Sunteți pe pagina 1din 21

Cultura i civilizaia dacic

Civilizaia i cultura dacilor a avut n spaiul carpato-dunrean o mare dezvoltare timp de cteva sute de ani i a atins nivelul cel mai nalt n perioada sec. I .Hr - sec. I d.Hr. n arheologie, termenul de cultur se refer att la aspectele vieii materiale, ct i la cele spirituale, n totalitatea lor, studiind: aezrile, locuinele, uneltele, armele, ceramica, podoabele, riturile funerare, ritualurile religioase, manifestrile artistice.[1] Scriitorul antic Dio Chrysostom spunea: "geii sunt mai nelepi dect aproape toi barbarii i mai, asemenea grecilor.[2] Influene i caracteristici Armament dacic Cultura daco-getic reprezint o sintez original ce i are rdcinile bine i adnc nfipte n mediul i n credina autohton, putnd fi urmrit n timp cu milenii n urm. Hadrian Daicoviciu spunea c aceast originalitate nu exclude, ci, dimpotriv, implic acceptarea unor influene din afar. Dar dacii nu s-au mulumit cu preluarea unor elemente de cultur material de la alte popoare. Ei le-au adoptat, le-au transformat i adesea le-au mbogit, contopindu-le n creaiile lor tradiionale i furind o civilizaie profund original. O astfel de sintez original reprezint i cultura celtic care la rndul ei se bazeaz pe fondul autohton n care au fost integrate multiple i fecunde influene greceti, etrusce ori de alt natur, adaptate i prelucrate n manier proprie. Au existat raporturi ntre cultura daco-getic i cea celtic, intervenite n urma contactului direct n urma instalrii celilor pe teritoriul Daciei. Ptrunderea celilor n spaiile daco-getice a avut loc nc n La tene-ul vechi, ceea ce nseamn secolu IV .Hr. Simbioza daco-celtic se concretizeaz n nmormntarea n cadrul aceluiai cimitir i ntr-o serie de mprumuturi de bunuri materiale i spirituale, avnd ca rezultat final o puternic influenare reciproc. Este incontestabil c n Europa secolul I .Hr, n afara statului roman, celii i geto-dacii constituiau cele dou popoare importante n spaiul european, care atinseser n dezvoltarea lor material i social-politic un nalt nivel. Este de aceea firesc ca ntre cele dou culturi s fie influenri reciproc. De aceea cnd vorbim despre stadiul culturii geto-dacice, punctele de referire trebuie s le cutm n cultura celtic. Aportul cercetrilor fcute, mai cu seam n ultimele 2 decenii, la cunoaterea culturii geto-dacice, au spulberat impresia mprtit de unii cercettori (strini sau romni), dup care cultura strmoilor notri n-ar fi dect o cultur celtic. Rolul pe care l-au jucat influenele celtice att la formarea civilizaiei de tip La tene geto-dacic, ct i pe vremea lui Burebista, nu poate fi pus la ndoial, dar aceasta nu nseamn o celtizare a culturii getodacice. Aceasta se dovedete a fi o cultur original care, a preluat, pe lng influene celtice i multe bunuri din civilizaia greceasc, fie direct, fie prin intermediul tracilor meridionali, la care se adaug cele romane i celelalte. Cultura tracilor meridionali reprezint ntr-o mare msur o copiere a civilizaiei greceti, fr un aport propriu prea substanial, la care, cu greu se poate sesiza i contribuia elementului autohton. n cazul unor bunuri create sub influene greceti, de multe ori este foarte greu de tiut cui aparin, pentru c influenele elene s-au exercitat deopotriv i asupra celilor ct i asupra daco-geilor. Numai n puine cazuri aceleai influene elenistice au determinat produse deosebite i uor de distins, cum este de exemplu ceramica pictat celtic i cea daco-getic. Deoarece pentru c o vreme Burebista a depus coloniile greceti de pe litoralul de vest alPontului Euxin i le-a integrat n statul su, a fcut ca influenele acestora s fie cu mult mai puternice dect n cazul celilor. Aceste influene s-au materializat n produse evident superioare de care cultura celtic nu a beneficiat niciodat nainte de ocupaia roman. Este vorba de cetile cu ziduri de piatr ecarisat ori de arhitectura sacr. Tehnica zidurilor dacice (de factur greceasc) era evident superioar modalitii n care celii i construiau, n aceeai vreme, cetile. Toate aceste denot un serios pas nainte, un avans alcivilizaiei dacogetice, favorizat de prezena efectiv i activ a meterilor greci. Origini Tracii, al cror nivel de civilizaie i cultur n-a fost egalat n antichitate, pe ntregul teritoriu european (n afara lumii greceti, etrusce i romane) dect de civilizaia celilor, pe care n unele privine chiar au depit-o, erau un popor a crui for i cultur s-a bucurat de mult consideraie n antichitate. Denumirea general de "traci" a fost dat triburilor de limb tracic dintre Marea Egee i Dunre; triburile din nordul Dunrii, vorbind aceeai limb tracic, purtau nume de daci sau de gei, sau nume tribale specifice (carpi, costoboci, etc.). Muzica, religia, medicina popular empiric, artele meteugreti dezvoltate de traci erau unanim apreciate de greci i de romani, iar aportul traco-frigian la cultura elenic a fost considerabil: diviniti ca Dionysos, Sabazios, Semele,Seirenes, Silenus, etc.; medicin popular: zeul-"medic" Aesculapios, plante medicinale getodace, cteva cuvinte importante n limba greac (ambon, basileus, etc.) i o serie de mari figuri ale civilizaiei elenice: Tucidide, artitii Brygos, Doidalses, antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, civa filologi, etc. Teritoriul ocupat de traci se ntindea de la Marea Egee pn n regiunea Boemiei, i din zona Serbiei actuale pn la gurile Bugului. Dar, n contrast cu tracii dintre Haemus i Marea Egee, care n-au reuit s-i ntemeieze o civilizaie proprie i o politic a lor, ci serveau numai ca unelte oarbe, mercenari slbatici, geii, stpnitorii marelui drum de civilizaie al Dunrii, de la nceput i urmreau o politic a lor i alctuiau un stat bine nchegat, primeau puternice nruriri greceti, dar n aceeai vreme ofereau la rndul lor i grecilor i romanilor o consisten spiritual superioar i foarte caracteristic, pe care literatura antic a nsemnato cu mirare i admiraie, fcnd din gei aproape un popor fabulos, prin vitejia, nelepciunea i spiritul lui de dreptate. Dacii i geii, ramur a marelui popor indo-european al tracilor, erau unul i acelai popor (fapt recunoscut de autorii antici) i vorbind aceeai limb. Dintre cele peste 100 de formaiuni tribale i gentilice ale tracilor, triburile dacilor i geilor erau cele mai mari i cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins ntre Munii Balcani (Haemus) i Munii Slovaciei, i de la 1

litoralul apusean al Mrii Negre pn dincolo de bazinul Tisei, adic pn la Bazinul Panonic. Triburile denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii, - Bazinul Carpatic -, i al Banatului, iar ale "geilor" n cmpia Dunrii (inclusiv n sudul fluviului), n Moldova i Dobrogea de azi. Una i aceeai populaie geto-dac apare la scriitorii greci de obicei cu numele generic de "gei", iar la autorii romani cu denumirea de "daci", pentru prima dat la Iulius Caesar.[6] Dacii i geii sunt menionai de 63 de autori antici; de 32 n limba greac i de 31 n latin.[7] ntre etimologiile propuse pentru numele de "daci" este i cea care l presupune ca derivnd din daca ("cuit, pumnal", arma caracteristic populaiilor geto-dace). Dar ipoteza cea mai plauzibil pare a fi cea care leag acest nume de dos, cuvnt care n frigian (limb nrudit cu limba tracilor) nseamn "lup". Dup mrturia lui Strabon, dacii nii i spuneau Doi. Pare destul de probabil c numele lor etnic deriv, n ultim instan, de la epitetul ritual al unei confrerii rzboinice.[9] Triburi rzboinice cu numele de "lupi" se ntlnesc n multe alte pri (n Spania, Irlanda, Anglia, etc.). Acest nume de animal, desigur totemic, explic forma de lup a stindardului dac. Se pare c n prima jumtate a sec. II .e.n. toate aceste formaiuni gentilice i tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emind (nc din secolul anterior) moned proprie. Nu se poate cunoate data la care aceste ramuri tracice au ocupat inuturile carpato-dunrene, locuite nc din epoca paleolitic; cert este ns c cei dinti autori antici care i menioneaz i consider autohtoni, deci instalai aici din timpul primelor migraii indo-europene, tracice. Geto-dacii s-au desprins din masa triburilor trace, ncepnd s-i contureze un profil de civilizaie distinct, pe la nceputul mileniului I .e.n. Cteva secole mai trziu, numele lor apare la autorii greci, alturi de cel al sciilor. Sciii, popor de origine iranian, au ocupat pe la nceputul sec. VII .e.n. stepa din nordul Mrii Negre, precum i regiunea Dobrogei n sec. III-II .e.n. (care va fi menionat mai trziu n istorie ca Sciia Mic, Scythia Minor). Contactele stabilite nc din secolul VI .e.n. cu sciii risipii pe teritoriul Daciei (i crora geii din Dacia le erau infinit superiori prin calitatea i vechimea culturii lor) au lsat puine urme n arta geto-dac.

Economia
Formaiunea social-economic geto-dac era cea de tipul obtei steti, a proprietii colective a pmnturilor. Dar alturi de proprietatea comun funciar exista i proprietatea privat a comatilor, precum i proprietatea privat a regelui, a nobililor i a preoilor. Teoretic, pmntul aparinea monarhului. Comatilor le rmnea tripla obligaie fa de stat (a plii drilor, a participrii la lucrrile publice i a satisfacerii obligaiilor militare). La prea puinele date transmise de autorii antici cu privire la economia geto-dacilor se adaug mrturia istoricului got Iordanes (sec. VI e.n.), care nIstoria i originea geilor, folosind i lucrarea (pierdut) a contemporanului su Cassiodor, scrie c geii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor i aproape egali cu grecii, i dup cum relateaz Dio Chrysostomos, care a compus istoria i analele lor n limba greac. Dio a fost un filosof i rector grec (cca 40-112), care, proscris de mpratul Domiian, a trit printre gei, lsnd i cteva informaii asupra lor. Oricum, att textele sporadice ale autorilor antici, ct i descoperirile arheologice conduc la concluzia c, sub raportul dezvoltrii economice i sociale, civilizaia geto-dacilor era mult mai naintat dect cea, de pild, a germanilor.

Agricultura
Asemenea celorlalte ramuri tracice, i geto-dacii erau mari productori de cereale: orz, secar, linte, bob i mai multe varieti de gru. Baza economiei o formau agricultura i creterea vitelor. Foloseau plugul cu brzdar i cuit de fier nc din sec. III .e.n. Inventarul uneltelor agricole de fier nsuma la acea dat: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, spligi, cosoare pentru tiatul viei de vie, trncoape, securi, greble cu ase coli, etc. Geto-dacii cultivau intensiv i via de vie. Civa termeni dacici legai de aceast ocupaie au rmas pn azi n limba romn (butuc, strugure, curpen). Practicau tot att de intens albinritul i, bineneles, pescuitul. Creteau vite cornute, mici i mari; iar rasa de cai foarte iui ai geilor era renumit. Dacia era vestit i prin bogiile ei naturale. Lemnul pdurilor transilvane era foarte cutat de greci pentru construcia corbiilor. Din timpuri vechi, dacii foloseau desigur pcura, dar numai cea gsit la suprafa (cci dovezi privind extracia pcurii nu exist dect din epoca roman). Cu sarea gem (mult folosit att pentru conservarea petelui i a crnii, ct i la argsitul pieilor) geto-dacii fceau un comer intens, mai ales cu grecii.

Prelucrarea metalelor
Pmntul Daciei era foarte bogat n minereuri. Meterii geto-daci lucrau fierul i arama, argintul i aurul. Reducnd minereul de cupru la o temperatur de 1085C i amestecndu-l cu cositor obineau bronzul din care fceau felurite unelte i podoabe. Exploatau aurul nu numai din aflorismente (locurile unde, prin eroziune, roca aurifer apare la suprafa), ci i din nisipul aurifer al rurilor de munte. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a nceput pe teritoriul Romniei ctre anul 800 .e.n. n timpul lui Decebal, se pare c la Sarmizegetusa i n mprejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din ntregul teritoriu al Europei, rmas n afara Imperiului roman. n aceste ateliere se confecionau, mai nti, ustensilele: nicovale masive, ciocane de diferite forme i dimensiuni, baroase i ciocane de forj, pile, cleti, dli. Apoi, unelte i obiecte de fier servind la prelucrarea lemnului sau n construcii: ferstraie cu pnz lat sau ngust, cuie i piroane, topoare, scoabe, cuitoaie, burghii, tesle, inte, zvoare i balamale pentru ui. n atelierele geto-dacilor se fabricau i marile cantiti de arme necesare unei armate att de numeroase: lnci i sulie, sbii drepte i curbate, pumnale, scuturi, vrfuri de sulie, etc. Apoi, diferite alte articole: lanuri, compase, sule, crlige de undie, foarfeci, lame de brici, frigri mari (cu suporturile respective) cu doi sau mai muli dini, cuite, etc. Din fier se confecionau i podoabe sau accesorii pentru mbrcminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, brri, etc.). Dar podoabele erau mai ales din argint. n atelierele argintarilor daci (n care s-au descoperit i uneltele meterilor: nicovale mici, dli, pile, ciocnae) se lucrau coliere, brri, inele, fibule, broe, catarame; de asemenea, piese de 2

harnaament. Existau adevrate centre meteugreti, grupnd mai multe genuri de ateliere, printre care era i cte un atelier de orfevrrie; dar existau i meteri argintari ambulani, care se stabileau temporar n diferite localiti mai mici. Miestria lor se arta n piese lucrate cu o fantezie i deosebit finee: se cunosc nc din secolele IV i III .e.n. podoabe reproducnd prin tehnica ciocnitului imagini de fiine umane i animale, motive scito-iraniene vegetale sau fantastice, brri spiralice, lanuri ornamentale obinute prin mpletire de fibre sau mbinri de inele, palmete i capete de animale stilizate, brri cu capete de arpe de tip elenistic, din tezaurele de la Pecica, Costeti, Cplna, Stncua n judeul Galai, etc. Pe ntreg teritoriul getodacic exista o art dacic a argintului, generalizat, ncepnd din sec. III .e.n.[14] Meterii argintari daci practicau i tehnica suflrii cu aur. Obiectele de aur descoperite pn acum sunt ns ntr-un numr foarte mic. Explicaia (o explicaie cel puin parial) ar putea fi dat de faptul c numai regele avea dreptul s posede obiecte de aur. Primul rege al marelui stat geto-dac (i, probabil c, naintea lui, i efii triburilor) instituise monopolul regal asupra aurului.

Ceramica
De-a dreptul impresionant este cantitatea i calitatea ceramicii geto-dacilor, fapt atestat de descoperirile arheologice. Meterii daci au nceput s foloseasc roata olarului din prima jumtate a sec. V .e.n. Ali cercettori susin ns c roata olarului ar fi fost folosit pe teritoriul geto-dacilor ncepnd din sec. III .e.n. La geii din Dobrogea i din cmpia de sud a Olteniei i Munteniei, tehnica lucrrii ceramicii la roat se constat din secolele VI-V .e.n. Dei ceramica lucrat cu mna de geto-daci dateaz dintr-o perioad mai veche (vasele descoperite la Tariverde dateaz din sec. VI .e.n.), o producie local caracteristic, de ceramic tipic geto-dac apare mai nti n perioada secolelor V-IV .e.n. Dup o perioad considerat medie (sec. III-II .e.n.), epoca de aur a acestei ceramici este atins ntre aproximativ 100 .e.n. i 106 e.n.; dat la care, odat cu cucerirea roman, ceramica geto-dac va fi mult influenat (i treptat nlocuit) de produsele lucrate cu tehnica de depurare a pastei folosit de romani. Olarii geto-daci au preluat uneori de la meterii strini unele procedee tehnice, sau anumite forme i motive ornamentale, imitnd (de pild) cupele greceti de tipul celor din Delos; dar formele vaselor geto-dace sunt n marea lor majoritate originale. i dac la aceasta se mai adaug i faptul c ceramica fin, cerut de clienii bogai, mai era uneori i pictat cu motive animale sau vegetale (mai rar umane), se constat c meterii olari din Dacia nu erau ntru nimic inferiori meterilor celorlate popoare antice care la acea dat se aflau pe aceeai treapt de civilizaie. Chiar din perioada secolelor V-IV .e.n., cnd repertoriul de forme era nc srac, apar, lucrate cu mna, cele dou forme caracteristice pentru ceramica geto-dac: ceaca cu toart (aa numita ceac dacic) i farfuria cu picior nalt, fructiera, cum i se spune de obicei, fiindc seamn ntr-adevr cu o fructier clasic. Cea mai veche ceac dacic cunoscut (gsit la Schela Cladovei, lng Turnu Severin) dateaz din sec. II .e.n. Ornamentaia este nc simpl, reducndu-se la linii incizate, alveole fcute cu degetul, precum i proeminene n relief de brie, butoane, uneori chiar reprezentri schematice de flori sau animale. n secolele III-II .e.n. vasele sunt lucrate mult mai ngrijit. Formele de baz rmn aceleai, dar cu un numr mare de variante i (fr a fi nc pictate) cu un mult mai bogat repertoriu ornamental: bru n relief cu alveole, tori (n cazul cnilor de lux) lucrate n torsad, ornamente lustruite. Nu este, firete, cazul chiupurilor, a vaselor mari servind la pstrarea proviziilor, ngropate n pmnt i atingnd chiar o dimensiune de 2,20 m. n perioada ei de apogeu (sec. I .e.n.-sec I e.n.), ceramica geto-dac era n general lucrat cu roata (aceast tehnic predominnd cantitativ n sec. I e.n.). Apar acum, sub influena ceramicii elenistice, vasele pictate: peste angoba (vopseaua) alb-glbuie, motive geometrice, mai simple sau mai complicate, elemente vegetale redate fie naturalist fie stilizat, reprezentri (niciodat umane) de psri i animale reale sau fantastice. Culorile folosite sunt de obicei roul i brunul (n diferite nuane); mai rar, galbenul i negrul. Psrile i animalele sunt redate n micare sau n repaos, uneori avnd probabil semnificaii simbolice i fiind, poate, angajate ntr-o compoziie, ntr-o scen; dar pn n prezent nu s-a descoperit niciun vas ntreg care s confirme aceast presupunere.

Aezrile
Geto-dacii locuiau n aezri obinuite i n ceti. Cetile se numeau dave.

Organizarea politic
Geto-dacii triau organizai n triburi i uniuni de triburi conduse de efi militari care aveau drept centru de reedint o aezare fortificat numit dava.

Statul
Istoricii i sociologii vorbesc despre forme de "monarhie federal" la Daci, n perioadele cnd mai multe triburi se uneau sub conducerea unui singur ef militar. Dar nu de "stat" n sensul grec, roman sau actual al cuvntului, deoarece nu exist date care s atesteze instituii permanente de coordonare sau de arbitrare a obtilor, de guvernare a societii sau de administrare a teritoriului. n mod curent, funciile de coordonare, de arbitrare, de guvernare i de administrare erau exclusiv i direct mplinite de efii fiecrui trib n parte. Dacii ca popor puteau ntruni armate puternice, construi ceti sau poduri, dar numai ocazional, pentru a pregti o aciune militar. Srbtorile i cultul erau alte ocazii de a ntruni mulimi i triburi diferite, dar i aici formele de organizare colectiv dispreau odat ncheiate festivitile.

Societatea
Dup Herodot, societatea dacilor era mprit n trei categorii care se regsesc sub diferite forme i denumiri la alte popoare de limbi i origini indo-europene : Politii, regi-preoi, intermediari ntre lumea divin i lumea 3

pmntean ; Tarabotii, nobili care luptau clare, aducnd la lupt propriile arme i proprii cai ; i Comaii, rani care luptau pe jos, cu arme aduse de Politi i Taraboti. Politii i Tarabotii purtau tradiional barb i prul scurt (astfel i sunt reprezentai pe columna traian i pe arcul lui Constantin) ; Comaii i puteau rade barba i lsa prul lung, de unde i denumirea lor (cuvntul coma avnd aceiai etimologie cu "coam" i "comet").

Organizarea militar
Autorii antici, n general, subliniaz virtuile rzboinice ale daco-geilor; i ntr-adevr, crearea, meninerea i prestigiul statului s-au fondat n mare msur pe o bun organizare militar, att ofensiv, ct i defensiv. V. Prvan susine c "unele procedee tactice, ca ordinea de btaie n unghi ascuit pentru a strpunge frontul duman, au fost nvate de gei de la scii". Mrturiile contemporanilor ndreptesc presupunerea (formulat de D. Berciu) c "n epoca lui Decebal exista ntr-adevr o armat permanent care se instruia mereu" i c "se practica sistemul de recrutare teritorialunional i pe obti". Dio Chrysostomos, care cunotea situaia din Dacia de dup anul 89 e.n. relateaz c "acolo la ei [la daco-gei] puteai s vezi peste tot sbii, platoe, lnci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni narmai". n mprejurri speciale, getul dobrogean "C-o mn e pe arm, cu cealalt pe plug", confirm un alt martor ocular, Ovidiu. Soldaii daci erau narmai cu seceri numite Falx (Adamclisi, monumentul Tropaeum Traiani) Armata daco-geilor era compus din pedestrime i din corpuri de cavalerie. Termenii tratatului de pace ncheiat de Decebal cu Domiian, precum i cei ai condiiilor capitulrii impuse de Traian arat clar c armata dacilor fusese instruit i dotat urmnd modelul armatei romane; c avusese, un timp, n serviciul ei instructori i ingineri militari romani; i c n dotarea ei intraser i arme i maini de rzboi romane (fapte care au asigurat un nalt potenial de rzboi i o foarte bun pregtire de lupt).

Ceti i puncte fortificate


Cetile i aezrile fortificate (unele datnd din perioada anterioar formrii statului lui Burebista) constituie dovezi elocvente privind nu numai aspectele militare defensive, ci i tehnica cu totul remarcabil de inginerie militar a acestor construcii. Numrul lor este considerabil. Numai n regiunea Moldovei au fost descoperite pn acum peste 20, datnd din epoca cuprins ntre secolele VI-III .e.n. Dintre cetile din aceast zon a Moldovei, de-a dreptul impresionante erau ndeosebi cea din Stnceti (jud. Botoani) i Btca Doamnei, de lng oraulPiatra Neam. Stnceti i Btca Doamnei au fost construite la date diferite, nu aveau exact aceeai destinaie (Btca Doamnei era probabil i un centru politic, nu numai economic i religios) i nu corespund exact acelorai structuri. Prima ntinzndu-se pe o suprafa de 45 ha, era aprat pe o lungime de un kilometru de un val de pmnt lat (la baz) de 20-22 m i avnd o nlime care, nc i azi, atinge 5,5 m; n timp ce anul (din care s-a spat pmntul pentru val) era lat de 20 m i adnc de 7 m, n medie. A doua, cetatea de la Btca Doamnei, construit pe un pisc nalt de 140 m de la nivelul Vii Bistriei, era nchis din dou pri, la nceput de un val de pmnt i de piatr lat de 6 m; iar ulterior, de un zid din lespezi de piatr (spaiul dintre parameni - dublul zid de lespezi fiind umplut cu pmnt i piatr de ru). Dar centrul defensiv al statului dac, situat n jurul centrului politic i administrativ, era constituit din sistemul de ceti i puncte fortificate (ceti puternice, fortree, turnuri izolate de aprare sau de supraveghere) din Munii Ortiei: "un sistem de fortificaii ce nu-i are egal, nu numai la noi, dar nici n alt parte a Europei" (I. H. Crian). La construcia lor au lucrat desigur i arhiteci i meteri greci, dup cum o dovedete tehnica elenistic folosit. Numrul de aproximativ 40 de ceti (cte au fost explorate arheologic pn acum) din acest sistem i din alte zone cuprinse n interiorul arcului carpatic, dar mai ales exemplele celor din Blidaru, Costeti i Grditea Muncelului, sunt suficiente pentru a reda o idee clar, att despre monumentalitatea lor, ct i despre concepia i tehnica constructorilor lor. Puternica cetate de pe piscul Blidaru, cu dou incinte ocupnd o suprafa de aproape 6000 m avea ase masive turnuri exterioare de aprare, poart de intrare "n ican", "cu piedic", platforme de aprare, un fel de cazemate, i o dubl incint, din blocuri de piatr fasonat. n general grosimea zidurilor complexului defensiv din Munii Ortiei varia ntre 2 i 4 m. Cetatea de la Costeti era aprat mai nti de un val de pmnt larg de 6-8 m la baz. Creasta valului era ntrit cu o palisad, din trunchiuri groase de lemn; n dosul valului, urma zidul de piatr, gros de 3 m i mai multe bastioane. ntre cele dou paramente de zid din blocuri tiate regulat (legate ntre ele de brne groase, prinse la capete n jgheaburile spate ntr-un bloc exterior i altul interior) era umplutura de pietre i pmnt. n centrul sistemului defensiv din Munii Ortiei, cetatea de la Grditea Muncelului (situat la o altitudine de 1200 m) nchidea ntre zidurile ei o suprafa de 3 ha. Aici este de localizat Sarmizegetusa, probabil localitatea de reedin a regilor daci. Zidul de piatr perfect ecarisat al incintei militare (cu mai multe turnuri de aprare) atingea iniial o nlime mai mare dect cea pstrat pn azi. Iar unul din turnurile de aprare din incinta cetii trebuie s fi avut nlimea de 15 m. n Transilvania, aezrile fortificate apar nc din mileniul al II-lea .e.n.; iar la nceputul mileniului I .e.n., acestor ntrituri (cu val de pmnt, an i palisad) li se adaug i ziduri de piatr brut. Din perioada cuprins ntre secolele VIII-IV .e.n. se cunosc peste 33 de asemenea aezri fortificate (proto-dacice s-ar putea spune) unele din ele acoperind ntinderi apreciabile: 67 ha aezarea de la Corneti, 78 ha cea de la Sntana (conform lui I. H Crian).

Cunotine tiinifice
Medicina dacilor
Platon, n dialogul su Harmides, 156 e - 157 b, i atribuie lui Socrate unele afirmaii despre medicii traci ai lui Zamolxis, care credeau c tot aa cum nu se cuvine s ncercm a vindeca ochii fr a fi vindecat capul, tot aa nu trebuie s tmduim 4

capul fr a ine seama de trup, cu att mai mult nu trebuie s ncercm a vindeca trupul fr a ncerca sa tmfuim sufletul. Arian, nFragmente, III, 37, scrie despre descntecele i vrjile menite s ndeprteze influenele malefice sau, dimpotriv, s le atrag contra unor oameni. Acestea erau stpnite mai ales de ctre femei. Geto-dacii aveau i cunotine farmaceutice . Medicul grec Discoride (De materia medica, II-IV) reproduce 35 de denumiri de plante medicinale din limba dac la care Pseudo-Apuleius mai adaug nc 14. La Sarmizegetusa a fost descoperit o trus medical, care coninea printre altele i o tablet medicamentoas din cenu de la vulcanii mediteraneeni, cenu folosit ca absorbant pentru rni. La Poiana s-a gsit un craniu dac cu urme de trepanaii.

Astronomia dacilor
n Getica, Iordanes scrie n detaliu despre secretele astronomice i teoria despre cele 12 semne ale zodiacului, pe care Deceneu le-ar fi mprit compatrioilor si. Menioneaz evoluia globului de foc al soarelui i al celor trei sute patruzeci i ase de stele, cunotine care dac cu adevrat au fost stpnite de geto-daci ar fi putut sta la baza i a unui calendar. Hadrian Daicoviciu pe baza teoriilor lui Constantin Daicoviciu presupune c la Sarmizegetusa, pe lng construcii religioase exist i un templu-calendar. Demonstraia lui se bazeaz pe faptul c marele sanctuar circular din incinta sacr de la Sarmizegetusa cuprinde trei cercuri concentrice (un cerc din blocuri de andezit, unul din stlpi de andezit i un cerc de stlpi groi din lemn).

Limba
Cunoscutul geograf grec din epoca roman, Strabon, afirm despre daci c "au aceeai limb ca i geii" care "sunt mai bine cunoscui de eleni, deoarece se mut des de pe o parte pe alta aIstrului i totodat mulumit faptului c s-au amestecat cu tracii i cu misii."[16] Din afirmaia lui Strabon se deduce o relaie lingvistic ntre daci i gei, dar totodat o relaie ntre limba vorbit de daci i cea vorbit de traci. Geograful grec ns nu i argumenteaz afirmaia, opinia sa nefiind confirmat direct de ali autori. Indirect, prin faptul c romanii i-au numit daci pe gei [17] aa cum susine printre alii i Pliniu cel btrn se poate considera i o anumit relaie lingvistic O alt surs privind limba dacilor se regsete n Tristele i n Scrisorile din Pont ale poetului roman exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, care iniial mrturisete c nu nelege limba vorbit de gei i c geii, la rndul lor, rd prostete la auzul poemelor recitate de Ovidiu. Poetul, ns, afirm ulterior c a nvat limba geilor i c a i scris un volum n limba acestora, n al 6-lea an de exil.

Scrierea dacilor
Textul lui Iordanes, Getica, arat c unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost chiar transcrise. Citnd o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie c se spune c dintre vechii traci nimeni nu cunotea scrierea. Dar tot el adaug Aceste informaii le spune Androtion, dac el poate fi pentru cineva un martor vrednic de ncredere cu privire la cunoaterea scrisului i lipsa de nvtur a tracilor. Aristotel, contemporan cu Androtion, se ntreab n Probleme, XIX, 28 - De ce se numesc legi unele cntece? Oare pentru c nainte de cunoaterea literelor se cntau, ca s nu se uite, precum era obiceiul la agatri?. Aceast populaie este localizat de Herodot la izvoarele Mureului. Dio Cassius (Istoria roman, LVIII, 7, 1.) ne spune c Domiian trimisese la Roma ntre altele i o pretins scrisoare a acestuia, despre care se spune c a plsmuit-o el. n aceeai lucrare, Dio Cassius mai arat c n momentul n care Traian a pornit mpotriva geto-dacilor i se apropia de Tapae... i s-a adus o ciuperc mare, pe care era scris cu litere latine c att ceilali aliai, ct i burii sftuiesc s se ntoarc i s fac pace. Arheologul i istoricul romn Constantin Daicoviciu consider c pe vremea lui Burebista, scrisul era folosit pentru nsemne religioase, politice, cu litere greceti, iar n vremea lui Decebal s-a trecut la caracterele latine. Constantin Daicoviciu consider nsemnrile de pe unele balustrade ale unui zid de la Grditea Muncelului reprezint un album de nume de regi, mari preoi i ali demnitari (Istoria Romniei, I, 1969, p. 327-328). Pe un vas descoperit la Ocnia-Cosota (jud. Vlcea) apare inscripia n greac Regele Thiamarcos. Pe un alt vas gsit la Grditea Muncelului scrie cu litere latine DECEBALUS PER SCORILO, interpretat ca Decebal, fiul lui Scorilo sau o simpl marc de olar.

Continuitatea cunotinelor
Religia

Caracteristicile i originalitate
Zamolxis
Zamolxis este considerat de unii istorici ca fiind zeul suprem din panteonul geto-dacic, de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor care ar fi facilitat convertirea acestora la cretinism, idee ce se afl n opoziie cu opinia conform creia religia geilor ar fi fost una politeist, precum erau religiile celorlalte popoare indo-europene. Ali istorici l consider doar patronul lumii subpmntene, al mpriei morilor, avnd, astfel, caracter htonic, dar a fost identificat i cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii, trsnetelor i al fulgerelor.

Mitul lui Zamolxis


Mitul lui Zamolxis este redat diferit n numeroasele relatri antice, dar posibil ca varianta lui Herodot s fie cea mai apropiat de varianta real, datorit faptului c este varianta cea mai detaliat i pentru c printele istoriei s-a inspirat din medii culturale apropiate de societatea getic, i anume a cules date din coloniile greceti pontice pe care le-a vizitat. 5

Pe scurt, pasajele lui din Cartea IV, 93-96, redau intenia de a explica credina n nemurire a geilor, i anume dup moarte ei merg la Zalmoxis. Sunt descrise i ritualurile de trimitere a solilor la Zalmoxis (aruncarea n sulii) ca i alte rituri (tragerea de sgei ctre cer). Urmeaz un pasaj destul de controversat referitor la Zalmoxis: dup ce i-a petrecut o parte din via n Samos, ca sclav, dar i discipol al filozofului Pitagora, Zalmoxis se rentoarce printre ai si. Majoritatea cercettorilor consider acest pasaj ca pe o intenie de a-l aeza pe Zalmoxis, i prin el ntreaga cultur geto-dac n tradiia spiritualitii greceti. Se descriu n continuare faptele lui Zalmoxis-omul dup ntoarcere: introducerea dogmei imortalitii omului i alte rituri (tot de esen pitagoreic: ospeele comune) i actului retragerii ntr-o locuin subteran, urmat de apariii periodice ale sale. La ncheiera pasajului chiar Herodot i exprim nencrederea n unele detalii exprimate de el, mai ales asupra legturii directe dintre Zalmoxis i Pitagora. Totui pasajul a fost reluat de numeroi autori, ale cror scrieri despre Zalmoxis pot fi ncadrate tradiiei lui Homer: Hellanicos (Obiceiuri barbare, 73), Clement din Alexandria(Covoarele, I, IV), Origene (mpotriva lui Celsus, II, 15), Iamblich (Viaa lui Pythagoras, XXX, 73), Porphyrius din Tyros (Viaa lui Pythagoras, 14), Suidas (Lexicon, 500). Principalele forme folosite ale numelui n izvoarele strvechi sunt Zalmoxis, Zamolxis sau Salmoxis. Originea numelui este incert, dar muli cercettori fac apropierea cu cuvntul zemel (pmnt), termen de origine indo-european. Pe aceast baz, Ioan I. Russu consider c Zalmoxis era o zeitate a pmntului.[18]

Panteonul geto-dac
Rituri i ceremonii
Rituri la natere
Herodot (Istorii, V, 4), Valerius Maximus (Facta et dicta memorabila, II, 6, 12) i Pomponius Mela (Descrierea pmntului, II, 16) relateaz c tracii erau ntristai la naterea unui copil, tristee manifestat prin plnsul rudelor apropiate, pentru c nu vedeau n viaa pmnteasc dect suferine i greuti.

Rituri funerare
Herodot n Istorii, V. 8, spune despre traci, n general, c expun mortul timp de trei zile dup ce mai nti l-au jelit; apoi jertfesc tot felul de victime i-i celebreaz un osp. Apoi, dup ce l-au ars, l ngroap sau l ngroap nears. Tot Herodot spune c cea mai iubit dintre neveste era sacrificat pe mormntul soului su. Aceast descriere apare i la Pomponius Mela (Descrierea pmntului, II, 2, 16), care n plus arat c celelalte femei jelesc cu glas tare i i arat dezndejdea prin plnsete foarte puternice. Hellanicos scrie n Obiceiuri barbare, 73, c geii aduc jertfe i benchetuiesc ca i cum mortul se va ntoarce. Mai trziu, Eustathius afirm c este n obiceiul geilor ca femeia s fie ucis pentru brbatul ei, atunci cnd acesta decedeaz.

Rituri de sacrificiu
Riturile de sacrificiu aveau ca scop atragerea binefacerilor unei diviniti pentru comunitate prin jertfirea unor animale, oameni sau chiar ofrande vegetale. ====Rituri geto-dacice i obiceiuri romneti====au fost frati din ramura nordica a tracilor.

Sacerdoii
Sacerdoii erau marii preoi dar i oamenii politici. Iordanes, n Getica, 71, scrie, despre c n vremea lui Burebista sacerdoii erau recrutai dintre brbaii cei mai de seam i mai nelepi, pe care (Deceneu) i-a nvat teologia, i-a sftuit s cinsteasc anumite diviniti i sanctuare, fcndu-i preoi i le-a dat numele de pileai.

Arta i cultura
Folclorul dacilor
Practicile ceremoniale se mpleteau cu muzic i dansuri, ducnd la un sincretism al formelor de expresie care a rmas specific folclorului i obiceiurilor populare. Xenophon n Anabis,VI,1,5, scrie despre dansurile rzboinice ale tracilor, ntre care unul cu caracter colectiv, n care mai muli dansatori narmai simulau nfrngerea unor dumani. Posibil ca aceste dansuri s fi existat i la tracii nord-dunreni i s fi stat la baza Cluului romnesc. n Tristele lui Ovidius apare versul Pstorul cnta din fluierele lui lipite cu smoal (V,25.). Herodot mai amintete toba folosit de gei, iar Athenaios menioneaz fluierele i o lir specific getic, numit magadis. O informaie dat de Teopomp i pstrat de Athenaios n Banchetul nelepilor, XIV, 24, ne spune c geii cnt din citerele pe care le aduc cu ei, cnd se gsesc ntr-o solie. B.P.Hadeu consider c doina are o origine geto-dac i nu roman, deoarece romanii preferau genul epic spre deosebire de strmoii romnilor care preferau genul liric. n baza acestei idei B.P.Hadeu aduce un argument privind continuitatea culturii geto-dacice dup cucerirea i retragerea roman din Dacia.

Moteniri daco-getice n cultura romn


Rolul pe care l-au avut daco-geii n cultura romneasc este unul foarte nsemnat. Pe lnga faptul c folclorul romnesc, arta plastic, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile, ceramica romneti conin urme ale civilizaiei acestui popor al tracilor, lexicul romnesc conine 100-200 cuvinte de origine dacic, ce denumesc pri ale corpului omenesc, funcii fiziologice, boli, stri afective, relaii familiale, nclminte, mbrcminte, locuin, gospodrie, flor i faun (cele mai multe) etc. Pe lng 6

celelalte moteniri daco-getice, cuvintele de origine dacic, intrate definitiv n fondul principal lexical al limbii romne, arat nc o dat c poporul romn este continuatorul civilizaiei i culturii daco-geilor. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_%C8%99i_civiliza%C8%9Bia_dacic%C4%83

Geto-dacii - CULTURA SI CIVILIZATIA GETO-DACILOR


Istoria getodacilor
Timpuri stravechi Pe teritoriul Romaniei au fost descoperite vestigii de o rara frumusete ale culturilor neolitice; in acest spatiu a inflorit civilizatia geto-dacilor, un neam apartinand marii familii a tracilor. Geto-dacii s-au impus in fata celorlalte neamuri in conditii de mare insemnatate istorica ( in anul 335 i.e.n. ei au luptat impotriva celebrului Alexandru cel Mare, iar in jurul anului 290 i.e.n. ei au luat ca ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac). Domniile elene au influentat pozitiv cultura si civilizatia geto-dacilor, care au asimilat benefic aceasta influenta. Prin faptul ca a reusit sa-i sperie pe geto-daci, expansiunea Imperiului Roman in Peninsula Balcanica a contribuit la intarirea unitatii lor. La mijlocul secolului I al erei noastre, regele get Burebista reuseste sa intemeieze un stat foarte puternic, unind triburile geto-dacice dintr-un spatiu vast, care se intindea de la actualul teritoriu al Slovaciei pana in Balcani; el a fortat toate orasele pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia, sa se supuna stapanirii sale. Lupta dintre armatele conduse de Burebista si cele conduse de Iuliu Cezar urma sa aiba loc in anul 44 i.e.n.; tocmai atunci insa imparatul roman a fost asasinat; dupa putin timp, Burebista a avut aceeasi soarta. La inceputul erei noastre, Imperiul Roman, in expansiunea sa, s-a apropiat tot mai mult de Dunare, geto-dacii neavand alta solutie decat sa mentina relatii cu acesta, fie cordiale, fie ostile, sa asimileze elemente ale civilizatiei romane si de tehnica militara. Acestia vor tine piept romanilor din punct de vedere politic si militar vreme de aproape un secol, pana in vremea imparatului roman Traian. In anul 106 e.n., dupa lungi si teribile razboaie, acesta reuseste sa infranga rezistenta eroica a dacilor, al caror rege, Decebal, intrat in legenda pentru curajul sau, a preferat sa-si ia viata decat sa devina prizonierul romanilor. Generatiile ce aveau sa urmeze au pastrat in constiinta lor, ca pe o fapta glorioasa, rezistenta si infrangerea Daciei conduse de Decebal. Monumentele care dainuie - Columna lui Traian, aflata la Roma, si Tropaeum Trajani de la Adamclisi, Dobrogea - stau marturie, prin scenele pe care le reprezinta, a curajului aratat de daci in apararea tinutului lor si a muntilor lor ca o pavaza si plini de bogatii. Cu toate suferintele indurate, includerea Daciei in Imperiul Roman a avut si partile ei bune: prin stradania localnicilor si a colonistilor romani, prin spiritul lor intreprinzator, Dacia atinge un inalt grad de dezvoltare materiala si spirituala, si are loc un important proces de romanizare, cu amprente durabile, ce pot fi regasite pana astazi in limba latina a poporului roman, in numele sau in constiinta si cultura. In etnogeneza poporului roman elementul etnic primordial este cel geto-dacic, peste care se suprapune elementul etnic roman. In anul 271 e.n., datorita crizei care macina Imperiul Roman, precum si presiunii exercitate de popoarele barbare, Imparatul Aurelian s-a vazut nevoit sa treaca la retragerea din Dacia a trupelor sale, a administratiei si a unei parti din populatia oraselor, deplasandu-le la sud de Dunare. Cu toate acestea, majoritatea populatiei, alcatuita din tarani romani si daci romanizati, nu si-a parasit pamantul, ramanand strans legata de lumea romana sud-dunareana. Daco-romanii, in contact cu popoarele barbare, au adoptat forme de organizare impuse de nou createle conditii istorice. Ei s-au organizat in ceea ce marele istoric roman Nicolae Iorga numea 'romanii populari' sau 'romanii rurali', respectiv acele teritorii unde autoritatea imperiala incetase si a caror populatie se grupase in organisme populare. Aceasta era considerata drept romani prin locuitori, care erau constienti ca apartin sau ca apartinusera Imperiului Roman. CULTURA SI CIVILIZATIA GETO-DACILOR Geto-dacii sunt considerati, pe buna dreptate, stramosii directi ai romanilor. Asadar, a vorbi despre cultura si civilizatia romaneasca fara a o pune in evidenta pe cea a geto-dacilor este ca si cum ai sterge din intelegerea omului matur copilaria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit in fizionomia poporului roman (e adevarat, foarte greu de pus in evidenta) incat a intelege ceea ce suntem presupune sa facem acest pas inapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii? Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordica a numeroaselor populatii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Mentionam doar ca astazi cei mai multi dintre specialisti sunt de acord ca patria de inceput a indo-europenilor a fost undeva in teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenti cunoscatori ai problemei admit ca in epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populatiile indo-europene, atestate in acest teritoriu in perioada de tranzitie de la eneolitic la epoca bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). In ceea ce priveste detasarea geto-dacilor din blocul tracic, specialistii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, daca cultura Basarabi, a carei raspandire acopera aproape toata aria raspandirii lor, le poate fi atribuita. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfasurat procesul de individualizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluand si dand civilizatiilor neamurilor invecinate, sa atinga, in secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltarii lor. Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistenta apartinand lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, in urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, ca ''pozitia limbii traco-dace este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de rasarit satem'' . Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci inainte de cucerirea romana. Descoperirile arheologice de la noi din tara si din strainatate i-au indemnat pe cercetatorii avizati ai chestiunii sa sustina ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea 7

Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cat priveste raspandirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se sustine ca ea cuprinde doua arii principale concentrice: o arie centrala, in care aceasta cultura este reprezentata prin asezari, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., in care principalele componente isi gasesc antecedente locale, si o arie periferica, unde descoperirile geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar daca avusese initial un fond general tracic, a facut parte apoi, in secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latne celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) si unde, deci, o origine locala e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa intre Nistru, Tisa, Carpatii Nordici si Balcani.

1.CIVILIZATIA GETO-DACILOR
Prin expresia ''civilizatia geto-dacilor'' desemnam ansamblul manifestarilor de civilizatie ale geto-dacilor. Am facut aceasta precizare din capul locului pentru a-l atentiona pe cititor asupra faptului ca: 1. in teritoriul geto-dacilor existau manifestari de civilizatie apartinand altor etnii (grecesti, celtice, scitice etc.), analiza lor ar fi presupus o scimbare de titlu (''civilizatii din spatiul geto-dacic''), aspect ce nu corespunde obiectivelor demersului nostru; 2. civilizatia geto-dacilor cuprinde elemente de imprumut, preluate de la etniile cu care a intrat in contact si care aveau ceva de ''dat'' (numai din aceasta perspectiva vom aduce in discutie raporturile cu aceste etnii), iar pe de alta parte civilizatia lor cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovari (din aceasta perspectiva se poate vorbi de civilizatia ''geto-dacica'', adica a geto-dacilor, specifica lor); 3. adjectivul cel mai corect pentru a exprima fapte ale geto-dacilor este ''geto-dacic'' sau ''daco-getic'' 1.1. STATUL GETO-DACILOR In secolul I i.d.Hr., incepand cu Burebista, lumea geto-dacica intra intr-o alta etapa a evolutiei ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta unui rege la daci, in intelesuri deosebite de cele date acestei functii pentru perioada anterioara. Acum regele nu mai este atat un comandant de oaste, functie ce se va mentine in masura deosebita, cat, din ce in ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ-civile. Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter pares. Prezenta adunarii armate langa rege, in vremea aceasta, nu mai inseamna ''democratie militara'', nu inseamna transformarea regelui intr-un sef militar doar. Incepand cu Burebista, se poate admite instituirea principiului prioritatii agnatilor la mostenirea tronului. Dupa detronarea si moartea lui Burebista statul sau a fost impartit intre fiii sau nepotii sau alte rude ale marelui rege. Este greu sa ne inchipuim ca Burebista nu a cautat, inca din timpul domniei, sa-si asigure tronul cu mostenitori de sange. Regele ajunge, in vremea statului dacic, un adevarat conducator, preocupat de toate problemele societatii, de la purtarea razboaielor si pana la ridicarea cetatilor, de la apararea clasei dominante si pana la reglementarea vietii moral-spirituale. Pretuit de popor, glorificandu-l cand si-a aparat tara, cum s-a intamplat cu Diurpaneus, supranumit Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui geto-dacilor nu era despotica, ci marginita, chiar controlata de un consiliu aristocratic, dar si de adunarea poporului, ca la vechii macedoneni. Un absolutism intunecat, cumplit, sangeros, de rezonanta orientala, teocratic, nu fiinta la geto-daci. Prezenta unui consiliu nobiliar, a adunarii armate, nu a impietat asupra coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoastem cu exactitate ierarhia in cadrul conducerii statului geto-dacilor si, implicit, a consiliului regal. Este sigur insa ca regele incerca un control al intregului stat printr-un aparat administrativ compus, in partea sa superioara, din tarabostes. In antichitate, pentru ca o tara sa fie considerata ca ar avea conditie de stat era absolut necesara existenta unei armate permanente. Daca pentru timpul lui Burebista nu avem date sigure (nimic nu ne opreste insa sa ne imaginam prezenta unei numeroase garzi personale pentru preintampinarea eventualelor miscari interne, pentru a domina si ridica tributul de la orasele grecesti supuse sau chiar pentru o rapida interventie la hotare), pentru epoca lui Decebal insa, avem dovezi certe despre existenta unei armate permanente. Astfel, in unul din discursurile sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care, trecand prin Dacia lui Decebal dupa anul 87, adica intr-o vreme de liniste si pace din partea romanilor, spune ca acolo el a vazut ''peste tot sabii, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati''. Tot din timpul acestui rege, stim de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) ca una dintre conditiile pacii impuse lui Decebal de catre Traian in 102 prevedea ca regele dac ''sa predea armele, masinile de razboi impreuna cu constructorii acestor masini''. Or, o asemenea clauza echivala cu desfiintarea unei armate cu caracter permanent. Dar dovada cea mai puternica o constituie cea arheologica. Este vorba de multitudinea cetatilor dacice care, in timp de pace, aveau fiecare cate o garnizoana. In ansamblul statului geto-dacilor un rol deosebit il juca sacerdotiul. Incepand cu Burebista, cinul preotesc geto-dacic a devenit o institutie organizata si cu functiuni social-politice foarte importante. Conducatorul sacerdotiului era marele preot al cultului zeului cel mai cinstit de catre geto-daci. Nu avem date cu privire la organizarea interna a sacerdotiului. Despre preoti putem afirma ca se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de capetenie spirituala in societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin cultivarea si intretinerea unui anumit cult legat de ''panteonul'' pan-dacic, la intarirea unitatii politice a getodacilor, la pastrarea unei anume moralitati. Contributia sacerdotiului la crearea valorilor spirituale in societatea geto-dacica a fost, la vremea aceea, remarcabila intrucat el era depozitarul aproape al tuturor cunostintelor ''stiintifice''. Cu toate acestea, statul geto-dacilor nu era unul teocratic, chiar daca unii regi au detinut si functia de mare preot sau, ca in timpul lui Burebista, marele preot a avut o pozitie foarte importanta in stat. Despre alte elemente, pe care le reclama fiinta de stat in lumea popoarelor antice, si anume: emiterea si folosirea monedei ca mijloc de schimb, existenta orasului, capitala etc. vom vorbi in paginile urmatoare. Cu toate aspectele statalitatii geto-dacice mai sus prezentate, se poate spune insa, in final, ca acest regnum al dacilor inca nu a atins nivelul unui stat in adevaratul inteles clasic. Lipsesc multe din caracteristicile unui stat antic. Scrisul, bunaoara, este rar intalnit si in nici un caz nu exista o administratie (cu un aparat functionaresc, cu birouri, arhive) unde sa se redacteze actele si dispozitiile, sa se codifice legile, sa se tina registre etc. Despre fruntarii bine delimitate (sau constiinta acestora), despre o eventuala organizare administrativa (daca a existat), nu vem nici un fel de indicii. 8

Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic - ca forma de conducere, organizare, integritate etnica, centralizarea puterii, unitatea spirituala - ''se situeaza pe o treapta inferioara raportat la monarhia elenistica, isi gaseste locul la mijloc, intre monarhia elenistica si statuletele celtice'' . 1.2. STRUCTURA SI STAREA SOCIALA Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in mai multe stari sociale. Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca '' aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti '' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste ''pe getii purtatori de pileus (caciula)''. Cea mai importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati'' . Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri neocupate de ele. In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi politice si in vremea statului dac''. Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau insemnarea de ''pletosi'', ''cei care poarta parul in plete'', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe Columna lui Traian. Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important. Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii ''conationalilor'' ca sclavi. Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi. Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public, indeosebi la cetati. 1.3. ECONOMIA GETO-DACILOR Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc. a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate predominant pastoralagrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al cercetarii istorice. b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale geto-dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice. Dupa opinia noastra ocupatia principala a geto-dacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea animalelor in sine. Animalele de tot felul 9

asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare), inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei (copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate, care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie, comert etc.). Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele dintre animale. Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar, pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''. O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte. Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci. Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de lut foarte mari). Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri. Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre geto-daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita, cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma (intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr. Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind edificatoare in acest sens. Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a animalelor. Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de mestesuguri. Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii de reducere a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele metalurgice. Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latne. Toate produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni si straini, mai multe procedee de calire a 10

produselor menite a le spori densitatea si rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata. Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie lotul cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie, rindele, cuie si piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii. O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate. Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum. Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale antichitatii. Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor ceramice. In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole (acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare. Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si cele realizate la roata olarului. Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant. In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica, vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta. Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala, vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier. La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, sa constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba, in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata olarului, aceasta a fost preluata de catre geto-daci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate. Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa, deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre. Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-dacica pana la inceputul secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in 11

jurul aceleiasi date, sa mai patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial. Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele se realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb de valori ale antichitatii. Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu geto-dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia. Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum, exporturile' geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia. 1.4.VIATA COTIDIANA Prin expresia ''viata cotidiana'' desemnam civilizatia in actu, adica acele manifestari de civilizatie pe care le gasim in viata de toate zilele ale geto-dacilor, precum si modul de convertire a unor fapte potentiale de civilizatie (tehnici si obiecte, cunostinte de tot felul, norme sociale si morale) in fapte de civilizatie efective. Pentru ca ce este civilizatia daca nu inserarea in viata de fiecare zi a fiecaruia a bunurilor culturale si materiale, recunoasterea valorii si acceptarea valorii lor sociale si individuale. Iar masura civilizatiei unui popor nu este altceva decat viata cotidiana a indivizilor acelui popor, felul lor de a se imbraca si locui, de a se hrani, de a se instrui, de a convietui cu semenii, de a-si duce viata de familie, de a-si creste copii, de a munci si a-si petrece timpul liber, raporturile lor cu natura etc. Dintre toate acestea ne vom opri doar la cateva aspecte, acelea despre care putem spune ceva cu certitudine. a. Cele mai multe date le avem despre habitatul geto-dacilor, inteles ca tipuri de asezari si locuinte, dar si ca mod de locuire. Zona cea mai interesanta, dar si cea mai studiata, este cea din Muntii Sureanu, zona asupra careia ne vom opri cu preponderenta si o vom oferi ca model pentru habitatul geto-dacilor. Asezarile civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi grupate in trei tipuri distincte: rasfirate, caracteristice in general zonelor montane, chiar si in epocile ulterioare, cvasicompacte si compacte. In asezarile rasfirate, gospodariile, uneori grupate cate doua-trei, se aflau la sute de metri unele de altele si erau dispuse pe terase partial amenajate in pantele domoale sau piezise ale inaltimilor. Alteori, palcurile de case erau situate, in functie de formele de relief existente, de asa maniera incat eforturile pentru amenajarea terenului in vederea ridicarii constructiilor sa fie minime. In asezarile cvasicompacte se intalneste aceeasi preocupare pentru dispunerea locuintelor si a anexelor gospodaresti in functie de formele de relief, evitandu-se inghesuirea constructiilor chiar daca terenul se preta la siruri (strazi) de constructii. In jurul locuintelor din prima categorie se aflau, probabil, atat restransele terenuri arabile, cat si pasunile. Langa acelea din a doua categorie se aflau doar curtile si gradinile sau livezile, pamantul arabil si pasunile comune fiind in afara ariei ocupate de asezare. Nu putem insa avansa date certe referitoare la intinderea asezarilor. In zona amintita, compacte sunt doar asezarile de la Fata Cetei, Fetele Albe si Sarmizegetusa, toate situate pe locuri improprii, fapt ce a necesitat terasari pe versantele insorite ale inaltimilor. In cadrul acestor asezari toate categoriile de constructii se afla numai pe terase si ele nu ocupau integral suprafata teraselor antropogene, ramanand loc pentru curti. Din punct de vedere economic, asezarile in discutie reprezentau, in primul rand, mari centre de productie mestesugareasca si mari consumatoare de produse agro-alimentare. Prin functia lor economica, ele reprezentau aglomerari protourbane, avand un caracter oppidan, cum sustine H. Daicoviciu. Cat priveste locuintele geto-dacilor, domeniu in care schimbarile survenite in cursul dezvoltarii istorice in ceea ce priveste conceperea si amenajarea sunt dintre cele mai lente, in zona Muntilor Sureanu domina locuintele de suprafata, ridicate direct pe sol si in majoritate din lemn. Unele locuinte sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Ca acest tip de locuinta a evoluat din acelea adancite sau semiadancite in pamant (prezente in zonele mai joase ale Daciei), o demonstreaza, mai intai, perpetuarea unor sisteme de constructie ''improprii'' noului tip de locuinta (ridicarea peretilor pe un schelet de stalpi infipti in pamant) si, in al doilea rand, planul lor. Numai ca acum nu mai avem de a face cu un schelet de stalpi uniti intre ei cu impletitura de nuiele lipita apoi cu lut, ci din pereti din lut armat cu lemn, deci fara pomenita impletitura de nuiele. In alte cazuri, la constructiile poligonale cu incaperi concentrice, constatam aplicarea simultana a doua sisteme diferite de ridicare a peretilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn), pentru piesa ''centrala'' - patrulatera sau cu absida, si altul cu piatra la baza peretelui sau a peretilor din lemn ai incaperii sau ai incaperilor exterioare, specific locuintelor de suprafata. Pietrele de la baza peretilor, dispuse distantat sau in sir continuu, nu constituiau temelia cladirii pentru ca se asezau direct pe suprafata amenajata a solului. Atat la cladirile poligonale, cat si la cele rotunde, invelitoarea (acoperisul) era din sindrila montata pe capriori, in fatete triunghiulare. Lumina patrundea in locuinta prin spatiul dat de rostuirea sindrilelor sau prin lucarnele practicate in acoperis. 12

La locuintele cu plan patrulater, peretii din lemn au fost ridicati totdeauna pe o baza de piatra. Se constata existenta mai multor incaperi dispuse in sir sau grupat, indicii pentru planul evoluat al acestora. Invelitoarea era in doua ape si tot din sindrila. Patrunderea in locuinte se realiza prin usi de lemn, iar in incaperi prin deschideri practicate in pereti, uneori acoperite cu produse rezultate din prelucrarea unor organe interne ale animalelor. Peretii erau, uneori, zugraviti, probabil in diverse culori. Infatisarea in ansamblu a locuintelor trebuie sa fi fost infrumusetata si prin mestesugite cioplituri in lemn si prin tinte ornamentale de fier. Podina incaperilor era din lut batatorit, uneori inregistrandu-se deschiderea unor gropi in aceasta menite unor mici depozite de provizii. Iesita din comun este aparitia in zona capitalei dacice a locuintelor cu etaj, construite cu aceiasi pereti din lut armat. Comunicarea intre parter si etaj se facea, desigur, cu ajutorul unei scari interioare, confectionata din lemn. Raportate la realitatile de atunci, acestea pot fi considerate palate. La toate constructiile cu mai multe incaperi destinatia acestora era diferita. La acelea cu incaperi concentrice, in cazul in care ele constau din trei piese, prima, exterioara, era tarnatul, a doua magazia sau celarul, iar a treia incaperea propriu-zisa de locuit, dupa cum demonstreaza amplasarea vetrei de foc si inventarul acesteia. Raportate la lumea ''barbara'' europeana, dar nu numai, de-a dreptul impresionante sunt captarile de apa ale izvoarelor, conductele de teracota pentru apa potabila, care, insumate, ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple, captusite cu lemn sau construite dupa cea mai avansata tehnica a vremii, canalele daltuite direct in stanca sau alcatuite din blocuri anume cioplite, scarile monumentale din piatra fasonata, drumurile pavate, unele din lespezi de calcar si protejate de acoperisuri. Toate acestea, chiar daca au avut drept modele constructii similare din lumea greco-romana sau au fost realizate si cu participarea unor mesteri straini, demonstreaza nivelul elevat de civilizatie la care ajunse o parte a lumii geto-dacice. Atari pretentii de confort si bunastare, cel putin in lumea capitalei si la nivelul starilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net superioare celui al popoarelor vecine si sunt de comparat cu realitatile din lumea greco-romana. b. Despre modul de hranire al geto-dacilor putem avansa, mai mult pe cai deductive si pe baza materialului descoperit, cateva idei. La nivelul starilor instarite, asa cum ne arata descoperirile arheologice, hrana era complexa, abundenta, completata cu produse rafinate din import (untdelemn, vin), regulata si obtinuta, in marea ei majoritate, prin prelucrarea alimentelor de baza. Nevoile acestora erau asigurate printr-un comert activ cu celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca si alte popoare, cunosteau tot felul de metode de conservare indelungata a unor produse (uscare, afumare, folosirea sarii, inghetarea etc.) si de pastrare a acestora (gropi arse, chiupuri si hambare pentru tot felul de graunte, vase din lemn, ceramica sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinta, cum am vazut, avea amenajata vatra pentru foc, folosit pentru gatit si incalzit. Multitudinea obiectelor din fier (cutite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn si ceramica (linguri, stachini, oale etc.), intregesc imaginea unei indeletniciri civilizate in acest sens. Starile mai nevoiase (oamenii de rand) erau mult mai dependente de natura din acest punct de vedere, aspect pastrat pana spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problema, hrana in sine era dependenta de tipul de ocupatie al comunitatii respective, de sezon, de zona geografica etc. Credem ca nu gresim daca afirmam ca hrana acestora era predominant de provenienta animaliera, completata cu produse vegetale foarte diverse (culese din natura indeosebi, dar si cultivate), ca gradul de prelucrare era modest si ca obtinerea acesteia era ocupatia principala a tuturor membrilor familiei, fiecare in felul sau. Nu de putine ori tentatia civilizatiei greco-romane i-a impins, si din acest motiv, daca nu exclusiv din acest motiv, pe geto-daci la actiuni de prada la sudul Dunarii. Evident, cel mai greu, pentru omul de rand era perioada de iarna. c. Despre viata de familie a geto-dacilor stim putine lucruri. Familia lor, ca si la alte popoare ale vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una patriarhala, in care cultul stramosilor, rolul barbatului si un ansamblu de moravuri si norme de viata (vom reveni) jucau un rol foarte important. In perioada la care ne referim, asa cum am vazut, incetase practica mai veche a vinderii unor copii ca sclavi. De asemenea, sustin cei mai multi specialisti ai perioadei, geto-dacii din vremea statului erau monogami, fapt dovedit de doua pretioase documente - Columna lui Traian si Trofeul de la Adamclisi, unde barbatii daco-geti sunt infatisati cu cate o singura femeie. In moralitatea vietii de familie la geto-daci un rol foarte important l-a avut sacerdotiul din timpul statului geto-dacic. De cresterea copiilor mici se ocupau cu predilectie mamele. De la o anumita varsta, de educarea acestora pentru viata se ocupau barbatii, in cazul baietilor, si mamele, in cazul fetelor. Era acesta, in lipsa unuia organizat scoala, ca si in cazul grecilor sau romanilor, sistemul traditional, care s-a pastrat in societatea noastra pana in vremile contemporane, in mediul rural inca cu valente deosebit de importante. d. Imbracamintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsa in toate detaliile si ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi si cateva piese de argintarie (Surcea, Herastrau) ne permit sa desprindem doar cateva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Barbatii purtau pantaloni lungi si largi, stransi pe glezna, doua tunici, una mai scurta cu maneca lunga, care, probabil, se baga in pantaloni, alta mai lunga, despicata in partile laterale si incheiata bord bord pe piept, incinsa pe talie cu o curea subtire si cu poalele cazand pana aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie inchisa cu o fibula pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o marginesc, putea fi dintr-o tesatura mitoasa. In picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene; oamenii de rand umblau descoperiti, dar se pare ca mantiile erau prevazute cu gluga. Femeile purtau o tunica lunga pana la pamant, incinsa pe talie si degajand gatul, peste care puneau alta tunica mai scurta, inchisa, se pare, la fel ca si cea barbateasca. Purtau si ele mantie, care insa se drapa liber. Parul il aveau lung, pieptanat cu carare, in onduleuri mari, pe langa obraji si adunat intr-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de imbracaminte, cu siguranta insa la starile bogate, se purtau tot felul de podoabe (bratari spiralate, fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si saracacios al imbracamintei celor cu stare sociala scazuta, dificultatea 13

producerii si asigurarii imbracamintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de imbracaminte textile erau inlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blanuri si piei, mai mult sau mai putin prelucrate. e. Cat priveste ingrijirea sanatatii, igiena zilnica, ritmul zilnic de viata, nu putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales in ce-i priveste pe cei multi, poporul de rand. La nivelul aristocratiei geto-dacice din zona capitalei existau, cu certitudine, astfel de preocupari. Diversele obiecte (oglinzi, ''trusa medicala'' etc.), conductele de apa, canalele si gropile de gunoi atestate prin descoperirile arheologice ne indeamna spre concluzia existentei unor preocupari de igiena si sanatate. Contactul cu lumea romana si greceasca a deprins aristocratia geto-dacica si cu o anume viata mondena. Incheiem, deocamdata, aici cele ce ne-am propus sa spunem despre civilizatia geto-dacilor, convinsi ca multe altele au ramas pe afara si ca asupra multora se pot oferi pareri contrare. Incheiem, pentru concluzii, cu ideile lui H. Daicoviciu de acum aproape trei decenii: civilizatia geto-dacica ''ne apare ca o civilizatie avansata de tip Latne tardiv, ca o civilizatie originala. Spunand aceasta, nu dam termenului ''original'' un inteles ingust. Nu pretindem, si nimeni nu pretinde, ca dacii nu au invatat nimic de la alte popoare. Dimpotriva, au facut-o intotdeauna bucuros. Ei au luat de la greci si de la celti roata olarului, faurii de la Sarmizegetusa au batut pe nicovala cutitoaie dupa modelul celei fabricate de Herennius, olarii de la Popesti au imitat bolurile deliene, mesterii constructori din Muntii Orastiei au sorbit din izvorul fecund al arhitecturii elenistice Dar aceste imprejurari incontestabile nu rapesc culturii materiale dacice caracterul ei original. Caci original in civilizatie nu inseamna a refuza cu incapatanare sa inveti de la altii, nu inseamna a face totul, a inventa totul singur. O civilizatie originala nu se creaza respingand elementele straine, ci transformandu-le, adaptandu-le, imbogatindu-le. E tocmai ceea ce au facut daco-getii. Populatie nepomenit de veche a cestui pamant, ei au stiut sa-i asimileze pe navalitori (sciti, celti), adoptand de la dansii elementele avansate de cultura materiala. Ei au stiu sa invete de la vecini, in primul rand de la greci si de la traci. Dar ei au stiut mai cu seama sa topeasca impreuna elementele civilizatiilor straine, sa le toarne in tipare noi, specifice numai lor, sa si le insuseasca. Nu e greu de gasit originea unor vase dacice in ceramica greceasca si totusi, de la prima privire, se vede ca aceste vase sunt dacice , nu grecesti. In tehnica de constructie, dacii au invatat multe de la greci, dar cetatile din Muntii Orastiei nu sunt grecesti, ci dacice. In Grecia au existat cetati mai puternice, mai frumoase, mai mari, dar nu asa, nu ca ale dacilor; in felul sau, complexul din Muntii Orastiei e unic in lume. Invatand, muncind, adoptand elemente straine in mod creator si creand ei insisi, au faurit daco-getii infloritoarea civilizatie oppidana care caracterizeaza perioada statului dac'' . 2. CULTURA GETO -DACILOR Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat. Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii fenomenului, imposibil de cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte datorita saraciei izvoarelor scrise si marturiilor arheologice. Iata de ce in randurile noastre ne vom opri asupra acelor aspecte despre care se poate spune ceva cu o oarecare certitudine, plecand si de la ideea ca cultura atunci, ca si acum, constituie elementul cel mai insemnat pentru felul de a fi al unui popor, in ultima instanta cultura fiind cea care individualizeaza popoarele, le face sa fie sau sa nu fie in istorie. 2.1. Religia geto-dacilor Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata. Intre problemele de baza ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul acesteia. Dupa o lunga disputa intre specialisti, ipoteza care sustine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde sa se impuna. Il atentionam pe cititorul mai putin avizat ca superioritatea (mai degraba farmecul, profunzimea si bogatia) unei religii nu este data de caracterul sau, o religie monoteista nu este mai evoluata decat una politeista, si, ca atare, nu trebuie sa manifeste nici un fel de retineri subiective in a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor. Mult mai dificila este situatia atunci cand trebuie sa se arate natura zeitatilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea intr-un ''panteon'', ori date despre perioada cand au fost la apogeul adorarii lor. Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cat priveste natura si atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Mai vechea teorie potrivit careia Zalmoxis ar fi fost fiinta pamanteana s-a dovedit a fi fantezista. In vremea lui Burebista si al lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era insa adorat ca zeitate suprema, fiind destul de probabila chiar prezenta sa in ''panteonul'' geto-dacic. O astfel de ipoteza se sprijina pe faptul ca la autorii greci de dupa Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, in Eneida, Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ''i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau pe trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant religios adanc in comparatie cu ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia spiritului sau era ca aceea adresata unui parinte''. In ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept protectoare a focului din camin si a caminului, in general, a doua - zeita a padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a femeii. Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga ca Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu de un trib anume, ci de catre geto-daci in totalitatea lor. Asadar, se poate vorbi de prezenta 14

unui ''panteon'' la geto-daci (in sprijinul acestei afirmatii situandu-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa si a altora asemanatoare in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituala si de existenta constiintei comunitatii etno-lingvistice. Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire. ''Nemurirea'' a fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit intre toate popoarele antichitatii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrina promovata de Zalmoxis a carei esenta ar fi credinta in nemurirea sufletului. Impartasim ideea potrivit careia ''nemurirea'' geto-dacica este o credinta obisnuita, ca ''dincolo'' vor continua viata pamanteana in mare desfatare. Aceasta credinta nu are nimic fenomenal, exceptional, in sensul unei spiritualizari sublime, cum s-a prezentat adeseori in tot felul de carti. Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului despre care am vorbit mai inainte. Este posibil ca in vremea lui Burebista, marele preot Deceneu sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa, constient de autoritatea castei preotesti pe care o conducea si de rolul major al religiei ca element de unitate politica a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a fost violenta, si este foarte probabil ca geto-dacii adorau in acest Marte nu numai pe zeul razboiului, el avand si atributii care, poate, apartineau altor divinitati, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda. Strans legata de viata lor religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile si riturile geto-dacilor. Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre care stim ceva. Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturala afirmata de acest popor ne da dreptul sa-l presupunem ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a ajuns pana la noi in primul rand acest mit (mai degraba ''mitul'' mitului lui Zalmoxis) se datoreaza consemnarilor scrise ale unor autori straini. Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor taramuri carpatodanubioano-pontice, ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor lor politice, dar si o recunoastere a calitatilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualitatii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul sau central sau cristalizat devreme in lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfasurate pe diferite planuri culturalistorice. In epoca clasica a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispara, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor si din folclorul romanesc. Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus si Pomponius Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la nasterea unui copil, stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu vedeau in viata pamanteasca decat prilej de suferinte si greutati. Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii practicau cu preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul de incineratie plan reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur si simplu asezate intr-o groapa, in putine cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Mormintele plane cu caseta din piatra sunt extrem de rare. Cu prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe, se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si bautura. La moartea celor bogati se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor folosite. La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane (constatate, dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si ofrande, acestea doua din urma devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente. 2.2. ''CUNOSTINTE STIINTIFICE. SCRISUL LA GETO-DACI Multa vreme geto-dacii nu au cunoscut si nu au folosit scrisul, cel putin asa ne spun specialistii, avandu-se in vedere ca pana la prima parte a epocii Latne nu avem nici un indiciu, deocamdata, care sa probeze contrariul. Pentru vremea respectiva insa analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei subdezvoltari'', cum sublinia H. Daicoviviu, si nici una din cauzele acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de inalt de dezvoltare fara a simti nevoia scrisului, societatea geto-dacica fiind o dovada elocventa a acestui lucru. Numai ca de la un anumit moment a fi in istorie si a face istorie inseamna nevoia scrisului. Acest moment este resimtit si de lumea geto-dacica. Contactele cu lumea greaca si romana, cu statele din ''noua confederatie daca'', stadiul dezvoltarii sociale, economice si culturale, angrenarea in marile evenimente politice ale antichitatii europene de la Dunarea de Jos, au impus cunoasterea si folosirea scrierii in societatea dacica. Daca in vremea lui Burebista si imediat dupa el preponderenta era folosirea scrierii grecesti, in secolul I d.Hr. preponderent, in scrierea geto-dacilor, era alfabetul latin. Chiar daca in lumea dacica se cunostea scrierea, fireste, ea nu a fost niciodata la indemana oricui. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare, cele pomenite in izvoarele literare se refera la conducatori, iar descoperirile arheologice in acest domeniu sunt aproape in totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a ramas, la geto-daci, un apanaj al curtii regale si al preotimii inalte. Cat priveste asa-zisele cunostinte stiintifice ale geto-dacilor (din societatea geto-dacica, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai putin discernamant, invoca vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate despre activitatea lui Deceneu, pe care il considera stramosul sau, scria: '' Observand dispozitia lor (a dacilor) de a-l asculta in toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a instruit in aproape toate ramurile filozofiei, caci el era in aceasta un maestru priceput. El i-a invatat morala, dezbarandu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit in stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii ; i-a invatat logica, facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratandu-le practica, i-a indemnat sa petreaca in fapte bune; demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita lunii si cum globul de foc al soarelui intrece masura globului pamantesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semn cele trei sute patruzeci si sase de stele trec in drumul lor cel repede de la rasarit la apus spre a se apropia sau indeparta de polul ceresc. Vezi ce mare placere ca niste oameni prea viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice cand mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand pozitia cerului, pe altul 15

proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele vrand sa atinga regiunea orientala este dus inapoi spre regiunea occidentala '' In acest text al lui Iordanes exagerarile sunt evidente, dar ar fi o greseala respingerea sa in bloc. Dincolo de vesmantul sau naiv, textul oglindeste un tablou real, nu acela al unui intreg popor preocupat de astronomie, botanica, filosofie etc., ci al unei restranse categorii de invatati ocupati cu astfel de indeletniciri, nu ''intelectuali'' de meserie (societatea geto-dacilor facand prea putine progrese pentru ca in sanul ei sa apara filosofi si oameni de stiinta specialisti), ci preoti. Acesti preoti daci posedau si manuiau, pentru a-si spori autoritatea, un minimum de cunostinte stiintifice, bazate pe seculara experienta a poporului si pe contactul cu lumea greco-romana, in primul rand. Datele oferite de Iordanes sunt completate insa si de alte izvoare literare (Dioscorides, de exemplu) precum si de descoperirile arheologice. Dintre acestea din urma, cel mai stralucit exemplu ramane marele sanctuar circular din incinta sacra a Sarmizegetusei. Dupa unele interpretari mai noi, altarul incintei, numit si ''Soarele de Andezit'', constituie un posibil cadran solar (astrolab). http://www.referatele.com/referate/istorie/online13/Geto-dacii---CULTURA-SI-CIVILIZATIA-GETO-DACILORreferatele-com.php

Cultura si religia geto-dacilor


Geto-dacii erau de statur potrivit, nu prea nali, bine legai i voinici, prul i pielea de culoare deschis, ochii de culoare albatrii. Brbaii purtau prul lung tiat n chic, femeile purtau prul legat la spate i cu crare la mijloc. Portul geto-dacilor se aseamn cu portul ranilor romni din zonele de munte, fapt care poate fi considerat ca un argument al continuitii. Brbaii purtau cmaa lung peste iari, ncins la mijloc cu o curea, un cojoc strmt i nu prea lung, sau o manta prins pe umeri cu o fibl. nclmintea le era un fel de opinci, la care le puteau prinde nite crampoane de fier, ce le permitea s mearg pe ghea sau pe zpad. Nobilii purtau pe cap cciul de psl, iar poporul de rnd era cu capul descoperit i numai iarna i pe timp ploios l acopereau cu o glug. Femeile purtau cmae cu mineci scurte, fuste, iar pe cap o basma, probabil colorat ce le acoperea prul. Se presupune c limba geto-dacilor nu s-a pstrat din cauza romanizrii. Izvoarele scrise n limba geto-dacilor sunt puine la numr i nedescifrate pn n prezent. Cercetrile moderne, n special ale lui I.I. Russu, au demonstrat c limba geto-dacilor n-a disprut fr urm. Dar a lsat urme n limbile vorbite de azi. I.I. Russu a determinat aproximativ 160 cuvinte, majoritatea fcnd parte din fondul lexical a limbii noastre i referindu-se la corpul i la firea omeneasc, unelte, animale, plante i altele. Cuvinte ca: balaur, barz, brusture,crlig, copac, grumaz, lespede, a speria, strugure, vatr, zestre i altele sunt motenite din limba traco-dacilor, n care aveau un neles identic sau asemntor cu cel de astzi, dar o pronunare ntructva deosebit, ce nu se poate reconstitui. Tratatele de botanic medicinal a medicului grec Dioscoride, ce a trit n sec. I .e.n. i Pseudo-Apuleius, cuprind cteva nume dace de plante medicinale. La Dioscoride-27 de nume de plante i la Pseudo-Apuleius- 15. Aceste cuvinte de o de origine geto-dac care nu au analogii n nici o alt limb, fapt care este un argument a suprapunerii fondului lingvistic latin pe sub stratul tracic. Concluzie: s-ar putea ca limba geto-dacilor s fac parte din grupul estic ( Satem ) al marii familii de limbi indo-europene, ce includea i sancrita, persana, scitica, .a.. Geto-dacii credeau n mai multe diviniti, ceea ce ne demonstreaz c erau un popor politeist. Politeismul geto-dacilor e demonstrat i de descoperirile arheologice. Existena a dou categorii de sanctuare patrulatere i rotunde, ce pledeaz pentru caracterul politeist la religiei daco-getice. La Piatra Roie s-a descoperit un bust de bronz cu braul stng ridicat. Acest bust a fost atribuit zeiei Benis, ntlnit i la tracii meridionali i s-ar asemna cu zeia Artemis sau Diana de la greci i romani. ntruna din ncperile subterane de la Ocnia, n 1973 s-a descoperit o masc de plac de bronz, o divinitate ce reprezenta un tnr, probabil zeul rzboiului corespunznd zeului lui Marte al romanilor. La Peretru , judeul Teleorman s-a descoperit un mormnt" priciar " cu car depus ritual. Printre obiectele de inventar depuse n mormnt se afl i o pies, o figur uman, ce ar reprezenta o divinitate. Nu s-a exclus nici existena unei diviniti a vetrei, a focului. Se tie c n timpul spturilor arheologice din ultimii 25 ani au fost descoperite vetre frumoase, ornamentate, ce stau n direct legtur cu sanctuarele, avnd un caracter de cult. Herodot menioneaz c divinitatea Zamoxis, pe care geii l mai numeau Gebeleizis, apare n adevrata sa lumin i n adevratul su rol fiind zeul pmntului, al vegetaiei rodnice. n credina geilor zeul Zamoxis - mprea omenirii cele trebuincioase traiului, respectiv lui i se datorau recoltele bogate. Spre deosebire de Zamoxis, Gebeleizis era un zeu ceresc. Herodot scrie:" Gebeleizis va fi tronat n nchipuirea geto-dacilor ca stpn al cerului ntreg, nu numai la fulgerului aductor de moarte". Descoperirile arheologice din munii Ortiei i ntr-o msur mai redus, din alte localiti ale Daciei indic predominarea unui cult solar, sau urano-solar. Nu s-a gsit nici un templu subteran, e adevrat c peterile au fost prea puin cercetate, dar din cele care se cunosc nu cuprind nici un element de natur ce ar sugera prezena unor sanctuare n interiorul lui. Doar scara acoperit de vechime te urc din vale de-a lungul laturii vestice, sanctuarul vechi de pe terasa XI-a de la Sarmizegetusa ducnd o platform de 1 $ ce ar putea fi pus n legtur cu apariia lui Zamoxis de sub pmnt. S-a dovedit faptul c marile sanctuare dacice de la Sarmizegetusa i Costeti nu aveau alt acoperi dect aurul. Aceast mprejurare se potrivete foarte bine cu o religie de esen urano-solar, dar nu cu una chtonian. Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa cu aezarea ritmic a stlpilor si presupune efectuarea unei observaii cereti mai naturali n cadrul cultelor solare dect n cel al adorrii de diviniti subpmntene. Strns legat de religie i deosebirea credinelor privind soarta omului dup moarte este i ritul de nmormntare . La daci ns nainte de Burebista inciniraia luase locul inhumaiei, aceast transformare oglindea anumite schimbri greu de precizat n 16

concepiile despre nemurire. Se pare c nemurirea fgduit de Zamoxis credincioilor si era complet adic cuprinznd i corpul i sufletul. Omul murea, ns dublul lui, poate mai puin carnal dar real i cu nevoi asemntoare celor din timpul vieii, continu s triasc n regatul zeului subpmntean bucurndu-se de toate bunurile. S-ar putea presupune, c treptat pe msur cu cultul Gebeleizis se impunea minilor geto-dacice ideea nemuririi trupului dispare. Ritul incineraiei predomin net n epoca trzie de dezvoltare a societii daco-getice, inhumaia se ntlnete rareori i atunci mai ales la copii. Protasia a grupat felul incinrii n dou categorii: 1. Mormintele n cazul crora arderea se fcea pe loc. 2. Mormintele n cazul crora arderea se fcea n alt parte, ntr-un loc amenajat special Cele din prima categorie sunt n general tumulare, mai bine cunoscute fiind n perioada tumului de la Popeti. Numrul mic ndemna s fie rui n legtur nu cu anumite credine deosebite, ci cu starea social a difunciilor, dup moartea ei reprezint toate probabilitile, morminte de efi i de aristocrai. Mormintele din a doua categorie se cunosc ntr-o mare varietate de tipuri. Cu excepia tumurilor de la Zilnicea, mai vechi ce sunt ntotdeauna plane. De cele mai multe ori resturile arderii erau depuse ntr-urn, care mai apoi era ngropat n pmnt. Alte ori rmiele funerare erau ngropate direct fr urn. Herodot spune: c tracii dup ce jelesc mortul, l expun timp de trei zile, apoi jertfesc diferite animale i fac un mare osp funerar. Abia dup aceasta ngroap cadavrul, arznd n prealabil, i-i ridic o movil deasupra mormntului ceremonial. Se ncheie cu ntreceri dotate cu premii preioase. Aceste obiceiuri erau practicate numai la cei bogai, srcimea nu aveau parte de rituri att de complexe. Unele din aceste obiceiuri se ntlnesc i la geto-daci. Tumulul de obicei lipsete. O descoperire de la Murghiol pare s indice existena unor rituri speciale legate de cultul morilor. n anul 1954, n necropola de aici, ntre dou iruri de monumente s-a gsit o groap ce conine o cup greceasc cu picior decorat n interior cu patru palmete, apte amfore elenistice cu gtul nalt i cu torile lipsite de tampil, o oal bombat decorat cu bru veolat i strachin mare adncit, ultimele dou vase sunt de factur local. Descoperitul necropolei, arheologul bucuretean E. Bujor e de prere c datorit gruprii acestor vase, toate ntregi sau ntregibile, precum i absena resurselor de oase, att mprejur ct i n interiorul lor, groapa n general nu trebuie socotit mormnt ci groap de ofrand. La Piatra Graivii, n apropierea imediat a sanctuarului descoperit pe o teras a nlimii stncoase s-a gsit dou gropi. ntruna din ele erau dou vase cu gru carbonizat erau cu grij pe un fel de suport de lut ars, cea de-a doua avea pe fund oase de animal aezate ntr-o ordine ce nu se putea datora ntmplrii numai de-a lungul pereilor, n timp ce n mijloc nu s-a gsit nimic. n sec. I a Chr. s-a creat o civilizaie avansat cu trsturi originale ce depea ca nivel civilizaiile altor popoare din Europa aflate nafara lumii greco-romane. 3. Formaiunile social-politice n sec. II-I a Chr. 3.1. formaiunile social-politice n sec. II-I a Chr. C. Daco formulndu-i teza cu privire la statul dac, l-a caracterizat drept un stat sclavagist," avnd o form specific datorat particularitilor locale n care a luat natere i deosebindu-se evident n unele privine de tipul clasic la statului sclavagist grec i roman" folosind chiar cuvintele autorului. Tocmai aceste deosebiri l-au determinat pe C. Daicovici s defineasc statul dac ca un "stat sclavagist nceptor" i s vorbeasc de o ornduire sclavagist nceptoare pe timpul lui Burebista. Terminologia pe care o folosete autorul pentru a defini statul lui Burebista i formaiunea social ce l-a generat,creia i aparine, este divers: " semisclavagist" n care sclavagismul nu este generalizat cu tendine spre sclavagism" monarhic" pronunat cu caracter militar. Printre primii cercettori romni, care au negat existena sclavagismului la daco-gei nainte de epoca romn a fost M Macrea. Macrea contest nu numai existena sclavagismului, dar i a statului, susinnd c pe vremea lui Burebista i a lui Decebal daco-geii se aflau nc n cadrele vechii formaiuni sociale ale comunei primitive. n ultima vreme, caracterul sclavagist al statului dac a fost negat i de D.M. Pripide i pus n discuie de M. Daicovici. D.M. Principe presupune existena unui sistem apstor de arendare a pmntului sau un sistem de clientel, fr s ntreprind o analiz a fenomenului i s precizeze despre ce fel de formaiune social este vorba. Acestea sunt punctele de vedere exprimate pn n prezent. O dovad elocvent a faptului c direcia de dezvoltare spre care tindea societatea daco-getic nu era cea sclavagist, poate fi dedus din soarta ulterioar a daco-geilor. Dup cum se tie o parte din teritoriul Daciei, a intrat pentru o vreme n stpnirea romanilor. Hotarele imperiului cezarilor au lsat mari spaii locuite de daco-gei, att n interior ct i nafara lanului carpatic. Sau nici n aceast lume a dacilor liberi n-a luat natere o formaiune social sclavagist, dei nu poate fi pus la ndoial progresul culturii materiale i spirituale a acestora gndindu-se n primul rnd la carpi. Societatea daco-getic din timpul lui Burebista depete cadrul formaiunii sociale a ornduirii gentilice, ea era deja o societate mprit n clase, n cadrul unui stat, fr a fi sclavagist, de aici poate fi o singur concluzie i anume acea a existenei cu necesitate a unei alte formaiuni sociale alta dect cea sclavagist,care era n stare s asigure dezvoltarea de mai departe a forelor de producie, relaiilor sociale de tip nou intervenite n Dacia. O asemenea formaiune social a fost acea pe care clasicii o numesc" mod de producie asiatic". Se tie c formaiunea social"asiatic nu se limiteaz la Asia, ci cuprinde un spaiu cu mult mai vast n care se include i Europa. De aceea au fost propui mai muli termeni printre care i cel de mod de producie tributar, formaiunea social tributar. Formaiunea social " asiatic" se caracterizeaz prin proprietatea privat, regim de stat despotic i prin caracterul sporadic al sclavajului. Formaiunea social asiatic se deosebete att de comuna primitiv, ct i de formaiunea sclavagist ori de cea feudal. 17

Legturile dintre membrii obtii nu se mai ntemeiaz pe legturi de rudenie, de snge ca n comuna primitiv, dar nemijlocit pe cerinele economice de vecintate alte caracteristici ce o difereniaz pe prima dintre formaiunile sociale caracteristice fiind relaiile proprietii, existena exploatrii i n sfrit a statului n formaiunea social "asiatic" sclavii nu poart principala sarcin a produciei, iar pmntul nu este n proprietatea primitiv. Formaiunea social este o formaiune de sine stttoare ce se caracterizeaz prin existena claselor sociale, a contradiciilor i a antagonismelor ntre ele. Pentru caracterizarea unei formaiuni sociale, criteriul principal l constituie forma de proprietate asupra mijloacelor de producie. Dat fiind faptul c geto-dacii din vremea lui Burebista erau n primul rnd i n covritoarea lor, majoritatea agricultorilor, problema proprietii se pune n legtur cu pmntul, deci a formelor de proprietate n agricultur. Pentru epoca lui Burebista este caracteristic ca form de proprietate majoritar, proprietatea colectiv manifestat n cadrul obtilor steti. Aceast form de organizare nu exclude proprietatea privat asupra pmntului, fiind vorba doar de terenul restrns n jurul casei. Este att de verosimil c pe anumite pri din teritoriul daco-getic unit de Burebista i inclus n hotarele stpnirii lui s se fi menionat i obtea familiar, clasic, caracteristic formaiunii sociale a comunei primitive alturi de obtea steasc. Societatea geto-dac n fruntea creia s-a aflat aproximativ patru decenii Burebista cunotea mai multe forme de proprietate asupra pmntului, dominant fiind cea colectiv a obtilor steti. Regimul de stat are trei funcii: - n domeniul finanelor, - rzboaiele - muncile obteti. Pe toate acestea le ntlnim n societatea daco-getic din vremea lui Burebista. Rzboaiele de cucerire a cror scop. Rzboaiele de cucerire aveau scop obligatoriu jefuirea populaiei nvinse. Este suficient s menionm relaia lui Dion Chrisostomos care deplnge soarta trist a Olbiei, devastat de otile lui Burebista. Numai folosirea muncii obteti obligatorie, este n msur s explice posibilitatea construirii ntr-un timp relativ scurt, acestui sistem din Munii Ortiei. Despre domnirea lui Burebista se spune c a fost o monarhie cu un pronunat caracter militar, avnd model pe cele eleniste. O form ce se aseamn ntr-o msur oarecare cu despotismul oriental. Formaiunea social a daco-geilor lui Burebista nu era sclavagist i nu aparinea ornduirii comunei primitive, ci celei cunoscute sub numele de " asiatic" ori tributal, fiind caracterizat prin existena statului cu cele trei funcii ale sale, prin caracterul sporadic al sclavajului. http://www.preferatele.com/docs/istorie/noi/cultura-i-religia-ge1692217622.php

Religia geto-dacilor
Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea cultural-spirituala a geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios s.a au dedicat capitole insemnate din operele lor acestui subiect. Cele mai relevante si cele mai multe date despre religia geto-dacilor insa le intilnim in Istoria lui Herodot care vorbeste despre credinta getilor in nemurire "ei se cred nemuritori", intemeiata pe cultul lui Zalmoxis: "credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta divina (daimon, pe care unii il cred a fi acelasi cu Gebeleizis". La acelasi autor remarcam sunt semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentata zeitatea suprema a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (intre zeu si om) si antropos ca muritor de rind. Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El ii invata pe oameni ca nici ei si nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge si vor trai vesnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealalta pleaca sufletul si nu trupul, adica este vorba de credinta in imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului. Luand ca baza cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degraba ca despre reformator al religiei geto-dace si ca intemeietorul unei doctrine noi, religioase sau intemeietorul unui cult misteric. In concluzie putem rezuma ca Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat. O interpretare exigenta a surselor de care dispunem ne pune in drept sa afirmam ca Zalmoxis a fost o divinitate chtonianagrara, un zeu al fertilitatii si vegetatiei, capatind treptat si atribute uraniano-solare. In legatura cu cultul marelui zeu al getodacilor sunt puse unele constructii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflindu-se dupa toate probabilitatile acel Munte-Sfint Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis si despre care scrie Strabon. Prezenta contradictorie a lui Zalmoxis in surse a suscitat discutii in ceea ce priveste definirea caracterului religiei geto-dacilor. Desi accente s-au pus si pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetatorilor s-au axat in jurul teoriei politeiste, care actualmente este in preeminenta fata de cele expuse mai sus. Aceasta conceptie, sustine existenta unui panteon religios geto-dacic, asemanator celui grecesc sau roman, in care Zalmoxis isi ocupa locul sau prioritar. Recunoasterea contributiei aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizeaza in textul lui Diodor din Sicilia care citeaza trei mari profeti ai omenirii: pe Zarathrusta al persilor, pe Zamolxis al getilor si pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul ca astazi, in marele dictionare de mitologie sa citim numele lui Zalmoxis, reflectand o notorietate a Antichitatii. Ceea ce vine sa confirme caracterul politeist al religiei geto-dacilor este prezenta si a altor divinitati. Despre Marele-Zeu si Marea-Zeita la geto-daci lipsesc informatii scrise. Despre existenta lor putem judeca in baza anumitor reprezentari iconografice, obiecte de aur, argint si bronz. Iordanes ne vorbeste despre Zeul razboiului (echivalent lui Ares sau Marte), mentionind ca getii ii jertfeau prizonieri prinsi in razboi socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de singe omenesc. Virgiliu ne spune ca, parintele Mart ar 18

pazi ogoarele getilor, iar Ovidiu ne vorbeste despre getii inchinatorii lui Mart. Pe langa aceste divinitati geto-dacii mai cinsteau pe zeita Atemis sub numele de Bendis, ca zeita a lunii, padurilor si a farmecelor, poate si ca zeita magiciana, patronind in genere magia. Uneori zeita Bendis era identificata de romani cu Diana, care si-a avut propriul cult in Dacia Romana. Indirect, printre zeitatile geto-dacilor am mai putea mentiona si un zeu al soarelui, protector al vegetatiei, vindecator si vraci, al carui cult este atestat la traci inca din epoca bronzului. La acesta se mai adauga si cultul Cavalerului trac, o divinitate a naturii salbatice si a primaverii, si cel al Cavalerilor danubieni, divinitati cu siguranta de origine geto-daca din secolele II-IV d-Hr. Unele descoperiri presupun existenta la geto-daci a cultelor familiale: cultul focului si cultul stramosilor, precum si a unor culte publice, consacrate zeilor, eroilor, sarbatorite de comunitati in sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al locurilor inalte a "muntelui sfint". Sursele scrise indica prezenta la geto-daci a cultului izvoarelor, riurilor, fluviilor. Astfel, pe Columna lui Traian imaginea zeului Danubius are imprumuturi din iconografia Nilului si a lui Pater Tiberius. Obiceiurile si practicile funerare reprezinta, in general, o proiectie a credintelor si mentalitatii oamenilor despre "lumea de dincolo". Pentru geto-daci era caracteristic ritul funerar care imbina incineratia cu inhumarea, adica era caracteristic biritualismul. Proportia riturilor este reprezentata diferit, insa predomina incineratia. Necropolele geto-dace sunt de doua tipuri: plane si tumulare. Necropolele plane nu au nici un semn la suprafata solului spre deosebire de cele tumulare care pot fi observate cu ochiul liber datorita movilelor de pamint ce s-au pastrat pina astazi cu o inaltime de la 0,5 m pina la 4-5 m. Viata religioasa a geto-dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovada in acest sens sunt constructiile descoperite la Sarmizegetusa si alte asezari care au o menire religioasa. Cercetarile arheologice din ultimele decenii au evidentiat un numar 30 de sanctuare in cadrul a 20 de asezari din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor sunt incadrate intre sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca romana, insa unii specialisti considera ca, cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III i.Hr. Cercetarile arheologice din ultimele decenii au imbogatit considerabil cunostintele despre dezvoltarea comunitatilor getodace. In domeniul funerar schimbarile deosebite se petrec la intersectia secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocratia getica in sec. II i. Hr. - I p.Hr. renunta la ritul inhumatiei, mentionat de Herodot si ilustrat de descoperiri arheologice din sec. V-III i.Hr. Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte marturii, sa intelegem ce forte i-au influentat in activitatea lor, ce credinte si prejudecati i-au dominat, in ce spatiu spiritual si afectiv si-au dus existenta, spre ce virtuti au aspirat, deci, in esenta, atitudinea traco-geto-dacilor fata de univers a caror parte componenta erau. Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea cultural-spirituala a geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios s.a au dedicat capitole insemnate din operele lor acestui subiect. Cele mai relevante si cele mai multe date despre religia geto-dacilor insa le intilnim in Istoria lui Herodot care vorbeste despre credinta getilor in nemurire "ei se cred nemuritori", intemeiata pe cultul lui Zalmoxis: "credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinta divina (daimon, pe care unii il cred a fi acelasi cu Gebeleizis". La acelasi autor remarcam sunt semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentata zeitatea suprema a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (intre zeu si om) si antropos ca muritor de rind. Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El ii invata pe oameni ca nici ei si nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge si vor trai vesnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealalta pleaca sufletul si nu trupul, adica este vorba de credinta in imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului. Luand ca baza cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis mai degraba ca despre reformator al religiei geto-dace si ca intemeietorul unei doctrine noi, religioase sau intemeietorul unui cult misteric. In concluzie putem rezuma ca Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat. O interpretare exigenta a surselor de care dispunem ne pune in drept sa afirmam ca Zalmoxis a fost o divinitate chtonianagrara, un zeu al fertilitatii si vegetatiei, capatind treptat si atribute uraniano-solare. In legatura cu cultul marelui zeu al getodacilor sunt puse unele constructii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflindu-se dupa toate probabilitatile acel Munte-Sfint Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis si despre care scrie Strabon. Prezenta contradictorie a lui Zalmoxis in surse a suscitat discutii in ceea ce priveste definirea caracterului religiei geto-dacilor. Desi accente s-au pus si pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetatorilor s-au axat in jurul teoriei politeiste, care actualmente este in preeminenta fata de cele expuse mai sus. Aceasta conceptie, sustine existenta unui panteon religios geto-dacic, asemanator celui grecesc sau roman, in care Zalmoxis isi ocupa locul sau prioritar. Recunoasterea contributiei aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizeaza in textul lui Diodor din Sicilia care citeaza trei mari profeti ai omenirii: pe Zarathrusta al persilor, pe Zamolxis al getilor si pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul ca astazi, in marele dictionare de mitologie sa citim numele lui Zalmoxis, reflectand o notorietate a Antichitatii. Ceea ce vine sa confirme caracterul politeist al religiei geto-dacilor este prezenta si a altor divinitati. Despre Marele-Zeu si Marea-Zeita la geto-daci lipsesc informatii scrise. Despre existenta lor putem judeca in baza anumitor reprezentari iconografice, obiecte de aur, argint si bronz. Iordanes ne vorbeste despre Zeul razboiului (echivalent lui Ares sau Marte), mentionind ca getii ii jertfeau prizonieri prinsi in razboi socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de singe omenesc. Virgiliu ne spune ca, parintele Mart ar pazi ogoarele getilor, iar Ovidiu ne vorbeste despre getii inchinatorii lui Mart. Pe langa aceste divinitati geto-dacii mai cinsteau pe zeita Atemis sub numele de Bendis, ca zeita a lunii, padurilor si a 19

farmecelor, poate si ca zeita magiciana, patronind in genere magia. Uneori zeita Bendis era identificata de romani cu Diana, care si-a avut propriul cult in Dacia Romana. Indirect, printre zeitatile geto-dacilor am mai putea mentiona si un zeu al soarelui, protector al vegetatiei, vindecator si vraci, al carui cult este atestat la traci inca din epoca bronzului. La acesta se mai adauga si cultul Cavalerului trac, o divinitate a naturii salbatice si a primaverii, si cel al Cavalerilor danubieni, divinitati cu siguranta de origine geto-daca din secolele II-IV d-Hr. Unele descoperiri presupun existenta la geto-daci a cultelor familiale: cultul focului si cultul stramosilor, precum si a unor culte publice, consacrate zeilor, eroilor, sarbatorite de comunitati in sanctuare. La fel se atesta existenta unui cult al locurilor inalte a "muntelui sfint". Sursele scrise indica prezenta la geto-daci a cultului izvoarelor, riurilor, fluviilor. Astfel, pe Columna lui Traian imaginea zeului Danubius are imprumuturi din iconografia Nilului si a lui Pater Tiberius. Obiceiurile si practicile funerare reprezinta, in general, o proiectie a credintelor si mentalitatii oamenilor despre "lumea de dincolo". Pentru geto-daci era caracteristic ritul funerar care imbina incineratia cu inhumarea, adica era caracteristic biritualismul. Proportia riturilor este reprezentata diferit, insa predomina incineratia. Necropolele geto-dace sunt de doua tipuri: plane si tumulare. Necropolele plane nu au nici un semn la suprafata solului spre deosebire de cele tumulare care pot fi observate cu ochiul liber datorita movilelor de pamint ce s-au pastrat pina astazi cu o inaltime de la 0,5 m pina la 4-5 m. Viata religioasa a geto-dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovada in acest sens sunt constructiile descoperite la Sarmizegetusa si alte asezari care au o menire religioasa. Cercetarile arheologice din ultimele decenii au evidentiat un numar 30 de sanctuare in cadrul a 20 de asezari din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor sunt incadrate intre sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca romana, insa unii specialisti considera ca, cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III i.Hr. Cercetarile arheologice din ultimele decenii au imbogatit considerabil cunostintele despre dezvoltarea comunitatilor geto-dace. In domeniul funerar schimbarile deosebite se petrec la intersectia secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocratia getica in sec. II i. Hr. - I p.Hr. renunta la ritul inhumatiei, mentionat de Herodot si ilustrat de descoperiri arheologice din sec. V-III i.Hr. Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte marturii, sa intelegem ce forte i-au influentat in activitatea lor, ce credinte si prejudecati i-au dominat, in ce spatiu spiritual si afectiv si-au dus existenta, spre ce virtuti au aspirat, deci, in esenta, atitudinea traco-geto-dacilor fata de univers a caror parte componenta erau. Religia geto-dacilor este, ca si a tracilor si a celorlalte popoare inconjuratoare, o religie politeista cu divinitati graduate dupa insemnatate si putere. Ea reflecta fidel structura social-politica a societatii geto-dace a acestor vremuri. Zeul suprem, dar nu unic, pare sa fi fost Zamolxe (Zamolxis, scris si Salmoxis, Zalmoxis) dar alaturi de el inca o multime de divinitati isi gasesc locul in inchipuirea religioasa a daco-getilor. Divinitatile intruchipeaza si la daco-geti fortele neintelese, dar temute ale naturii. Nu este cazul sa discutam acum tezele gresite sau exagerate ale unor istorici si filologi mai vechi asupra presupusului monoteism, pseudo-monoteism sau henoteism exclusivist al daco-getilor. Din cele ce relateaza Strabon, reiese categoric caracterul politeist al religiei dacice, iar pasajul din Herodot la care se refereau sustinatorii monoteismului dacic credem ca a fost si rau tradus si gresit interpretat: Inainte de a sosi la Istru, Darius supuse pe getii care cred in nemurire. Iata in ce chip socotesc ei ca sunt nemuritori: ei nu cred ca mor, ci sunt convinsi ca cel raposat merge la zeul Salmoxis. Unii din ei dau acestui zeu numele de Gebeleizis. La fiecare cinci ani, ei trimit cate unul dintre dansii, ales prin sorti ca sol catre Salmoxis si il insarcineaza cu toate cate le cer ei fiecare de la divinitate. Ei trimit un sol la Salmoxis in felul urmator: un numar oarecare dintre dansii se pun in rand si ia fiecare cate trei sulite. Altii, luand pe cel sortit sa fie trimis la Salmoxis de maini si de picioare, il ridica in sus si il azvarla in varful sulitelor. Daca, in caderea lui, acesta este strapuns si moare, ei cred ca zeul le este binevoitor, daca insa cel aruncat in sulite nu moare, ei invinovatesc pe trimisul acela si spun ca este om rau. Dupa ce au aruncat vina asupra acestuia, ei trimit pe altul in locul lui. Insarcinarile se dau celui trimis pe cand acesta e inca in viata. Tot tracii acestia(adica geto-dacii), cand fulgera si tuna, aruncand cu sagetile in sus, spre cer, ameninta divinitatea (zeul), caci ei nu cred sa existe o alta divinitate afara de a lor Ultima parte a frazei din urma nu corespunde cu ceea ce voia sa spuna Herodot. Atat logic, cat si gramatical, ea trebuia inteleasa si talmacita astfel: Tot tracii acestia, de asemenea, cand tuna si fulgera, tragand sagetile spre cer, ameninta zeul, caci ei cred ca (cel care tuna si fulgera) nu este un alt zeu, decat zeul lor. Reiese prin urmare, nu numai ca Herodot nu afirma in nici un fel unicitatea zeului Zamolxis (sau Gebeleisis) ci ca acest Gebeleizis, zeu al tunetelor si fulgerelor, zeu uranian, este, alaturi de Zamolxe ( zeu htonian si poate principala zeitate getica) unul din zeii dacogetilor. Nu e exclus insa ca inca de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai tarziu, aceste doua divinitati distincte odinioara sa se fi contopit in una singura, pastrand cele doua aspecte si cele doua nume. Dacii, ca si tracii, erau un popor puternic stapanit de prejudecati religioase, firesti la acea etapa de dezvoltare, imprejurare pe care conducatorii lor o stiau foarte bine folosi in interesul dominatiei de clasa si a statului asupritor. Ei credeau intr-o rasplata pe lumea cealalta, unde ajung in tovarasia lui Zamolxe. Dupa Herodot si Strabon, aceasta credinta in viata cealalta le-o predicase insusi Zamolxe din care grecii facusera un om, si inca unul care invatase intelepciune ca rob al lui Pitagora. Ca si tracii, dacii ridica sanctuare, fie rotunde, fie patrulatere (aliniamente) pe varfuri de munti, pe terasele amenajate special ale acestora. Din cele rotunde, la traci, amintim vestitul sanctuar rotund din Tracia de care vorbeste Macrobius. La Gradistea Muncelului se gasesc doua sanctuare rotunde, alaturi de patru sanctuare patrulatere.Sanctuare patrulatere se afla si la Costesti, la Blidaru si la Piatra Rosie. Dupa multimea sanctuarelor de pe Dealul Gradistei, in preajma cetatii, constituind o adevarata incinta sacra, cu drept cuvant putem conclude ca aici se afla centrul religios al societatii dacice din timpul lui Burebista si Decebal, Muntele sfant, Kogaionul getic, cu un rau, purtand acelasi nume, la poalele lui (poate actuala Valea Alba) de care 20

vorbeste Strabon. Incinta sacra din centrul puterii geto-dace isi trage originea, fara indoiala, dintr-un loc de inchinare mai vechi tribal, dupa cum sanctuarele insesi, ca forma si conceptie, nu fac decat sa continue, in conditii superioare, desigur, stravechile sanctuare din epoca bronzului. Continua prefacere a sanctuarelor si inlocuirea materialului mai prost cu material mai bun al stalpilor si coloanelor e dovada cea mai buna despre vechimea relativa a acestei incinte sacre si de importanta pe care i-o acordau regii si sacerdotii daco-geti. Din pacate, nici din autorii antici si nici din resturile argeologice nu suntem prea mult lamuriti cu privire la ritul si practicile religioase ale daco-getilor. Singurul pasaj este acela din Herodot reprodus mai sus. Sanctuarele rotunde si patrulatere inca nu aduc o lamurire mai precisa. Despre unul din cele doua sanctuare rotunde de la Gradistea Muncelului stim sigur ca, prin asezarea stalpilor de piatra servea si ca un calendar al anului. Interiorul sanctuarului mare de piatra avea un cerc concentric format din stalpi grosi de lemn, imbracati in placi de teracota si cu 9-13 carlige de fier de care, probabil, se agatau ghirlande de flori, verdeata sau ofrande. Nu cunoastem mai de aproape rostul imprejmuirii centrale a acestui sanctuar, facuta tot din stalpi de lemn, in forma de potcoava, doar banuimi ca si acesti stalpi de lemn indeplineau acelasi rost. Aceeasi functiune trebuie sa fi avut si aliniamentele patrulatere, temple deschise, pe suporturile de piatra rotunde pe care erau asezate fie stalpi de lemn, fie coloane de piatra de andezit ,cum e cazul la sanctuarul cel mare cu 60 de coloane de la Gradistea Muncelului. Si aici, coloanele vor fi servit drept loc pentru depunerea ofrandelor sau a altor obiecte de cult. Credem ca cele doua recipiente mari de piatra de andezit ale caror fragmente se afla acum in interiorul cetatii, fusesera destinate sa fie asezate tocmai pe fusul nu prea inalt al unor coloane din sanctuarul-aliniament de la Gradistea Muncelului. Fundul acestor recipiente corespunde aproximativ diametrului coloanelor de andezit. Unele din sanctuare, probabil cele rotunde, au servit si ca oracole, cum e cazul si la traci. Stim de la Suetoniu ca Octavius, tatl lui Augustus, a consultat in Tracia, intr-o padure sfanta, oracolul-templu al lui Bacchus asupra soartei copilului sau. Din Suetoniu reiese ca in aceste sanctuare, cu prilejul consultarii zeului, se faceau si libatiuni cu vin pe altare si ca din focul jertfelor se ridicau flacari pana la cer. In legatura cu acest caracter de oracol al templelor dacice trebuie pusa si bizara informatie pe care ne-o impartaseste Herodot despre camera subterana pe care si-a construit-o Zamolxe( considerat de greci ca un om invatat) si in care el dispare pentru a reapare numai in al patrulea an. Herodot considera ca aceasta disparitie de trei ani si aparitia in al patrulea an ar fi avut rostul demonstrarii adevarului propovaduit de Zamolxe despre nemurire, ceea ce e fireste interpretarea naiva a istoricului grec. Aceeasi ascunzatoare e pomenita si de Strabon, iar consultarile pe care le are Zamolxe( recte: marele preot de totdeauna) cu regele si dregatorii- tot dupa Strabon confirma acelasi caracter de oracol al templelor de pe Kogaion. Dintre divinitatile geto-dacice ( partial si tracice) se cunosc zeii Zamolxis, Gebeleizis( ambii avand nume curat getice), Bendis(Diana), Hestia-Vesta si zeul razboiului corespunzand grecului Ares si romanului Mars. Primul, Zamolxis, este zeul htonian reprezentand fertilitatea solului si stapanirea imparatiei mortilor. Pe cat se pare, Zamolxe a intrunit la traci si geto-daci si atributiile profetice ale lui Bacchus-Dionysos-Liber. Gebeleizis era, dupa cum s-a vazut din Herodot, zeul uranian al fulgerului, care sta, ca o divinitate suprema alaturi de Zamolxis si se confunda cu acesta de catre Herodot. Zeita Bendis identificata prin interpretatie romana cu Diana, se bucura, dupa cat se pare, de o mare cinste in societatea geto-dacica, ca zeita a padurilor, a lunii, a farmecelor, etc. Nu este intamplator ca imaginea acestei divinitati este redata de o sculptura autohtona gasita la Piatra Rosie, de un cap al zeitei Diana ( Artemis) de factura elenistica descoperit la Costesti, si ca tot aceasta divinitate e reprodusa pe o placa de teracota, aflata in sanctuarul vechi patrulater de pe Dealul Gradistei, fiind imitata dupa reversul unui denar republican, emis in anul 80 i.e.n. Rolul important pe care-l joaca femeile in intretinerea si stimularea sentimentului religios la cei antici si, deci, si in societatea geto-daca, nu a scapat nici atentiei lui Strabon. Dupa o informatie izolata din Suidas, getii au adorat si o divinitate feminina tot cu numele de Zamolxis. Existenta unui cult al soarelui si a unei divinitati solare este neindoielnica. Spre aceasta ne trimit si reprezentarile cercului solar de pe vasele pictate de la Gradistea Muncelului, de pe vasul cu ornament figural din asezarea Tei-Bucuresti, pavajul de piatra in forma discului solar, cu raze, de langa sanctuarul mare rotund de pe Dealul Gradistei si carul solar (in miniatura), de fier si bronz, de la Piatra Rosie. Ca animal sacru daco-getii aveau bourul sau zimbrul, pe care-l gasim ca punct central pe invelisul de fier al unui scut aflat la Piatra Rosie. Bourul era un animal raspandit in padurile Daciei si Traciei si se bucura ca si taurul, in general, de o speciala cinstire religioasa la daco-geti (dintr-un vechi simbol totemic?). O stire pastrata in Anthologia Palatina ne informeaza ca un corn de bour, imbracat in aur, luat din tezaurele dacice, a fost inchinat de Traian lui Zeus Casios de la ga Antiochia. Organizarea religioasa din sanul societatii daco-gete a acestei perioade cunostea o anumita ierarhizare. In capul organizarii de cult se afla marele preot, personaj foarte important ce detinea locul al doilea dupa rege, bucurandu-se de o mare autoritate in societatea daca si la capul statului. Alaturi de el si sub el vor fi fost si sacerdoti mai mici, si unii si altii se recrutau fara indoiala din patura aristocratiei, fiind nu numai medici si vrajitori ci, mai ales marii preoti, consilieri politici ai regelui si, continuand traditia lui deceneu, carturari. Strabon aminteste si de o tagma de calugari (anahoreti) celibatari, vegetarieni si abstinenti. Ritul de inmormantare ramane acelasi din epoca anterioara: incineratia cu sau fara tumuli, si , foarte rar, inhumatia. De observat faptul ca pana acum nu s-a gasit niciun mormant in zona cetatilor dacice din Muntii Orastiei. Incineratia poate avea loc fie cu ardere pe loc si asezarea cenusii si a resturilor intr-o urna, sau direct in groapa, fie cu arderea in alta parte- un rug anume destinat- si asezarea resturilor arderii in urna, intr-un simulacru de cosciug, sau tot direct intr-o groapa simpla, adancita, mai mult sau mai putin in pamant. Ospetele funebre erau pare-se - mult practicate. http://www.ipedia.ro/religia-geto-dacilor-946/

21