3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. un oarecare individ de altul. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. în cadrul unui câmp lexico-semantic. psihica şi 2) relaţionale. În acest caz. obligatoriu al denotatului. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată. în acelaşi timp. abstract şi tipizat al obiectului. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. deşi se bazează pe descrierea . Astfel. până în cele mai mici amănunte. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului. conjuncţiilor. filosofică sau psihologică. pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general. distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste. În procesul de cunoaştere a lumii. nu este decât un semn distinctiv. Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului. sensul.1. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. de exemplu. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv. chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. dar. în cazul prepoziţiilor. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). desemnează. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. sentimentele omului. definiţii de natură logică. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte. toate acestea fiind. din punct de vedere denotativ. sensul are funcţie de identificare. un indiciu inerent. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte. care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături.. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat. denumeşte. În baza celor menţionate. ca şi denumirea. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. în principiu. Rosseti). rare. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent. fenomene. La substantivele proprii. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. 3. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. are la bază o noţiune. unitate lexicală bilaterală. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. pentru a deosebi. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. însuşiri etc. Referitor la importanţa sensului. Cu alte cuvinte.6. care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare).

din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. totuşi. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului. dintre invarianta sememului şi varianta lui. obiecte conceptuale.1. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. ca şi semnul în genere. nu poate fi unidimensional. Punând la bază opoziţia virtual / actual.4. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. adică a sonemelor sau a nomemelor. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. din perspectivă filosofică a gnoseologiei. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. dintre sememele generale şi cele individuale. Unităţile lexicale au caracter bidimensional. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă. 3. adică în limbă. iar conţinutul – după legile semanticii. existentă obiectiv. în acest caz. de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. cea comunicativă. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. deoarece. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. adică l e x e m e şi lexe. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”. Invarianta şi varianta semantică 3. admiţând numai existenţa actuală a sememului. singura unitate.componentelor distinctive ale denotaţilor. negăm existenţa lui virtuală. în afara contextului. întrucât cuvântul. dar nu absolută. Mai mult. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. este unitatea bidimensională. distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. mai curând. Nida). Vinogradov. dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. Solnțev. la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte. ceea ce este inadmisibil. se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor. Or. Solnțev.4.4. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane).0. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). . cum variază obiectele materiale. 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. Prin urmare. O atare stare de lucruri este determinată. de exemplu. izomorfismul. nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. susține V. fără a înceta să fie semn. constructe. conform opiniei lui V. Atât unităţile planului de expresie. 3. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. Astfel sunetul e. ci. determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. forma – după legile fonetice şi morfologice. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale). Zveghințev.

determinată de uz. de deprindere socială consacrată istoric.Opoziţia virtual / actual. manifestare în vorbire a invariantei semantice. . 3. susține Solnțev. Prin urmare. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. iar actualul drept realizare în vorbire. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. adică este un fapt de vorbire. modificările informaţiei şi efectele lor este. ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. Invarianta semantică. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului. de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. a virtualului (Bidu și Miţu. adică invarianta semantică. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă.4. termin inadecvat. dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire.2. invariante. în principiu. tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. nu poate exista în stare pură. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. şi coincide. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers.3. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă. inutil” (Rey). profesional şi de studii al posesorilor limbii date. strict vorbind. adică este entitate de limbă.4.0.). invarianta semanică este identificată cu sememul. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. întrucât.5. În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. reflectate în conştiinţa noastră. iar varianta sementică cu alosememul. Ullmann etc.4. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural.4. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. Aşadar. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile. definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. Greimas. iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. sistemului ei. Guiraud. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev). între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă. L. întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). în principiu. 3. Prin urmare.5. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare. realizarea în vorbire a sememului. dar şi de izomorfismul cu planul expresiei. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). 3. dar variante – actualizarea concretă. Courtés. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. Tuţescu. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene. în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. implicit sau explicit. Duchaček. ci se concentrează întrun cuvânt. 3. ca şi celelalte invariante.

zburator.. deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. cu patru picioare. eveniment. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi. acţiuni. fiinţă. 3. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. dar şi nuanţe afective legate de acestea. „ zăpadă care cade”. lucru. 3. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. b. evenimente. eveniment. însuşiri etc. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. c sunt scaune”. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. idee) i se atribuie un nume. F. reprezentând sensul lui propriu. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte.5. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. Prin denotaţie. asigurând identitatea sermantică și . Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. acţiune. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. privite sub una dintre aspectele sau printr. a unui cuvânt. „ zapada care troieneşte”. în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. fiinţă. analizabile în afară de context. De exemplu. este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. de realitatea extralingvistică.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu. de bază. cu o suprafaţă plană. pentru „avion”. însuşirile etc. denotaţia va fi „a. denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. morman de zăpadă”). menţionat primul în dicţionarele de limbă. Astfel. La rândul lor.5. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian.Și ca urmare denotaţia sau denotarea.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. fenomen. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific. În această ordine de idei. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. precisă. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului.2. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. esenţial şi relativ stabil. Numele nu se atribuie în mod deliberat. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte. nemediat. semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”. „insectă” şi „ pilot”. cât interesele oamenilor care o vorbesc”. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. Este legată direct. acţiune. de discurs sau de enunțare. fenomen. Termenul denotaţie (din fr. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte.1.

Denotaţia. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. capitonată. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. variabil. în funcţie de context. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare. denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor). pe lângă semnificaţie. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. conotaţiile pot fi diferite. substantivul american vizează acea persoană.5. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. cuvintele au. Pentru europeni. care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale.3. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi. datorită caracterului secundar. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. un enunţ la un cititor sau un ascultator. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. de pildă. semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. cu botul îngust şi urechile ascuţite. doliului. de exemplu. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. Culoarea. 3. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. iar în Japonia cu luptă și mânie. în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. Totodată. cu blana roşcată. Unele conotaţii pot avea uz general. Astfel se formează sensurile figurate. în primul rând. al unui cuvânt. În fine. gura văii. pe care se poate şedea sau dormi”. este mai mult sau mai puţin identică. negrul este culoarea tristeții.echilibrul semantic al cuvântului. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. exspresive legate de sensul denotativ. este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. de cele mai multe ori. sonoritatea muzicală a cuvintelor. De exemplu. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. perfidă de sex feminin”. nevăzător pentru orb. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. folosite în mod subiectiv. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. un surplus semantic. Așadar. dincolo de percepția ei afectivă. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. Termenul conotaţie (din fr. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. fie conţinuturile abstracte la care se referă. denumiri acceptate de uz: cotul râului. inima pădurii etc.„persoană şireată şi vicleană”. piciorul scaunului. fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. Așadar. sugestiile metaforice ale limbajului. în stilul beletristic. iar albul răul. În funcţie de context. realizându-se astfel o evoluţie semantică. ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. Se au în vedere. în raport cu denotația. la lexicalizarea lor. În Europa semnifică dragoste. De exemplu. cu coada lungă şi stufoasă”. patul puştii (conotaţie care . o sintagmă. De exemplu. pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. iar conotaţia cuvântului respectiv . afective. individualizând fie obiectele în sens larg. conotaţia exprimă valori secundare. îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). Aşa cum am văzut. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. caracteristicele unor culori). În țările cu populație africană negrul sugerează binele. american poate avea variabile semnificaţii secundare. adiacent.

4. negativ. la axa temporală (învechit sau arhaizant). ce cântă foarte frumos”. limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. urs „om greoi şi mătăhălos”. pentru târâtură (depreciativ). adresare. de culoare brună-roşcată.) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu. În fine. e. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare. (dragă . care sunt şi ele semne. în funcție de domeniul lor de producere. argotic. 3.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. acceptabil. popular. poartă de regulă conotaţii negative: chiul.„lipsă de seriozitate”.5. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi. De exemplu.filozofie). la raportarea la normele limbii literare. doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care. monadă.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. După cum observa Ion Coteanu. chiar atunci când este ermetic. d. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. dacă. algoritmic. în dicţionarul lui Tiktin din 1903. f.) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. De pildă. la axa spațială. arhaic. În această ordine de idei. inacceptabil. orice cuvânt trimite la referentul lui.) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. dar nu complet denotativ. dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. „el poate fi imaginat şi chiar construit. mai ales familiar.5. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii. ontic. În mod spontan. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. rău. adică deținea o conotaţie negativă. evident. exprimând un sentiment de dor.reprezintă o asemănare printr-o metaforă). Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. dar ca limbaj artificial. hodorog. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. transcedental .). pentru mâncău. pentru dilentantism (peiorativ) . c. este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor. Cu alte cuvinte. de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc. rugăminte. 3. aşa cum conchide Ion Coteanu. interdicţie etc. Vorbind despre conotaţii. dumneavoastră -pronume de politeţe. a cotonogi etc. nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc.termen de afecţiune. De regulă. lexicul colocvial. regional etc. cum ar fi familiar. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. executat într-un ritm vioi”. regional). frumos. pentru pers. lingviștii au identificat. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. De pildă. chix. univoc şi limitat funcţional prin definiţie”. a II-a). în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim. Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. negativ şi pozitiv etc. tărtăcuţă (glumeţ). care coincide de obicei cu denotaţia. urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului). se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. . fără unelte gramaticale. b. pozitiv. de jale. exprimarea spontană. teritorială (popular. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente. la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect.5. care se va estompa în dicţionarele ulteriore.

nici frumos. piuliță etc. înţelese ca atribute ale acestuia. de grup restrâns. nici urât. confort. internaţională). În schimb. timp sau diateză etc. acad. semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. electrocardiogramă. cu înfăţişare nobilă.5. c) general-umană (de exemplu. ci numai un mamifer din familia felinelor. conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului.6. descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. emotiv. iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod. leucoplast.6. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. în general. fotoliu are conotaţia semantică de destindere. După cum spunea Ion Coteanu. lămâie. 3. exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. ori a scriitorului. când imaginatiei. naţională. Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete. deopotrivă. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. ligament. 3. având în general origini variate. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. care atrage şi şochează. linotip. neam. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede. portocală etc. Pe de altă parte. auditorul şi lectorul. Conotaţiile sunt. frecvent folosit. sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă. conotaţia cuvintelor mamă. posibiltatea ca un cuvânt monosemantic. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. Totodată. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat. profesională. . atribute ale felinei Panthera leo. care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). Sorin Stati. Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar). cardiologie. Există.valori ale semnului.). Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. a cuvântului vulpe este şiretenia etc.5. intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. morală.6. datorată când practicii.0. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens. a memoriza.7. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. caz în care distincţia se face clar. prin repetiţie.). să dezvolte şi alte sensuri. de măreţie. Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. Folosit cu valoare conotativă. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană). constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). operativ). există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal. nici rege al animalelor. există şi elementul conotativ de maximă noutate. subiectiv (imaginar. însă. libertate etc. avion. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. datorită caracterului lor individual. b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească. Monosemie și polisemie 3. Valoarea denotativă a semnulului leu. citând opinia lui Solomon Marcus. socială. Astfel. devenind astfel polisemantic. cruzime. În consecinţă. cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. 3. conotaţiile pot fi multiple. d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă. provenită din conotaţia referentului. dar de foarte multe ori ele se confundă. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. De pildă.Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. de exemplu. patrie. variabil (sau chiar accidental).

Mai întâi. antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. gr. de altfel. polis „mult” şi s. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice.V. adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. alonime etc. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. În general. mai corect a mutaţiilor semantice. Polisemia.6. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. Şerban. paralexia şi eterolexia). reprezintă. întrucât. calităţi noi. În acelaşi timp. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. Dată fiind această sotuaţie. antonime. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. în special pentru cea istorică. sēma „semn. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. Evseev şi V. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor. o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. care determină dinamismul sistemului – sinonime. creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. afirmă acad. din perspectivă istorică. polisemia este. întrucât în vorbire. De altfel. omonime.6. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei. întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. Casares. denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). În mod tradiţional. 3. urmează să constatăm că. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale.1. gr. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. sens”. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. Vinogradov. actualizându-se. consideră I. V. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. Evident. se monosemantizează. aşa cum constată Iu. pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. Termenul polisemie este format din adj.3. specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. În această ordine de idei. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie. Prin urmare. cât celor care o folosesc”. acţiuni. întrucât produce . în timp ce în context unităţile de vocabular. sunt inventate obiecte noi. din planul conţinutului (omosemia. paronime. Karaulov.6. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. apar ocupaţii. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. în fiecare act concret al comunicării. urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. De altfel. relaţiile externe ale cuvântului. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. Totodată. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului. În al doilea rând. hiponime. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv. polisemia (pe care. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. în principiu. care.2. în opninia lui J.3. în primul rând. „caracterul concret al practicii este ilimitat. 3. care urmează să fie examinate mai jos. ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. care necesită a fi denumite.

adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid.6. Astfel. „maşină de tors”.ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. Se ştie că. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte. n. torcătoare1 torcătoare s. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical. În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate. Mai întâi. al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri. „excrescenţă osoasă”. m. omonime sau omolexe. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s.n.6. „arbore”.5. şi raport2 rapoarte s. în omonime. f. St. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent. Mai mult. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: .4. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor. Ch. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. în ordine logică. univoc. n. 3. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke. acesta fiind urmat de sensurile derivate. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. n.6. odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. sub influenţa limbajelor formale din matematică. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. corn1 coarne s. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii. De altfel. raport1 raporturi „relaţie” s. n. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. „dare de seamă”). Astfel. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex. după care vor urma. „cotitură”.6. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii. logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. celelalte sensuri. 3. Astfel. calităţilor şi acţiunilor din realitate. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. Carcevschi). Dacă limba ar fi un sistem formalizat. de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. 3. Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”).f. Prin urmare.

picior de vers. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie.6. De altfel. Aşadar. „diviziune a unei ştiinţe. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. a unui domeniu de activitate etc. în limba română. picioarele anterioare. 3. piciorul scaunului. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. 3. În fine. cu atât are mai multe sensuri distincte. Într-un cuvânt. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. cât şi lingvistic. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). întrucât. În dicţionare. În această ordine de idei. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate. picioarele Ceahlăului. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă. eterolexie şi chiar de antisemie. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. iar fiecare semem derivat este format. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie. Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii. 3.9. „ (la munte sau la deal) parte inferioară”. de exemplu). În opinia unor lingvişti. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. 3. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga). Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. 2. la trei picioare depărtare.10. care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. dintre care unul este principal. „diviziune a unui întreg (a unui popor. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. pe linia diferitelor sensuri. Aşadar. Astfel. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. Drept urmare.6. a unui domeniu de activitate”. picioarele dulapului.6. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte.8. Interpretând astfel polisemia. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală.6. a unei căi de comunicaţie. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. ”. fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. dacă ar fi absolute. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. a unei ape curgătoare. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu. Totodată. „(în trecut) unitate de măsură a . din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. 2. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu). a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. Această metodă se utilizează. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. adică un singur cuvânt. De exemplu. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. a se ridica în picioare. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană.)”. De altfel. iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice. toate relaţiile semantice existente. mai ales. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice. 3. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri.7. care nu se produce în mod arbitrar. 3. De exemplu. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social.

3. Prin urmare.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. principal. în care mai apar sens denotativ. 4. sens general. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. secundar. privit în raport cu copiii acestora. În urma analizei definiției lexicografie.12. pe de altă parte. De exemplu. pe de o parte. indicând atât diferenţe semantice. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. apropiate şi îndepărtate (P. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual. Foarte frecvent. sens derivat. Potebnea). substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3. 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi.. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”. disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. Foarte frecvent. copiate sau calchiate după un model străin. Carcevsky) etc. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. „(în versificație) unitate ritmică. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. sens principal. unchi. Paul). semn în limbă / semn în vorbire. ochi. Unele (sens originar. sens propriu. mână.11. păr. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt.6. sens general şi sens particular. adică sensurile derivate pot fi împrumutate. gât. cât şi contextuale. semne în limbă şi semne în vorbire. De exemplu. Stern). celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. cu excepţia . tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. viaţa socială. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică. în linii mari. 5) (la pl. cap. cot. nas. ureche etc.7. picior. Pentru a denumi realităţi cunoscute.0. sens originar. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare. ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii.6. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba. directe şi figurate (H. sens primordial.7. sens secundar. dinte. sens primar şi sens derivat. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. 3. deget. 3) (pop. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. moşneag. constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate. general şi. limbă. 3) Fiinţă salvatoare. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. După calitatea lor generală.lungimii. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. gură. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. 3.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi. denominativ. Datorită acestei mari varietăţi terminologice. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. sens particular etc. cu cele ale metasemiei. respectiv. limba. ambulanţă. conotativ. bunic. Kurylowicz). sensurile sunt grupate în trei mari tipuri.

.) etc.celui gramatical: a. E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă. se distinge un sens principal. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. afectivă. „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă. În funcţie de natura lor.7. care în secţiune sincronică sunt independente. în operele scriitorilor. 3. 3. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”.1. . opus unor sensuri secundare. o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr. iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. pot fi denotative şi conotative. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică. sunt necesare anumite precizări în această privință. suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). de bază şi derivate. din perspectiva importanţei sensului în limbă. deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. la caracteristica diacronică (învechit. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri. Amosova..) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). ci de caracterizare”.7.2. pop. Primare sunt acele sememe. care s-au format de la primele. dar şi să o denumească în mod expresiv. După provenienţa lor. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii. fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate. dar şi cele derivate sau figurate. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite. iar secundele. întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare. care sunt încă lipsite de nume speciale. Prin urmare. adică determinate de alte sensuri. dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. adică nu sunt determinate de alte sensuri. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice. după ordinea apariţiei. nou). fam. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. celelalte fiind derivate. sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. sugestiv. Ele includ sensurile principale. în opinia cercetătoarei N. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă. obiectele indirect. mai des utilizate. la răspândirea teritorială (reg. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă. După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. Sensurile derivate.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. la origine (împr. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice.) sensuri denominative (denotative.). Litvinenko. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. paralel cu cea expresivă. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive. Astfel. adică au orientare şi bază genetică distincte. Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. apelative sau cognitive).). Sensurile de bază sunt mai cunoscute. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor. la rândul lor. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic. b. pitoresc. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor.

secundare (derivate): gură de canal. sfera lui de întrebuinţare etc. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare. deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. în general. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). sens primar / derivat etc. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza. Această relaţie directă care . iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). fie că în genere lipseşte. sens principal / secundar. în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. … pe ai ţării umeri dalbi”. ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite. susține acad. semantica prepozițiilor). sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. Vinogradov. și relaț ionale (de exemplu. Cuvântul. iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. În primul rând. anulării expresivităţii. La rândul lor. cât şi la cele denominative. Silviu Berejan. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale.7. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului. În afară de aceasta. pe umeri un rucsac. Cu alte cuvinte.) sensuri conotative (afective sau expresive). În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei. delimitată de buze”. obişnuit” (A. 3. umerii obrajilor. umerii hainei etc. sens uzual / ocazional. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. care este sensul lui de bază. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. sens proprii / sens figurat. c. pe care îl denumeşte global. a unei acţiuni. plasticitatea. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). conform opiniei lui V. este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. afirmă V. În al doilea rând. Vinogradov. În principiu. de bază): gura cască.3. picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. cu excepţia celui gramatical. conotative (figurate. decât a celor derivate expresive. În primul rând. are un sens comun. stilistice): Peo gură de rai. Mai mult. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. Așadar. În al doilea rând. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării. conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. b.) sensuri denominative (denotative. apelative sau cognitive). folosit în mod curent. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. fiind analizate în contextul de actualizare. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică. proprii. gura văii. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. Ele sunt: a. După calitatea lor generală. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. Litvinenko). din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică. expresive. cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare.

în timp ce sensurile derivate (conotative. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată. pe ai ţării umeri dalbi. cât și conotative (expresive. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. diferit de o altă limbă.. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. Când cuvântul denumeşte (denotează). figurate sau conotative. De altfel. ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. În acest caz. referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. ca în cazul sensurilor conotative. În exemplele pe-o gură de rai. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative. Acestea din urmă sugerează ceva. 3. Ele sunt însă . gură de apă. umerii obrajilor şi umerii hainei. Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă. de exemplu. aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. care este sensul de bază. De aceea.4. În felul acesta. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. apoi cu sensurile derivate. sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. vorbitorii limbii române actuale. orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. După cum spunea şi Coteanu. De obicei. În principiu. cuvântul implică aspecte cognitive. În cele ce urmează. pe care îl denumeşte global. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. proprii. a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. deci extralingvistică. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. iar sensurile respective sunt sensuri denotative. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). fiind intrată în uz. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. gura sacului. are un sens comun. sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. gura sobei. gura văii. sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. în general. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii. secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic. gura podului. Totodată. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . inclusiv cele denotative. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. mutația de sens.”. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. Cuvântul. iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. de bază. figurate sau stilistice).. folosit în mod curent. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie.7. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative.

Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. numit și de bază sau propriu. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. sensul conotativ se prezintă sub două . încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. A face este un verb cu atâtea contexte posibile. plăcerea. suferinţa etc. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. deși toate acestea se reduc la cel derivat. sensul fundamental. croitor. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. coincide cu sensul propriu al cuvântului. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. Din acest punct de vedere. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. frica. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. ţigănuş. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. un marghiloman. derivat. cu mai multe sensuri. fiind şi ea tot o metaforă.7. … pe ai ţării umeri dalbi”. expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu. a-i sări muştarul. au în principiu numai sens denotativ. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. pe baza unor asociaţii de idei.). De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. linge-blide. iar cuvintele polisemantice. specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. ci comunică ceva. creastacocoşului. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. ci evocă bucuria. descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. de strictă specialitate. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. realizarea valorii figurative se face numai în societate. iar celelalte valori nu sunt proprii. La multe cuvinte. ca urmare a evoluţiei societăţii. zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. secundar etc. ele sunt o categorie istorică. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. respectiv zgârcită. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. devieri de la sensul denotativ. omuşor pentru uvulă. El cuprinde trăsăturile esenţiale. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. care leagă o anumită formă de un anumit sens. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. 3. În afara interjecţiilor. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. am cumparat un Grigorescu. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. Cuvintele monosemantice. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. a coace turta cuiva. a nu ţine pe cineva cureaua. iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. fie prin contiguitate. stilistic. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. durerea. lopătar. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii.5. întristarea. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. Sensul conotativ mai este numit figurat. descriptiv (sau sens propriu). lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis.şi singure în termenii tehnici.

așadar. dar deosebite de cel relativ. c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. gură de apă. cu toate că. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare.). reprezentând denumirea sau denotaţia. în primul rând. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea.8. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”.7.6. Subiectivitatea lor există în grade variate.7. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers. desprinse dintr-o anumită denotaţie. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. fores („uşă”. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. Astfel. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. pe ai ţării umeri dalbi. Astfel. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. cuvântul are o forţă generică. conotaţiile sau sensurile figurate. care elaborează imaginea artistică.aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. de cele mai multe ori condiţionate contextual. În exemplul Peo gură de rai. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. Așadar. inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. În concluzie. Cuvântul sugerează ceva. formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. Stilul operelor ştiinţifice. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci.7.7. fie din alte motive. 3. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. gura sobei. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical. 3. pl. nu mai produce surpriză: gură de metrou. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. De exemplu. adică la trimiteri în planuri secunde. gura podului. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. care dezambiguizează comunicarea. activ). derivate și cuvintele polisemantice. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. 3. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. În fine. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. ca instrument: călătoreşte cu avionul. indicativ. Modificarea însă. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. Constatăm.9. fiind intrată în uz. substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. umerii obrajilor şi umerii hainei. se recurge la adaptări. prezent.7. relaţii prin care se pun în evidenţă. fără context. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. Așadar. De aceea. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii. atât asemănările cât şi diferenţele. fie pe aceea de imperativ. gura văii. apoi cu sensurile derivate. fiind determinată. ceea ce conferă acestora expresivitate. 3. dar nu exprimă asocierea ca atare. prin conotaţie.I. de fiecare dată. sensurile conotative. gura sacului.

Coteanu. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. . O corectă analiză în limbă şi. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. cele secundare. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. şi mărci stilistice speciale care. că adjectivul modic înseamnă “mic. conotative). Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. secundare.0. apropiat de sensurile conotative pure. Ssensurile realizate în context pot coincide. semantemul sau ansamblul de sememe. de relaţiile lor cu sensul principal. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. conotaţia fiind doar marca “ironic”. în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. fără valoare”. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). umerii obrajilor. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală. Tipologia sensurilor e variată. care poate fi înţeles atât ca enunţ. de pildă. conotative) în limbajul poetic. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. Astfel. gura văii. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. de obicei. cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. Ion a devorat o carte. nu este suficient să ştim. fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem. Așadar. implicit. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. Astfel. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. 3. În cazul polisemiei. umerii hainei. sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. Tot negru în contexte ca tină neagră. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv.sau contextual. deoarece sensul este o entitate complexă. cu cele idewntificate în dicţionare. ci unul bine structurat şi obiectiv. Condiţionarea contextului implică. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. adică structura semantică a cuvântului polisemantic. de exemplu. îl devorează din ochi. De pildă. pământ negru are sensul de “impuritate”.8. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. într-o măsură mai mare sau mai mică. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. Prin analogie cu structura internă a sememului. de delimitarea lor relativ precisă şi . de obicei. Tipologia polisemiei 3. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. Lupta s-a soldat cu o victorie. ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare.8. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. mustăcioară”.

conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. ci unul din sensurile sale. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. adică sememul.n. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. Mai mult. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. iar dependenţa structurală. a amărî. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar. În concluzie. ascuţită la un capăt. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor. Aşadar. Persoană care face ace. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare. Astfel. amărăciune. la rândul ei. identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”.8. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. De exemplu. De exemplu. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. semantica cuvântului motivator. în linii mari. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical. Să comparăm: amar1 . independente sub raport semantic unul faţă de altul. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. cât şi ca pro-cedeu derivativ. Dependenţa motivaţională. întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. prac-tic. amărui).1. avem în vedere. 3. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. macagiu. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc.. reproduc sensurile derivantului. De altfel. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. Cu toate acestea. fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. parţial sau total. ci relaţii de paritate semantică. Cu alte cuvinte. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”. 3) Cutiuţă de păstrat ace”. amăreală). a se amărî. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre. întrebuinţată la cusut”. amăriu. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar. Aşadar. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. 2) înv. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel.

avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. respectiv. 3.. interpretate în continuare în calitate de subtipuri. De exemplu. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei". În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc. Dacă comparăm sensurile derivatelor. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de . de independenţă. amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. 3. semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire.n.3. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi. al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”.8.„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”. etc. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar.8. amar2 s. acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe.2. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. ogar. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. În primul rând. Prin urmare. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. în acest caz identificând raporturi de paritate. 3) Agent de poliţie”. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. În acest caz.

a se reface. Şi încă un detaliu . ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. Deci. 4) Pie-să de metal. Astfel. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator. 5) (la unele animale: albine. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. a se regenera. lungă şi ascuţită”. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. a evolua. pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. subţire şi ascuţită. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. de durată etc. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. subţire şi ascuţită la un capăt. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte. derivând de la unul şi acelaşi arhisem. pe care le însumează” (Diaconescu). ţânţari. De exemplu. de intensitate. a dospi. viespi. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”.) noi. macaz. 7) A petrece copilăria. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. care. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). de altfel. a se mări. folosit la cusut.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant. de formă subţire şi ascuţită. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. 6) (la conifere) Frunză îngustă. pe baza căruia au apărut sememele derivate. a se restabili. legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”.

pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. ceată”. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). 4) Fir făcut din acest metal. Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen.4. al patrulea semem .pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”.8. Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat). 2) Obiect de mare valoare. fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. toate derivate de diferite seme ale sememului primar. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată. foarte maleabil şi ductil. care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. droaie. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem. sau . 3. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii.pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant. În baza celor constatate. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii).obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem . conţinând atât sememe omogene. cât şi subtipul omogen sau eterogen. am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar.5. ca realitate de limbă. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. ci numai parţial. inoxidabil. al treilea semem derivă tot din primul semem. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3.6. galben strălucitor.8. al treilea semem .de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios. 4) fig. 3) Strălucire orbitoare. adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator. acestea nu sunt omogene. (despre oameni) Grup mare. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. 5) fig. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. 3.8. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă. bun conducător de căldură şi de electricitate. cât şi ete-rogene.

Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. reprezentate printr-un desen.tipul subordonator. sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. În fine.8. crai). De exemplu. la balet. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen. în sport. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. în fine. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. Al treilea semem derivă din primul. regină. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie. damă. tipul coordonator. . al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . personalitate. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei. pe de o parte.8. Tipurile identificate au un caracter universal. în pilotaj etc. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. Om cu merite în viaţa publică. cal. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă. ca şi al treilea semem. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege.7. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă . turn. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”.ambe-le subtipuri simultan. am atestat existenţa unui tip mixt. 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator. nebun. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi.obiect cu această imagine”. constituind astfel tipul subordonator. iar pe de altă parte . în timp ce primul. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. totodată. persoană marcantă. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe. coor-donator-subordonator. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus. relaţiile dintre sememele al doilea. 3) vorb.obiect care dispune de această calitate”. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu. pion). subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare. pictură sau sculptură. 3. chip. Primele două sememe constituie tipul coordonator. fizionomie. Cu alte cuvinte.8.)”. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”.

b) explicaţi termenii. Se dau noţiunele: sens. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E.tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat.Verificaţi-vă cunoştinţele a. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală. câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud).10. 4) omogen-eterogen şi 5) mixt. c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt. Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă. 2) omogen. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). 2. semem (sens) şi lexem (cuvânt). Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. adică are orientare activă. Întrebări 1. Vasiliu). . 3. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. semnificaţie. formulaţi deosebirea dintre acestea. d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice. 3. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. sens lexical. d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. Această legitate are o importanţă deosebită. în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. 3) eterogen. Groza).” (I. nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă.

a prescurta. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. Coteanu) b. „Înfiorat. Paler). Exerciţii 1. serios şi ursuz” (O.prepoziţia C. argumentaţi răspunsul. C. c) continuaţi şirul exemplelor. e) identificați alte cuvinte de acest fel. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului. a străbate. 1. prescurtat. strămoş. pretimpuriu. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea.substantivul B. Petrescu). b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le.4. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. 2. călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. „Par sau. Stancu). a întipări. B. Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A. verbul. 5. cu picioarele bine înfipte în pământ.pronumele A. Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. Paler). „Cu tot vuietul vântului. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel. 2. simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. ilustraţi prin exemple. a reveni. conjuncţia. respectiv un sens conotativ” (I. b) argumentaţi alegerea. d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. pe luncă şi pe coasta dealului. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. am părut un ardelean sobru. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. Sadoveanu). oricum.articolul. conotaţie 1. a străfulgera. Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza . „Dincolo de râu. „Acum. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie. a se încrede.

b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar . c) completaţi seriile de cuvinte. mască. Se propun cuvintele: dulce. a izvorî. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. 4. a scăpăra. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective. a arde. în mod corespunzător. pată. a coborî.Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. floare. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului. a scârţâi.

„Limba taie mai mult decât sabia” (A.c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte.. în săbii se ne tăiem. rece. îl trase sub podul de gheaţă” (I. calculată. Meniuc). „Angheluş era gata să iasă la mal. „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb). b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. părinte Alexei!” (N.. îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. „Era pricepută. Dabija). Călinescu). „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb). cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. „Soarele răsare focul splendid luce.. Pann). cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei.Agârbiceanu). mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. ori în luptă să ne luptăm?” (V. . răbdătoare. „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V. Rebreanu). c) consultaţi dicţionarul. / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi. Frunzele s-au aurit pe ramuri.. rece. Bolitineanu). 5.” (G.] marea se frământă. Alecsandri).Agârbiceanu). selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. „În puterea unei nopţi de vară[. „Azi. fără voie. simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I. Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă.. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim. Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate.. Alecsandri). Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină.. (L. Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt. „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi. 6.

/ Lung îşi scutură spre vale.. Topârceanu).. d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă. / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C. / Ca-ntr-un nimb de glorie. acum pare ruginită. zbor în aer şi de crengi se dezlipesc. e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi. . Sus în deal la strungă. A rămas numai argintul pe ape. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă. nouri negri../ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G. / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie... / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste.” (V. plini de geruri. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi. „Vesela verde câmpie acu-i tristă. Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date. veştezită. S-a întors toamna. Petrescu).. / Lunca bătută de brumă. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă.Aurul din văzduh s-a topit. Alecsandri). / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte. „Iat-o!. f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte. / Frunzele-i cad. Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful