3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

Referitor la importanţa sensului. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. sensul are funcţie de identificare. conjuncţiilor.gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. În baza celor menţionate. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. dar. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv. căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii. un oarecare individ de altul. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. din punct de vedere denotativ. rare. în principiu. definiţii de natură logică. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte. până în cele mai mici amănunte. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. desemnează. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale.. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată. toate acestea fiind. chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. 3. pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general. această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste. în cadrul unui câmp lexico-semantic. Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului. care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. sentimentele omului. un indiciu inerent. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături. însuşiri etc. Rosseti). întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. sensul. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. obligatoriu al denotatului. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. fenomene. psihica şi 2) relaţionale. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. de exemplu. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. filosofică sau psihologică. pentru a deosebi. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi. în acelaşi timp. În acest caz. în cazul prepoziţiilor. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. denumeşte. Cu alte cuvinte. deşi se bazează pe descrierea . nu este decât un semn distinctiv. Astfel. ca şi denumirea. are la bază o noţiune. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. În procesul de cunoaştere a lumii. care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent.6. abstract şi tipizat al obiectului. unitate lexicală bilaterală. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat.1. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte. La substantivele proprii.

Invarianta şi varianta semantică 3. fără a înceta să fie semn. Solnțev.0. dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. în acest caz. cea comunicativă. negăm existenţa lui virtuală. obiecte conceptuale. izomorfismul. din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. forma – după legile fonetice şi morfologice. constructe. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. admiţând numai existenţa actuală a sememului. conform opiniei lui V.componentelor distinctive ale denotaţilor. nu poate fi unidimensional. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. 3. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane). dintre sememele generale şi cele individuale.1. O atare stare de lucruri este determinată. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). deoarece. existentă obiectiv. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale). Unităţile lexicale au caracter bidimensional. Or. 3. Astfel sunetul e. adică în limbă. determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. ci. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. singura unitate. iar conţinutul – după legile semanticii. la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”.4. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. este unitatea bidimensională. Vinogradov. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă. distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. adică a sonemelor sau a nomemelor. dar nu absolută. Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut. în afara contextului. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. ceea ce este inadmisibil. întrucât cuvântul.4. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor. mai curând. adică l e x e m e şi lexe. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). Punând la bază opoziţia virtual / actual. Zveghințev. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. Atât unităţile planului de expresie. de exemplu. nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. din perspectivă filosofică a gnoseologiei. dintre invarianta sememului şi varianta lui. Nida). se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). Prin urmare. ca şi semnul în genere. totuşi. susține V. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. cum variază obiectele materiale. cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte. . Unii lingvişti definesc sensul cuvântului.4. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. Solnțev. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. Mai mult.

5. L. între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. iar actualul drept realizare în vorbire. . în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor. cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. adică este entitate de limbă. Courtés. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă. dar variante – actualizarea concretă.Opoziţia virtual / actual. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. adică invarianta semantică.5.4. Greimas. dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire. Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante. Guiraud.0. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului. Tuţescu. iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. Duchaček. ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. Prin urmare. Invarianta semantică. a virtualului (Bidu și Miţu. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. susține Solnțev. strict vorbind. dar şi de izomorfismul cu planul expresiei. 3. şi coincide. reflectate în conştiinţa noastră. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. 3. În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers. realizarea în vorbire a sememului. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. manifestare în vorbire a invariantei semantice. modificările informaţiei şi efectele lor este. iar varianta sementică cu alosememul. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele. invarianta semanică este identificată cu sememul. inutil” (Rey). profesional şi de studii al posesorilor limbii date. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. invariante.3.). nu poate exista în stare pură. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev).4. tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. determinată de uz.4. întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile. implicit sau explicit. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă.4. Aşadar. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare. 3. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. ci se concentrează întrun cuvânt. de deprindere socială consacrată istoric. adică este un fapt de vorbire.2. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). în principiu. Ullmann etc. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă. în principiu. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. 3. Prin urmare. sistemului ei. termin inadecvat. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. ca şi celelalte invariante. întrucât. de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene.

„ zăpadă care cade”. Astfel. Prin denotaţie. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. 3. b. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. La rândul lor. cât interesele oamenilor care o vorbesc”. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate. 3. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului. denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. c sunt scaune”. De exemplu. de discurs sau de enunțare. însuşirile etc. Termenul denotaţie (din fr. pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte. reprezentând sensul lui propriu. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian. „insectă” şi „ pilot”. a unui cuvânt. fiinţă. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. eveniment. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare.Și ca urmare denotaţia sau denotarea. În această ordine de idei. eveniment. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. morman de zăpadă”). este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. acţiune. esenţial şi relativ stabil. lucru. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte. fenomen. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. idee) i se atribuie un nume. analizabile în afară de context. acţiune. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. privite sub una dintre aspectele sau printr. pentru „avion”. fiinţă. acţiuni.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. cu o suprafaţă plană. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. fenomen. F. evenimente.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific.5. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală. precisă. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru.. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu. menţionat primul în dicţionarele de limbă. dar şi nuanţe afective legate de acestea. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. asigurând identitatea sermantică și . în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. „ zapada care troieneşte”. însuşiri etc. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. de realitatea extralingvistică. zburator. cu patru picioare. denotaţia va fi „a. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. Este legată direct. Numele nu se atribuie în mod deliberat. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă.5.2.1. de bază. nemediat. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi.

afective. caracteristicele unor culori). un surplus semantic. Aşa cum am văzut. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. cu blana roşcată. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). iar în Japonia cu luptă și mânie. fie conţinuturile abstracte la care se referă. conotaţia exprimă valori secundare. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. la lexicalizarea lor. în raport cu denotația. De exemplu. cu coada lungă şi stufoasă”. perfidă de sex feminin”. de pildă. În Europa semnifică dragoste. pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale.3. capitonată. Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. inima pădurii etc. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. în funcţie de context. În funcţie de context. În fine. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. doliului. pe lângă semnificaţie. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. exspresive legate de sensul denotativ.„persoană şireată şi vicleană”. Pentru europeni. substantivul american vizează acea persoană. cuvintele au. Termenul conotaţie (din fr. De exemplu. al unui cuvânt. individualizând fie obiectele în sens larg. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. în primul rând. gura văii. De exemplu. este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. de exemplu. american poate avea variabile semnificaţii secundare. sugestiile metaforice ale limbajului. Culoarea. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. Unele conotaţii pot avea uz general. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare. Astfel se formează sensurile figurate.5. un enunţ la un cititor sau un ascultator. 3. piciorul scaunului. ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. de cele mai multe ori. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. o sintagmă. care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. Se au în vedere. patul puştii (conotaţie care . denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. este mai mult sau mai puţin identică. în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. variabil. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. Așadar. folosite în mod subiectiv. lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor). fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. nevăzător pentru orb. semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. cu botul îngust şi urechile ascuţite. sonoritatea muzicală a cuvintelor. denumiri acceptate de uz: cotul râului. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. iar albul răul. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. adiacent. pe care se poate şedea sau dormi”. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. în stilul beletristic. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi. iar conotaţia cuvântului respectiv . în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. Totodată. În țările cu populație africană negrul sugerează binele. datorită caracterului secundar. Așadar. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. Denotaţia. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. conotaţiile pot fi diferite. realizându-se astfel o evoluţie semantică. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). dincolo de percepția ei afectivă. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. negrul este culoarea tristeții.echilibrul semantic al cuvântului.

