3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

abstract şi tipizat al obiectului. chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte.1. filosofică sau psihologică. sentimentele omului. denumeşte. La substantivele proprii. un indiciu inerent. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii.6. dar. această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. obligatoriu al denotatului. omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). de exemplu. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. psihica şi 2) relaţionale. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. rare.gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. în cazul prepoziţiilor. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). din punct de vedere denotativ. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi. întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. în principiu. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. În procesul de cunoaştere a lumii. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. 3. Referitor la importanţa sensului. până în cele mai mici amănunte. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. deşi se bazează pe descrierea . care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. sensul are funcţie de identificare. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. în acelaşi timp. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. Astfel. În acest caz. definiţii de natură logică. ca şi denumirea. toate acestea fiind. conjuncţiilor. sensul. unitate lexicală bilaterală. Rosseti). distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste. desemnează. în cadrul unui câmp lexico-semantic. un oarecare individ de altul. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. În baza celor menţionate. are la bază o noţiune. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. nu este decât un semn distinctiv. Cu alte cuvinte. fenomene. însuşiri etc. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte.. pentru a deosebi. în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului.

deoarece. Nida). Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. dintre invarianta sememului şi varianta lui. susține V. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă.0. Invarianta şi varianta semantică 3. Vinogradov. Unităţile lexicale au caracter bidimensional. Mai mult. de exemplu. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). existentă obiectiv. ca şi semnul în genere. dar nu absolută. 3. ci. nu poate fi unidimensional. Prin urmare. întrucât cuvântul. Solnțev. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. ceea ce este inadmisibil. cea comunicativă. adică în limbă. Or. obiecte conceptuale. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. Solnțev. semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil.4. singura unitate. 3. cum variază obiectele materiale. constructe. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte. admiţând numai existenţa actuală a sememului. totuşi. în acest caz. dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. adică a sonemelor sau a nomemelor. Zveghințev.componentelor distinctive ale denotaţilor. din perspectivă filosofică a gnoseologiei. Punând la bază opoziţia virtual / actual. în afara contextului. este unitatea bidimensională. O atare stare de lucruri este determinată.1. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. iar conţinutul – după legile semanticii. fără a înceta să fie semn. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale).4. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului. dintre sememele generale şi cele individuale. nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. Astfel sunetul e. Atât unităţile planului de expresie. din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. mai curând. adică l e x e m e şi lexe. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. conform opiniei lui V.4. negăm existenţa lui virtuală. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”. izomorfismul. . forma – după legile fonetice şi morfologice. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane). de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut.

În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. invarianta semanică este identificată cu sememul.5.2.4. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev). de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. Ullmann etc. Greimas. în principiu. iar varianta sementică cu alosememul. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă.Opoziţia virtual / actual. şi coincide. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. Invarianta semantică. Prin urmare. ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. ci se concentrează întrun cuvânt. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă. adică este un fapt de vorbire. Tuţescu. întrucât. profesional şi de studii al posesorilor limbii date. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers.). invariante. adică invarianta semantică.3. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. de deprindere socială consacrată istoric. în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor. a virtualului (Bidu și Miţu. 3. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. dar variante – actualizarea concretă. întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). ca şi celelalte invariante. Duchaček. 3. Courtés. realizarea în vorbire a sememului. 3. reflectate în conştiinţa noastră. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. modificările informaţiei şi efectele lor este. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. sistemului ei. inutil” (Rey). între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. iar actualul drept realizare în vorbire. adică este entitate de limbă. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă.0. dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire.5. Aşadar. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă. susține Solnțev. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului. manifestare în vorbire a invariantei semantice. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante. determinată de uz. definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. L. tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. 3.4. cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. Prin urmare. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). dar şi de izomorfismul cu planul expresiei.4. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare. implicit sau explicit.4. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural. nu poate exista în stare pură. . Guiraud. termin inadecvat. Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. în principiu. strict vorbind. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile.

Termenul denotaţie (din fr. pentru „avion”. Este legată direct.. de discurs sau de enunțare. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. acţiune. evenimente. F. Prin denotaţie. La rândul lor. De exemplu. în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală. însuşirile etc. eveniment. asigurând identitatea sermantică și . semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. dar şi nuanţe afective legate de acestea. fenomen. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi. morman de zăpadă”). denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte.1. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte. cât interesele oamenilor care o vorbesc”. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu. acţiune.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. Astfel. „ zăpadă care cade”. menţionat primul în dicţionarele de limbă. eveniment. lucru. fiinţă. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent.5. pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. În această ordine de idei. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă. denotaţia va fi „a. cu patru picioare. fiinţă. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. Numele nu se atribuie în mod deliberat. b. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate.5. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian. acţiuni. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. precisă. privite sub una dintre aspectele sau printr. c sunt scaune”.2. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific. 3. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. „ zapada care troieneşte”. este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. cu o suprafaţă plană. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară. însuşiri etc. fenomen. nemediat. idee) i se atribuie un nume. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. „insectă” şi „ pilot”. analizabile în afară de context.Și ca urmare denotaţia sau denotarea. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. 3. de bază. deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. de realitatea extralingvistică. reprezentând sensul lui propriu. esenţial şi relativ stabil. zburator. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. a unui cuvânt.

cu blana roşcată. o sintagmă. conotaţia exprimă valori secundare. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. pe care se poate şedea sau dormi”. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor). de exemplu. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. nevăzător pentru orb. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. iar conotaţia cuvântului respectiv .5. fie conţinuturile abstracte la care se referă. exspresive legate de sensul denotativ. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. substantivul american vizează acea persoană. inima pădurii etc. Așadar. denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. în funcţie de context. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. al unui cuvânt. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). sugestiile metaforice ale limbajului. folosite în mod subiectiv. În țările cu populație africană negrul sugerează binele. dincolo de percepția ei afectivă. datorită caracterului secundar. Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. Pentru europeni. de pildă. gura văii. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. 3. caracteristicele unor culori). în raport cu denotația. variabil. doliului.echilibrul semantic al cuvântului. Totodată. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. este mai mult sau mai puţin identică. Culoarea. cu coada lungă şi stufoasă”. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. iar albul răul. sonoritatea muzicală a cuvintelor. Se au în vedere. fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. de cele mai multe ori. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. afective. american poate avea variabile semnificaţii secundare. Așadar. În fine. patul puştii (conotaţie care . este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. un surplus semantic. realizându-se astfel o evoluţie semantică. Astfel se formează sensurile figurate. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi. conotaţiile pot fi diferite. în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. De exemplu. în primul rând. De exemplu. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. denumiri acceptate de uz: cotul râului. iar în Japonia cu luptă și mânie. cu botul îngust şi urechile ascuţite.„persoană şireată şi vicleană”. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. În Europa semnifică dragoste. capitonată. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. cuvintele au. pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. Aşa cum am văzut. piciorul scaunului. individualizând fie obiectele în sens larg. un enunţ la un cititor sau un ascultator. în stilul beletristic. Denotaţia. De exemplu. pe lângă semnificaţie. Termenul conotaţie (din fr. îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. În funcţie de context. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. adiacent. semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. Unele conotaţii pot avea uz general.3. la lexicalizarea lor. perfidă de sex feminin”. negrul este culoarea tristeții.

urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului). aşa cum conchide Ion Coteanu.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim. regional etc. dar nu complet denotativ. De regulă. Cu alte cuvinte. arhaic. rău. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare.5. popular. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. „el poate fi imaginat şi chiar construit. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. mai ales familiar. a cotonogi etc.„lipsă de seriozitate”. chix. exprimând un sentiment de dor. ce cântă foarte frumos”. 3.reprezintă o asemănare printr-o metaforă).) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. care se va estompa în dicţionarele ulteriore. exprimarea spontană. care sunt şi ele semne. monadă.filozofie). la axa spațială. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor. de jale. cum ar fi familiar. a II-a). De pildă. urs „om greoi şi mătăhălos”. nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. pentru pers. adresare. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care. care coincide de obicei cu denotaţia.5. se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. algoritmic. pentru târâtură (depreciativ). de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc. lingviștii au identificat.5. tărtăcuţă (glumeţ). univoc şi limitat funcţional prin definiţie”. transcedental . În fine. executat într-un ritm vioi”. orice cuvânt trimite la referentul lui. inacceptabil. la raportarea la normele limbii literare. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. negativ şi pozitiv etc. lexicul colocvial. e. Vorbind despre conotaţii. ontic. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi.termen de afecţiune. 3. În această ordine de idei. . evident. După cum observa Ion Coteanu. argotic. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. În mod spontan.) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. acceptabil. pozitiv. (dragă .). în funcție de domeniul lor de producere. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. dar ca limbaj artificial. fără unelte gramaticale. b. De exemplu. d. poartă de regulă conotaţii negative: chiul. la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. negativ. teritorială (popular. pentru mâncău. Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect.) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. adică deținea o conotaţie negativă. pentru dilentantism (peiorativ) . în dicţionarul lui Tiktin din 1903. De pildă. rugăminte. la axa temporală (învechit sau arhaizant). la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu. f. frumos. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. dumneavoastră -pronume de politeţe. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. de culoare brună-roşcată.4. chiar atunci când este ermetic. interdicţie etc. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice. limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. dacă. în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii. c. regional). hodorog.

Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete. Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar). de măreţie. caz în care distincţia se face clar. înţelese ca atribute ale acestuia. lămâie. 3. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. atribute ale felinei Panthera leo. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ. profesională. prin repetiţie. când imaginatiei. Folosit cu valoare conotativă. cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. Sorin Stati. 3. neam. frecvent folosit. . iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod. Totodată. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. de grup restrâns.7. confort. subiectiv (imaginar. acad. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. linotip. exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. Monosemie și polisemie 3. având în general origini variate. c) general-umană (de exemplu. de exemplu. internaţională).6. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. avion. există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”.Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. devenind astfel polisemantic. Există. există şi elementul conotativ de maximă noutate. auditorul şi lectorul. ligament. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană). descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. care atrage şi şochează. datorită caracterului lor individual. naţională. dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. deopotrivă. provenită din conotaţia referentului.valori ale semnului. Valoarea denotativă a semnulului leu.6. patrie. în general. conotaţia cuvintelor mamă. b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească. citând opinia lui Solomon Marcus. ori a scriitorului.). conotaţiile pot fi multiple. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. însă. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat.0. cu înfăţişare nobilă. adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. nici urât. 3. În consecinţă. intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens. variabil (sau chiar accidental). Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. socială. Astfel.5. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal. portocală etc. operativ).5. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. Conotaţiile sunt. datorată când practicii. constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. dar de foarte multe ori ele se confundă. Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. nici frumos. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului. cruzime.6.). fotoliu are conotaţia semantică de destindere. emotiv. posibiltatea ca un cuvânt monosemantic. În schimb. După cum spunea Ion Coteanu. semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. să dezvolte şi alte sensuri. electrocardiogramă. timp sau diateză etc. morală. a cuvântului vulpe este şiretenia etc. ci numai un mamifer din familia felinelor. conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. cardiologie. a memoriza. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. leucoplast. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. nici rege al animalelor. Pe de altă parte. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede. piuliță etc. d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă. libertate etc. De pildă.

întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. În al doilea rând. polisemia (pe care. pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. Karaulov. întrucât. din planul conţinutului (omosemia. Polisemia.6.V. se monosemantizează. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. Totodată. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. polisemia este. care determină dinamismul sistemului – sinonime. adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. De altfel. apar ocupaţii. sēma „semn. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. sunt inventate obiecte noi. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. relaţiile externe ale cuvântului. polis „mult” şi s. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. gr. În această ordine de idei. creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. în timp ce în context unităţile de vocabular. ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”. care urmează să fie examinate mai jos. alonime etc. în fiecare act concret al comunicării. V. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. omonime. În general. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni. de altfel. în special pentru cea istorică. paronime. 3. Evseev şi V. afirmă acad. care.2. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. consideră I. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. reprezintă. întrucât în vorbire. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor.3. cât celor care o folosesc”. în primul rând. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. mai corect a mutaţiilor semantice. unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. Evident. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. acţiuni. Prin urmare. urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare. Şerban. Mai întâi. în opninia lui J. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale. 3. în principiu. Casares. specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. antonime. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal.1. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. paralexia şi eterolexia). În mod tradiţional. antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). aşa cum constată Iu. din perspectivă istorică.6. întrucât produce . gr. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv. care necesită a fi denumite. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei. „caracterul concret al practicii este ilimitat. Vinogradov. hiponime. actualizându-se.3. În acelaşi timp. De altfel. Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. calităţi noi. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie. Dată fiind această sotuaţie. sens”.6. Termenul polisemie este format din adj. urmează să constatăm că.

ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. Prin urmare. acesta fiind urmat de sensurile derivate. univoc. sub influenţa limbajelor formale din matematică. al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. corn1 coarne s. „maşină de tors”. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene.6. n.n. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid. Carcevschi). omonime sau omolexe. 3. şi raport2 rapoarte s. Mai întâi. Dacă limba ar fi un sistem formalizat. De altfel. de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. „arbore”. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor. în ordine logică. n. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s.6. „excrescenţă osoasă”. n. odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. celelalte sensuri. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. 3. adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic. în omonime. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: . Astfel.6. Mai mult. Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. Astfel.4. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex. tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri. Ch. Astfel. Se ştie că. 3. care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. torcătoare1 torcătoare s. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent. m. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal.6. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical. logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. n. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. după care vor urma.f. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii.5. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte. calităţilor şi acţiunilor din realitate. raport1 raporturi „relaţie” s. f. St. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate. „dare de seamă”). „cotitură”. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s.

eterolexie şi chiar de antisemie. care nu se produce în mod arbitrar. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală. cu atât are mai multe sensuri distincte. dacă ar fi absolute. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”. 2. În fine.10. picior de vers. iar fiecare semem derivat este format. adică un singur cuvânt. piciorul scaunului. Această metodă se utilizează. din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. În opinia unor lingvişti. Drept urmare. de exemplu). se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. De exemplu. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. întrucât. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. Într-un cuvânt. De altfel. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). 3. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. Aşadar. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. 3.8.6. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng. Totodată. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. „diviziune a unei ştiinţe. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. De exemplu. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie. În această ordine de idei. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. „(în trecut) unitate de măsură a . 2. toate relaţiile semantice existente. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv.6. Aşadar. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. În dicţionare. „ (la munte sau la deal) parte inferioară”. a unei căi de comunicaţie. mai ales. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice. cât şi lingvistic. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia.9. ”. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie. care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga). iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. 3.7.6. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). a unei ape curgătoare.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. 3. a unui domeniu de activitate etc.)”. a se ridica în picioare. Astfel. identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă. a unui domeniu de activitate”. la trei picioare depărtare. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate. a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu. 3. „diviziune a unui întreg (a unui popor. pe linia diferitelor sensuri. picioarele dulapului. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare. dintre care unul este principal. fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. picioarele anterioare. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii. De altfel. Interpretând astfel polisemia. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri. picioarele Ceahlăului. 3. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie.6. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. în limba română. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu).

Kurylowicz).12. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. păr. pe de o parte. De exemplu. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). ureche etc. respectiv. sens general şi sens particular.6. semn în limbă / semn în vorbire. 3. 3) Fiinţă salvatoare. Carcevsky) etc. ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii.6. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt. denominativ. viaţa socială. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare. tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. Unele (sens originar. dinte. privit în raport cu copiii acestora. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm. gură. indicând atât diferenţe semantice. cap. Prin urmare. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3.lungimii. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual. 3. După calitatea lor generală. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. Pentru a denumi realităţi cunoscute. 3) (pop. 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. sens propriu. în care mai apar sens denotativ. copiate sau calchiate după un model străin.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi.. „(în versificație) unitate ritmică. Stern). 5) (la pl. conotativ. substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. sens secundar. Datorită acestei mari varietăţi terminologice. ochi. principal. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba.0. De exemplu.11. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional. limbă. Foarte frecvent. gât. cot. limba. în linii mari. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. sens primordial. cât şi contextuale. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. unchi.7.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. sens principal. secundar. deget. cu cele ale metasemiei. bunic. moşneag. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. sens general. pe de altă parte. O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie.7. adică sensurile derivate pot fi împrumutate. În urma analizei definiției lexicografie. sens particular etc. Paul). 4. constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate. Foarte frecvent. mână. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. ambulanţă. disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane. cu excepţia . nas. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. semne în limbă şi semne în vorbire. picior. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. Potebnea). celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. directe şi figurate (H. sens derivat. apropiate şi îndepărtate (P. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. sens primar şi sens derivat. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică. 3. general şi. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. sens originar.

la răspândirea teritorială (reg. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. b. şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă. pot fi denotative şi conotative. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic.2. Ele includ sensurile principale. Amosova. ci de caracterizare”. În funcţie de natura lor.7. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. în opinia cercetătoarei N. după ordinea apariţiei. afectivă. dar şi să o denumească în mod expresiv.). pop. „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă.1. fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative. 3. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri. Astfel. adică au orientare şi bază genetică distincte. celelalte fiind derivate. apelative sau cognitive). sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele. la rândul lor. la caracteristica diacronică (învechit. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. mai des utilizate. din perspectiva importanţei sensului în limbă. adică determinate de alte sensuri. sugestiv.7. Prin urmare. adică nu sunt determinate de alte sensuri. Primare sunt acele sememe. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate.celui gramatical: a. sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. pitoresc.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). opus unor sensuri secundare. iar secundele. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive. dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. După provenienţa lor. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. Sensurile derivate. dar şi cele derivate sau figurate. întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. paralel cu cea expresivă.) etc. care s-au format de la primele. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice. o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr. care sunt încă lipsite de nume speciale. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. de bază şi derivate..) sensuri conotative (afective sau expresive) și c. 3. la origine (împr. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare.). Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. fam. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor.) sensuri denominative (denotative. obiectele indirect. deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. Litvinenko. Sensurile de bază sunt mai cunoscute. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă. suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice.. se distinge un sens principal. sunt necesare anumite precizări în această privință. care în secţiune sincronică sunt independente. . E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă. nou). în operele scriitorilor. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii.

Mai mult. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. În primul rând.) sensuri denominative (denotative. Ele sunt: a. apelative sau cognitive). picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. a unei acţiuni. sfera lui de întrebuinţare etc. susține acad.3. delimitată de buze”. proprii.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. pe umeri un rucsac. în general. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale. cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare. Așadar. În afară de aceasta. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. care este sensul lui de bază. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite. Silviu Berejan. gura văii. este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare. cu excepţia celui gramatical. Vinogradov. sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. sens proprii / sens figurat. deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza. Cu alte cuvinte. dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică. „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. de bază): gura cască. din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică. are un sens comun. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. obişnuit” (A. Litvinenko). sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. În principiu. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. … pe ai ţării umeri dalbi”. secundare (derivate): gură de canal. semantica prepozițiilor). fie că în genere lipseşte. La rândul lor. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. decât a celor derivate expresive. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). umerii obrajilor. conform opiniei lui V. umerii hainei etc. pe care îl denumeşte global. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. sens primar / derivat etc. cât şi la cele denominative.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. În al doilea rând. cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). expresive. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. conotative (figurate. sens principal / secundar. folosit în mod curent. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. sens uzual / ocazional. stilistice): Peo gură de rai. Vinogradov. și relaț ionale (de exemplu. Cuvântul. În primul rând. plasticitatea. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. În al doilea rând. După calitatea lor generală. iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. Această relaţie directă care . Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului. 3. b.7. c. afirmă V. anulării expresivităţii. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. fiind analizate în contextul de actualizare.) sensuri conotative (afective sau expresive).

gura sobei. Acestea din urmă sugerează ceva. Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă. vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. folosit în mod curent. Cuvântul. iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. care este sensul de bază. După cum spunea şi Coteanu. sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. figurate sau stilistice). a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. de exemplu.. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. cât și conotative (expresive. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. În cele ce urmează. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici. umerii obrajilor şi umerii hainei. în timp ce sensurile derivate (conotative. 3. sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere).7. De aceea. De altfel. În principiu. de bază. gura sacului. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. pe care îl denumeşte global. Când cuvântul denumeşte (denotează). sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). gura podului. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. ca în cazul sensurilor conotative. gură de apă. inclusiv cele denotative.. gura văii. Ele sunt însă . în general. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative.”. apoi cu sensurile derivate. Totodată. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. cuvântul implică aspecte cognitive. De obicei. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. iar sensurile respective sunt sensuri denotative. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. În acest caz. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. fiind intrată în uz. figurate sau conotative.4. are un sens comun. orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. vorbitorii limbii române actuale. mutația de sens. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. pe ai ţării umeri dalbi. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. În felul acesta. le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. proprii. secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic. În exemplele pe-o gură de rai. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. deci extralingvistică. diferit de o altă limbă.

linge-blide. am cumparat un Grigorescu. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. lopătar. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine. 3. De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. a-i sări muştarul. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. secundar etc. durerea. … pe ai ţării umeri dalbi”. fie prin contiguitate. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. de strictă specialitate. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. fiind şi ea tot o metaforă. iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. un marghiloman. Sensul conotativ mai este numit figurat. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. respectiv zgârcită. Cuvintele monosemantice. coincide cu sensul propriu al cuvântului. El cuprinde trăsăturile esenţiale. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul. ci comunică ceva. ţigănuş. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. frica. au în principiu numai sens denotativ. pe baza unor asociaţii de idei. întristarea.5. ele sunt o categorie istorică. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. ci evocă bucuria. Din acest punct de vedere. ca urmare a evoluţiei societăţii. cu mai multe sensuri. sensul fundamental. descriptiv (sau sens propriu). Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor. realizarea valorii figurative se face numai în societate. devieri de la sensul denotativ. lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu. A face este un verb cu atâtea contexte posibile. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. croitor. creastacocoşului. a nu ţine pe cineva cureaua.şi singure în termenii tehnici. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. iar celelalte valori nu sunt proprii. care leagă o anumită formă de un anumit sens. a coace turta cuiva. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. suferinţa etc. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. plăcerea. În afara interjecţiilor. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. omuşor pentru uvulă. derivat. La multe cuvinte. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice.7. deși toate acestea se reduc la cel derivat. iar cuvintele polisemantice.). Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. stilistic. numit și de bază sau propriu. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. sensul conotativ se prezintă sub două .

Astfel. care elaborează imaginea artistică. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. în primul rând.7.7. Astfel. ceea ce conferă acestora expresivitate. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. de cele mai multe ori condiţionate contextual. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. Constatăm. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. reprezentând denumirea sau denotaţia. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). pl. Așadar. dar nu exprimă asocierea ca atare. relaţii prin care se pun în evidenţă.6. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii.7. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers.I. prezent. Modificarea însă. substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. fie din alte motive. Stilul operelor ştiinţifice. fiind determinată.7. fie pe aceea de imperativ. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. gura sobei. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. gura sacului. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil.). Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. sensurile conotative. În concluzie. adică la trimiteri în planuri secunde. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. atât asemănările cât şi diferenţele. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. apoi cu sensurile derivate. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele. alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). De aceea. În fine. fără context.8. activ). gură de apă. c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. cu toate că. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. nu mai produce surpriză: gură de metrou. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. pe ai ţării umeri dalbi. ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere. gura văii. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare. fores („uşă”. 3. Subiectivitatea lor există în grade variate. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale.7. umerii obrajilor şi umerii hainei. derivate și cuvintele polisemantice.9.aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. prin conotaţie. conotaţiile sau sensurile figurate. desprinse dintr-o anumită denotaţie. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente. În exemplul Peo gură de rai. formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. ca instrument: călătoreşte cu avionul. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul. dar deosebite de cel relativ. 3. Așadar. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. se recurge la adaptări. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. care dezambiguizează comunicarea. gura podului. așadar. fiind intrată în uz. cuvântul are o forţă generică. indicativ. De exemplu. de fiecare dată. Cuvântul sugerează ceva. 3. 3.

Condiţionarea contextului implică. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. implicit. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. şi mărci stilistice speciale care. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. fără valoare”. gura văii.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia. de obicei. . Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. că adjectivul modic înseamnă “mic. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. conotaţia fiind doar marca “ironic”. deoarece sensul este o entitate complexă. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. semantemul sau ansamblul de sememe. îl devorează din ochi. Tipologia polisemiei 3. cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. 3. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). de exemplu. ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv. apropiat de sensurile conotative pure. cu cele idewntificate în dicţionare.sau contextual. Astfel. Ssensurile realizate în context pot coincide. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. de pildă. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. De pildă. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. nu este suficient să ştim. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. Ion a devorat o carte. pământ negru are sensul de “impuritate”. secundare. în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. ca determinant al substantivelor preţ sau sumă.0. conotative). sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. Coteanu. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem. ci unul bine structurat şi obiectiv. Lupta s-a soldat cu o victorie. Așadar. Tot negru în contexte ca tină neagră. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. de obicei. care poate fi înţeles atât ca enunţ. conotative) în limbajul poetic. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală.8.8. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. O corectă analiză în limbă şi. cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. mustăcioară”. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. În cazul polisemiei. umerii obrajilor. adică structura semantică a cuvântului polisemantic. de relaţiile lor cu sensul principal. Tipologia sensurilor e variată. într-o măsură mai mare sau mai mică. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. Astfel. cele secundare. Prin analogie cu structura internă a sememului. de delimitarea lor relativ precisă şi . umerii hainei.

suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre. Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. 3. iar dependenţa structurală. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. amărăciune. 3) Cutiuţă de păstrat ace”. se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. ascuţită la un capăt. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. cât şi ca pro-cedeu derivativ.. Persoană care face ace. prac-tic. De exemplu. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. ci relaţii de paritate semantică. reproduc sensurile derivantului. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. Să comparăm: amar1 . macagiu. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”. amăreală). 2) înv. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar.8. întrebuinţată la cusut”. conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic. a se amărî.n. adică sememul. amăriu. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. Cu toate acestea. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor. De exemplu.1.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. Aşadar. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. Mai mult. avem în vedere. la rândul ei. a amărî. Aşadar. fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. Dependenţa motivaţională. în linii mari. aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. parţial sau total. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. amărui). fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. semantica cuvântului motivator. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. De altfel. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. independente sub raport semantic unul faţă de altul. În concluzie. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. ci unul din sensurile sale. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare. Cu alte cuvinte. identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. Astfel. care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”.

respectiv. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”.. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar. 3. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. ogar. avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de .2. semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire. etc. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare.„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. amar2 s. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem. În acest caz. De exemplu. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. 3) Agent de poliţie”. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”.8. Prin urmare. 3. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. În primul rând. Dacă comparăm sensurile derivatelor.n. acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei". interpretate în continuare în calitate de subtipuri. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal. în acest caz identificând raporturi de paritate.8.3. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc. de independenţă.

2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. 4) Pie-să de metal. subţire şi ascuţită. macaz. 7) A petrece copilăria. de altfel. Şi încă un detaliu . se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. a se mări. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. derivând de la unul şi acelaşi arhisem. ţânţari. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. a se restabili. a se reface. care. Astfel.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant.) noi. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. subţire şi ascuţită la un capăt. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). 5) (la unele animale: albine. nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. Deci. corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. folosit la cusut. semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. de intensitate. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. lungă şi ascuţită”. legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte. a se regenera. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. a evolua.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. pe care le însumează” (Diaconescu). pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. pe baza căruia au apărut sememele derivate. viespi. de formă subţire şi ascuţită. de durată etc. De exemplu. ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. a dospi. 6) (la conifere) Frunză îngustă.

toate derivate de diferite seme ale sememului primar. fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. foarte maleabil şi ductil. al treilea semem . 4) Fir făcut din acest metal. (despre oameni) Grup mare. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”. droaie. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem. 2) Obiect de mare valoare. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat).pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”.de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. al treilea semem derivă tot din primul semem. 3. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată. În baza celor constatate.pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). inoxidabil. cât şi subtipul omogen sau eterogen.5. bun conducător de căldură şi de electricitate. galben strălucitor. este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. ci numai parţial. cât şi ete-rogene. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. acestea nu sunt omogene.8. ca realitate de limbă.6.obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem .8. 3) Strălucire orbitoare. conţinând atât sememe omogene. adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii). Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios. Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen. sau . ceată”. Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur.pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. 5) fig. 3. 4) fig. al patrulea semem .4.8.

8. în sport. 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. 3. chip. . De exemplu. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu.ambe-le subtipuri simultan. personalitate.8. fizionomie. relaţiile dintre sememele al doilea. 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. pictură sau sculptură. regină. subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare.obiect care dispune de această calitate”. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă. persoană marcantă. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei. reprezentate printr-un desen. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă.7.)”. crai). în pilotaj etc. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi. în timp ce primul. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. în fine. totodată. la balet. am atestat existenţa unui tip mixt. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. nebun. Al treilea semem derivă din primul. 3) vorb.obiect cu această imagine”. Tipurile identificate au un caracter universal.8. iar pe de altă parte . 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe. caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare.tipul subordonator. al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . Primele două sememe constituie tipul coordonator. cal. ca şi al treilea semem. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator. Om cu merite în viaţa publică. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă . constituind astfel tipul subordonator. Cu alte cuvinte. În fine. tipul coordonator. pion). turn. damă. coor-donator-subordonator. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege. sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie. pe de o parte.

10. semnificaţie. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). Vasiliu). Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. 2. c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt. Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă. 3. Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date.tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat. 3. d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E. în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. Groza). Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală. Această legitate are o importanţă deosebită. 3) eterogen. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. adică are orientare activă. b) explicaţi termenii. Se dau noţiunele: sens. formulaţi deosebirea dintre acestea. 2) omogen. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice. 4) omogen-eterogen şi 5) mixt. Întrebări 1. . sens lexical. nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului.Verificaţi-vă cunoştinţele a.” (I. câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne. semem (sens) şi lexem (cuvânt).

„Acum. Stancu). călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. Exerciţii 1. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. a întipări. a se încrede. Sadoveanu).prepoziţia C. Petrescu). Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza . 5.4. d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. conotaţie 1. foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. cu picioarele bine înfipte în pământ. b) argumentaţi alegerea. verbul. a prescurta. oricum. pretimpuriu.substantivul B. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. strămoş. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie. „Par sau. argumentaţi răspunsul. Paler). serios şi ursuz” (O. conjuncţia. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. Paler). am părut un ardelean sobru. 2. Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. e) identificați alte cuvinte de acest fel. ilustraţi prin exemple. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată. „Dincolo de râu. respectiv un sens conotativ” (I. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea. „Înfiorat. „Cu tot vuietul vântului. Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A.articolul. c) continuaţi şirul exemplelor. 1. a reveni.pronumele A. C. prescurtat. b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le. Coteanu) b. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. a străbate. simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. 2. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. B. a străfulgera. pe luncă şi pe coasta dealului.

pată. mască. a scârţâi. a izvorî. a coborî. Se propun cuvintele: dulce. 4.Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective. a scăpăra. c) completaţi seriile de cuvinte. a arde. e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. în mod corespunzător. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. floare. b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar .

” (G. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim. Călinescu). în săbii se ne tăiem. Meniuc). „În puterea unei nopţi de vară[..Agârbiceanu). Rebreanu). cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei. 6. b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate. Dabija). „Era pricepută. „Limba taie mai mult decât sabia” (A. Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt. c) consultaţi dicţionarul.. Frunzele s-au aurit pe ramuri. îl trase sub podul de gheaţă” (I... Alecsandri). rece. calculată.c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte. Alecsandri). rece. 5.] marea se frământă. Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă. „Soarele răsare focul splendid luce.. (L.Agârbiceanu). . îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. răbdătoare. selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină. / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. „Angheluş era gata să iasă la mal.. simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I. „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V. Pann). „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb).. mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb). cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă. Bolitineanu). / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi. ori în luptă să ne luptăm?” (V. părinte Alexei!” (N. „Azi. „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi. fără voie.

Aurul din văzduh s-a topit. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă. / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C. Sus în deal la strungă. e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi.” (V. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă. Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii. / Ca-ntr-un nimb de glorie. „Vesela verde câmpie acu-i tristă. A rămas numai argintul pe ape./ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G.. Topârceanu).. plini de geruri. f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte. d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă. / Frunzele-i cad. . Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date. / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi. veştezită. / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie. Alecsandri).. „Iat-o!. Petrescu). c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte. acum pare ruginită.. / Lung îşi scutură spre vale. / Lunca bătută de brumă.. S-a întors toamna. nouri negri. zbor în aer şi de crengi se dezlipesc..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful