3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

În baza celor menţionate. această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle. definiţii de natură logică. psihica şi 2) relaţionale. rare. în cazul prepoziţiilor. Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi. Rosseti). în acelaşi timp. de exemplu. până în cele mai mici amănunte.. conjuncţiilor.gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. ca şi denumirea. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. Cu alte cuvinte. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale. dar. întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. În acest caz. Astfel. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături. însuşiri etc. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent. un oarecare individ de altul. din punct de vedere denotativ. care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală. deşi se bazează pe descrierea . Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). sentimentele omului. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. La substantivele proprii. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată. distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste.1. 3. unitate lexicală bilaterală. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii. chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte. Referitor la importanţa sensului. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. pentru a deosebi. denumeşte. are la bază o noţiune. un indiciu inerent. În procesul de cunoaştere a lumii. sensul are funcţie de identificare. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. în principiu. abstract şi tipizat al obiectului. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). desemnează. fenomene. obligatoriu al denotatului. toate acestea fiind. nu este decât un semn distinctiv. filosofică sau psihologică. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general.6. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. în cadrul unui câmp lexico-semantic. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv. sensul.

Solnțev. adică a sonemelor sau a nomemelor. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. obiecte conceptuale. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”.1. O atare stare de lucruri este determinată. Zveghințev. deoarece.componentelor distinctive ale denotaţilor. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale). 3. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. admiţând numai existenţa actuală a sememului. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). dintre invarianta sememului şi varianta lui. Solnțev. dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. în acest caz. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). conform opiniei lui V. întrucât cuvântul. totuşi. adică l e x e m e şi lexe. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). Atât unităţile planului de expresie. ci. Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. Nida). În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. singura unitate. iar conţinutul – după legile semanticii. ca şi semnul în genere. este unitatea bidimensională. în afara contextului. Punând la bază opoziţia virtual / actual. se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). cea comunicativă. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. Or. Invarianta şi varianta semantică 3. Mai mult. cum variază obiectele materiale. Astfel sunetul e. de exemplu. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. Vinogradov. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. ceea ce este inadmisibil. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. nu poate fi unidimensional. 3. forma – după legile fonetice şi morfologice. distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. din perspectivă filosofică a gnoseologiei. existentă obiectiv.0.4. fără a înceta să fie semn. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor. susține V. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. dar nu absolută. Unităţile lexicale au caracter bidimensional. .4. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului. semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. adică în limbă. constructe. determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V.4. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane). mai curând. izomorfismul. negăm existenţa lui virtuală. Prin urmare. dintre sememele generale şi cele individuale.

Prin urmare. strict vorbind. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. Prin urmare. invariante. L. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. Ullmann etc. în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor. nu poate exista în stare pură. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare. adică invarianta semantică.4. 3. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă. reflectate în conştiinţa noastră. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural. Aşadar. sistemului ei. Greimas. Invarianta semantică. profesional şi de studii al posesorilor limbii date. inutil” (Rey). realizarea în vorbire a sememului. şi coincide. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă. în principiu.4.4.). În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii.0. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. în principiu.4. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. Courtés. a virtualului (Bidu și Miţu. adică este un fapt de vorbire. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă.5.3. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev).Opoziţia virtual / actual. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile. adică este entitate de limbă. ca şi celelalte invariante. Tuţescu. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. susține Solnțev. iar varianta sementică cu alosememul. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. întrucât.2. ci se concentrează întrun cuvânt. dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire. modificările informaţiei şi efectele lor este. de deprindere socială consacrată istoric. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante. iar actualul drept realizare în vorbire. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev). Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. Guiraud. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului. 3. tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. dar variante – actualizarea concretă. de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. termin inadecvat. iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. determinată de uz. ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. manifestare în vorbire a invariantei semantice. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. Duchaček. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene. 3. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă. . cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. invarianta semanică este identificată cu sememul. dar şi de izomorfismul cu planul expresiei.5. 3. implicit sau explicit.