exprimarea spontană. pentru mâncău. lingviștii au identificat. care sunt şi ele semne.) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. f. limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. care se va estompa în dicţionarele ulteriore. adresare. În mod spontan. urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului). a cotonogi etc. este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor.5. Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. regional). dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. arhaic. regional etc. cum ar fi familiar. urs „om greoi şi mătăhălos”. rugăminte. pozitiv. e. ce cântă foarte frumos”. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. executat într-un ritm vioi”. dar ca limbaj artificial.5. teritorială (popular. de jale. acceptabil. la axa spațială. la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur.reprezintă o asemănare printr-o metaforă). hodorog. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. în funcție de domeniul lor de producere. tărtăcuţă (glumeţ). de culoare brună-roşcată. dar nu complet denotativ. orice cuvânt trimite la referentul lui.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. adică deținea o conotaţie negativă. a II-a). dacă. d. evident. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect.filozofie). Vorbind despre conotaţii. pentru pers. doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. argotic. de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc.5. În fine. exprimând un sentiment de dor. chix. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii. monadă. Cu alte cuvinte. fără unelte gramaticale. De exemplu. De regulă. dumneavoastră -pronume de politeţe. la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu. frumos. rău. negativ şi pozitiv etc. De pildă.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. la raportarea la normele limbii literare. După cum observa Ion Coteanu. b. 3. popular.„lipsă de seriozitate”. algoritmic.4. poartă de regulă conotaţii negative: chiul. interdicţie etc. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim. . În această ordine de idei.termen de afecţiune. pentru târâtură (depreciativ).) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. mai ales familiar. 3. lexicul colocvial. „el poate fi imaginat şi chiar construit. transcedental . (dragă .) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care. la axa temporală (învechit sau arhaizant). ontic. univoc şi limitat funcţional prin definiţie”. în dicţionarul lui Tiktin din 1903. negativ. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. inacceptabil.). Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. aşa cum conchide Ion Coteanu. chiar atunci când este ermetic. De pildă. care coincide de obicei cu denotaţia. pentru dilentantism (peiorativ) . se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare. c.

subiectiv (imaginar. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană). Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. atribute ale felinei Panthera leo. De pildă. conotaţia cuvintelor mamă.). internaţională). b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească. timp sau diateză etc. piuliță etc. Există.6. de exemplu. a memoriza. linotip. emotiv. acad. deopotrivă. Totodată.7. exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. posibiltatea ca un cuvânt monosemantic. Valoarea denotativă a semnulului leu. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. Pe de altă parte. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . avion. în general. dar de foarte multe ori ele se confundă. datorată când practicii. să dezvolte şi alte sensuri. prin repetiţie. operativ). provenită din conotaţia referentului. socială. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat. portocală etc. Astfel. dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. Monosemie și polisemie 3. În schimb.0. confort. conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. Conotaţiile sunt.5. 3. lămâie. cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. libertate etc. nici frumos. care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). nici rege al animalelor. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal. auditorul şi lectorul. caz în care distincţia se face clar. cardiologie. patrie. 3. datorită caracterului lor individual. nici urât. sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă. fotoliu are conotaţia semantică de destindere. conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. există şi elementul conotativ de maximă noutate. citând opinia lui Solomon Marcus.5. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. neam. descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”. ci numai un mamifer din familia felinelor. ligament. morală. Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului. devenind astfel polisemantic. a cuvântului vulpe este şiretenia etc. Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete. d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă.6. de grup restrâns. . Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar). electrocardiogramă. adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. leucoplast.Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. care atrage şi şochează. de măreţie.). cruzime. însă. profesională. intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. înţelese ca atribute ale acestuia. având în general origini variate. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede. ori a scriitorului. cu înfăţişare nobilă. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. naţională. când imaginatiei. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. În consecinţă. constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). Folosit cu valoare conotativă. variabil (sau chiar accidental). După cum spunea Ion Coteanu. 3. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. conotaţiile pot fi multiple.6. c) general-umană (de exemplu. Sorin Stati. frecvent folosit. iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod.valori ale semnului. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ.

urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. întrucât. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. paronime. polis „mult” şi s. reprezintă. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. Prin urmare. în principiu. actualizându-se. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. sunt inventate obiecte noi. în special pentru cea istorică.6. gr. antonime. în timp ce în context unităţile de vocabular. „caracterul concret al practicii este ilimitat. Karaulov. din perspectivă istorică. Totodată.2. aşa cum constată Iu. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal. mai corect a mutaţiilor semantice.V. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. Casares. Evident. în opninia lui J. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). care determină dinamismul sistemului – sinonime. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale. afirmă acad. Vinogradov. polisemia este. În al doilea rând. antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). Dată fiind această sotuaţie. gr. specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. Polisemia. întrucât în vorbire. În mod tradiţional. calităţi noi. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. omonime. polisemia (pe care. Termenul polisemie este format din adj. se monosemantizează. cât celor care o folosesc”. care. alonime etc. o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. Şerban. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. sens”. În general. întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. sēma „semn. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie. în fiecare act concret al comunicării. întrucât produce . ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. din planul conţinutului (omosemia. relaţiile externe ale cuvântului.6. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului.3. care urmează să fie examinate mai jos. urmează să constatăm că. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice. Mai întâi. consideră I. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. Evseev şi V. de altfel. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei. pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”.6. De altfel. În această ordine de idei. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. hiponime. V. creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. 3. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv.3. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. apar ocupaţii. care necesită a fi denumite. paralexia şi eterolexia). Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. De altfel. în primul rând. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor. acţiuni. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni. În acelaşi timp.1. 3.

În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. Carcevschi). O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte.6. torcătoare1 torcătoare s. Se ştie că. odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. în ordine logică. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. Astfel. Prin urmare. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. n. Mai întâi. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. Ch. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid. şi raport2 rapoarte s. Dacă limba ar fi un sistem formalizat.5. sub influenţa limbajelor formale din matematică. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke. Astfel. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. „excrescenţă osoasă”.6.4. corn1 coarne s. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor. „maşină de tors”. Astfel. „dare de seamă”). de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. De altfel. St. Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: . n. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte.n.6. „arbore”. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii. în omonime.ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. 3. n. celelalte sensuri. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical. 3. acesta fiind urmat de sensurile derivate. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex.6. 3. univoc. adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic.f. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. m. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene. f. „cotitură”. după care vor urma. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. raport1 raporturi „relaţie” s. Mai mult. n. calităţilor şi acţiunilor din realitate. tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). omonime sau omolexe. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii.

fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. Aşadar. din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. a se ridica în picioare. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice. „diviziune a unui întreg (a unui popor. ”. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. adică un singur cuvânt. picioarele Ceahlăului. Această metodă se utilizează. De exemplu. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. 2. Astfel. eterolexie şi chiar de antisemie. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu). pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. 2. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu. „(în trecut) unitate de măsură a .10. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă. a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. la trei picioare depărtare. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. a unui domeniu de activitate”. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. Aşadar. 3. În opinia unor lingvişti. picioarele dulapului. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală.6. 3.6.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. 3. dintre care unul este principal. de exemplu).7. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. care nu se produce în mod arbitrar. urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. toate relaţiile semantice existente. întrucât. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”. De exemplu. mai ales. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie. 3. cu atât are mai multe sensuri distincte. Interpretând astfel polisemia. Într-un cuvânt. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. picioarele anterioare. În această ordine de idei. se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. în limba română. care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. cât şi lingvistic. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare. sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). „ (la munte sau la deal) parte inferioară”. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii.6.8. pe linia diferitelor sensuri. dacă ar fi absolute.9. Totodată. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. De altfel. iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. a unei căi de comunicaţie. picior de vers. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga). a unui domeniu de activitate etc. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. 3. În fine. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. În dicţionare. a unei ape curgătoare. De altfel.)”. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate. „diviziune a unei ştiinţe. 3. iar fiecare semem derivat este format. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng. piciorul scaunului. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie.6. Drept urmare.

3. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. 3. Unele (sens originar. După calitatea lor generală. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. privit în raport cu copiii acestora. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare. sens derivat. 3. directe şi figurate (H. moşneag. substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. picior. cu excepţia . constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate. cât şi contextuale. viaţa socială. semn în limbă / semn în vorbire. „(în versificație) unitate ritmică. nas.7. 5) (la pl. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. ureche etc. De exemplu. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt. 4. cap. Pentru a denumi realităţi cunoscute. De exemplu. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. Paul). mână. 3) (pop. Foarte frecvent. denominativ. Potebnea). 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi. general şi. unchi. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. sens secundar. sens principal. Carcevsky) etc. Foarte frecvent. apropiate şi îndepărtate (P.6. limbă.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. bunic. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”. conotativ..0. limba. sens originar.6. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. pe de o parte. sens primordial. indicând atât diferenţe semantice. secundar. copiate sau calchiate după un model străin. principal. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. cu cele ale metasemiei. ambulanţă. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. sens primar şi sens derivat. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. Kurylowicz). sens general şi sens particular. adică sensurile derivate pot fi împrumutate. Datorită acestei mari varietăţi terminologice. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. Prin urmare. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba. gât. ochi. dinte. ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii. O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane. tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. pe de altă parte. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate.11. sens particular etc. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional. păr. deget. Stern). semne în limbă şi semne în vorbire. În urma analizei definiției lexicografie. în care mai apar sens denotativ. respectiv.lungimii.12. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual. în linii mari. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. sens general. gură. cot. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm. 3) Fiinţă salvatoare. sens propriu.7.

adică au orientare şi bază genetică distincte. Sensurile de bază sunt mai cunoscute. suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). După provenienţa lor. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice. fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. dar şi cele derivate sau figurate. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate. obiectele indirect. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic.7. opus unor sensuri secundare. la rândul lor.) sensuri denominative (denotative. în opinia cercetătoarei N. pot fi denotative şi conotative. dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri. care în secţiune sincronică sunt independente. După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. fam. şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă.). „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă.) etc. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. la răspândirea teritorială (reg. după ordinea apariţiei. de bază şi derivate. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. adică determinate de alte sensuri. nou). sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. pop.. ci de caracterizare”. dar şi să o denumească în mod expresiv.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c. b. Litvinenko. . 3. sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele.2. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică. celelalte fiind derivate.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). Amosova. în operele scriitorilor. Prin urmare. sunt necesare anumite precizări în această privință.1. la caracteristica diacronică (învechit. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă.celui gramatical: a. În funcţie de natura lor. afectivă. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice. sugestiv. Sensurile derivate. iar secundele. Astfel. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. paralel cu cea expresivă. pitoresc. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă. la origine (împr.). o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr. care s-au format de la primele. 3. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”. adică nu sunt determinate de alte sensuri. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare. mai des utilizate. din perspectiva importanţei sensului în limbă.. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri. Ele includ sensurile principale. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. se distinge un sens principal. care sunt încă lipsite de nume speciale. Primare sunt acele sememe. apelative sau cognitive). deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii.7.

iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. umerii obrajilor. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). susține acad. La rândul lor. proprii. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului. Cu alte cuvinte. semantica prepozițiilor). În al doilea rând. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare. plasticitatea. picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. Așadar. În principiu. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. Vinogradov. În primul rând. din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică. „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. cât şi la cele denominative. deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. care este sensul lui de bază. obişnuit” (A. delimitată de buze”. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. Litvinenko). este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine. Această relaţie directă care . are un sens comun. folosit în mod curent. secundare (derivate): gură de canal. După calitatea lor generală. pe care îl denumeşte global. În afară de aceasta. cu excepţia celui gramatical. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare. umerii hainei etc. Mai mult. Cuvântul. Vinogradov. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza. sens primar / derivat etc. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. decât a celor derivate expresive.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. gura văii. În al doilea rând.) sensuri denominative (denotative.3. acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. afirmă V. fiind analizate în contextul de actualizare. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. c. iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. pe umeri un rucsac. conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. b. conotative (figurate. În primul rând. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. Ele sunt: a. conform opiniei lui V. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. … pe ai ţării umeri dalbi”. sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. anulării expresivităţii. și relaț ionale (de exemplu. sens principal / secundar. expresive. sfera lui de întrebuinţare etc. apelative sau cognitive). în general. ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. 3.) sensuri conotative (afective sau expresive). de bază): gura cască. sens uzual / ocazional. a unei acţiuni. Silviu Berejan. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei.7. sens proprii / sens figurat. stilistice): Peo gură de rai.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. fie că în genere lipseşte.

vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. deci extralingvistică. Acestea din urmă sugerează ceva. Totodată. figurate sau conotative. Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă. care este sensul de bază. iar sensurile respective sunt sensuri denotative.7. sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. vorbitorii limbii române actuale. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). Ele sunt însă . orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. gură de apă. gura văii. 3. diferit de o altă limbă. cât și conotative (expresive. După cum spunea şi Coteanu.. gura sacului. De aceea. nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. apoi cu sensurile derivate. pe care îl denumeşte global. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului.”. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. Cuvântul. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici. trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. are un sens comun. de bază. pe ai ţării umeri dalbi. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. De obicei.4. În principiu. figurate sau stilistice). sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. fiind intrată în uz. inclusiv cele denotative. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative. în general. cuvântul implică aspecte cognitive. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. gura podului. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. de exemplu. Când cuvântul denumeşte (denotează). În felul acesta. ca în cazul sensurilor conotative. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic. umerii obrajilor şi umerii hainei. ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. În cele ce urmează. a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. În acest caz. proprii.. sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. De altfel. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. folosit în mod curent. le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii. În exemplele pe-o gură de rai. mutația de sens. gura sobei. în timp ce sensurile derivate (conotative.

expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. În afara interjecţiilor. un marghiloman.). omuşor pentru uvulă. A face este un verb cu atâtea contexte posibile. pe baza unor asociaţii de idei. care leagă o anumită formă de un anumit sens. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. fiind şi ea tot o metaforă. stilistic.7. încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. croitor. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. … pe ai ţării umeri dalbi”. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. ci comunică ceva. sensul fundamental. întristarea. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. derivat. fie prin contiguitate. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu.5. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor. ţigănuş. specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. a coace turta cuiva. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. Cuvintele monosemantice. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. lopătar. ca urmare a evoluţiei societăţii. ci evocă bucuria. a nu ţine pe cineva cureaua. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine. sensul conotativ se prezintă sub două . numit și de bază sau propriu. deși toate acestea se reduc la cel derivat. La multe cuvinte. descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. plăcerea. durerea. El cuprinde trăsăturile esenţiale. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. coincide cu sensul propriu al cuvântului. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. linge-blide. iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul. realizarea valorii figurative se face numai în societate. secundar etc. a-i sări muştarul. iar cuvintele polisemantice. respectiv zgârcită. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. Din acest punct de vedere. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. cu mai multe sensuri. creastacocoşului. frica.şi singure în termenii tehnici. descriptiv (sau sens propriu). de strictă specialitate. Sensul conotativ mai este numit figurat. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. iar celelalte valori nu sunt proprii. ele sunt o categorie istorică. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. devieri de la sensul denotativ. am cumparat un Grigorescu. au în principiu numai sens denotativ. 3. suferinţa etc. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis.

prezent. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil. formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. conotaţiile sau sensurile figurate. fiind determinată. Așadar. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. În concluzie. o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”.7. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele.7. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere. În exemplul Peo gură de rai. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. de fiecare dată. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. umerii obrajilor şi umerii hainei. De exemplu. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Subiectivitatea lor există în grade variate.I. fie din alte motive. gura podului. care dezambiguizează comunicarea. sensurile conotative. gură de apă. nu mai produce surpriză: gură de metrou. cu toate că. dar nu exprimă asocierea ca atare. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. În fine. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. în primul rând.). de cele mai multe ori condiţionate contextual. activ). 3. care elaborează imaginea artistică. apoi cu sensurile derivate. reprezentând denumirea sau denotaţia. se recurge la adaptări.8. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente. așadar.7. atât asemănările cât şi diferenţele. ceea ce conferă acestora expresivitate. Așadar. prin conotaţie. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. fiind intrată în uz. Modificarea însă. adică la trimiteri în planuri secunde. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. Astfel. alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare).aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. derivate și cuvintele polisemantice. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . Constatăm. gura văii.7. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. fără context. desprinse dintr-o anumită denotaţie. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise. gura sobei. 3. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. pe ai ţării umeri dalbi. b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical.6.9. dar deosebite de cel relativ. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. 3. ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. 3. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul.7. Stilul operelor ştiinţifice. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. gura sacului. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. fie pe aceea de imperativ. Astfel. relaţii prin care se pun în evidenţă. Cuvântul sugerează ceva. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. pl. ca instrument: călătoreşte cu avionul. cuvântul are o forţă generică. indicativ. substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. fores („uşă”. De aceea.

secundare. O corectă analiză în limbă şi. de obicei. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. că adjectivul modic înseamnă “mic. şi mărci stilistice speciale care. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. apropiat de sensurile conotative pure. semantemul sau ansamblul de sememe. cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. Ion a devorat o carte. cu cele idewntificate în dicţionare. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. Astfel. 3.8. ci unul bine structurat şi obiectiv. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. deoarece sensul este o entitate complexă. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. de pildă. ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. . implicit. într-o măsură mai mare sau mai mică. umerii hainei.sau contextual. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. cele secundare. Ssensurile realizate în context pot coincide. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv. conotative) în limbajul poetic. care poate fi înţeles atât ca enunţ. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. de obicei. Lupta s-a soldat cu o victorie. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia. fără valoare”. De pildă. sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. pământ negru are sensul de “impuritate”. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. Așadar. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. nu este suficient să ştim. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. Astfel. adică structura semantică a cuvântului polisemantic. de exemplu. de relaţiile lor cu sensul principal. Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. Tot negru în contexte ca tină neagră.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. Coteanu. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure).8. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. conotative). mustăcioară”. gura văii. în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. conotaţia fiind doar marca “ironic”. În cazul polisemiei. Tipologia sensurilor e variată. umerii obrajilor. de delimitarea lor relativ precisă şi . Condiţionarea contextului implică. Tipologia polisemiei 3. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. îl devorează din ochi. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală. Prin analogie cu structura internă a sememului.0.

polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre. Să comparăm: amar1 . Cu toate acestea. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical. în linii mari. cât şi ca pro-cedeu derivativ. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. În concluzie. a se amărî. care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. amăreală). conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. adică sememul. Cu alte cuvinte. De exemplu. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. ci relaţii de paritate semantică. Mai mult. avem în vedere. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. macagiu. fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. a amărî. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. întrebuinţată la cusut”. Aşadar. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. De exemplu. amărăciune.1. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel. semantica cuvântului motivator. Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. parţial sau total. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar. iar dependenţa structurală. amăriu.. Aşadar. 3) Cutiuţă de păstrat ace”. se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. prac-tic. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare. 2) înv. Dependenţa motivaţională.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. De altfel. 3.8. fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. reproduc sensurile derivantului. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. la rândul ei. Astfel. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. Persoană care face ace. suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”.n. ci unul din sensurile sale. ascuţită la un capăt. amărui). identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc. independente sub raport semantic unul faţă de altul.

acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare.3. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete.8. amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. amar2 s. semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei". Dacă comparăm sensurile derivatelor. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe. 3. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene. ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. De exemplu.. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. în acest caz identificând raporturi de paritate. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi.„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”.8. În acest caz. al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”. În primul rând. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. etc. ogar.2. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar. de independenţă.n. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de . Prin urmare. 3) Agent de poliţie”. 3. respectiv. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. interpretate în continuare în calitate de subtipuri.

corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”. Astfel. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. a evolua. Deci. care. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant.) noi. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. a se mări. legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. de altfel. pe care le însumează” (Diaconescu). a dospi. se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. viespi. De exemplu. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. a se restabili. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. de intensitate. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. 6) (la conifere) Frunză îngustă. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. 7) A petrece copilăria. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. a se regenera. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. lungă şi ascuţită”. macaz. a se reface. nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. folosit la cusut. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator. 4) Pie-să de metal. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. pe baza căruia au apărut sememele derivate. de formă subţire şi ascuţită. subţire şi ascuţită la un capăt. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). derivând de la unul şi acelaşi arhisem. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. de durată etc. Şi încă un detaliu . semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. subţire şi ascuţită. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte. 5) (la unele animale: albine. ţânţari.

adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem.4. 5) fig.6.5. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii). 3. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă. 3. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. sau .pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. 2) Obiect de mare valoare. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). (despre oameni) Grup mare. 4) fig. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3. al patrulea semem . 3) Strălucire orbitoare. ca realitate de limbă. Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. bun conducător de căldură şi de electricitate. cât şi ete-rogene. droaie. În baza celor constatate. al treilea semem . În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios.pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”. fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. galben strălucitor. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar. foarte maleabil şi ductil. cât şi subtipul omogen sau eterogen.8.obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem .8. este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. toate derivate de diferite seme ale sememului primar.de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată. conţinând atât sememe omogene. acestea nu sunt omogene. ci numai parţial. inoxidabil. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat).8. am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”. Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur.pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. al treilea semem derivă tot din primul semem. 4) Fir făcut din acest metal. care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. ceată”.

fizionomie. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”. în sport. tipul coordonator.tipul subordonator. pe de o parte. 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. regină. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. În fine. De exemplu. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă.8. reprezentate printr-un desen. Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. constituind astfel tipul subordonator.7. Primele două sememe constituie tipul coordonator. chip. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege. turn. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus.ambe-le subtipuri simultan. crai). în fine. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu.obiect cu această imagine”. iar pe de altă parte . am atestat existenţa unui tip mixt. caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. persoană marcantă. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. nebun. ca şi al treilea semem. 3) vorb. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator. al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe. Cu alte cuvinte. . în pilotaj etc. la balet. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3. Al treilea semem derivă din primul. relaţiile dintre sememele al doilea. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen. coor-donator-subordonator. Om cu merite în viaţa publică. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă . Tipurile identificate au un caracter universal. subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare.8. 3. pictură sau sculptură. totodată. pion). ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”.8. personalitate. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie.obiect care dispune de această calitate”. cal. damă. în timp ce primul.)”. 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei.

d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. formulaţi deosebirea dintre acestea. câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). Groza). Vasiliu). d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. Această legitate are o importanţă deosebită. b) explicaţi termenii. 4) omogen-eterogen şi 5) mixt. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă. în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt. semem (sens) şi lexem (cuvânt). Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală. Se dau noţiunele: sens. Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice.Verificaţi-vă cunoştinţele a. . 2) omogen.” (I. Întrebări 1. nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. semnificaţie. de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. 3. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă. Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. 3) eterogen. 3. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă.tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat. sens lexical. c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne.10. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). 2. adică are orientare activă.

verbul. cu picioarele bine înfipte în pământ. 2. Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. strămoş. a întipări. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. respectiv un sens conotativ” (I. a se încrede. Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza . Coteanu) b. Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A. Exerciţii 1. 5. Paler). simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. e) identificați alte cuvinte de acest fel. ilustraţi prin exemple. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel. Stancu). b) argumentaţi alegerea. conjuncţia. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. c) continuaţi şirul exemplelor. Sadoveanu). argumentaţi răspunsul. am părut un ardelean sobru. pe luncă şi pe coasta dealului. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. conotaţie 1. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. Paler). b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le. pretimpuriu. prescurtat.4. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea. „Înfiorat. a străfulgera. oricum. d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie. C. B.articolul. Petrescu). a reveni. „Par sau. a prescurta.prepoziţia C. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. „Acum. serios şi ursuz” (O. 2. călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. 1. a străbate. „Dincolo de râu. foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului.substantivul B.pronumele A. „Cu tot vuietul vântului.

a coborî. floare. e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective. b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar . a scăpăra. Se propun cuvintele: dulce.Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. mască. a izvorî. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. a scârţâi. a arde. în mod corespunzător. pată. c) completaţi seriile de cuvinte. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului. 4.

îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. (L. în săbii se ne tăiem.c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte. „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb).. c) consultaţi dicţionarul. calculată.. Frunzele s-au aurit pe ramuri.] marea se frământă. / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi. „Limba taie mai mult decât sabia” (A. Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină.Agârbiceanu). Alecsandri).” (G. „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb). Pann). cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. Bolitineanu).. Dabija). rece. părinte Alexei!” (N. 6. Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. . „În puterea unei nopţi de vară[. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă.. răbdătoare. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim. simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I.. mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. Rebreanu). Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt. cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei. rece. / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. Alecsandri). ori în luptă să ne luptăm?” (V. 5. Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă. „Azi. „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V.Agârbiceanu). fără voie.. îl trase sub podul de gheaţă” (I. Călinescu). „Soarele răsare focul splendid luce. „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi. „Era pricepută.. selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate. „Angheluş era gata să iasă la mal. Meniuc).

/ Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi. zbor în aer şi de crengi se dezlipesc. / Ca-ntr-un nimb de glorie..Aurul din văzduh s-a topit. c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte. / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie. „Iat-o!. Topârceanu).” (V... / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste. Alecsandri). A rămas numai argintul pe ape. / Lung îşi scutură spre vale. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă. „Vesela verde câmpie acu-i tristă. f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte. S-a întors toamna. / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi. plini de geruri. Sus în deal la strungă. / Frunzele-i cad.. . acum pare ruginită. d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă.. Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C. Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date. veştezită../ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G. nouri negri. Petrescu). / Lunca bătută de brumă.