorul le va cere tinerilor să
explice noţiunile utilizate. De exemplu dacă unul din ei vorbeşte despre
imoralitate, i se va cere să explice ce înseamnă aceasta pentru el. Prin
asemenea întrebări şi răspunsuri se caută să se centreze discuţia asupra
temelor morale universale. Se va urmări ca tinerii să resimtă empatia, să-şi
dezvote capacitatea de înţelegere a altor opinii decât ale lor, privind
respectivele teme morale.
- Încurajarea exprimării opiniilor proprii şi luării unei poziţii individuale.
Fiecare tânăr este invitat să reflecteze din nou asupra problematicii
discutate şi să aleagă individual poziţia care lui i se pare cea mai adecvată.
Scopul acestei etape nu este neapărat de a se ajumge la un consens, ci pur
şi simplu, să-i facă pe tineri să reflecteze şi să-şi argumenteze poziţia,
pentru a-i înţelege toate implicaţiile.
Antrenamentul moral, prin utilizarea studiului de caz şi a
rezolvării unor dileme moralem stimulează capacitatea de analiză, de
extagere a esenţialului pe baza relaţionării datelor semnificative ale unor
situaţii problemă. Tinerii sunt antrenaţi pentru a sesiza şi evalua în mod
adecvat diferite raporturi morale şi pentru a propune soluţii optime în
dezlegarea dilimelor morale, exprimându-şi argumentat opiniile proprii faţă
de anumite situaţii existenţiale, privite prin prisma exigenţelor sociale.
• O importanţă deosebită în managementul conflictului socio –
cognitiv are negocierea. Aşa cum se ştie orice discuţie formală sau
informală cu cineva care doreşte să obţină acordul nostru pentru ceva este
o negociere. În condiţiile abordării pozitive a negocierii se consideră
persoanele sau grupurile ce negociază parteneri şi nu oponenţi, iar
negocierea este considerată arta de a crea acorduri în locul potenţialelor
dezacorduri.
Elementele negocierii sunt:
➢ Comunicarea ce oferă schimb de informaţii;
➢ Contextul care se referă la ansamblul de împrejurări, legături între
grupuri sau persoane, evenimente ce pot influenţa rezultatul;
➢ Scopul se referă la focalizarea acţiunilor pentru a obţine finalitatea
dorită;
➢ Tipul de relaţii care pot fi de cooperare sau de confruntare;
➢ Resurse care pot fi umane sau materiale
Dealtfel negocierea este un proces de comunicare reciprocă,
folosit pentru a determina o bază de înţelegere întree cele două părţi aflate
în conflict.
• În consilierea psihologică şi educaţională managementul
conflicului socio- cognitiv are o însemnătate deosebită . Acesta pune în
mâine consiliatorului pârghiile rezolvorii situaţiilor conflictuale din grupurile
şcolare şi nu numai. Trebuie să ţinem seama că mediul social are o influenţă
deosebită asupra cogniţiei şi că situaţiile conflictuale nu sunt generate
numai în mod voit de cadrul didactic pentru a crea o atmosferă de
competiţie. Conflictul este natulral iar dispariţia lui este imposibilă. Este
necesară însă manipularea lui în mod constructiv, în interesul celor
implicaţi. Consilierul trebuie să-şi îmbunătăţească abilitatea de
management al conflictului, devenind mai competent dar trebuie să dea de
asemenea multă atenţie şi abilităţilor de comunicare.

BIBLIOGRAFIE:
BĂBAN, ADRIANA, - “Consiliere educaţională”, Cluj-Napoca 2001.
DE VISSHER, PIERRE, NECULAU, ADRIAN, - “Dinamica grupurilor” ,Editura
Polirom, Iaşi, 2001
STOICA-CONSTANTIN,ANA, NECULAU M ADRIAN,” Psihosociologia rezolvării
conflictului”, Editura Polirom, Iaşi,1998.