c sunt scaune”. esenţial şi relativ stabil. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate. „ zapada care troieneşte”. evenimente.1. de discurs sau de enunțare. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. dar şi nuanţe afective legate de acestea. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare. însuşirile etc. „insectă” şi „ pilot”. denotaţia va fi „a. însuşiri etc. deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. În această ordine de idei. de realitatea extralingvistică. menţionat primul în dicţionarele de limbă. fiinţă. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori. semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. 3. a unui cuvânt. idee) i se atribuie un nume. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. eveniment. La rândul lor. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. de bază. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru. denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. acţiune. reprezentând sensul lui propriu. F. 3. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. pentru „avion”. „ zăpadă care cade”. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. cât interesele oamenilor care o vorbesc”. asigurând identitatea sermantică și . pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”.Și ca urmare denotaţia sau denotarea. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. Este legată direct. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. fenomen. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. eveniment. este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. nemediat. De exemplu. morman de zăpadă”).2. Numele nu se atribuie în mod deliberat. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. fiinţă. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. acţiune.. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. privite sub una dintre aspectele sau printr. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. lucru. fenomen. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. Astfel. cu o suprafaţă plană. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală. Termenul denotaţie (din fr.5.5. acţiuni. b. zburator. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte. cu patru picioare. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. Prin denotaţie. analizabile în afară de context. în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. precisă.

Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural.3. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. Așadar. Aşa cum am văzut. o sintagmă. Culoarea. dincolo de percepția ei afectivă. De exemplu. În Europa semnifică dragoste. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. un surplus semantic. nevăzător pentru orb. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. în primul rând. datorită caracterului secundar. În funcţie de context. sugestiile metaforice ale limbajului. un enunţ la un cititor sau un ascultator. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. 3. Denotaţia. denumiri acceptate de uz: cotul râului. de pildă. Așadar. negrul este culoarea tristeții. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. patul puştii (conotaţie care . folosite în mod subiectiv.„persoană şireată şi vicleană”. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). american poate avea variabile semnificaţii secundare. în funcţie de context. Se au în vedere. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare. denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. este mai mult sau mai puţin identică. iar conotaţia cuvântului respectiv . cu coada lungă şi stufoasă”. sonoritatea muzicală a cuvintelor. pe lângă semnificaţie. piciorul scaunului. semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. afective. de exemplu. fie conţinuturile abstracte la care se referă. pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. caracteristicele unor culori). realizându-se astfel o evoluţie semantică. capitonată. conotaţiile pot fi diferite. fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. În fine. cu botul îngust şi urechile ascuţite. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. Pentru europeni. Totodată. care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). la lexicalizarea lor. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. perfidă de sex feminin”. iar albul răul. adiacent. în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. individualizând fie obiectele în sens larg. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. exspresive legate de sensul denotativ. inima pădurii etc. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. substantivul american vizează acea persoană. în raport cu denotația. conotaţia exprimă valori secundare. variabil. în stilul beletristic. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. gura văii. al unui cuvânt. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. De exemplu. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. În țările cu populație africană negrul sugerează binele. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. doliului. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. cu blana roşcată. în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. cuvintele au. Termenul conotaţie (din fr. Astfel se formează sensurile figurate.echilibrul semantic al cuvântului.5. este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor). iar în Japonia cu luptă și mânie. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Unele conotaţii pot avea uz general. De exemplu. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. pe care se poate şedea sau dormi”. de cele mai multe ori.

în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. dumneavoastră -pronume de politeţe.) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. f. în funcție de domeniul lor de producere. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. transcedental . adică deținea o conotaţie negativă. orice cuvânt trimite la referentul lui.reprezintă o asemănare printr-o metaforă). negativ şi pozitiv etc. care coincide de obicei cu denotaţia. la axa temporală (învechit sau arhaizant).5. ontic. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi. dacă. tărtăcuţă (glumeţ).) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. Cu alte cuvinte. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice.filozofie). rugăminte. b. lexicul colocvial.5. executat într-un ritm vioi”. e. poartă de regulă conotaţii negative: chiul. pozitiv. dar nu complet denotativ. mai ales familiar. teritorială (popular. monadă. hodorog. dar ca limbaj artificial. De regulă. pentru mâncău. inacceptabil.) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc. cum ar fi familiar.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. de culoare brună-roşcată. chiar atunci când este ermetic. care se va estompa în dicţionarele ulteriore. dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. interdicţie etc. fără unelte gramaticale. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. În această ordine de idei. a II-a). negativ.5. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. popular. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. 3. pentru pers. urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului).). exprimarea spontană. „el poate fi imaginat şi chiar construit.„lipsă de seriozitate”. pentru dilentantism (peiorativ) . este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor. (dragă . regional etc. În fine. lingviștii au identificat. De pildă. a cotonogi etc. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect.) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. d. la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care. argotic. rău. chix.4. univoc şi limitat funcţional prin definiţie”. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. urs „om greoi şi mătăhălos”. în dicţionarul lui Tiktin din 1903. exprimând un sentiment de dor. frumos. algoritmic. De pildă. ce cântă foarte frumos”. . Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. evident. pentru târâtură (depreciativ). 3. De exemplu. c. adresare. acceptabil. se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. Vorbind despre conotaţii. la raportarea la normele limbii literare. După cum observa Ion Coteanu. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii. regional).termen de afecţiune. care sunt şi ele semne. limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. În mod spontan. de jale. la axa spațială. aşa cum conchide Ion Coteanu. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim. arhaic.

adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. de grup restrâns. piuliță etc. iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană). deopotrivă. . 3.Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească. naţională. constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. frecvent folosit. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens. avion. conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. care atrage şi şochează. socială. nici frumos. a memoriza. Monosemie și polisemie 3. 3. ci numai un mamifer din familia felinelor. posibiltatea ca un cuvânt monosemantic. conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. De pildă. ligament. acad. când imaginatiei. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede. cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. în general. există şi elementul conotativ de maximă noutate. citând opinia lui Solomon Marcus. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului. linotip. cu înfăţişare nobilă. După cum spunea Ion Coteanu. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. Valoarea denotativă a semnulului leu. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat.6. conotaţiile pot fi multiple. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. însă. portocală etc. sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă.valori ale semnului. de exemplu. datorită caracterului lor individual. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . Astfel. Conotaţiile sunt. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. patrie.). profesională. ori a scriitorului. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. să dezvolte şi alte sensuri. emotiv. lămâie. auditorul şi lectorul. există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”. Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. cardiologie. Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar). Sorin Stati. neam. a cuvântului vulpe este şiretenia etc. operativ). de măreţie. Pe de altă parte. dar de foarte multe ori ele se confundă. care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete.). Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. nici urât.6.0. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal.6. având în general origini variate. atribute ale felinei Panthera leo. 3. internaţională). înţelese ca atribute ale acestuia. devenind astfel polisemantic. variabil (sau chiar accidental). Există. subiectiv (imaginar. electrocardiogramă. Folosit cu valoare conotativă. timp sau diateză etc. libertate etc. exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. provenită din conotaţia referentului. nici rege al animalelor. datorată când practicii. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. Totodată. caz în care distincţia se face clar. c) general-umană (de exemplu. fotoliu are conotaţia semantică de destindere. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă. morală. În consecinţă. semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. confort.5. leucoplast. conotaţia cuvintelor mamă.5. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. prin repetiţie.7. cruzime. intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. În schimb. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară.

afirmă acad. urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare.6. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. hiponime. în principiu. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). omonime. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale. sunt inventate obiecte noi. În acelaşi timp. polisemia este. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. din perspectivă istorică. gr. paralexia şi eterolexia). antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”.3. care urmează să fie examinate mai jos. sēma „semn. întrucât în vorbire.3.6. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. În general. „caracterul concret al practicii este ilimitat. Evident. în fiecare act concret al comunicării. 3. sens”. De altfel. urmează să constatăm că. în special pentru cea istorică. care determină dinamismul sistemului – sinonime. adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. Casares. Termenul polisemie este format din adj. Prin urmare. creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. în timp ce în context unităţile de vocabular. se monosemantizează. În al doilea rând. În mod tradiţional. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie. V. acţiuni. Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. actualizându-se. Dată fiind această sotuaţie. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. Evseev şi V. unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. Totodată.1. 3. ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni.6. reprezintă. apar ocupaţii. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. Şerban. antonime. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului. În această ordine de idei. pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. alonime etc. consideră I. cât celor care o folosesc”. în primul rând. în opninia lui J. aşa cum constată Iu. întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. care necesită a fi denumite. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei.2. gr. De altfel. Mai întâi. polisemia (pe care. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. Vinogradov. din planul conţinutului (omosemia. care. relaţiile externe ale cuvântului. Polisemia. mai corect a mutaţiilor semantice.V. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. calităţi noi. Karaulov. paronime. întrucât. polis „mult” şi s. întrucât produce . de altfel.

5. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. în omonime. 3. Astfel. corn1 coarne s. De altfel. „excrescenţă osoasă”.6. după care vor urma. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului.6. „arbore”. „cotitură”. şi raport2 rapoarte s.4. n.ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). „maşină de tors”. Dacă limba ar fi un sistem formalizat. celelalte sensuri. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. omonime sau omolexe. logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. 3. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke. tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex. în ordine logică. n. f. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. Astfel.f. Prin urmare.6. Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: . n. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. n. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte. Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. raport1 raporturi „relaţie” s. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. Carcevschi). al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. torcătoare1 torcătoare s. 3. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate. m. calităţilor şi acţiunilor din realitate. odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor.6. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical. univoc. St. acesta fiind urmat de sensurile derivate. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. sub influenţa limbajelor formale din matematică. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. Mai întâi. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene. care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. Ch. Se ştie că. de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. Mai mult. Astfel. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte. adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic. „dare de seamă”).n. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane.

„ (la munte sau la deal) parte inferioară”. 3. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. mai ales. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie. picioarele Ceahlăului. 3. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu.6. Drept urmare. Această metodă se utilizează. De exemplu. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. Astfel. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng. pe linia diferitelor sensuri. care nu se produce în mod arbitrar. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. a unei căi de comunicaţie. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. În dicţionare. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate. „diviziune a unei ştiinţe. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). de exemplu). picioarele dulapului. 3. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). a unui domeniu de activitate”. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. a unui domeniu de activitate etc. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală. Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii. întrucât. picior de vers.)”. la trei picioare depărtare. se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice.6. care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. De exemplu. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”. a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”. identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă.10. fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. Totodată. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. Aşadar. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. 3. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. 3. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social. ”.6. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie. În fine.9.7. urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. în limba română.6. din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. În această ordine de idei. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. „(în trecut) unitate de măsură a . Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri. a unei ape curgătoare. picioarele anterioare. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu). „diviziune a unui întreg (a unui popor. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga). 2. adică un singur cuvânt. În opinia unor lingvişti. De altfel. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. eterolexie şi chiar de antisemie. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. Aşadar. a se ridica în picioare. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. cât şi lingvistic. De altfel. prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. toate relaţiile semantice existente. dacă ar fi absolute. sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. cu atât are mai multe sensuri distincte. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. 2. dintre care unul este principal.8. Interpretând astfel polisemia. iar fiecare semem derivat este format. 3. Într-un cuvânt. pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. piciorul scaunului. iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie.

disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane.7. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm.7. în linii mari. privit în raport cu copiii acestora. în care mai apar sens denotativ.11. limbă. sens derivat. Foarte frecvent. adică sensurile derivate pot fi împrumutate. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). mână.0. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. sens general şi sens particular.6. gură. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt. gât. Kurylowicz). sens secundar. ambulanţă. ochi. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. pe de o parte. În urma analizei definiției lexicografie.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”. Foarte frecvent. cot. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual. De exemplu. picior. Paul). O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. Datorită acestei mari varietăţi terminologice. De exemplu. semn în limbă / semn în vorbire. dinte. Stern). Potebnea). substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. 5) (la pl. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. 3. sens principal. celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. Unele (sens originar. conotativ. deget. Pentru a denumi realităţi cunoscute. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. sens primar şi sens derivat. sens primordial. indicând atât diferenţe semantice. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. viaţa socială. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. 3) (pop. 3. 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi. nas. păr. ureche etc. general şi. limba. copiate sau calchiate după un model străin. ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi. secundar.. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. cu excepţia . După calitatea lor generală. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. respectiv. sens particular etc. principal. sens general. 4. cap. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3. pe de altă parte. cu cele ale metasemiei. sens propriu. „(în versificație) unitate ritmică.lungimii. constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate. directe şi figurate (H. 3) Fiinţă salvatoare. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. Carcevsky) etc. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. semne în limbă şi semne în vorbire. moşneag. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba.6. bunic. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică. cât şi contextuale. apropiate şi îndepărtate (P. 3. unchi. Prin urmare. sens originar.12. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. denominativ. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare.

dar şi să o denumească în mod expresiv. 3. Astfel. paralel cu cea expresivă. „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii. ci de caracterizare”. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică. iar secundele. la rândul lor. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor.) etc. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate. Prin urmare. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”. mai des utilizate. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă. care sunt încă lipsite de nume speciale. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. b. la caracteristica diacronică (învechit.celui gramatical: a. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative..) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). nou). fam.7. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă. În funcţie de natura lor.1. pop.. După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. Ele includ sensurile principale. sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor. Primare sunt acele sememe.). adică determinate de alte sensuri. adică nu sunt determinate de alte sensuri. de bază şi derivate. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite.).2. afectivă. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. După provenienţa lor.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c.) sensuri denominative (denotative. care s-au format de la primele. opus unor sensuri secundare. la origine (împr. întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. pot fi denotative şi conotative. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice. Amosova. E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). Sensurile derivate.7. Litvinenko. celelalte fiind derivate. dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. care în secţiune sincronică sunt independente. o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr. în operele scriitorilor. la răspândirea teritorială (reg. fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. în opinia cercetătoarei N. apelative sau cognitive). şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă. sugestiv. iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri. deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. sunt necesare anumite precizări în această privință. 3. Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare. după ordinea apariţiei. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. obiectele indirect. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă. se distinge un sens principal. Sensurile de bază sunt mai cunoscute. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. . din perspectiva importanţei sensului în limbă. adică au orientare şi bază genetică distincte. pitoresc. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. dar şi cele derivate sau figurate. sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive.

ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. Vinogradov. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. stilistice): Peo gură de rai. picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. 3. fie că în genere lipseşte. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza. susține acad. sens proprii / sens figurat. dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică. din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică. sens uzual / ocazional. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. În al doilea rând. sfera lui de întrebuinţare etc.3. sens primar / derivat etc. umerii hainei etc. conotative (figurate. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. pe care îl denumeşte global. cu excepţia celui gramatical. decât a celor derivate expresive. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. Cu alte cuvinte. delimitată de buze”. în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. expresive. folosit în mod curent. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine.) sensuri denominative (denotative. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării. conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. În principiu. proprii. umerii obrajilor. sens principal / secundar. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. anulării expresivităţii. pe umeri un rucsac. obişnuit” (A. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. Așadar. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. b.) sensuri conotative (afective sau expresive). apelative sau cognitive). „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. Silviu Berejan. gura văii. Cuvântul. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. Această relaţie directă care . determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. c. care este sensul lui de bază.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). După calitatea lor generală. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. a unei acţiuni. are un sens comun. În primul rând. deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare. Litvinenko). … pe ai ţării umeri dalbi”. În afară de aceasta. cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). afirmă V. și relaț ionale (de exemplu. sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. de bază): gura cască. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. conform opiniei lui V. cât şi la cele denominative. Vinogradov. semantica prepozițiilor). La rândul lor. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei. fiind analizate în contextul de actualizare. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei.7. secundare (derivate): gură de canal. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare. În al doilea rând. În primul rând. Mai mult.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. plasticitatea. Ele sunt: a. în general. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului.

În felul acesta. 3.4. iar sensurile respective sunt sensuri denotative. aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. inclusiv cele denotative. fiind intrată în uz. În cele ce urmează. nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. figurate sau conotative. Acestea din urmă sugerează ceva. pe care îl denumeşte global. De obicei. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. care este sensul de bază. a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. folosit în mod curent. vorbitorii limbii române actuale. În principiu. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative. Când cuvântul denumeşte (denotează). Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă.7. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici. gura sobei. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. După cum spunea şi Coteanu. orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu.. sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii. sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). pe ai ţării umeri dalbi. de bază. De altfel. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). de exemplu. cuvântul implică aspecte cognitive. Ele sunt însă . cât și conotative (expresive. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. ca în cazul sensurilor conotative. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . gura sacului. în timp ce sensurile derivate (conotative. proprii. diferit de o altă limbă. trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. gura podului. apoi cu sensurile derivate. figurate sau stilistice). vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. are un sens comun. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. gura văii. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative. În acest caz. mutația de sens. sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. În exemplele pe-o gură de rai.. gură de apă. ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. deci extralingvistică. în general. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată.”.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. umerii obrajilor şi umerii hainei. Cuvântul. Totodată. De aceea.

De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. cu mai multe sensuri. ţigănuş. iar cuvintele polisemantice. coincide cu sensul propriu al cuvântului. care leagă o anumită formă de un anumit sens. au în principiu numai sens denotativ. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. fie prin contiguitate. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. a-i sări muştarul. zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ.). ci comunică ceva. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi.5. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. Cuvintele monosemantice. respectiv zgârcită. croitor. sensul conotativ se prezintă sub două . creastacocoşului. ci evocă bucuria. sensul fundamental. Din acest punct de vedere. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis. fiind şi ea tot o metaforă. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. a coace turta cuiva. ele sunt o categorie istorică. omuşor pentru uvulă. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. El cuprinde trăsăturile esenţiale. durerea. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. Sensul conotativ mai este numit figurat. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. ca urmare a evoluţiei societăţii. deși toate acestea se reduc la cel derivat. stilistic. linge-blide. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. descriptiv (sau sens propriu). plăcerea. realizarea valorii figurative se face numai în societate. suferinţa etc. descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. am cumparat un Grigorescu. iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. a nu ţine pe cineva cureaua. de strictă specialitate. un marghiloman. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. A face este un verb cu atâtea contexte posibile. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. lopătar. numit și de bază sau propriu. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. În afara interjecţiilor. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul.7. expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor.şi singure în termenii tehnici. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. pe baza unor asociaţii de idei. devieri de la sensul denotativ. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine. … pe ai ţării umeri dalbi”. întristarea. 3. secundar etc. derivat. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. iar celelalte valori nu sunt proprii. frica. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. La multe cuvinte. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi.

substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. Modificarea însă. fără context. dar deosebite de cel relativ. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”. b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical. atât asemănările cât şi diferenţele.aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers. activ). Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. desprinse dintr-o anumită denotaţie. În exemplul Peo gură de rai. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. Subiectivitatea lor există în grade variate. Așadar. ceea ce conferă acestora expresivitate. care elaborează imaginea artistică. pl. fie pe aceea de imperativ. gura podului. prin conotaţie.I. fiind determinată. sensurile conotative. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie.). inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente. În fine. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). Astfel. se recurge la adaptări. o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci.7. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. fie din alte motive. În concluzie. fiind intrată în uz. de cele mai multe ori condiţionate contextual. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele. cuvântul are o forţă generică. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere. fores („uşă”. apoi cu sensurile derivate. ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. nu mai produce surpriză: gură de metrou. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. gură de apă. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat.7. Stilul operelor ştiinţifice. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul. indicativ.8. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. relaţii prin care se pun în evidenţă. 3. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Cuvântul sugerează ceva. reprezentând denumirea sau denotaţia.7.7. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. De exemplu. gura văii. gura sacului. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. prezent.7. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii. 3.6. în primul rând. gura sobei. 3. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. Așadar. care dezambiguizează comunicarea. conotaţiile sau sensurile figurate. pe ai ţării umeri dalbi. Constatăm. dar nu exprimă asocierea ca atare. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. derivate și cuvintele polisemantice.9. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Astfel. De aceea. umerii obrajilor şi umerii hainei. ca instrument: călătoreşte cu avionul. de fiecare dată. 3. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . așadar. cu toate că. adică la trimiteri în planuri secunde. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise.

Astfel. semantemul sau ansamblul de sememe.0. cele secundare. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. de exemplu. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. cu cele idewntificate în dicţionare. conotative). cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. . Coteanu. de obicei. Prin analogie cu structura internă a sememului. de delimitarea lor relativ precisă şi . O corectă analiză în limbă şi. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. şi mărci stilistice speciale care. nu este suficient să ştim. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. secundare. fără valoare”.8. apropiat de sensurile conotative pure. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv. ci unul bine structurat şi obiectiv. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. deoarece sensul este o entitate complexă. conotaţia fiind doar marca “ironic”. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. implicit. conotative) în limbajul poetic. Condiţionarea contextului implică. De pildă. gura văii.sau contextual. Tipologia polisemiei 3. Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. care poate fi înţeles atât ca enunţ. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”.8. de obicei. umerii obrajilor. de pildă. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. Ion a devorat o carte. fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). adică structura semantică a cuvântului polisemantic. sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. pământ negru are sensul de “impuritate”. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. Lupta s-a soldat cu o victorie. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. În cazul polisemiei. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. umerii hainei. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. mustăcioară”. de relaţiile lor cu sensul principal. Tot negru în contexte ca tină neagră. în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. îl devorează din ochi. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. Tipologia sensurilor e variată. Ssensurile realizate în context pot coincide. Așadar. că adjectivul modic înseamnă “mic. 3. ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. Astfel. într-o măsură mai mare sau mai mică.

Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. Persoană care face ace. ci relaţii de paritate semantică. în linii mari. Dependenţa motivaţională. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. amărui). la rândul ei. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare.. a se amărî. identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic. În concluzie. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. ci unul din sensurile sale. amăreală). Să comparăm: amar1 . Mai mult. se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. adică sememul.8. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar. parţial sau total. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical. ascuţită la un capăt. fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. Astfel.n. De altfel. amărăciune. cât şi ca pro-cedeu derivativ. care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”. aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. 2) înv. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc. prac-tic. macagiu. semantica cuvântului motivator. iar dependenţa structurală. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală.1. avem în vedere. reproduc sensurile derivantului. 3) Cutiuţă de păstrat ace”. Aşadar. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. independente sub raport semantic unul faţă de altul. întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. Cu toate acestea. întrebuinţată la cusut”. conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. De exemplu. a amărî. amăriu. De exemplu. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. 3. Cu alte cuvinte. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic. fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. Aşadar.

amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal.„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete. avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. 3. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. ogar. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc.8. În primul rând. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei". al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. De exemplu. interpretate în continuare în calitate de subtipuri. de independenţă. 3) Agent de poliţie”. Dacă comparăm sensurile derivatelor. În acest caz. etc.3.n. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare. 3. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi. acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. în acest caz identificând raporturi de paritate. amar2 s.. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene. Prin urmare. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”.2. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem.8. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de . ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. respectiv.

De exemplu. a se restabili. a se reface. lungă şi ascuţită”. corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”. derivând de la unul şi acelaşi arhisem. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. Deci. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. de intensitate. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant. a evolua. nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator. Şi încă un detaliu . 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. pe baza căruia au apărut sememele derivate. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant. subţire şi ascuţită. 4) Pie-să de metal. viespi. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. a se mări. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”. pe care le însumează” (Diaconescu). 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. care. legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. 6) (la conifere) Frunză îngustă. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte. 5) (la unele animale: albine. de formă subţire şi ascuţită. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. de altfel. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. folosit la cusut. a se regenera. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. a dospi.) noi. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). de durată etc. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum. 7) A petrece copilăria. ţânţari. subţire şi ascuţită la un capăt. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. macaz. semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. Astfel.

8. ci numai parţial. ceată”. cât şi subtipul omogen sau eterogen. am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”.obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem .5. determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant.pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”. toate derivate de diferite seme ale sememului primar. Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen. al treilea semem . este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată. droaie. bun conducător de căldură şi de electricitate. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. 3. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. În baza celor constatate.8. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat). al treilea semem derivă tot din primul semem. ca realitate de limbă. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă. fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun.4. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”.8. acestea nu sunt omogene. deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar. galben strălucitor. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene).6. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii). cât şi ete-rogene. 4) fig. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios. sau . 5) fig.pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. al patrulea semem . 2) Obiect de mare valoare. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. 4) Fir făcut din acest metal. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. 3.de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. inoxidabil. care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. (despre oameni) Grup mare. adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator.pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . foarte maleabil şi ductil. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. 3) Strălucire orbitoare. conţinând atât sememe omogene.

regină.obiect cu această imagine”. iar pe de altă parte . persoană marcantă. al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. Cu alte cuvinte.8. 3) vorb. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege. reprezentate printr-un desen. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”. Tipurile identificate au un caracter universal. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu. în timp ce primul. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator.ambe-le subtipuri simultan. ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. relaţiile dintre sememele al doilea. la balet.8.obiect care dispune de această calitate”. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. . constituind astfel tipul subordonator. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen. crai). pion). fizionomie. cal. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus. subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare. În fine. De exemplu. nebun. pictură sau sculptură. Primele două sememe constituie tipul coordonator. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie. personalitate. 3. damă.)”. caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare. în fine.tipul subordonator. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă . Om cu merite în viaţa publică. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. în pilotaj etc. pe de o parte. în sport.8. chip. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă. Al treilea semem derivă din primul. totodată. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă. 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei. coor-donator-subordonator. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3.7. ca şi al treilea semem. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi. tipul coordonator. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe. am atestat existenţa unui tip mixt. 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. turn.

semem (sens) şi lexem (cuvânt).tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat. 3. Întrebări 1.” (I. c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne. Groza). c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt.Verificaţi-vă cunoştinţele a.10. Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). 2. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. b) explicaţi termenii. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă. sens lexical. semnificaţie. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E. Se dau noţiunele: sens. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. . 3) eterogen. 2) omogen. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă. Această legitate are o importanţă deosebită. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă. 3. Vasiliu). adică are orientare activă. d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. formulaţi deosebirea dintre acestea. Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date. 4) omogen-eterogen şi 5) mixt. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală.

Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A. B. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. „Dincolo de râu.4. argumentaţi răspunsul. a prescurta. a se încrede. „Înfiorat. Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza .prepoziţia C. Paler).substantivul B. Sadoveanu). pretimpuriu. strămoş. Stancu). Exerciţii 1. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel. oricum. serios şi ursuz” (O. c) continuaţi şirul exemplelor. Coteanu) b. Paler). respectiv un sens conotativ” (I. 1. C. foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. 5. a întipări. b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le. a străbate. Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. Petrescu). simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. 2. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. a străfulgera. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. conjuncţia. cu picioarele bine înfipte în pământ. ilustraţi prin exemple. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. am părut un ardelean sobru. verbul. a reveni. călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. 2. prescurtat.pronumele A. b) argumentaţi alegerea. conotaţie 1. e) identificați alte cuvinte de acest fel. d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. „Par sau.articolul. „Acum. pe luncă şi pe coasta dealului. „Cu tot vuietul vântului. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie.

e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective. mască.Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. c) completaţi seriile de cuvinte. b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar . a arde. a izvorî. a coborî. a scârţâi. pată. floare. în mod corespunzător. a scăpăra. Se propun cuvintele: dulce. 4. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului.

Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt.Agârbiceanu). / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D.. Bolitineanu). „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V.] marea se frământă. Călinescu). cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei. c) consultaţi dicţionarul. „În puterea unei nopţi de vară[. Alecsandri). Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă.Agârbiceanu).c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte. „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb). „Soarele răsare focul splendid luce. mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. Rebreanu). Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină. Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt.” (G. fără voie. „Azi. selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. îl trase sub podul de gheaţă” (I. rece. simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I. calculată. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate. răbdătoare. Dabija). Pann). „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi. Alecsandri). 6. părinte Alexei!” (N. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă. b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb). „Angheluş era gata să iasă la mal. ori în luptă să ne luptăm?” (V. / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi.. 5. Frunzele s-au aurit pe ramuri. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim.. rece... în săbii se ne tăiem. Meniuc). (L. .. „Era pricepută. „Limba taie mai mult decât sabia” (A..

. / Frunzele-i cad. „Vesela verde câmpie acu-i tristă.. plini de geruri. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă. Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii. . acum pare ruginită../ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G. „Iat-o!. / Ca-ntr-un nimb de glorie. e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi. / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. Topârceanu). / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă. S-a întors toamna.. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C. nouri negri.” (V. Alecsandri).Aurul din văzduh s-a topit. Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date... / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie. d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi. Sus în deal la strungă. / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc. / Lunca bătută de brumă. Petrescu). zbor în aer şi de crengi se dezlipesc. veştezită. / Lung îşi scutură spre vale. A rămas numai argintul pe ape. f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte. c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful