3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

abstract şi tipizat al obiectului. denumeşte. În baza celor menţionate. fenomene. Rosseti). un indiciu inerent. Referitor la importanţa sensului. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. sensul. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. În acest caz. La substantivele proprii. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. rare. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. sentimentele omului. omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). dar. din punct de vedere denotativ. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. definiţii de natură logică. deşi se bazează pe descrierea . în principiu. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. 3. ca şi denumirea. însuşiri etc. în cazul prepoziţiilor. Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului.6. de exemplu. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată.gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. Cu alte cuvinte. până în cele mai mici amănunte. psihica şi 2) relaţionale. În procesul de cunoaştere a lumii. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului.. în acelaşi timp. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. nu este decât un semn distinctiv. în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). Astfel. obligatoriu al denotatului. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte. sensul are funcţie de identificare. filosofică sau psihologică.1. care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general. care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii. în cadrul unui câmp lexico-semantic. distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. are la bază o noţiune. pentru a deosebi. conjuncţiilor. toate acestea fiind. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. desemnează. un oarecare individ de altul. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent. întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. unitate lexicală bilaterală. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv.

2) invariante şi variante pentru planul de conţinut. O atare stare de lucruri este determinată. Vinogradov.1. Zveghințev. totuşi. este unitatea bidimensională.4. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. cum variază obiectele materiale. ceea ce este inadmisibil. deoarece. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). singura unitate.0.4. Unităţile lexicale au caracter bidimensional. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. adică a sonemelor sau a nomemelor. Nida).4. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. 3. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. cea comunicativă.componentelor distinctive ale denotaţilor. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului. mai curând. obiecte conceptuale. cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane). dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. Astfel sunetul e. la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). din perspectivă filosofică a gnoseologiei. forma – după legile fonetice şi morfologice. Atât unităţile planului de expresie. dintre sememele generale şi cele individuale. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”. întrucât cuvântul. Invarianta şi varianta semantică 3. ca şi semnul în genere. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. . determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. Prin urmare. existentă obiectiv. adică în limbă. dar nu absolută. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. Solnțev. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). Solnțev. distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. 3. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. Or. Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. admiţând numai existenţa actuală a sememului. negăm existenţa lui virtuală. în afara contextului. de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. dintre invarianta sememului şi varianta lui. în acest caz. conform opiniei lui V. semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. susține V. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor. nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. adică l e x e m e şi lexe. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale). fără a înceta să fie semn. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă. constructe. izomorfismul. de exemplu. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). ci. nu poate fi unidimensional. Mai mult. iar conţinutul – după legile semanticii. Punând la bază opoziţia virtual / actual.

Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. Guiraud. profesional şi de studii al posesorilor limbii date. întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). dar variante – actualizarea concretă. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev). termin inadecvat. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. nu poate exista în stare pură. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă. .4. Courtés. modificările informaţiei şi efectele lor este. cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. Prin urmare. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. 3. Prin urmare. realizarea în vorbire a sememului. manifestare în vorbire a invariantei semantice.Opoziţia virtual / actual. dar şi de izomorfismul cu planul expresiei. între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă. Tuţescu. tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare. adică este entitate de limbă. ca şi celelalte invariante. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. întrucât. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă. în principiu. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural. Duchaček. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii. în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor. dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire. susține Solnțev. ci se concentrează întrun cuvânt. adică invarianta semantică. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. reflectate în conştiinţa noastră. definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. adică este un fapt de vorbire. Greimas. invarianta semanică este identificată cu sememul. iar varianta sementică cu alosememul. de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. a virtualului (Bidu și Miţu. implicit sau explicit.). Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. Invarianta semantică.3. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. 3.2.4. în principiu. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante.4. Ullmann etc. L. sistemului ei. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). inutil” (Rey). invariante.5. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului.4. şi coincide. de deprindere socială consacrată istoric. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. determinată de uz. iar actualul drept realizare în vorbire.0. 3. strict vorbind. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele. 3. Aşadar.5.

de bază. a unui cuvânt.2. fenomen. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. eveniment. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt. La rândul lor. reprezentând sensul lui propriu. denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. 3. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare. este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. evenimente. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. „insectă” şi „ pilot”. Numele nu se atribuie în mod deliberat. lucru. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. 3. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului. analizabile în afară de context.Și ca urmare denotaţia sau denotarea. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte. zburator. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate.1. În această ordine de idei. Astfel. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. asigurând identitatea sermantică și . de realitatea extralingvistică. însuşirile etc. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară.. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian. De exemplu. „ zapada care troieneşte”.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. cu patru picioare. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. c sunt scaune”. morman de zăpadă”). b. Prin denotaţie. fiinţă. privite sub una dintre aspectele sau printr. eveniment. nemediat. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. Este legată direct.5. denotaţia va fi „a. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. fenomen. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. acţiune. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. acţiuni.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. menţionat primul în dicţionarele de limbă. pentru „avion”. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. idee) i se atribuie un nume. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”. acţiune. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte. dar şi nuanţe afective legate de acestea. însuşiri etc.5. semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. precisă. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală. esenţial şi relativ stabil. cu o suprafaţă plană. pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. „ zăpadă care cade”. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. fiinţă. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. cât interesele oamenilor care o vorbesc”. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. de discurs sau de enunțare. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific. Termenul denotaţie (din fr.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori. F.

lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor). îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. De exemplu. în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. De exemplu. de cele mai multe ori. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. un surplus semantic. care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. sonoritatea muzicală a cuvintelor. la lexicalizarea lor. În țările cu populație africană negrul sugerează binele. folosite în mod subiectiv. patul puştii (conotaţie care . pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. de exemplu. realizându-se astfel o evoluţie semantică. piciorul scaunului. iar albul răul. exspresive legate de sensul denotativ. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. Astfel se formează sensurile figurate. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. un enunţ la un cititor sau un ascultator.„persoană şireată şi vicleană”. În Europa semnifică dragoste. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori).5. adiacent.echilibrul semantic al cuvântului. denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. fie conţinuturile abstracte la care se referă. fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. doliului. iar în Japonia cu luptă și mânie. al unui cuvânt. dincolo de percepția ei afectivă. inima pădurii etc. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare.3. în stilul beletristic. denumiri acceptate de uz: cotul râului. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. variabil. individualizând fie obiectele în sens larg. ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. pe lângă semnificaţie. Așadar. De exemplu. sugestiile metaforice ale limbajului. Termenul conotaţie (din fr. în funcţie de context. afective. Unele conotaţii pot avea uz general. Aşa cum am văzut. este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. negrul este culoarea tristeții. în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. 3. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. datorită caracterului secundar. nevăzător pentru orb. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Totodată. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. conotaţiile pot fi diferite. cu blana roşcată. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. conotaţia exprimă valori secundare. semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. cu coada lungă şi stufoasă”. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. perfidă de sex feminin”. Culoarea. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale. cuvintele au. iar conotaţia cuvântului respectiv . în primul rând. cu botul îngust şi urechile ascuţite. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. capitonată. caracteristicele unor culori). Așadar. Denotaţia. În fine. gura văii. În funcţie de context. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. o sintagmă. substantivul american vizează acea persoană. este mai mult sau mai puţin identică. american poate avea variabile semnificaţii secundare. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. pe care se poate şedea sau dormi”. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). în raport cu denotația. Se au în vedere. Pentru europeni. de pildă. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea.

algoritmic.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. chiar atunci când este ermetic. în funcție de domeniul lor de producere. tărtăcuţă (glumeţ). la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor. hodorog. Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. evident. la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu. După cum observa Ion Coteanu. mai ales familiar. dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. În mod spontan. care se va estompa în dicţionarele ulteriore. c. pentru dilentantism (peiorativ) .) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. lingviștii au identificat. Vorbind despre conotaţii.„lipsă de seriozitate”. se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. dumneavoastră -pronume de politeţe. De pildă. ce cântă foarte frumos”. care sunt şi ele semne. exprimarea spontană. la axa temporală (învechit sau arhaizant). de jale. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. dar nu complet denotativ. „el poate fi imaginat şi chiar construit.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei.5. dacă. acceptabil.4. fără unelte gramaticale. rugăminte. inacceptabil. De exemplu. regional). nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. dar ca limbaj artificial. în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. a cotonogi etc. pozitiv. e. orice cuvânt trimite la referentul lui. Cu alte cuvinte. (dragă . limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. lexicul colocvial. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii. De regulă. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. regional etc.). doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi. transcedental . urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului). la axa spațială. adică deținea o conotaţie negativă. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. 3. În această ordine de idei. arhaic.termen de afecţiune. urs „om greoi şi mătăhălos”.filozofie).) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. b. de culoare brună-roşcată. d. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. a II-a). pentru mâncău. pentru târâtură (depreciativ). negativ. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente. În fine. pentru pers. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect. .5.) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. adresare. f. frumos. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. exprimând un sentiment de dor. interdicţie etc. aşa cum conchide Ion Coteanu. teritorială (popular. executat într-un ritm vioi”. chix.reprezintă o asemănare printr-o metaforă). la raportarea la normele limbii literare. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim. cum ar fi familiar. 3. de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc. care coincide de obicei cu denotaţia. negativ şi pozitiv etc. poartă de regulă conotaţii negative: chiul. rău.5. De pildă. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care. popular. argotic. în dicţionarul lui Tiktin din 1903. ontic. monadă. univoc şi limitat funcţional prin definiţie”.

exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. provenită din conotaţia referentului. portocală etc. există şi elementul conotativ de maximă noutate.0. nici urât. naţională. fotoliu are conotaţia semantică de destindere.). cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice.). Sorin Stati. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. ligament. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. Totodată. acad. datorată când practicii. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal. leucoplast. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede. cardiologie. Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. Folosit cu valoare conotativă. avion. auditorul şi lectorul. Valoarea denotativă a semnulului leu. d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă. libertate etc.5. operativ). nici frumos. adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia.5. Astfel. constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). morală. neam. Pe de altă parte.7. având în general origini variate. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. electrocardiogramă. Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. profesională. Există. linotip.Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. piuliță etc. emotiv. c) general-umană (de exemplu. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. Conotaţiile sunt. Monosemie și polisemie 3. însă. lămâie. descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. În consecinţă. Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete. cu înfăţişare nobilă. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească. patrie. 3. De pildă. datorită caracterului lor individual. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. citând opinia lui Solomon Marcus. dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. de grup restrâns. a cuvântului vulpe este şiretenia etc. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens.valori ale semnului. de măreţie. ci numai un mamifer din familia felinelor. 3. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului. În schimb. există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”. variabil (sau chiar accidental). deopotrivă. care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil).6. ori a scriitorului. în general. subiectiv (imaginar. caz în care distincţia se face clar. înţelese ca atribute ale acestuia. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană). posibiltatea ca un cuvânt monosemantic. conotaţiile pot fi multiple. internaţională). socială. atribute ale felinei Panthera leo. semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. care atrage şi şochează.6. sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă. timp sau diateză etc. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ. . a memoriza. prin repetiţie. conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. dar de foarte multe ori ele se confundă. 3. frecvent folosit. de exemplu. iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod. nici rege al animalelor. când imaginatiei. devenind astfel polisemantic. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat. După cum spunea Ion Coteanu. să dezvolte şi alte sensuri. confort. conotaţia cuvintelor mamă. Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar). Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor.6. cruzime.

1. care urmează să fie examinate mai jos. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). polis „mult” şi s. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. în special pentru cea istorică. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. Mai întâi. unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. reprezintă. Şerban. care necesită a fi denumite. acţiuni. Totodată.6. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni. sēma „semn. întrucât produce . gr. pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. din planul conţinutului (omosemia. aşa cum constată Iu. se monosemantizează. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni. în fiecare act concret al comunicării. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. În mod tradiţional. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice. alonime etc. Evseev şi V. gr. afirmă acad. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. De altfel. în opninia lui J. Polisemia. V. Vinogradov. Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). în principiu. sunt inventate obiecte noi. mai corect a mutaţiilor semantice. în timp ce în context unităţile de vocabular. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”.3. actualizându-se.6. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. care determină dinamismul sistemului – sinonime. în primul rând. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale. De altfel. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei. apar ocupaţii. urmează să constatăm că. calităţi noi. paronime. Termenul polisemie este format din adj. o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. În al doilea rând. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. consideră I. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. omonime. întrucât. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie.6. urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare. paralexia şi eterolexia). adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. hiponime. întrucât în vorbire.2. cât celor care o folosesc”. sens”. 3. relaţiile externe ale cuvântului. Karaulov. din perspectivă istorică.V. care. polisemia este. „caracterul concret al practicii este ilimitat. Evident. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului. antonime. În acelaşi timp. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. 3. Casares. creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului.3. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. de altfel. polisemia (pe care. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal. Prin urmare. În general. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. În această ordine de idei. Dată fiind această sotuaţie.

tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri.6. Prin urmare.f. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s.n. n. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. n. şi raport2 rapoarte s. odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical.4. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). Se ştie că. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor. „dare de seamă”). Mai întâi. omonime sau omolexe. n.6. torcătoare1 torcătoare s. Astfel. adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic. 3. acesta fiind urmat de sensurile derivate.5. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. Dacă limba ar fi un sistem formalizat. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. Mai mult. sub influenţa limbajelor formale din matematică. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene.6. Astfel. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). 3. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. Carcevschi). 3. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. în omonime. de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. calităţilor şi acţiunilor din realitate. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. după care vor urma. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii. „arbore”. corn1 coarne s. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke.ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate.6. Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. Ch. „excrescenţă osoasă”. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. celelalte sensuri. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex. n. f. m. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte. De altfel. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid. St. Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: . univoc. „cotitură”. „maşină de tors”. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. raport1 raporturi „relaţie” s. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. în ordine logică. Astfel.

De exemplu. picior de vers. iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. În dicţionare. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. „diviziune a unei ştiinţe. picioarele dulapului. Interpretând astfel polisemia. picioarele Ceahlăului. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. piciorul scaunului. din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. în limba română.6. Aşadar. a unei căi de comunicaţie. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. picioarele anterioare. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală. De altfel. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. Aşadar. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. iar fiecare semem derivat este format. 3. pe linia diferitelor sensuri. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri.)”. 3. Totodată.9. prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. de exemplu). care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. De altfel. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1.10. fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. În această ordine de idei. 2. a se ridica în picioare. „ (la munte sau la deal) parte inferioară”. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu). ”. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. În opinia unor lingvişti. identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. cu atât are mai multe sensuri distincte. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. dacă ar fi absolute. „diviziune a unui întreg (a unui popor. întrucât. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). a unei ape curgătoare. 2. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie.7. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga). pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte. De exemplu. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). „(în trecut) unitate de măsură a . sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. În fine. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. 3. se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. dintre care unul este principal. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”.6. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. Această metodă se utilizează. Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. Astfel. Drept urmare. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. 3. 3.6. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. adică un singur cuvânt. eterolexie şi chiar de antisemie. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. a unui domeniu de activitate”. care nu se produce în mod arbitrar.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. mai ales. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. a unui domeniu de activitate etc. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng. toate relaţiile semantice existente. la trei picioare depărtare. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie.8. Într-un cuvânt. cât şi lingvistic.6. a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”. 3. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă.

limbă. Potebnea). general şi. pe de altă parte. După calitatea lor generală. deget. ureche etc. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3. 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi. În urma analizei definiției lexicografie. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. gură. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. dinte..11. sens principal.6. picior. respectiv. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional. disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane. în linii mari. sens derivat. gât.6. Stern).) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. sens primar şi sens derivat. unchi. De exemplu. 3. ochi.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare. celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. denominativ. 3. Kurylowicz). sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. viaţa socială. bunic. sens secundar. Carcevsky) etc. sens general. directe şi figurate (H. principal. secundar.0. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba. Foarte frecvent. O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. semn în limbă / semn în vorbire. 4. privit în raport cu copiii acestora. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”. sens primordial. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. Pentru a denumi realităţi cunoscute. limba. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual.7. De exemplu. conotativ. păr. „(în versificație) unitate ritmică.12. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. copiate sau calchiate după un model străin. ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii. sens propriu. apropiate şi îndepărtate (P. 3) Fiinţă salvatoare. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. pe de o parte. nas. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm. semne în limbă şi semne în vorbire. cât şi contextuale. Datorită acestei mari varietăţi terminologice. sens general şi sens particular. adică sensurile derivate pot fi împrumutate. cap. constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate. în care mai apar sens denotativ. Prin urmare. sens particular etc. cot. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt. 3) (pop. 5) (la pl. 3. indicând atât diferenţe semantice. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie.7. cu cele ale metasemiei. sens originar. cu excepţia . mână.lungimii. Foarte frecvent. moşneag. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. Paul). substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. Unele (sens originar. ambulanţă.

adică determinate de alte sensuri.celui gramatical: a. paralel cu cea expresivă. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. dar şi să o denumească în mod expresiv. şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă. . fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”. ci de caracterizare”. obiectele indirect. dar şi cele derivate sau figurate.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate. în operele scriitorilor. sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. După provenienţa lor. la răspândirea teritorială (reg. care sunt încă lipsite de nume speciale. fam. iar secundele. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive. care în secţiune sincronică sunt independente. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice. Ele includ sensurile principale. se distinge un sens principal. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri. întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. 3.1. o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. Sensurile derivate.2. pitoresc. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. la rândul lor.7. pop. În funcţie de natura lor. adică nu sunt determinate de alte sensuri. după ordinea apariţiei. deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. adică au orientare şi bază genetică distincte. sunt necesare anumite precizări în această privință.. mai des utilizate.) sensuri denominative (denotative.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. b. Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. nou). iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. Litvinenko.. 3. apelative sau cognitive). Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă.). Amosova. la caracteristica diacronică (învechit. E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele.7. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. celelalte fiind derivate. din perspectiva importanţei sensului în limbă. afectivă. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic. suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). Prin urmare. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă. Astfel. „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă. care s-au format de la primele. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri.) etc. sugestiv. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor. în opinia cercetătoarei N. Primare sunt acele sememe. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă.). La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice. pot fi denotative şi conotative. de bază şi derivate. opus unor sensuri secundare. la origine (împr. Sensurile de bază sunt mai cunoscute. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii.

După calitatea lor generală. cât şi la cele denominative. a unei acţiuni. are un sens comun. fiind analizate în contextul de actualizare. iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată. afirmă V. La rândul lor. umerii hainei etc.) sensuri denominative (denotative. conotative (figurate. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. gura văii. b. în general. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale. apelative sau cognitive). care este sensul lui de bază. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. Vinogradov. expresive. În principiu. obişnuit” (A. Așadar. semantica prepozițiilor). În al doilea rând. … pe ai ţării umeri dalbi”. sens principal / secundar. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului. Vinogradov. secundare (derivate): gură de canal. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei.) sensuri conotative (afective sau expresive). stilistice): Peo gură de rai. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. susține acad.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. umerii obrajilor. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. Silviu Berejan. folosit în mod curent. sens uzual / ocazional. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. pe care îl denumeşte global. Cu alte cuvinte. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. Această relaţie directă care . determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine. decât a celor derivate expresive. Ele sunt: a. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. 3. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. plasticitatea. în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică. În al doilea rând. sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării.3. sfera lui de întrebuinţare etc. iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. Cuvântul.7. fie că în genere lipseşte. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. delimitată de buze”. sens primar / derivat etc. În primul rând. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. cu excepţia celui gramatical. dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). Litvinenko). și relaț ionale (de exemplu. deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. proprii. conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. În afară de aceasta. Mai mult. conform opiniei lui V. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei. sens proprii / sens figurat. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. anulării expresivităţii. picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. de bază): gura cască. În primul rând. pe umeri un rucsac. c. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite.

Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. După cum spunea şi Coteanu. în timp ce sensurile derivate (conotative. proprii. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative. aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată. secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic.. în general. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). de exemplu. mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. apoi cu sensurile derivate. În exemplele pe-o gură de rai. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. gură de apă.7. pe ai ţării umeri dalbi. gura văii. De obicei. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. deci extralingvistică. cuvântul implică aspecte cognitive. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. care este sensul de bază. ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. figurate sau conotative. diferit de o altă limbă. Când cuvântul denumeşte (denotează).. gura sobei. referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. În felul acesta.”.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. 3. De altfel. sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. Cuvântul. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. Totodată. pe care îl denumeşte global. cât și conotative (expresive. are un sens comun. folosit în mod curent. orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală. umerii obrajilor şi umerii hainei. figurate sau stilistice). iar sensurile respective sunt sensuri denotative. de bază. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. mutația de sens. Acestea din urmă sugerează ceva. le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii. În cele ce urmează. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici. Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. vorbitorii limbii române actuale. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual.4. fiind intrată în uz. De aceea. sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. inclusiv cele denotative. Ele sunt însă . ca în cazul sensurilor conotative. gura podului. gura sacului. În acest caz. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. În principiu.

descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. cu mai multe sensuri. numit și de bază sau propriu.). un marghiloman. frica. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. de strictă specialitate.5. ci evocă bucuria. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. coincide cu sensul propriu al cuvântului. linge-blide. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. Sensul conotativ mai este numit figurat. ci comunică ceva. stilistic. fie prin contiguitate. suferinţa etc. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. Cuvintele monosemantice. sensul conotativ se prezintă sub două . zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. 3. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine.7. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. ele sunt o categorie istorică. … pe ai ţării umeri dalbi”. am cumparat un Grigorescu. derivat. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. Din acest punct de vedere. iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. ţigănuş. care leagă o anumită formă de un anumit sens. a coace turta cuiva. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. croitor. au în principiu numai sens denotativ. iar celelalte valori nu sunt proprii. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. ca urmare a evoluţiei societăţii. În afara interjecţiilor. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu. expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. întristarea. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. durerea. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct.şi singure în termenii tehnici. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. a-i sări muştarul. A face este un verb cu atâtea contexte posibile. a nu ţine pe cineva cureaua. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis. secundar etc. plăcerea. realizarea valorii figurative se face numai în societate. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. lopătar. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. sensul fundamental. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. iar cuvintele polisemantice. pe baza unor asociaţii de idei. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. deși toate acestea se reduc la cel derivat. devieri de la sensul denotativ. fiind şi ea tot o metaforă. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. respectiv zgârcită. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. El cuprinde trăsăturile esenţiale. De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. omuşor pentru uvulă. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul. descriptiv (sau sens propriu). În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. creastacocoşului. La multe cuvinte.

Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. Astfel. adică la trimiteri în planuri secunde. în primul rând. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere. Stilul operelor ştiinţifice. În fine. fie din alte motive. alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare).aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul. desprinse dintr-o anumită denotaţie. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. se recurge la adaptări. relaţii prin care se pun în evidenţă. inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente. indicativ. derivate și cuvintele polisemantice. Constatăm. prezent. fiind intrată în uz. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. În exemplul Peo gură de rai. dar nu exprimă asocierea ca atare. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. 3. pl.8. fie pe aceea de imperativ. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. Cuvântul sugerează ceva. așadar. activ). Modificarea însă. gură de apă. b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical. cuvântul are o forţă generică.6.I. fores („uşă”.7. 3. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. de fiecare dată. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale.7. De exemplu. care elaborează imaginea artistică. care dezambiguizează comunicarea. ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele. Subiectivitatea lor există în grade variate. ceea ce conferă acestora expresivitate. Astfel. substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii. gura văii. o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. 3.). Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. conotaţiile sau sensurile figurate. Așadar.7. gura sacului. Așadar. reprezentând denumirea sau denotaţia. ca instrument: călătoreşte cu avionul.9. atât asemănările cât şi diferenţele. apoi cu sensurile derivate. c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). de cele mai multe ori condiţionate contextual. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. umerii obrajilor şi umerii hainei. cu toate că. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). fiind determinată. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil. De aceea. dar deosebite de cel relativ. pe ai ţării umeri dalbi. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . În concluzie. prin conotaţie. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. gura podului. 3. fără context. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise. nu mai produce surpriză: gură de metrou. gura sobei. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului.7. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers.7. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. sensurile conotative. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare.

8. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. Lupta s-a soldat cu o victorie. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. de pildă. Tipologia sensurilor e variată. adică structura semantică a cuvântului polisemantic. mustăcioară”. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. şi mărci stilistice speciale care. umerii obrajilor. Prin analogie cu structura internă a sememului. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. Ion a devorat o carte. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. fără valoare”. Tot negru în contexte ca tină neagră. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. de exemplu. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. gura văii. cu cele idewntificate în dicţionare. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. cele secundare. în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. pământ negru are sensul de “impuritate”. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv.0.8. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. deoarece sensul este o entitate complexă. Tipologia polisemiei 3. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. care poate fi înţeles atât ca enunţ. Așadar. Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. conotative). într-o măsură mai mare sau mai mică.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. de delimitarea lor relativ precisă şi . În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. secundare. Condiţionarea contextului implică.sau contextual. implicit. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. . ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. ci unul bine structurat şi obiectiv. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. apropiat de sensurile conotative pure. îl devorează din ochi. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. că adjectivul modic înseamnă “mic. umerii hainei. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. De pildă. de obicei. Astfel. conotaţia fiind doar marca “ironic”. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală. de relaţiile lor cu sensul principal. de obicei. nu este suficient să ştim. O corectă analiză în limbă şi. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. Coteanu. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. conotative) în limbajul poetic. Ssensurile realizate în context pot coincide. semantemul sau ansamblul de sememe. cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. Astfel. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. 3. În cazul polisemiei.

fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. Aşadar. amărui).8. aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. prac-tic. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. amăreală). parţial sau total. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. 3. a se amărî. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator.. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel. care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”. Aşadar. 2) înv. În concluzie. avem în vedere. ascuţită la un capăt. conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. reproduc sensurile derivantului. Mai mult. Dependenţa motivaţională. 3) Cutiuţă de păstrat ace”. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. De altfel. identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic. macagiu. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”. De exemplu. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. a amărî. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. iar dependenţa structurală. independente sub raport semantic unul faţă de altul.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre.n. întrebuinţată la cusut”. întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. Să comparăm: amar1 . Persoană care face ace. semantica cuvântului motivator. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. Cu alte cuvinte. Astfel. la rândul ei. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic. adică sememul. în linii mari. cât şi ca pro-cedeu derivativ. Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. ci unul din sensurile sale. De exemplu. polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. amărăciune. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. Cu toate acestea. ci relaţii de paritate semantică. amăriu.1. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical.

„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. Dacă comparăm sensurile derivatelor. 3.8. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal. ogar. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar. al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”. ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior.8. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. Prin urmare. semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire.. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene.3. de independenţă. etc. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. amar2 s. interpretate în continuare în calitate de subtipuri. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de . De exemplu. acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi. amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem.2. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei". respectiv. în acest caz identificând raporturi de paritate. În acest caz. 3. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”.n. În primul rând. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare. 3) Agent de poliţie”.

Astfel. 7) A petrece copilăria. Şi încă un detaliu . lungă şi ascuţită”.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. de intensitate. se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. Deci. De exemplu. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”. de altfel. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. a se mări. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. a se restabili. derivând de la unul şi acelaşi arhisem. nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. 6) (la conifere) Frunză îngustă. a se reface. pe care le însumează” (Diaconescu). iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. 4) Pie-să de metal. viespi. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte.) noi. pe baza căruia au apărut sememele derivate. care. a evolua. semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. ţânţari.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum. de formă subţire şi ascuţită. a dospi. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. subţire şi ascuţită la un capăt. ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. a se regenera. de durată etc. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant. macaz. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment. subţire şi ascuţită. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. folosit la cusut. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. 5) (la unele animale: albine. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator.

Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat). Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. al patrulea semem . 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant. 4) Fir făcut din acest metal. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”. droaie. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. toate derivate de diferite seme ale sememului primar. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă. cât şi ete-rogene. 5) fig. care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator.4. sau . 3) Strălucire orbitoare.de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. 3. acestea nu sunt omogene.pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”. galben strălucitor.pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . În baza celor constatate.8. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. (despre oameni) Grup mare. 4) fig. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. foarte maleabil şi ductil. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3. conţinând atât sememe omogene. 3. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată.8.obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem . este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. ca realitate de limbă.pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. ci numai parţial. inoxidabil. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. 2) Obiect de mare valoare.5. bun conducător de căldură şi de electricitate. cât şi subtipul omogen sau eterogen. deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar. ceată”. Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur.6. al treilea semem . al treilea semem derivă tot din primul semem. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii).8.

tipul coordonator. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. reprezentate printr-un desen. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei. nebun.)”.8.obiect care dispune de această calitate”. pion). Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu. Cu alte cuvinte.ambe-le subtipuri simultan. Tipurile identificate au un caracter universal. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator. turn. Om cu merite în viaţa publică. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe.obiect cu această imagine”. caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare. . Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”. totodată. la balet. pe de o parte. al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . chip. în fine. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă.7. am atestat existenţa unui tip mixt. iar pe de altă parte . damă. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. pictură sau sculptură. crai). constituind astfel tipul subordonator. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen. în pilotaj etc. personalitate. în sport. În fine. persoană marcantă. sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare. Primele două sememe constituie tipul coordonator.8. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3.tipul subordonator. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie. coor-donator-subordonator. Al treilea semem derivă din primul. în timp ce primul. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă . 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. 3. De exemplu. ca şi al treilea semem. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. relaţiile dintre sememele al doilea. regină. 3) vorb.8. cal. fizionomie.

sens lexical. în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. . adică are orientare activă.10. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă.” (I. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. 3. Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. Întrebări 1. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. semnificaţie. Vasiliu). nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă. Această legitate are o importanţă deosebită. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă. 2. d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). 2) omogen. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice. Groza). Se dau noţiunele: sens. b) explicaţi termenii. 3) eterogen. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. formulaţi deosebirea dintre acestea. Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date. 3. 4) omogen-eterogen şi 5) mixt. d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt.tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat. de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. semem (sens) şi lexem (cuvânt).Verificaţi-vă cunoştinţele a.

Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. b) argumentaţi alegerea. prescurtat.articolul. oricum. Coteanu) b. Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A. Sadoveanu). 5. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O.4. b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le. am părut un ardelean sobru. d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. 2. Stancu). pe luncă şi pe coasta dealului. Paler). foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. a străfulgera. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea. serios şi ursuz” (O. călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. a se încrede. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată.pronumele A. „Înfiorat. c) continuaţi şirul exemplelor. argumentaţi răspunsul. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. „Acum. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. conjuncţia.prepoziţia C. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului. 1. „Cu tot vuietul vântului. strămoş. respectiv un sens conotativ” (I. „Par sau. e) identificați alte cuvinte de acest fel. „Dincolo de râu. Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza . a întipări. B. a străbate. Paler). a reveni. conotaţie 1. verbul. a prescurta. Petrescu). ilustraţi prin exemple. Exerciţii 1. pretimpuriu. 2. C. simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. cu picioarele bine înfipte în pământ.substantivul B.

mască. a scăpăra. a arde. e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. 4. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului. a scârţâi. c) completaţi seriile de cuvinte. a izvorî. în mod corespunzător. pată.Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. Se propun cuvintele: dulce. floare. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective. a coborî. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar .

cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei. Bolitineanu). 6.. „În puterea unei nopţi de vară[. fără voie. ori în luptă să ne luptăm?” (V. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim. îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. rece. „Limba taie mai mult decât sabia” (A. rece. „Azi.. „Era pricepută. Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă. „Angheluş era gata să iasă la mal. Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt. / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi. Alecsandri). „Soarele răsare focul splendid luce. părinte Alexei!” (N. „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb). Rebreanu). Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină. Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. Alecsandri). Pann)... b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. Călinescu)..Agârbiceanu). c) consultaţi dicţionarul.. „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb).. Frunzele s-au aurit pe ramuri. mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. în săbii se ne tăiem. selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate. . „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V. îl trase sub podul de gheaţă” (I.” (G. (L. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă. Dabija). simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I. 5. Meniuc). calculată.Agârbiceanu).c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte. „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi.] marea se frământă. răbdătoare.

f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte.. A rămas numai argintul pe ape. / Ca-ntr-un nimb de glorie./ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă. Alecsandri). „Iat-o!. Topârceanu). „Vesela verde câmpie acu-i tristă. acum pare ruginită. / Lunca bătută de brumă. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C. . e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi.” (V. / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi. / Lung îşi scutură spre vale. d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă. / Frunzele-i cad. plini de geruri. / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste.. S-a întors toamna. / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc.Aurul din văzduh s-a topit. nouri negri. zbor în aer şi de crengi se dezlipesc... Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii. Petrescu). veştezită. Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă.. c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte.. Sus în deal la strungă.