3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

În procesul de cunoaştere a lumii. în cazul prepoziţiilor. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi.. toate acestea fiind. 3. întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. unitate lexicală bilaterală. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). un oarecare individ de altul. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. însuşiri etc. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. La substantivele proprii. Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului. Cu alte cuvinte. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). În acest caz. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă.gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. desemnează. un indiciu inerent. în principiu. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată. sensul. rare. Rosseti). care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. În baza celor menţionate. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. sentimentele omului. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. fenomene. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. din punct de vedere denotativ. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. abstract şi tipizat al obiectului. Astfel. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. conjuncţiilor. căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. sensul are funcţie de identificare. filosofică sau psihologică. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte. în acelaşi timp. omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv. chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. ca şi denumirea. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale. pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent. are la bază o noţiune. pentru a deosebi. obligatoriu al denotatului. nu este decât un semn distinctiv. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului. psihica şi 2) relaţionale. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. denumeşte. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. dar. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată.1. care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. deşi se bazează pe descrierea . Referitor la importanţa sensului. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii. de exemplu. această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle.6. definiţii de natură logică. până în cele mai mici amănunte. în cadrul unui câmp lexico-semantic.

ceea ce este inadmisibil. admiţând numai existenţa actuală a sememului. forma – după legile fonetice şi morfologice. în acest caz. de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”.4. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. dar nu absolută. susține V. cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte. O atare stare de lucruri este determinată. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale). cum variază obiectele materiale. din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. este unitatea bidimensională. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. 3. întrucât cuvântul. Invarianta şi varianta semantică 3. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. singura unitate. se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). existentă obiectiv. determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. obiecte conceptuale. nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. deoarece. adică a sonemelor sau a nomemelor. iar conţinutul – după legile semanticii. dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. izomorfismul. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. cea comunicativă. constructe.0. adică în limbă. Punând la bază opoziţia virtual / actual. totuşi. ci. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. Astfel sunetul e. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă. Atât unităţile planului de expresie. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. dintre invarianta sememului şi varianta lui. Unităţile lexicale au caracter bidimensional. Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor.4. ca şi semnul în genere. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. . Vinogradov. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”. negăm existenţa lui virtuală. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului. Solnțev. din perspectivă filosofică a gnoseologiei. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane). adică l e x e m e şi lexe. 3. Zveghințev. de exemplu.4.componentelor distinctive ale denotaţilor. Mai mult.1. Nida). fără a înceta să fie semn. mai curând. în afara contextului. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. conform opiniei lui V. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut. Or. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). dintre sememele generale şi cele individuale. Prin urmare. nu poate fi unidimensional. Solnțev.

între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. dar variante – actualizarea concretă. Courtés. iar actualul drept realizare în vorbire. şi coincide. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev). dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire. 3. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă. 3. determinată de uz. strict vorbind. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor.Opoziţia virtual / actual. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare. întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). invarianta semanică este identificată cu sememul. . tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. inutil” (Rey).5.3.2. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. adică este entitate de limbă. termin inadecvat. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. în principiu. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. modificările informaţiei şi efectele lor este. 3. profesional şi de studii al posesorilor limbii date.4. de deprindere socială consacrată istoric. Prin urmare. Prin urmare.4.4.). ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. Greimas. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. în principiu. 3. întrucât. nu poate exista în stare pură. Invarianta semantică. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. invariante. Guiraud. sistemului ei. L.5.4. Tuţescu. În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene. implicit sau explicit. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă. de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. a virtualului (Bidu și Miţu. Ullmann etc.0. ci se concentrează întrun cuvânt. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). susține Solnțev. manifestare în vorbire a invariantei semantice. definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. dar şi de izomorfismul cu planul expresiei. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. adică invarianta semantică. iar varianta sementică cu alosememul. Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. adică este un fapt de vorbire. Duchaček. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. Aşadar. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă. reflectate în conştiinţa noastră. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers. cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. ca şi celelalte invariante. realizarea în vorbire a sememului. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele.

Numele nu se atribuie în mod deliberat. asigurând identitatea sermantică și . deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. zburator.2. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. însuşirile etc. fiinţă. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului. denotaţia va fi „a. Prin denotaţie. este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. cu o suprafaţă plană. fiinţă. pentru „avion”. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu.5. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte. cu patru picioare.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate.1. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. acţiuni. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare.5. reprezentând sensul lui propriu. „insectă” şi „ pilot”. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian. evenimente. eveniment. de discurs sau de enunțare. c sunt scaune”. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. În această ordine de idei. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. acţiune. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. 3. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală. nemediat. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt. pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. La rândul lor. Termenul denotaţie (din fr. a unui cuvânt. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru. de realitatea extralingvistică. precisă.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. idee) i se atribuie un nume. morman de zăpadă”). Este legată direct. de bază.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. cât interesele oamenilor care o vorbesc”. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific.Și ca urmare denotaţia sau denotarea. „ zapada care troieneşte”. fenomen. menţionat primul în dicţionarele de limbă. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. fenomen. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. 3. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. lucru. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. dar şi nuanţe afective legate de acestea. însuşiri etc. esenţial şi relativ stabil. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”. eveniment. „ zăpadă care cade”. privite sub una dintre aspectele sau printr. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. De exemplu. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară. acţiune. b. analizabile în afară de context. Astfel. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte. F. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent..

cu coada lungă şi stufoasă”. în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. Denotaţia. fie conţinuturile abstracte la care se referă. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. piciorul scaunului. doliului. lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor). al unui cuvânt. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. conotaţia exprimă valori secundare. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. sonoritatea muzicală a cuvintelor. este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. în stilul beletristic. îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. iar albul răul. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale. în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. datorită caracterului secundar.3.„persoană şireată şi vicleană”. este mai mult sau mai puţin identică. la lexicalizarea lor. denumiri acceptate de uz: cotul râului. Termenul conotaţie (din fr. Unele conotaţii pot avea uz general. caracteristicele unor culori). de pildă. în raport cu denotația.echilibrul semantic al cuvântului. Aşa cum am văzut. dincolo de percepția ei afectivă. substantivul american vizează acea persoană. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. variabil. individualizând fie obiectele în sens larg. adiacent. inima pădurii etc. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. În funcţie de context. patul puştii (conotaţie care . Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. american poate avea variabile semnificaţii secundare. pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. În fine. gura văii. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. o sintagmă. semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. de exemplu. Se au în vedere. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. cuvintele au. cu botul îngust şi urechile ascuţite. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. pe lângă semnificaţie. iar conotaţia cuvântului respectiv . De exemplu. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. De exemplu. exspresive legate de sensul denotativ. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi.5. pe care se poate şedea sau dormi”. În Europa semnifică dragoste. capitonată. în funcţie de context. cu blana roşcată. Totodată. de cele mai multe ori. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. afective. negrul este culoarea tristeții. sugestiile metaforice ale limbajului. Astfel se formează sensurile figurate. perfidă de sex feminin”. Așadar. în primul rând. nevăzător pentru orb. Așadar. Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. un surplus semantic. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. realizându-se astfel o evoluţie semantică. 3. De exemplu. folosite în mod subiectiv. Pentru europeni. Culoarea. un enunţ la un cititor sau un ascultator. iar în Japonia cu luptă și mânie. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. conotaţiile pot fi diferite. În țările cu populație africană negrul sugerează binele.

(dragă . Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. urs „om greoi şi mătăhălos”. De pildă. teritorială (popular. care sunt şi ele semne. De exemplu. regional). dacă. b. evident. dar nu complet denotativ. care se va estompa în dicţionarele ulteriore.) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. aşa cum conchide Ion Coteanu. Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. Cu alte cuvinte. exprimarea spontană. regional etc. popular. lingviștii au identificat. mai ales familiar. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. hodorog. pentru dilentantism (peiorativ) . monadă. În această ordine de idei. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. tărtăcuţă (glumeţ). Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. cum ar fi familiar. De pildă. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. În fine. 3. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect. dar ca limbaj artificial. la axa spațială. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. negativ şi pozitiv etc. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare.). . urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului). în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. exprimând un sentiment de dor.termen de afecţiune. f. argotic. la axa temporală (învechit sau arhaizant). univoc şi limitat funcţional prin definiţie”. adresare. chiar atunci când este ermetic.„lipsă de seriozitate”. c. inacceptabil. în funcție de domeniul lor de producere. de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc. După cum observa Ion Coteanu. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care. ce cântă foarte frumos”. rău. pentru mâncău. algoritmic. negativ. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi. frumos.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor. la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu.5. nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. interdicţie etc. dumneavoastră -pronume de politeţe. De regulă. la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. e. se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. acceptabil.reprezintă o asemănare printr-o metaforă). lexicul colocvial. chix. „el poate fi imaginat şi chiar construit. orice cuvânt trimite la referentul lui. pentru târâtură (depreciativ). În mod spontan. 3. pozitiv.) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii.5. de culoare brună-roşcată. dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional.filozofie). arhaic. d. executat într-un ritm vioi”. ontic.5. Vorbind despre conotaţii. rugăminte. a II-a). a cotonogi etc. în dicţionarul lui Tiktin din 1903. fără unelte gramaticale. la raportarea la normele limbii literare. adică deținea o conotaţie negativă. transcedental .) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. poartă de regulă conotaţii negative: chiul. doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice. de jale. care coincide de obicei cu denotaţia.4. pentru pers.

d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă. a cuvântului vulpe este şiretenia etc. există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. naţională. care atrage şi şochează. ori a scriitorului. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . auditorul şi lectorul. morală. Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar). Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete. libertate etc. b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească.5. Există. piuliță etc. Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. . semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. să dezvolte şi alte sensuri. cu înfăţişare nobilă. patrie.0. portocală etc. deopotrivă. operativ). linotip. citând opinia lui Solomon Marcus. 3. când imaginatiei. După cum spunea Ion Coteanu. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede.5. devenind astfel polisemantic. care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă.). fotoliu are conotaţia semantică de destindere. 3. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. acad. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. neam. iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod. conotaţia cuvintelor mamă. Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. electrocardiogramă. În schimb. timp sau diateză etc. există şi elementul conotativ de maximă noutate. adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. în general. Valoarea denotativă a semnulului leu. lămâie. ligament. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens. exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. În consecinţă. ci numai un mamifer din familia felinelor. datorată când practicii. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat. de exemplu. emotiv.). Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal. Sorin Stati. internaţională). nici rege al animalelor. Totodată. având în general origini variate.6. constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. dar de foarte multe ori ele se confundă. c) general-umană (de exemplu. caz în care distincţia se face clar. conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. provenită din conotaţia referentului. cardiologie. datorită caracterului lor individual. a memoriza. profesională.6.6. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. frecvent folosit. atribute ale felinei Panthera leo. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. Astfel. leucoplast.7. dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. confort. 3. descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. de măreţie. posibiltatea ca un cuvânt monosemantic.Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. conotaţiile pot fi multiple. variabil (sau chiar accidental). intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. Monosemie și polisemie 3.valori ale semnului. De pildă. Folosit cu valoare conotativă. nici urât. înţelese ca atribute ale acestuia. de grup restrâns. subiectiv (imaginar. avion. cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ. Pe de altă parte. însă. Conotaţiile sunt. socială. nici frumos. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană). prin repetiţie. cruzime.

în primul rând. întrucât. în principiu. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului. De altfel. creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. Dată fiind această sotuaţie. sunt inventate obiecte noi. sens”. Casares. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”. în special pentru cea istorică. Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. sēma „semn. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. din planul conţinutului (omosemia. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. polisemia (pe care. polisemia este. hiponime. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie. specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. antonime. care determină dinamismul sistemului – sinonime. În această ordine de idei. care necesită a fi denumite. pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. de altfel. Evident. care. Prin urmare. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice.V. În general. alonime etc. acţiuni. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal. Polisemia. ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. 3. Evseev şi V.6. consideră I. antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). urmează să constatăm că.3. denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv. polis „mult” şi s. gr. În acelaşi timp. mai corect a mutaţiilor semantice. Totodată. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. calităţi noi. Şerban. afirmă acad. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului. paronime. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”. care urmează să fie examinate mai jos. reprezintă. De altfel. aşa cum constată Iu. relaţiile externe ale cuvântului. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. „caracterul concret al practicii este ilimitat. paralexia şi eterolexia). în fiecare act concret al comunicării.6. se monosemantizează. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor.1. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. cât celor care o folosesc”. V. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. Vinogradov. gr. În al doilea rând. Mai întâi. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei. întrucât produce . Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni.6. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale. 3.3. din perspectivă istorică. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. Termenul polisemie este format din adj.2. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. întrucât în vorbire. actualizându-se. Karaulov. în opninia lui J. omonime. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. apar ocupaţii. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni. urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare. În mod tradiţional. în timp ce în context unităţile de vocabular.

n. celelalte sensuri. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. f. 3. tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri. Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii.4. omonime sau omolexe. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. Carcevschi). odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. Astfel. „cotitură”. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. „arbore”.6. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. n. Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene. „dare de seamă”). Mai întâi. torcătoare1 torcătoare s. în omonime. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). 3. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. sub influenţa limbajelor formale din matematică. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. acesta fiind urmat de sensurile derivate. al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. m.n. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). în ordine logică. după care vor urma. Mai mult. „maşină de tors”. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. calităţilor şi acţiunilor din realitate. Astfel. St. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte. n. de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. 3. raport1 raporturi „relaţie” s. Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: .5. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s.6. Ch. şi raport2 rapoarte s. „excrescenţă osoasă”. adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. n. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. Prin urmare.6. univoc. Astfel.6. Se ştie că. corn1 coarne s. logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. De altfel. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S.f. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii.ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid. În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. Dacă limba ar fi un sistem formalizat.

3. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga). 2. iar fiecare semem derivat este format. „(în trecut) unitate de măsură a . Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. În fine. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. 3. cât şi lingvistic. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală. În opinia unor lingvişti. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”.10. întrucât. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). 3. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. Astfel. În dicţionare. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. dacă ar fi absolute. piciorul scaunului. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng.6. toate relaţiile semantice existente. care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă. din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. Aşadar. De altfel. 2. a unui domeniu de activitate”. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice. sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate. „diviziune a unui întreg (a unui popor.6. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. picioarele Ceahlăului. prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. Această metodă se utilizează. „diviziune a unei ştiinţe. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie.9. Într-un cuvânt. pe linia diferitelor sensuri. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. a unui domeniu de activitate etc. iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. 3. a unei ape curgătoare. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu). urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. dintre care unul este principal. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. 3. fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. Totodată. mai ales. în limba română. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social.6. se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”. „ (la munte sau la deal) parte inferioară”. De exemplu. picioarele anterioare.)”.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. a unei căi de comunicaţie. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie. Interpretând astfel polisemia. a se ridica în picioare. picioarele dulapului. pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. De exemplu.6. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator. Drept urmare. În această ordine de idei. ”. adică un singur cuvânt. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare. de exemplu). Aşadar. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri. De altfel. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). eterolexie şi chiar de antisemie.8. la trei picioare depărtare. 3. picior de vers. care nu se produce în mod arbitrar. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. cu atât are mai multe sensuri distincte. Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii.7.

Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. cu cele ale metasemiei. tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. sens secundar. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. ochi. „(în versificație) unitate ritmică. privit în raport cu copiii acestora. Foarte frecvent. ambulanţă. Foarte frecvent. 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. Stern). dinte. semne în limbă şi semne în vorbire.6. copiate sau calchiate după un model străin. pe de altă parte. sens primar şi sens derivat.0. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional. 3. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare. Kurylowicz).7.7.. 3) (pop. constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. sens general şi sens particular. indicând atât diferenţe semantice. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). 3.lungimii. O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. ureche etc. mână. sens originar. apropiate şi îndepărtate (P. directe şi figurate (H. în care mai apar sens denotativ.6. cât şi contextuale. De exemplu. bunic. denominativ. gură. respectiv. substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. sens particular etc. în linii mari. celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. pe de o parte. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. Datorită acestei mari varietăţi terminologice.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt. sens general. Prin urmare. unchi. secundar. picior. Potebnea). După calitatea lor generală.11. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba. semn în limbă / semn în vorbire. Pentru a denumi realităţi cunoscute. 5) (la pl. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. moşneag. Unele (sens originar. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”. limbă. sens principal. 4.12. În urma analizei definiției lexicografie. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm. 3) Fiinţă salvatoare. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual. limba. De exemplu. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică. Carcevsky) etc. sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. principal. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. cap. deget. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3. 3. păr. general şi. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. Paul). ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii. sens derivat. gât. sens primordial. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. viaţa socială. cu excepţia . nas. conotativ. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane. sens propriu. cot. adică sensurile derivate pot fi împrumutate.

suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate). care s-au format de la primele. Ele includ sensurile principale. 3. Astfel. pot fi denotative şi conotative. care în secţiune sincronică sunt independente. 3. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. adică determinate de alte sensuri. În funcţie de natura lor. la caracteristica diacronică (învechit. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă. mai des utilizate. E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. paralel cu cea expresivă. fam. ci de caracterizare”. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor.. o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă. de bază şi derivate. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative. iar secundele.7. pop. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică.celui gramatical: a. deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive.. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. dar şi să o denumească în mod expresiv. dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. la origine (împr. dar şi cele derivate sau figurate. se distinge un sens principal. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele.). adică au orientare şi bază genetică distincte. în opinia cercetătoarei N. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite. celelalte fiind derivate. Sensurile derivate. fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. obiectele indirect. după ordinea apariţiei.2. şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă. După provenienţa lor. Litvinenko. pitoresc.) etc. Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic.1. Sensurile de bază sunt mai cunoscute. b.7. „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii. Prin urmare.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. la răspândirea teritorială (reg. sunt necesare anumite precizări în această privință. apelative sau cognitive).). sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. nou). Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice. Primare sunt acele sememe.) sensuri denominative (denotative. în operele scriitorilor. sugestiv. care sunt încă lipsite de nume speciale. opus unor sensuri secundare.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor. adică nu sunt determinate de alte sensuri. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă. întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”. . afectivă. la rândul lor. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. din perspectiva importanţei sensului în limbă. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice. Amosova.

acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. obişnuit” (A.) sensuri denominative (denotative. În principiu. conotative (figurate. Cu alte cuvinte. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. de bază): gura cască. din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică.) sensuri conotative (afective sau expresive). dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică. și relaț ionale (de exemplu. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării. sens principal / secundar. afirmă V. sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. stilistice): Peo gură de rai. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. cu excepţia celui gramatical. c. În al doilea rând. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. conform opiniei lui V. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. semantica prepozițiilor). conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. sens uzual / ocazional. cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). folosit în mod curent. secundare (derivate): gură de canal. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată. Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului. apelative sau cognitive).3. „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. După calitatea lor generală. decât a celor derivate expresive. În primul rând. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite. sens primar / derivat etc. 3. umerii hainei etc. În primul rând. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale.7. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. În afară de aceasta. picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine. … pe ai ţării umeri dalbi”. delimitată de buze”. fie că în genere lipseşte. Această relaţie directă care . pe care îl denumeşte global. în general. Așadar. Silviu Berejan. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. Ele sunt: a. gura văii. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. are un sens comun. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. sfera lui de întrebuinţare etc. Cuvântul. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei. Litvinenko). plasticitatea. care este sensul lui de bază. La rândul lor. b. cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare. anulării expresivităţii. Vinogradov. umerii obrajilor.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. susține acad. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. fiind analizate în contextul de actualizare. cât şi la cele denominative. În al doilea rând. sens proprii / sens figurat. Vinogradov. proprii. expresive.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. Mai mult. pe umeri un rucsac. iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. a unei acţiuni. iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare.

apoi cu sensurile derivate. Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. gura sobei. Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă. În cele ce urmează. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. cât și conotative (expresive. orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”.7. De altfel. de bază. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative. sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). iar sensurile respective sunt sensuri denotative. De aceea. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. are un sens comun.”. Totodată. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . figurate sau conotative. ca în cazul sensurilor conotative. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. gură de apă. Cuvântul. care este sensul de bază. În exemplele pe-o gură de rai. a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală.4. De obicei. trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. proprii. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. fiind intrată în uz. folosit în mod curent. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. gura sacului. le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii. pe care îl denumeşte global. gura podului. În acest caz. în timp ce sensurile derivate (conotative. În principiu.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. figurate sau stilistice). referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. de exemplu. cuvântul implică aspecte cognitive. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. vorbitorii limbii române actuale. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici. sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. 3. În felul acesta... sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. mutația de sens. deci extralingvistică. umerii obrajilor şi umerii hainei. în general. După cum spunea şi Coteanu. gura văii. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. diferit de o altă limbă. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. inclusiv cele denotative. vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. Acestea din urmă sugerează ceva. aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. Ele sunt însă . Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. Când cuvântul denumeşte (denotează). pe ai ţării umeri dalbi.

iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. suferinţa etc. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. coincide cu sensul propriu al cuvântului.5. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. a-i sări muştarul. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu. realizarea valorii figurative se face numai în societate. pe baza unor asociaţii de idei. creastacocoşului. devieri de la sensul denotativ. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine.şi singure în termenii tehnici. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul. durerea.7. Cuvintele monosemantice. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. un marghiloman. numit și de bază sau propriu. De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. iar celelalte valori nu sunt proprii. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. stilistic. ca urmare a evoluţiei societăţii. deși toate acestea se reduc la cel derivat. … pe ai ţării umeri dalbi”. respectiv zgârcită. În afara interjecţiilor. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. lopătar. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. au în principiu numai sens denotativ. a nu ţine pe cineva cureaua. fiind şi ea tot o metaforă. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. 3. întristarea. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor. iar cuvintele polisemantice. descriptiv (sau sens propriu). de strictă specialitate. El cuprinde trăsăturile esenţiale. ci evocă bucuria. Sensul conotativ mai este numit figurat. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis. care leagă o anumită formă de un anumit sens. linge-blide. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. frica. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. sensul conotativ se prezintă sub două . A face este un verb cu atâtea contexte posibile. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. derivat. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. a coace turta cuiva. cu mai multe sensuri. ci comunică ceva. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. plăcerea. Din acest punct de vedere. fie prin contiguitate. croitor. am cumparat un Grigorescu. ele sunt o categorie istorică. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. sensul fundamental. expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. secundar etc. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. ţigănuş. încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. omuşor pentru uvulă. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. La multe cuvinte.). specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune.

care dezambiguizează comunicarea. umerii obrajilor şi umerii hainei. atât asemănările cât şi diferenţele. în primul rând. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise. prin conotaţie. În fine. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”. De aceea. De exemplu. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente.aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere.I. În concluzie. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. gura sacului. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. fiind determinată.6. Constatăm. gura sobei. fie pe aceea de imperativ. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. Cuvântul sugerează ceva.7. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. Modificarea însă. Astfel. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. gură de apă. 3. așadar.7. de fiecare dată. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. Astfel.). Așadar. fiind intrată în uz. activ). alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical. fie din alte motive. formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. fores („uşă”. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi. gura podului. ceea ce conferă acestora expresivitate. cu toate că. 3.7. dar nu exprimă asocierea ca atare. desprinse dintr-o anumită denotaţie. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. Stilul operelor ştiinţifice.9. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii.7. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare. În exemplul Peo gură de rai. ca instrument: călătoreşte cu avionul.8. pl. 3. Subiectivitatea lor există în grade variate. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. gura văii. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. pe ai ţării umeri dalbi. care elaborează imaginea artistică. fără context. substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. dar deosebite de cel relativ. se recurge la adaptări. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul. sensurile conotative. de cele mai multe ori condiţionate contextual. cuvântul are o forţă generică. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. indicativ. 3. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. Așadar. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). derivate și cuvintele polisemantice. reprezentând denumirea sau denotaţia. adică la trimiteri în planuri secunde. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. nu mai produce surpriză: gură de metrou.7. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii. apoi cu sensurile derivate. prezent. relaţii prin care se pun în evidenţă. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . conotaţiile sau sensurile figurate.

gura văii. de exemplu. În cazul polisemiei. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. Astfel. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. implicit. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil.8. conotative). ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. Ssensurile realizate în context pot coincide. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. De pildă. de relaţiile lor cu sensul principal. deoarece sensul este o entitate complexă. Lupta s-a soldat cu o victorie. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. că adjectivul modic înseamnă “mic. în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. Ion a devorat o carte. cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. adică structura semantică a cuvântului polisemantic. de pildă. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. umerii obrajilor. de obicei. într-o măsură mai mare sau mai mică. fără valoare”. ci unul bine structurat şi obiectiv. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. semantemul sau ansamblul de sememe. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. de obicei. şi mărci stilistice speciale care. conotaţia fiind doar marca “ironic”. Tipologia polisemiei 3. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. îl devorează din ochi. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia. care poate fi înţeles atât ca enunţ. 3. Așadar. Tipologia sensurilor e variată. de delimitarea lor relativ precisă şi . În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. conotative) în limbajul poetic. Tot negru în contexte ca tină neagră. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. pământ negru are sensul de “impuritate”. . cu cele idewntificate în dicţionare. Condiţionarea contextului implică.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. Coteanu. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală. mustăcioară”. apropiat de sensurile conotative pure. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. secundare. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. umerii hainei.8. O corectă analiză în limbă şi. cele secundare. nu este suficient să ştim. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. Prin analogie cu structura internă a sememului.0. fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem.sau contextual. Astfel.

aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. Persoană care face ace. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. Cu toate acestea. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor. cât şi ca pro-cedeu derivativ. reproduc sensurile derivantului. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. iar dependenţa structurală. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical. în linii mari. Mai mult. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”. 3) Cutiuţă de păstrat ace”. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. la rândul ei. suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte.1. Aşadar. întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. 3. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. Să comparăm: amar1 . se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. amăriu. Dependenţa motivaţională. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. prac-tic. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. De altfel. adică sememul. identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic. De exemplu. macagiu. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. De exemplu. Aşadar. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar.n. Astfel. 2) înv.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. a amărî. amărui).8. a se amărî. fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime. amăreală). care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”.. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic. ascuţită la un capăt. întrebuinţată la cusut”. Cu alte cuvinte. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. independente sub raport semantic unul faţă de altul. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar. ci relaţii de paritate semantică. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. amărăciune. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. avem în vedere. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre. parţial sau total. semantica cuvântului motivator. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc. Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. În concluzie. ci unul din sensurile sale.

respectiv. ogar.n. acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. În primul rând.8. etc. al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar.8. amar2 s.2. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene. în acest caz identificând raporturi de paritate.. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. În acest caz. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de . semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire.3. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc.„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor. De exemplu. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. 3. de independenţă. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. Prin urmare. interpretate în continuare în calitate de subtipuri. 3. avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. 3) Agent de poliţie”. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei". Dacă comparăm sensurile derivatelor. amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”.

nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. a dospi. 5) (la unele animale: albine. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator. de durată etc. corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. Astfel. a se restabili. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. folosit la cusut. a se reface. de altfel. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant. iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. 4) Pie-să de metal. semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. pe care le însumează” (Diaconescu). ţânţari. Şi încă un detaliu . subţire şi ascuţită. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. 6) (la conifere) Frunză îngustă. derivând de la unul şi acelaşi arhisem. de intensitate. lungă şi ascuţită”. viespi. care. a se mări. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”.) noi. 7) A petrece copilăria. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. subţire şi ascuţită la un capăt. se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. macaz. pe baza căruia au apărut sememele derivate. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte. a evolua. De exemplu. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. de formă subţire şi ascuţită. ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment. a se regenera. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. Deci.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant.

obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem .pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. În baza celor constatate.pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. 3. cât şi subtipul omogen sau eterogen. cât şi ete-rogene.6. deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat). conţinând atât sememe omogene. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii). care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. toate derivate de diferite seme ale sememului primar. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant.8. 3) Strălucire orbitoare. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur.8. al treilea semem derivă tot din primul semem. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. ci numai parţial. 3. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem. am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă.8. acestea nu sunt omogene. ca realitate de limbă. galben strălucitor. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. 5) fig. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant.4.pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”.de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. 4) fig. al patrulea semem . fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. al treilea semem . Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. (despre oameni) Grup mare. sau . foarte maleabil şi ductil. Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen. 2) Obiect de mare valoare. adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator. droaie. ceată”. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios. inoxidabil. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată. bun conducător de căldură şi de electricitate. 4) Fir făcut din acest metal.5.

în timp ce primul. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen.obiect cu această imagine”. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă .tipul subordonator. ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. 3. chip. reprezentate printr-un desen. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen. coor-donator-subordonator. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi. Cu alte cuvinte. al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. Om cu merite în viaţa publică. iar pe de altă parte .7. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. fizionomie. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie.)”. relaţiile dintre sememele al doilea. constituind astfel tipul subordonator. regină. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3. De exemplu. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. nebun. la balet. cal.obiect care dispune de această calitate”. ca şi al treilea semem. tipul coordonator.8. damă. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus. Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. . caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare. am atestat existenţa unui tip mixt.8.8. 3) vorb. pion). Primele două sememe constituie tipul coordonator. sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. totodată. Tipurile identificate au un caracter universal. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator. în sport. în pilotaj etc. pictură sau sculptură. În fine. subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare.ambe-le subtipuri simultan. în fine. pe de o parte. turn. personalitate. persoană marcantă. În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu. Al treilea semem derivă din primul. crai).

3. semem (sens) şi lexem (cuvânt). Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date. d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. Această legitate are o importanţă deosebită. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice. 4) omogen-eterogen şi 5) mixt. . sens lexical. adică are orientare activă. Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală.tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat. 3. Se dau noţiunele: sens.10. Groza).” (I. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E. Întrebări 1. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă.Verificaţi-vă cunoştinţele a. de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. b) explicaţi termenii. c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt. semnificaţie. 2. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). 3) eterogen. 2) omogen. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă. c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne. Vasiliu). în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). formulaţi deosebirea dintre acestea.

articolul. argumentaţi răspunsul. 2. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. Coteanu) b. Petrescu).4. 5. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. c) continuaţi şirul exemplelor. cu picioarele bine înfipte în pământ. e) identificați alte cuvinte de acest fel.pronumele A. a prescurta. d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. pe luncă şi pe coasta dealului. Sadoveanu). călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. conotaţie 1. foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. B. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului. Paler). C. 1. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. pretimpuriu. Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A. Stancu). conjuncţia. a se încrede. ilustraţi prin exemple.substantivul B. Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza . a străfulgera. simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. 2. respectiv un sens conotativ” (I. „Cu tot vuietul vântului. a străbate. Exerciţii 1. Paler). oricum. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. „Acum. b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le. serios şi ursuz” (O. a întipări. a reveni.prepoziţia C. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată. b) argumentaţi alegerea. prescurtat. „Înfiorat. „Par sau. strămoş. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea. Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. „Dincolo de râu. am părut un ardelean sobru. verbul. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel.

a scăpăra. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. în mod corespunzător. a scârţâi. mască. e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. Se propun cuvintele: dulce. c) completaţi seriile de cuvinte. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective. a arde. a coborî. a izvorî. b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar .Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. pată. floare. 4. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului.

Agârbiceanu). 5. Pann). mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. Călinescu). „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb). răbdătoare... îl trase sub podul de gheaţă” (I. cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei... „Era pricepută. Alecsandri). Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. părinte Alexei!” (N. simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I..” (G. „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V. Bolitineanu). „Azi.Agârbiceanu). calculată.] marea se frământă. Alecsandri). „Soarele răsare focul splendid luce. / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim. „În puterea unei nopţi de vară[. în săbii se ne tăiem. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă. ori în luptă să ne luptăm?” (V. 6.. . „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi. îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină. cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt. Dabija). Frunzele s-au aurit pe ramuri.c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte. „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb). b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă. selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. rece. / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. (L. fără voie. rece. c) consultaţi dicţionarul. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate.. „Limba taie mai mult decât sabia” (A. „Angheluş era gata să iasă la mal. Meniuc). Rebreanu).

„Vesela verde câmpie acu-i tristă.. . „Iat-o!. f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte. / Ca-ntr-un nimb de glorie.” (V.. Topârceanu). / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie. zbor în aer şi de crengi se dezlipesc. acum pare ruginită. nouri negri. Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi./ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G.. A rămas numai argintul pe ape. Alecsandri). d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă.. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C.. / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. / Frunzele-i cad. e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi. / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc. S-a întors toamna. Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii. / Lunca bătută de brumă. / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste. Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date. / Lung îşi scutură spre vale. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă.. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă.Aurul din văzduh s-a topit. veştezită. Sus în deal la strungă. Petrescu). plini de geruri. c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful