P. 1
III.Noţiunile de bază ale semanticii. SENSUL CVINTULUI

III.Noţiunile de bază ale semanticii. SENSUL CVINTULUI

|Views: 755|Likes:
Published by Silvia Zamurca

More info:

Published by: Silvia Zamurca on Dec 11, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/03/2014

pdf

text

original

3. Noţiunile de bază ale semanticii 3.0.

Orice cuvânt din limbă are un anumit mod de organizare, posedă o anumită formă şi un anumit conţinut. Din aceste considerente, cuvântul este definit în calitate de unitate biplană, constituită din formă (semnificant) și conținut (semnificat). În planul formei este vorba de organizarea fonematică şi morfematică (latura materială). Din punctul de vedere al structurii fonematice cuvântul poate fi descompus în elemente de expresie subordonate - foneme, iar din punct de vedere morfematic e alcătuit dintr-un ansamblu de morfeme. Un element central al cuvântului este rădăcina, dar şi alte unităţi ce poartă o semnificaţie lexicală sau gramaticală afixele. În planul conţinutului, e vorba de sens sau valoarea semantică a cuvântului (latura ideală). F. de Saussure a introdus termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvântului: semnificant pentru latura materială şi semnificat pentru latura ideală. Semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. 3.0.1. Conceptele fundamentale în delimitarea planului conținutului unui cuvânt sunt: sensul şi semnificaţia. Sensul este partea ideală a unităților de limbă (morfeme, cuvinte şi propoziţi). Prin sens se înţelege şi modul în care cuvântul semnifică. Semnificaţia exprimă relaţia dintre cuvinte şi lumea existentă Semnificaţia și sensul sunt consideraţi termeni (cvasi)sinonimi utilizaţi pentru desemnarea procesului de asociere a obiectului, fiinţei, noţiunii unui semn susceptibil să-l evoce. Distincţia dintre aceşti termeni constă în faptul că semnificaţia se realizează în şi prin context, deci e condiţionată de procesul comunicării şi se plasează între semantică şi pragmatică, iar sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) ce există şi independent de context. Din punct de vedere al structurii, termenul semnificaţie, spre deosebire de sens este motivat. Sufixul semn (-ifica) înseamnă a face ceva, în cazul nostru o secvenţă sonoră, să devină semn, adică să aibă sens. O legătură directă între o secvenţă sonoră şi un sens dat nu există. Această legătură este arbitrară la cuvintele nederivate, o relaţie motivată poate fi la cuvintele derivate, la cele onomatopeice. Totodată, cuvântul are un caracter convenţional în situația ăn care este vorba de sensurile utilizate într-o limbă, la un moment dat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt semnificatul referenţial şi semnificatul categorial. Deseori lexemul este utilizat în calitate de sinonim absolut al termenului cuvânt. Diferenţa între lexem şi cuvânt constă în faptul că primul corespunde elementului lexical polisemantic dezambiguizat. Astfel, un cuvânt poate fi polisemantic, iar un lexem nu, din care motiv un cuvânt polisemantic se redă prin atâtea lexeme câte sensuri are. 3.0.2. În lingvistică modernă, pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se mai utilizează termenii lexem (cuvânt), semantem (ansamblu de sememe), semem (sens). Structura semantică a lexemului este constituită dintr-un ansamblu de sensuri care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică este caracteristică pentru toate nivelurile bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă partea ideală a unui cuvânt polisemantic. În procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia concretă de comunicare. Altfel spus, în lingvistica actuală, semnatemul (structura semantică a cuvântului polisemantic) este constituit dintr-un ansamblu de semem (sensuri) care se construiesc după o schemă concretă de relaţii. Sememul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice, elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai abstract, cu atât mai puţine seme are. Ansamblul

de seme care formează sensul cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei, trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau într-o serie de contexte date. În fine, este necesar să reținem că semnificatul cuvântului este un ansamblu de seme lexicale şi gramaticale. În lingvistică pentru cele două aspecte ale cuvântului (formal-material şi ideal-semantic) se utilizează termenii semantem (ansamblu de sememe), semem (sens) şi lexem (cuvânt). Aşadar, semele sunt nişte mărci ale structurii semantice şi numărul lor este finit. Din seria de seme identificabile, putem menţiona următoarele tipuri:material/nonmaterial; concret/abstract; animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate; feminin /masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect; identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; intenţionalitate/neintenţionalitate etc. Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor, cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt primele două, adică semnificatul denotativ sau referenţial şi semnificatul categorial. Așadar, sememul este alcătuit dintr-un ansamblu de seme (trăsături semantice diferenţiale) care redă semnificatul unui cuvânt şi are drept corespondent formal lexemul. Prin seme se stabilesc diferenţele dintre sensurile cuvintelor şi li se atribuie un caracter distinctiv. Deci, semul se defineşte drept componentul sensului lexical al cuvântului. La cuvintele polisemantice, fiecare din sensurile lui constituie un semem.Fiecare sens al unui cuvânt polisemantic e considerat lexem independent. Semul şi sememul ţin de metalimbajul semantic, lexemul şi cuvântul aparţin unei limbi naturale date. Sarcina lexicologiei şi gramaticii este descrierea cuvântului în raport cu conţinutul, iar sarcina foneticii e caracterizarea cuvântului sub aspectul formei, inclusiv fenomenele sonore – accentul şi intonaţia. 3.1. Definiţia sensului cuvântului 3.1.0. La definirea sensului cuvântului se iau în considerare, pe de o parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în realitate, pe de altă parte, natura acestora, modul lor de apariţie. Din cele mai vechi timpuri până în prezent, problema sensului cuvântului, al raportului dintre acesta şi designatum (obiectul desemnat) i-a preocupat pe filosofi, psihologi, lingvişti etc. S-a susţinut ideea unei înţelegeri între vorbitori referitor la folosirea în comun a unori denumiri şi se considera că la baza cuvintelor stă natura lucrurilor percepute de oameni, însuşirile obiectelor denumite. Astăzi, nu e acceptată această idee, iar limba este percepută ca un sistem natural de semne ce nu se bazează pe convenţii. Câştigă teren ideea că sensul oricărui cuvânt se defineşte prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii, astfel sensul reprezintă funcţia unui element, cu referire la sistemul din care face parte. 3.1.1. Semasiologia are drept obiect de studiu planul de conţinut al unităţilor lexicale, adică semnificatul, deşi planul expresiei, forma cuvântului (semnificantul) este în permanenţă prezentă în conştiinţa cercetătorului ca suport material al laturii ideale a limbii. În istoria lingvisticii savanţii nu rareori se limitau doar la studierea laturii formale a limbii, o atare situaţie fiind

condiţionată de faptul că „limba întotdeauna a constituit obiectul de studiu al unei serii întregi de ştiinţe, incluzând mai întâi filosofia, lingvistica, psihologia еtс. Studierea separată a limbii de diverse ştiinţe a creat, spre regret, iluzia cum că lingvisticii îi revine numai studierea organizării formale a limbii. Însă astfel de poziţii extreme demonstrau cu promptitudine inconsistenţa lor metodologică şi lingvistica revenea întotdeauna la obiectul ei autentic – limba cu multitudinea ei de forme şi de valori semantice” (Kолшанский, 1976, 6). La etapa actuală, chiar şi adepţii lingvisticii descriptive, limitându-se la studierea relaţiilor formale pure dintre unităţile de limbă, sunt forţaţi de realitatea concretă să apeleze la latura semantică a unităţilor de limbă, căutând să includă sensul în forma semnului verbal. 3.1.2. Se ştie, că lingvistica se ocupă de studierea ştiinţifică a limbajului uman, interpretându-l drept un sistem de semnificaţi, semnificanţi şi funcţii sintactice. Orientarea „antisemantică şi antisintactică” a lingvisticii din sec. al XIX-lea (de Mauro, 91) reclama o analiză pur formală a limbilor, cu toate că este imposibil a vorbi de foneme, de logoforme, fără a se recurge la sensul cuvintelor, întrucât „interesul pentru latura funcţionării semantice şi sintactice a unei limbi poate fi redus la minimum, dar nu se poate face abstracţie de această latură în mod real şi total” (de Mauro, 91). Tocmai acesta este motivul constituirii relativ tardive a semasiologiei ca disciplină autonomă, unica care oferă posibilitatea cercetării multilaterale a sensului lexical. Lingvistica presaussureană excludea, aşadar, analiza sensului din preocupările cercetătorilor, dat fiind că acesta era definit numai din punct de vedere referenţial (denotativ), ceea ce crea impresia că sensul nu aparţine domeniului de investigaţie al lingvisticii. Această contradicţie a lingvisticii tradiţionale a fost soluţionată cu succes de F. de Saussure. Pornind de la faptul că limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari, unde valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a altora, s-a ajuns la concluzia că în limbă nu există idei date dinainte, după cum nu există nici imagini acustice, ci numai valori emanând din sistem. Sau altfel spus, în limbă, concepută din perspectiva lingvisticii sincronice ca sistem, nu există decât diferenţe, fără termeni pozitivi: limba nu comportă nici idei, nici sunete care ar preexista sistemului limbii, ci numai diferenţe conceptuale şi fonice, ieşite din acest sistem. Întrucât semnul verbal se constituie prin unirea arbitrară a unui semnificant cu un semnificat, valoarea unui anumit semn verbal poate fi stabilită numai în opoziţie cu valorile altor semne verbale. Aşadar, F. de Saussure, fiind conştient de natura referenţială a sensului cuvântului, defineşte sensul în termeni de limbă, ca un rezultat al opoziţiilor existente în interiorul sistemului limbii, fundamentând în felul acesta necesitatea teoretică şi practică a studierii sensului în lingvistică. Așa cum s-a constatat anterior, limba este interpretată ca un sistem de comunicare compus din semnificat şi din semnificant. În acest context apare necesitatea de a identifica natura relaţiei în care se regăsesc acestle două componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni în problema sensului, adoptată de semantica modernă, este cea stabilită la începutul secolului XX de Ferdinand de Saussure1. După el, semnul lingvistic este reunirea solidară şi arbitrară a imaginii obiectului numit, căruia el i-a spus signifié (şi după el i s-a mai spus designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, căruia el i-a spus signifiant (semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine şi un concept unite de o legatură psihologică asociativă. De obicei, ideea lui Saussure este redată grafic printr-o elipsă împărţită orizontal în doua: o parte închipuie semnificatul (signifié), cealalta semnificantul (signifiant). 3.1.5. Sensul lexical reprezintă ansamblul trăsăturilor esenţiale, generale pe care vorbitorii le atribuie unui cuvânt. Sensul cuvintelor este definit în dicţionarele explicative. Astfel, în raport cu capacitatea de a poseda sau nu semnificaţie lexicală, cuvintele se numesc semnificative şi nesemnificative. În clasa cuvintelor semnificative intră: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, iar articolul, prepoziţia, conjuncţia,particula constituie clasa cuvintelor nesemnificative. Unele cuvinte semnificative uneori îşi pot pierde sensul lexical, de exemplu, verbele auxiliare. Acest fenomen se numeşte desemantizare. Sensul lexical şi

pe care vorbitorii unei limbi concrete îl fac reprezentant general.1.6. Referitor la importanţa sensului. În baza acestui fapt sensul cuvântului este definit ca o imagine gеneralizantă a realităţii obiective reflectate în conştiinţa omului. de aceea în memorie se depozitează numai trăsăturile diferenţiale ale segmentului din realitate. Se poate afirma că sensul este ceea ce numeşte. această imagine fiind legată cu un anumit semnificant printr-o relaţie determinată istoriceşte şi socialmente (Brecle. Definiţia în cauză este în principiu bazată pe gnoseologie şi. Pentru toate concepţiile cu privire la definirea sensului lexical este comun faptul că sensul este interpretat drept un element al procesului dialectic complex de reflectare a lumii exterioare în conştiinţa omului. reflectat în conştiinţa umană în calitate da imagine tipizată şi asociat cu un anumit complex sonor. din punct de vedere denotativ. Sensul fiind o reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte. psihica şi 2) relaţionale. filosofică sau psihologică. alte cuvinte au sensuri ce se utilizează frecvent. abstract şi tipizat al obiectului. Din enumerarea succintă a definiţiilor sensului lexical. până în cele mai mici amănunte. Paralel cu formarea imaginii tipizate şi invariante ca urmare a reflectării obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă. Un cuvânt poate reflecta ansamblul de trăsături specifice unui obiect desemnat. omul reduce informaţia despre lume la o cantitate finită de trăsături. Din această perspectivă sensul cuvântului este imaginea conceptuală a obiectelor reflectate în conştiinţa omului. de exemplu. denotă un cuvânt dat într-o limbă dată. rare. În acest caz. întrucât semnificaţia se constituie cu preponderenţă în procesul de cunoaştere a lumii. Sensul unor cuvinte este de natură noţională (cuvintele onomatopeice). chiar şi atunci când cunoaşterea este asistată de afectul. dar poate fi şi de natură logică (la relaţiile dintre cuvinte). care interpretează sensul cuvântului drept relaţie dintre complexul sonor şi clasa de obiecte desemnate de complexul material dat sau dintre diferite sensuri pe axa paradigmatică şi sintagmatică. unitate lexicală bilaterală. 3. pentru a-l reprezenta în totalitatea sa. desemnează. definiţii de natură logică. generalizantă a unei anumite clase de obiecte. unde fiecare sens este element component al acestui câmp. are la bază o noţiune. care exprimă ideea unei colectivităţi despre sunetul respectiv. Sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. nu este decât un semn distinctiv. însuşiri etc. Astfel. Ca urmare a procesului cognitiv în conştiinţă se formează o imagine tipizată. În procesul de cunoaştere a lumii. în acelaşi timp. ci numai a trăsăturilor esenţiale ale acestora. în cazul prepoziţiilor. Unele cuvinte se întrebuinţează în anumite domenii cu sensuri speciale. un indiciu inerent. care interpretează sensul lexical în calitate de realitate intelectuală.. obligatoriu al denotatului. în conştiinţă nu are loc reflectarea tuturor caracteristicilor unei clase de denotaţi. toate acestea fiind. conjuncţiilor. pentru a deosebi. ce urmează a fi reflectat în conştiinţă. în principiu. Totodată sensul unui cuvânt se poate defini prin opoziţie cu sensurile celorlalte cuvinte ale limbii. în limbă există cuvinte cu o structură semantică simplă (un sens principal şi mai multe sensuri secundare) şi cuvinte cu o structură semantică complexă (mai multe sensuri principale şi alte sensuri secundare). ca şi denumirea. dat fiind că memoria umană este incapabilă să reţină toată informaţia despre obiecte şi fenomene. sensul are funcţie de identificare. astfel trimite la o clasă întreagă de obiecte.gramatical sunt sensurile de bază ale cuvântului semnificativ. fenomene. La substantivele proprii. care pot fi asociate cu imaginea acustică chiar şi în lipsa denotatului. are loc determinarea complexului sonor pentru a desemna conceptul dat. care include trăsăturile distinctive ale clasei date de obiecte. Rosseti). sensul. problema sensului lexical se pune exclusiv din perspectiva funcţiilor cognitivnominative şi comunicative ale limbii. un oarecare individ de altul. deşi se bazează pe descrierea . În baza celor menţionate. şi esenţa unui anumit referent din clasa dată. denumeşte. în cadrul unui câmp lexico-semantic. sensul cuvântului poate fi definit drept un ansamblu de trăsături distinctive ale unui anumit segment din realitatea obiectivă. căci numai în rezultatul unirii imaginii conceptuale tipizate şi invariante a clasei date de obiecte şi a complexului sonor corespunzător ia naştere cuvântul. distingem două categorii de definiţii: 1) mentaliste. dar. sentimentele omului. Cu alte cuvinte.

cât şi cele ale planului de conţinut sunt entităţi abstracte.4. de lipsa „unei interpretări explicite a diverselor tipuri de sensuri şi a utilizărilor cuvintelor” şi de confundarea „sensului cuvântului şi a utilizării lui funcţionale în calitate de nume convenţional al unui lucru”. se declară că evidenţierea invariantelor şi variantelor în planul conţinutului „este posibilă numai prin abstracţie” (Solnțev). distingem pentru nivelul lexical al limbii trei tipuri de unităţi invariante şi variante: 1) invariante şi variante pentru planul de expresie. în afara contextului. fără a înceta să fie semn. Prin urmare. ca şi existenţa conţinutului fără forma respectivă. obiecte conceptuale. cum variază obiectele materiale. conform opiniei lui V. nu este elaborată în termeni lingvisitici şi din perspeciva ştiinţei despre limbă. existentă obiectiv.0. mai curând. singura unitate. Atât unităţile planului de expresie. în acest caz. Astfel sunetul e. . la nivelul lexical fiind reprezentată de l e x e m. totuşi. constructe. întrucât ea „poate fi pusă separat pentru planul expresiei şi pentru planul conţinutului”. aici termenii daţi se folosesc pentru a denumi invarianta şi varianta planului de expresie al unităţilor lexicale). dintre unităţile planului de expresie şi cele ale planului de conţinut nu este perfect. adică în limbă. 3.4. Unităţile lexicale au caracter bidimensional. din perspectivă filosofică a gnoseologiei.4. de exemplu.1. bconform căruia „orice modificare a formei semiotice (– a sonorităţii). Solnțev. Unii lingvişti definesc sensul cuvântului. Forma şi conţinutul evoluţionează în conformitate cu legile lor specifice. Punând la bază opoziţia virtual / actual. O atare stare de lucruri este determinată. Zveghințev. adică a sonemelor sau a nomemelor. Mai mult. adică s e m e m e şi a l o s e m e m e şi 3) invariante şi variante pentru planul de expresie şi pentru cel de conţinut concomitent (pentru unităţile biplane). nu poate fi unidimensional. Asemenea definire a sensului lexical este condiţionată de supraestimarea factorului individual şi de interpretarea unilaterală a corelaţiei dintre sensul virtual (unitate de limbă) şi cel actual (unitate de vorbire). deoarece. Dacă majoritatea cercetătorilor recunoaşte existenţa obiectivă a invariantelor şi variantelor pentru planul expresiei. dintre invarianta sememului şi varianta lui. adică s o n e m e şi a l o s o n e (deși V. Solnţev foloseşte termenii în cauză pentru a desemna invariantele şi variantele morfemelor. Invarianta şi varianta semantică 3. pornind de la totalitatea utilizării unităţii respective cu sensul dat (de Mauro. Nida). nu putem spune acelaşi lucru despre delimitarea invariantelor şi variantelor pentru planul conţinutului. admiţând numai existenţa actuală a sememului. Datorită acestui fapt între invariantele formei şi cele ale conţinutului atestăm o interdependenţă relativă. întrucât exclude posibilitatea folosirii unităţilor lexicale în calitate de semne verbale şi contestă funcţia primordială a limbii. ci. forma – după legile fonetice şi morfologice. Luându-se ca punct de plecare caracterul material al invariantelor şi variantelor din planul expresiei. acest sunet nu poate avea apertură maximală sau minimală. 2) invariante şi variante pentru planul de conţinut. izomorfismul. determină în mod potenţial apariţia unor sensuri noi”. negăm existenţa lui virtuală. susține V. Or. dintre sememele generale şi cele individuale. dat fiind că limitele variabilităţii unităţilor din planul expresiei sunt impuse de conţinutul invariant şi de pragul admisibil al varierii formei. întrucât categoriile reflexive nu pot varia aşa. În virtutea acestui fapt problema identificării invariantelor şi variantelor se referă nu numai la unităţile biplane ale limbii. de aceea pare a fi categorică afirmaţia lui V. dar nu absolută. în virtutea faptului că existenţa formei limbii fără un conţinut corespunzător este o absurditate tot atât de mare. ceea ce este inadmisibil. iar conţinutul – după legile semanticii. întrucât cuvântul.componentelor distinctive ale denotaţilor. cea comunicativă. din cuvântul meri se actualizează într-o cantitate practic incalculabilă de variante şi. vor apărea unităţi lexicale noi: mari (în cazul aperturii maximale) şi mici (în cazul aperturii minimale). adică l e x e m e şi lexe. semnificantul şi semnificatul constituind un tot indisolubil. este unitatea bidimensională. Solnțev. ca şi semnul în genere. Vinogradov. 3.

întrucât mecanismul funcţionării limbii rezidă în jocul permanent al virtualului şi al actualului (Ullmann). iar actualul drept realizare în vorbire. termin inadecvat. Denotaț ie ș i conotaț ie 3. Prin urmare.4. şi coincide.4. diferite sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt nu variază între ele. cantitatea incalculabilă a actualizărilor sememelor în vorbire se reduce în limbă la un număr finit de invariante semantice. Pentru a desemna unitatea invariantă a planului de conţinut. dar variante – actualizarea concretă. dar şi de izomorfismul cu planul expresiei. în timp ce pentru planul conţinutului invariantele sunt proprietăţile generale ale unităţilor. realizarea în vorbire a sememului. invariante. . iar varianta – în calitate de modele concrete ale acestei esenţe. Ullmann etc. a fost propusă sintagma terminologică „variantă lexico-semantică” (Zveghințev).5. Distincţia dintre invarianta şi varianta semantică continuă. determinată de uz.).0. Fiecare utilizare a lexemului în vorbire reclamă anumite varieri în planul conţinutului.4. adică a sememului cu diverse modificări posibile în componenţa semică a acestuia. deşi pentru planul expresiei invariante sunt proprietăţile generale ale substanţei sonore a limbii. Tuţescu. Prin urmare. cu definiţiile lexicografice din dicţionarele explicative. susține Solnțev. căci a vorbi „despre semn şi sens … in abstracto. ca şi orice invariantă din sistemul limbii „se manifestă în variantele sale ca şi generalul în particular… Invarianta şi varianta semantică sunt caracteristici diferite ale unora şi aceloraşi obiecte: din punctul de vedere al proprietăţilor lor generale şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor individuale” (Solnțev). implicit sau explicit.3. Având în vedere faptul că actul comunicativ este realizabil numai în virtutia existenţei în limbă a unităţilor reproductibile. în principiu.Opoziţia virtual / actual. inutil” (Rey). Duchaček. ea este lipsită de existenţă materială şi aparţine limbii. adică datorită transpoziţiilor permanente ale virtualului în actual şi invers. Guiraud. În baza celor afirmate conchidem că invarianta semantică (– sememul) aparţine sistemului limbii. importanţa delimitării invariantei şi variantei semantice este indiscutabilă. profesional şi de studii al posesorilor limbii date. reflectate în conştiinţa noastră. modificările informaţiei şi efectele lor este. concepând virtualul drept o proprietate permanentă şi imanentă. în principiu.4. ci se concentrează întrun cuvânt. de aceea în acest În concluzie ţinem să relatăm că delimitarea invariantei şi variantei semantice are o importanţă deosebită pentru lingvistică. definim i n v a r i a n t a s e m a n t i c a drept totalitate de seme obligatorii şi permanente din structura semică a elementului. adică este entitate de limbă. sistemului ei. Aşadar. Invarianta semantică. adică este un fapt de vorbire. Greimas. de deprindere socială consacrată istoric. invarianta semanică este identificată cu sememul. fără a lua în considerare interpretarea virtuală. întrucât. în timp ce variantele sunt realizări materiale ale unităţilor de limbă în vorbire. fiind reflectări ale diferitelor clase de obiecte”. în măsura în care acestia reflectă obiectiv realitatea din limbă. Courtés. Este un lucru general acceptat că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor. în timp ce varianta semantică (– alosememul) este o manifestare concretă a entităţii invariante. nu poate exista în stare pură. 3. survenite ca urmare a deosebirilor din nivelul cultural. este recunoscută de mai mulţi lingvişti. 3.5. ca şi celelalte invariante. a virtualului (Bidu și Miţu. iar v a r i a n t a s e m a n t i c ă drept actualizare.2. 3. între corpul fonetic în calitate de realitate fizica şi obiect în aceeaşi calitate fiind un raport uzual. Determinarea invariantei / variantei semantice este justificată nu numai de necesitatea delimitării unor entităţi eterogene. precum şi cele dictate de necesităţile concrete ale actului comunicativ. strict vorbind. iar varianta sementică cu alosememul. adică invarianta semantică. L. cu caracter invariant a unei anumite unităţi de limbă. dar variante – parametrii acustici ai sunetelor realizate în vorbire. tradiţia saussureană referitoare la existenţa semnelor în sistemul limbii şi în vorbire. Hyelmslev interpreta invarianta în calitate de esenţă. manifestare în vorbire a invariantei semantice. 3.

5. lucru. morman de zăpadă”). de discurs sau de enunțare.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri. este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. esenţial şi relativ stabil.Și ca urmare denotaţia sau denotarea. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o considera obiectual: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul „pajişte”. grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiatoare ale obiectelor. dar şi nuanţe afective legate de acestea. pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian. în funcție de gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi lingvistice. zburator. fiinţă. fenomen. pentru „avion”. semnificaţia cuvântului maşină este obiectul„maşină” etc. denotaţia va fi „a. Definirea sensului denotativ este strâns legată de natura referentului printr-o raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna un segment de realitate. eveniment. cât interesele oamenilor care o vorbesc”.. desemnarea sau denumirea segmentelor din realitate este actul prin care unui obiect (lucru. Astfel. Un cuvânt poate denumi o categorie de obiecte. deoarece în procesul de comunicare se urmăreşte nu doar transmiterea de informaţii. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte și reprezintă o codificare culturală. este elementul central al sensului lexical și atribuie un nume unui obiect. De exemplu. Numele nu se atribuie în mod deliberat. ci numai în situația în care obiectele sunt necesare omului.una dintre însuşirile lor posibile cuprinse în semnificaţie. idee) i se atribuie un nume. b. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific. privite sub una dintre aspectele sau printr. conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte dintr-un ansamblu.R Palmer susține în lucrarea sa „ Semantics” că „deseori.2. caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă. semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte. Termenul denotaţie (din fr. fenomen. fiinţă.1. iar acest lucru se produce în virtutea faptului că obiectele (lucrurile. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. ilustrând această afirmație prin faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”. menţionat primul în dicţionarele de limbă. realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. însuşiri etc. Prin denotaţie. de bază. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului „scaun”. cu o suprafaţă plană. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective. 3. reprezentând sensul lui propriu. însuşirile etc.5. din care considerente oamenii sunt puși în situația de a le numi. denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual. care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. 3. asigurând identitatea sermantică și . de realitatea extralingvistică. Fiind parte reprezentativă a aspectului semnificativ al unui cuvânt. Este legată direct. evenimente. F. nemediat. c sunt scaune”. Se știe că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor și ca urmare apare dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor. eveniment. iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte. „insectă” şi „ pilot”. acţiune. „ zapada care troieneşte”. deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare. denotaţia reprezintă latura cognitivă a conţinutului unui cuvânt. în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte. În această ordine de idei. La rândul lor. a unui cuvânt. cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun]. cu patru picioare. „ zăpadă care cade”. pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt. analizabile în afară de context. precisă. dénotation) se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară. acţiuni. acţiune. dar şi exprimarea unor sentimente sau atitudini. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept.

în timp ce aceste stări sunt sugerate la chinezi și la japonezi prin culoarea alb. acsete valori putând fi delimite în anumite contexte. pe lângă semnificaţie. variabil. ci la un grup sau la o clasă de obiecte. o sintagmă. sonoritatea muzicală a cuvintelor. cu coada lungă şi stufoasă”. piciorul scaunului.echilibrul semantic al cuvântului. În țările cu populație africană negrul sugerează binele. care îşi paralizează prada cu ajutorul veninului”. în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. Aşa cum am văzut. în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului. în primul rând. având prin excelență valoare denotativă pentru unitățile lexicale. folosite în mod subiectiv. conotaţiile pot fi diferite. Se au în vedere. Conotaţia apare pe baza tropilor prin care cuvintele își modifică sensul lor propriu. în stilul beletristic. în funcţie de context. cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Limbajul culorilor este un domeniu care își manifestă specificitatea în funcție de contextul socio-cultural. pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă. în raport cu denotația. Aceste asociaţii pe baza cărora apar unele sensuri expresive sunt conotaţiile. de exemplu. denotaţia cuvântului vulpe este „ mamifer sălbatic carnivor. nevăzător pentru orb. denotaţia este acea latură a semnificaţiei care. de cele mai multe ori. Culoarea. eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). semnul canapea are la bază un concept „mobilă cu spătar şi cu braţe. în timp ce conotaţia acestui substantiv se formulează în felul următor: „persoană răutăcioasă. cu botul îngust şi urechile ascuţite. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. cu blana roşcată. negrul este culoarea tristeții. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt. sugestiile metaforice ale limbajului. realizându-se astfel o evoluţie semantică. Termenul conotaţie (din fr. individualizând fie obiectele în sens larg. este mai mult sau mai puţin identică. În funcţie de context. perfidă de sex feminin”. În fine. pierzându-și exspresivitatea şi căpătând un sens denotativ: piciorul scaunului. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). un surplus semantic. capitonată. inima pădurii etc. îmbinările frazeologice sau alte combinaţii de cuvinte. iar conotaţia cuvântului respectiv . al unui cuvânt. Exemple de acest tip sunt conotaţiile cu caracter social (de exemplu. exspresive legate de sensul denotativ. Astfel se formează sensurile figurate. pe care se poate şedea sau dormi”. De exemplu. fiind legată direct de obiectul real sau de referent și raportându-se la o clasă de obiecte pentru care există un concept. lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor).5. ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. substantivul american vizează acea persoană. denumiri acceptate de uz: cotul râului. Unele conotaţii pot avea uz general. Totodată. Astfel substantivul american are drept semnificaţie „individ care are cetăţenie americană”. patul puştii (conotaţie care . un enunţ la un cititor sau un ascultator. Desemnarea unor valori evaluative ce exprimă diverse atitudini sau poziţii sociale reprezintă un alt tip de conotaţii: măgar cu caracter depreciativ sau tabuurile sociale: om plin pentru om gras. 3. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral. De exemplu. afective. fie conţinuturile abstracte la care se referă. este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare. în China roşul este asociat cu bucurie și festivitate. iar albul răul.„persoană şireată şi vicleană”. Așadar. doliului. În Europa semnifică dragoste. Așadar. iar în Japonia cu luptă și mânie. de pildă. Folosirea frecventă a conotațiilor în uzul limbii conduce. Denotaţia substantivului viperă este „specie de şerpi. conotaţia exprimă valori secundare. caracteristicele unor culori).3. datorită caracterului secundar. la lexicalizarea lor. dincolo de percepția ei afectivă. cuvintele au. Denotaţia. american poate avea variabile semnificaţii secundare. gura văii. Substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după declanșarea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan. adiacent. Aceasta este denotaţtia sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. este și o oglindă a personalității noastre și deci influențează comunicarea. Semnificația culorilor poate fi diferită în diferite culturi. Pentru europeni. conotation) reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt. este necesar să reținem că denotația nu trimite la un obiect izolat. În cultura indienilor americani semnifică masculinitate. De exemplu.

argotic.„lipsă de seriozitate”. dar ca limbaj artificial. executat într-un ritm vioi”. mai ales familiar.5. Sensul conotativ al multor cuvinte este înregistrart de dicţionare prin mărci indicate înaintea definiţiei lexicografice. la axa temporală (învechit sau arhaizant). dacă.) conotaţii ale etichetei verbale se referă la anumite nuanţe care diferenţiază formele de salut. Din aceste considerente este imposibilă existenţa reală a unui limbaj conotativ pur. Foarte multe cuvinte cu sensuri denotative dispun în paralel de sensuri conotative.termen de afecţiune. univoc şi limitat funcţional prin definiţie”. monadă. diferite tipuri de conotaţii: a) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintelor la stilurile funcționale ale limbii. la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia rar) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative (de exemplu. În mod spontan.) conotaţii estetice se identifică prin prezența unor valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât. exprimând un sentiment de dor. Să reținem că unitățile lexicale monosemantice au doar conţinut semantic denotativ. De exemplu. la raportarea la normele limbii literare. pozitiv.reprezintă o asemănare printr-o metaforă). a II-a). 3.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. inacceptabil. Ca exemplu poate servi substantivul haiduc care.filozofie). tărtăcuţă (glumeţ).5. teritorială (popular. f. exprimarea spontană. cum ar fi familiar. care coincide de obicei cu denotaţia. în anumite situații ele fiind numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine. e. rău. de jale. raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de corect şi incorect. ontic. lexicul colocvial. negativ şi pozitiv etc. 3. acceptabil. este necesar să aven în vedere că acestea nu sunt întotdeauna sensuri distincte ale cuvintelor. (dragă . Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate într-un mesaj. chiar atunci când este ermetic. limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii. urmează să fie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. hodorog. În această ordine de idei. b. pentru dilentantism (peiorativ) . De pildă.5. pentru târâtură (depreciativ). în dicţionarul lui Tiktin din 1903. De regulă. nu este acordată preferință unor cuvinte din limbajul argotic sau din limbajul regional etc. urs „om greoi şi mătăhălos”. la sfera funcţională a cuvântului (de pildă. arhaic. urât care determină gradul de angajare a insului la imperativele mesajului). algoritmic. ce cântă foarte frumos”. De pildă. interdicţie etc.) conotaţii etno-geografice conțin informaţii referitoare la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil. la axa spațială. dumneavoastră -pronume de politeţe. fără unelte gramaticale. plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare. „el poate fi imaginat şi chiar construit. d. rugăminte. Pornind de la ideea că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative ale cuvintelor sunt lacunare şi inconsecvente. mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim.) conotaţiile moraletice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii bine şi rău. se susține că nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură. orice cuvânt trimite la referentul lui. frumos. pentru pers. Vorbind despre conotaţii. lingviștii au identificat. dar acestea nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. avea sensul „persoană cunoscută în urma hoţiei”. transcedental . Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit. După cum observa Ion Coteanu. adică deținea o conotaţie negativă. chix. doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară. care se va estompa în dicţionarele ulteriore. a cotonogi etc. negativ. regional). de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc. poartă de regulă conotaţii negative: chiul. Cu alte cuvinte. care sunt şi ele semne. În fine.). adresare. dar nu complet denotativ. pentru mâncău. evident. aşa cum conchide Ion Coteanu. în funcție de domeniul lor de producere. . c. de culoare brună-roşcată.4. popular. regional etc. un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi.

Sorin Stati. Există. Pe de altă parte. Totodată. conotaţia cuvintelor mamă. acad. înţelese ca atribute ale acestuia. 3. morală. lămâie. care atrage şi şochează. având în general origini variate. În funcție de numărul de sensuri pe care le poate avea un cuvânt deosebim: cuvinte monosemantice şi polisemantice. de exemplu.valori ale semnului.7. Valoarea denotativă a semnulului leu. portocală etc. există şi elementul conotativ de maximă noutate. cu înfăţişare nobilă. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede. datorită caracterului lor individual.). atribute ale felinei Panthera leo. piuliță etc. însă. Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar).Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială. sunt monosemantici termenii tehnici şi ştiinţifici: astronautică. Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal. posibiltatea ca un cuvânt monosemantic. frecvent folosit. devenind astfel polisemantic. Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată. semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe. citând opinia lui Solomon Marcus. intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. deopotrivă. nici frumos. şi unele cuvinte relativ frecvent întrebuinţate: a conecta. cruzime. subiectiv (imaginar. datorată când practicii. sunt identificate următoarele tipuri de conotaţii: a) individuală (de pildă. a memoriza. De pildă. în general. suține că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat. Folosit cu valoare conotativă. libertate etc. În schimb. 3. nici urât.0. linotip. iar la verb se şi confundă adesea din cauza nuanţelor suplimentare introduse de mod. de grup restrâns. operativ). conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. dar de foarte multe ori ele se confundă. Tipurile de conotaţii discutate anterior coincid mai curând cu noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure. prin repetiţie. . patrie. Ion Coteanu compară substantivele care denumesc obiecte concrete. emotiv. conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. confort. naţională. Cuvinte monosemantice au numai sens denotativ. timp sau diateză etc. internaţională). d) legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatră este duritatea amorfă. Conotaţiile sunt. ori a scriitorului. a cuvântului vulpe este şiretenia etc. legate de libertatea de expresie a vorbitorului. dacă conotațiile ar fi întotdeauna net diferenţiate. ar fi mai uşor să stabilim şi rolul contextului. asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană).6. de măreţie. ci numai un mamifer din familia felinelor. socială. exclude orice referire la faptul că animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară. fotoliu are conotaţia semantică de destindere. bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere. Astfel. dar care se rezumă ca poroces la o asociaţie de idei. conotaţiile pot fi multiple. electrocardiogramă.). Din punctul de vedere al opoziției colectiv/individual. descriptiv și sunt specifice pentru anumite domenii de activitate a oamenilor din societate. leucoplast. b) colectivă (pentru toate persoanele cultivate în şcoala românească. nici rege al animalelor. când imaginatiei. După cum spunea Ion Coteanu. cardiologie. ligament. există o continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”. afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală. constând în faptul că o anumită formă dispune de un anumit sens (explicat într-un singur articol în dicţionar). 3.6. În consecinţă. neam. avion. să dezvolte şi alte sensuri. caz în care distincţia se face clar. adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). profesională. variabil (sau chiar accidental).5.5. cu substantivele abstracte unde conotaţia şi denotaţia sunt apropiate. respectiv cu cea a câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi denotaţia . Monosemie și polisemie 3. auditorul şi lectorul. c) general-umană (de exemplu. Monosemia saui monosemantismul este proprietatea unor cuvinte de a avea un singur sens.6. provenită din conotaţia referentului. Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor.

omonime. gr.3. de altfel. o urmare a evoluţiei semantice a cuvântului. Casares. Evident. afirmă acad. sens”. urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare. un „efect indispensabil al disproporţiei existente între numărul de semne şi cantitatea colosală de noţiuni.6. ci apare în utma evoluției semantice a unităților lexicale. Şerban. în primul rând. sunt „cu totul şi cu totul întâmplătoare” şi „se datorează nu atât limbii. alonime etc. din perspectivă istorică. reprezintă. specialiştii în semasiologie şi lexicografie sunt obligaţi să ia în considerare posibilitatea identificării în structura cuvântului polisemantic a sensurilor în baza unei metode adecvate de interpretare. sunt inventate obiecte noi. Dacă am admite că omul cult are nevoie de circa cinci mii de cuvinte monosemantice pentru a exprima o cantitate similară de noţiuni. care îşi caută o formă de exprimare în limbă”. Se ştie că majoritatea unităţilor lexicale de uz general sunt polisemantice. polisemia există la nivelul sistemului limbii (langue) şi al normei. „caracterul concret al practicii este ilimitat. antisemia şi eterosemia) şi din planul expresiei şi conţinutului simultan (parasemolxia). Vinogradov. în principiu. În istoria lingvisticii polisemia lexicală a fost calificată ca fiind un fenomen negativ şi un argument forte al imperfecţiunii şi al impreciziei limbajului uman. adică reunirea unor sensuri diferite într-un singur semn verbal. iar în baza analizei relaţiilor reciproce dintre cuvinte putem reface. paronime. din planul conţinutului (omosemia. În al doilea rând. cu excepţia calambururilor sau a amfiboliilor. polisemia este rezultatul evoluţiei semantice a unităţilor lexicale în diacronie. mai corect a mutaţiilor semantice. probabil că nu ar fi nevoie de cuvinte polisemantice. în cazul polisemiei acţionează legea de economie a limbii. adică cuvântul în vorbire are un singur sens. polisemia (pe care.1. polis „mult” şi s. sēma „semn. denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens (fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). întrucât permite să reconstruim sistemul de sensuri ale unui cuvânt. 3. aşa cum constată Iu. Dată fiind această sotuaţie. antonime. În acelaşi timp. urmează să constatăm corelaţia existentă între polisemie şi monosemie. în timp ce resursele chiar ale celei mai bogate limbi sunt strict limitate”. Termenul polisemie este format din adj. relaţiile externe ale cuvântului. cât celor care o folosesc”.V.3. care urmează să fie examinate mai jos. polisemia este definită drept o coexistenţă a mai multor semnificate în acelaşi semnificant. studierea polisemiei are o mare importanţă pentru lexicografie. actualizându-se. V. în timp ce în context unităţile de vocabular. cât şi în funcţie de viziunea subiectivă a lingvistului.2. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile fundamentale ale sistemului lexical în parte şi ale limbilor naturale în genere prin care acestea se individualizează în raport cu limbile artificiale elaborate după principiul „un singur semn – un singur sens”.6. De altfel. în special pentru cea istorică. cuvintele îşi neutralizează sensurile de care nu au nevoie în momentul respectiv. Cauza principală a polisemiei rezidă în faptul că în timpul evoluţiei istorice a societăţii umane sunt descoperite fenomene şi realităţi noi. Dat fiind că limba dispune de un număr limitat de unităţi lexicale. Mai întâi. apar ocupaţii. Evseev şi V. calităţi noi. întrucât în vorbire. De altfel. în fiecare act concret al comunicării.6. urmează să constatăm că. întrucât. polisemia este. întrucât produce . creşterea calitativă a vocabularului este mai importantă decât cea cantitativă. 3. este un lucru bine cunoscut că evoluţia semantică a vocabularului constituie una dintre posibilităţile principale de sporire calitativă a sistemului lexical. care. care necesită a fi denumite. unii lingvişti o mai numesc şi derivare semantică) un este un fenomen semantic izolat. paralexia şi eterolexia). pentru a denumi realităţile noi sunt utilizate cuvintele deja existente în limbă şi ca urmare unul şi acelaşi cuvânt ajunge să devină purtătorul câtorva semnificaţii lexicale distincte. În această ordine de idei. Polisemia sau polisemantismul este capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului. Totodată. se monosemantizează. Prin urmare. În mod tradiţional. Deşi polisemia nu corelează în niciun fel cu celelalte relaţii din planul expresiei (omolexia. unii lingvişti considerând-o drept principalul mijloc de îmbogăţire calitativă a lexicului. acţiuni. deşi astfel de sensuri pot fi mai puţine sau mai multe atât în funcţie de fiecare cuvânt concret. Karaulov. adică polisemia este o consecinţă a modificărilor de sens. care determină dinamismul sistemului – sinonime. Polisemia. din punctul de vedere al interpretării ei semasiologice şi lexicografice. gr. în opninia lui J. ea este totuşi un fenomen specific de limbă care urmează să fie analizat din mai multe puncte de vedere şi. consideră I. În general. reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice. hiponime.

care acceptă unele sensuri noi şi le repudiază pe altele. univoc.6. m. cel mai cunoscut al cuvântului polisemantic. n.6. acesta fiind urmat de sensurile derivate. 3.4. 3. De altfel. de a reflecta mişcarea minţii şi a cunoaşterii umane de la concret la abstract şi capacitatea omului de a trece prin filtrul sensibilităţii şi afectivităţii sale realităţile percepute sau gândite. dacă sunt verbe (a acorda1 acord „a pune la dispoziţie cu bună-voinţă” şi a acorda2 acordez „(instrumente muzicale) a regla potrivind coardele”). Bouton exprimă grafic această legitate în felul următor: . logică şi cibernetică s-a ajuns la concluzia falsă că limba naturală este imperfectă în raport cu limbajele formalizate folosite în domeniile enumerate mai sus. incapabil de a exprima legăturile pe care le stabilesc oamenii între obiecte şi fenomene. Dacă limba ar fi un sistem formalizat. în ordine logică.ambiguitate în procesul de decodificare a mesajului verbal. celelalte sensuri. după care vor urma. ea s-ar transforma dintr-un sistem de comunicare suplu şi nuanţat întrun sistem rigid. adică dispunerea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimologic. corn1 coarne s. „dare de seamă”). Dacă iniţial problema polisemiei limbilor naturale era etichetată în calitate de defect al limbii naturale în studiile unor filosofi ca Francis Bacon sau John Locke. Astfel. dat fiind că polisemia unui element lexical poate evolua doar într-o anumită direcţie şi această evoluţie este limitată de anumite necesităţi sociale (mai curând expresive). Astfel. 3. O altă problemă legată direct de polisemie este cea privind dezintegrarea cuvântului polisemantic în unităţi lexicale distincte. calităţilor şi acţiunilor din realitate. torcătoare1 torcătoare s. dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor. tendinţa semnificantului de a avea mai multe sensuri. Prin urmare. Constituirea polisemiei este determinată de anumite restricţii. în omonime. Mai mult. „cotitură”. odată ce vorbitorii limbii încetează să sesizeze legătura semantică dintre unele sensuri ale unui cuvânt polisemantic. se produce dezintegrarea unităţii lexicale în două sau mai multe unităţi distincte. Astfel. „femeie care toarce” şi torcătoare2 torcători s. „arbore”. care serveşte nu numai pentru denumirea obiectelor. corn2 cornuri „varietate de franzelă” şi corn3 corni s. omonime sau omolexe. n. ulterior această idee a început să fie acceptată chiar de unii semasiologi. St. Preţul acestei raţionalizări este riscul ambiguităţii. Ullman susţine că „polisemia ne permite să exploatăm raţional potenţialul de cuvinte atribuindu-le mai multe sensuri distincte. ca şi tendinţa contrarie manifestată de semnificat de a fi exprimat prin mai multe forme materiale (sinonimia) este una din legile de bază de dezvoltare şi funcţionare a sistemului lexical. n. al confuziilor patologice care necesită intervenţii «terapeutice»”. În această ordine de idei am putea aduce mai multe probe care ar justifica existenţa polisemiei în limbajul uman. Carcevschi). Problema în cauză este examinată în mod suficient în subcapitolul dedicat omonimiei sau omolexiei. n. Când vine vorba despre modalităţile de interpretare lexicografică a polisemiei. În unele cazuri dezintegrarea semantică se datorează unor forme sufixate sau nesufixate. Se ştie că. sub influenţa limbajelor formale din matematică. lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. Ch. „încheietură a braţului cu antebraţul” şi cot2 coturi s.5. „maşină de tors”. raport1 raporturi „relaţie” s.f. urmează să avem în vedere că limba este fenomen complex. Mai întâi. prezenţa polisemiei în toate idiomurile vorbite pe glob este o lege a dezvoltării şi funcţionării limbajului uman şi una dintre categoriile semasiologice cu caracter universal. şi raport2 rapoarte s.n. aceasta fiind denumită dualism asimetric al semnului lingvistic (S. ci şi pentru exprimarea gândurilor şi sentimentelor umane. f. rolul decisiv al dezintegrării revenindu-i diferenţierii formale a cuvântului nou apărut (cot1 coate s. în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent.6. „excrescenţă osoasă”.6.

„(în trecut) unitate de măsură a . În opinia unor lingvişti. în procesul de elaborare a dicţionarelor explicative. De altfel. ea fiind posibilă numai în anumite limite şi predeterminată de conţinutul sensului motivator.6. 3.8. Ramurile indoeuropene se întindeau între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian (Lucian Blaga).6. Interpretând astfel polisemia.6. Există chiar situaţii în care un sens dat al cuvântului polisemantic stabileşte cu sensul unui alt cuvânt relaţii de parasemie. pe baza relaţiilor de similitudine sau de contiguitate.)”. a împrumuta „a da un împrumut” şi „a lua un împrumut”). Abaterea prea mare de la acest echilibru ar putea periclita realizarea funcţiei principale a limbii.10. fapt infirmat de existenţa polisemiei în limbă. cuvintele polisemantice constituie peste 80% din lexicul activ. care se află într-un raport de interdependenţă şi care alcătuiesc o structură ierarhică. prin identificarea contextelor sau posibilităţilor de combinare pentru cuvântul respectiv. 3. a unei ape curgătoare. Cuvântul polisemantic e compus din două sau mai multe sensuri. iar fiecare semem derivat este format. „diviziune a unui întreg (a unui popor. „ (la unele obiecte de mobilier) parte care serveşte la susţinere”. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii. toate relaţiile semantice existente. picioarele anterioare. dintre care unul este principal. „diviziune a unei ştiinţe. rolul fundfamental îl are contextul de utilizre a cuvântului respectiv. Restricţiile de limbă şi cele sociale nu au un caracter absolut. fiecare clasă de denotaţi ar avea o singură acoperire formală. picioarele Ceahlăului. „(la snopi) grămadă aşezată în cruce”. a închiria „a da în chirie” şi „a lua în chirie”. Meteorologia este ştiinţa care studiază proprietăţile atmosferei şi fenomenele care se petrec în interiorul ei. Într-un cuvânt. întrucât. polisemia nu se poate dezvolta în orice direcţie. a unui domeniu de activitate etc. În această ordine de idei. cuvintele devin unităţi polisemantice în urma evoluţiei lor semantice. Dacii sau Geţii erau ei înşişi o seminţie indoeuropeană. piciorul scaunului. de exemplu).6. evoluţia planului de conţinut al limbii este limitată atât sub aspect social. în limba română. ”. ţinem să amintim că unităţile polisemantice pot întruni. Drept urmare. unui cuvânt i se pot atribui atâtea sensuri în câte contexte specifice este utilizat în momentul dat într-o limbă. Aşadar. la trei picioare depărtare. Această metodă se utilizează. picior de vers. pentru substantivul picior identificăm următoarele contexte: piciorul stâng. De exemplu. mai ales. De exemplu. cu atât are mai multe sensuri distincte. Delimitarea sensurilor unui cuvânt se realizează în baza metodei de analiză combinatorie. cuvântul ramură se foloseşte în următoarele contexte: 1. deşi poziţia lui ideală ar fi cea de bisectoare. 3. p o l i s e m i a este un fenomen lexico-semantic constând în posibilitatea unei unităţi lexicale de a dispune de mai multe sensuri (sememe). cât şi lingvistic. 3. adică sensurile unui cuvânt polisemantic reprezintă o ierarhie. Una din ramurile sale de cercetare este climatologia. a unei căi de comunicaţie. sarcina lexicologilor şi a lexicografilor se reduce la identificarea sensurilor şi asociaţiilor în baza cărora au apărut sensurile derivate. vom remarca că sensuri diferite ale aceluiaşi cuvânt polisemantic pot stabili relaţii antisemice. sensurile cuvântului polisemantic sunt înregistrate sub cifre sau semne grafice diferite. eterolexie şi chiar de antisemie. pe linia unui sens ele pot intra în relaţii de sinonimie (sau omosemice) cu sensurile altor cuvinte. adică un singur cuvânt. E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii (Mihai Eminescu). identificăm următoarea legitate: cu cât o unitate este mai frecventă. De altfel.7. În funcție de aceste contexte se stabilesc următoarele sensuri: „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. iar pe linia altui sens – în relaţii de parasemie. În dicţionare. 2. 3. În procesul de diferenţiere a sensurilor cuvintelor polisemantice. care nu se produce în mod arbitrar.9.Întrucât vectorii ax şi ay nu au în permanenţă o intensitate identică. În fine. Astfel. ci dispune de o anumită orientare logică şi sistemică. 3. a unui domeniu de activitate”. 2. dacă ar fi absolute. „ (la munte sau la deal) parte inferioară”. Sensurile pe care le putem identifica din aceste contexte sunt următoarele: 1. pe linia diferitelor sensuri. iar cu sensul unui al treilea cuvânt – relaţii de eterosemie. a se ridica în picioare. Aşadar. cea de mijloc de transmitere a informaţiei sau de comunicare. Totodată. din unul din sensurile existente în structura semantică a cuvântului polisemantic. urmează să admitem că vectorul rezultant ar nu are în permanenţă o poziţie constantă în raport cu axele x şi y. fiind vorba de enantiosemie sau de polarizare semantică (de exemplu. se stabileşte un oarecare echilibru între tendinţa sememelor de a evolua şi restricţiile sociale şi de limbă (evitarea hipertrofierii semantice a unităţilor polisemantice. „fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă”. picioarele dulapului.

Alte cauze ale polisemiei sunt: caracterul inegal în care se dezvoltă. în care mai apar sens denotativ. secundar. vorbitorii limbii atribuie aceluiași cuvânt mai multe semnificaţii lexicale. Unele (sens originar. sens general. cap. sens derivat. denominativ. sens primordial. valoare adecvată / valoare ocazională se reduc la cunoscuta opoziţie virtual / actual. apropiate şi îndepărtate (P. pe de o parte. în linii mari. adică la opoziţia invariantă / variantă semantică. Foarte frecvent. Dicționarele prezintă structura semantică a cuvintelor polisemantice. 3. sens propriu. sens particular etc.) Frate (sau văr) al unuia dintre părinţi. denumirile unor părţi sau organe ale corpului omenesc (burtă. picior. „valoare adecvată şi valoare ocazională a semnului” (S. În semasiologia tradiţională se disting sememe uzuale şi ocazionale (H. În măsura în care vorbitorii stabilesc unele asociații psihice între diferite categorii de referenți din lumea înconjurătoare se formează mai multe derivate semantice. bunic. deget. că opoziţiile sens uzual / sens ocazional.lungimii.11. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. sens general şi sens particular.0. sens secundar.7. copiate sau calchiate după un model străin. compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate”.6. sens principal. 3. 2) Obiect sau circumstanță salvatoare. „(în versificație) unitate ritmică. moşneag. principal. Făcând o analiză minuţioasă a acestei enumerări constatăm. Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor care au nevoie de o intervenţie medicală urgentă. dinte. conotativ. indicând atât diferenţe semantice.) se aplică pentru a denumi alte categorii de obiecte în baza unor asociații de similitudine sau de contiguitate. cu cele ale metasemiei. Potebnea). cot. cauzele apariţiei polisemiei sunt multiple şi acestea coincid. ci diferite aspecte între care vorbitorii limbii respective stabilesc anumite asociaţii. 2) (rar) Bărbat privit în raport cu nepoţii săi. în lingvistica funcţională se delimitează „funcţii primare şi secundare ale cuvântului” (E. De exemplu. păr. se întâlnesc în lucrările de semantică formule ca: sens fundamental (sau de bază). privit în raport cu copiii acestora. ochi. semn în limbă / semn în vorbire. limba. gură. adică sensurile derivate pot fi împrumutate. celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică. general şi. 3) (pop. 3) Fiinţă salvatoare. pe de altă parte. De exemplu. nas. 3. În urma analizei definiției lexicografie. care vor fi analizate multilateral în capitolul consacrat identificării cauzelor mutaţiilor de sens. 4) Persoană care aparţine generaţiilor precedente. directe şi figurate (H. Paul). O altă cauză a apariției polisemiei sunt împrumuturile şi influenţele unor cuvinte străine. Prin urmare. Pentru a denumi realităţi cunoscute. semne în limbă şi semne în vorbire. constastăm că o unitate de vocabular nu denumeşte doar un singur aspect din realitate.. Stern). 5) (la pl. viaţa socială.12. Kurylowicz). ureche etc. având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru”. inclusiv tendinţa spre economie pe care o manifestă limba. sens originar. 5) Vehicul special amenajat care transportă accidentaţi sau grav bolnavi la o instituţie spitalicească de urgenţă. limbă. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri. respectiv. mână. gât. Cauzele apariției polisemiei sunt multiple. Foarte frecvent. tendinţa omului spre exspresivitate şi plasticitate. ambulanţă. unchi. 4. formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. Datorită acestei mari varietăţi terminologice. După calitatea lor generală. în credinţele religioase) Ziuă din ajunul sărbătorii pogorârii duhului sfânt.7. sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice. Tipurile de sememe (sau de sensuri lexicale) 3. cu excepţia . substantivul salvare este prezentat în dicționare cu următoarele sensuri: 1) Scoatere dintr-o situaţie complicată. Un alt cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este moș: 1) (folosit şi ca termen de adresare) Bărbat ajuns la o vârstă înaintată. Carcevsky) etc.6. sens primar şi sens derivat. disproporţia între numărul limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba şi caracterul nelimitat al experienţei umane. cât şi contextuale.

paralel cu cea expresivă. Această constatare poate fi acceptată numai cu rezerva că uneori omul caută nu pur şi simplu să denumească realitatea. iar sensurile derivate sunt sensuri secundare. după ordinea apariţiei. adică determinate de alte sensuri.1. la un moment dat şi în funcţie de rolul acestuia în structura semantică a cuvintelor polisemantice. conform căreia „unul şi acelaşi cuvânt în diverse condiţii. o informaţie suplimentară referitoare la stil (livr.7. În funcţie de natura lor. Litvinenko. Sememele derivate denominative şi cele expresive apar ca urmare a unor cauze diferite. care s-au format de la primele. fam.7. obiectele indirect. Principala deosebire dintre aceste două subtipuri de sensuri derivate constă în faptul că primele servesc la desemnarea unor segmente noi din realitatea obiectivă. iar secundele. sensurile din structura semantică a cuvintelor polisemantice. se distinge un sens principal. „întotdeauna îndeplinesc o funcţie nu denominativă. Sensurile neutre sunt sensurile proprii ale cuvintelor. Sensurile neutre îndeplinesc funcţia de nominaţie şi nu exprimă o valoare stilistică. la caracteristica diacronică (învechit.) sensuri conotative (afective sau expresive) și c. nou). întrucât ele iau naştere pentru a denumi segmentele din realitatea obiectivă. sensurile secundare pot fi figurate şi denumesc fenomenele. Clasificarea sememelor în primare şi derivate se bazează pe existenţa a două tipuri de denominare: directă şi indirectă. După sfera de întrebuinţare avem sens general şi special. ele reprezintă semnificaţia de bază a cuvintelor. fără a căpăta o largă circulaţie în limbă. După gradul de stabilitate sensul poate fi uzual şi ocazional. pitoresc. sunt de două tipuri: derivate denominative şi derivate expresive. dar şi să o denumească în mod expresiv. Sensurile derivate în scopuri denominative devin de cele mai multe ori fapte de limbă. fiind formate de la ele pe baza diverselor tipuri de asociaţii. Prin urmare. Sensurile de bază sunt mai cunoscute.2. Primare sunt acele sememe. sunt necesare anumite precizări în această privință. care în secţiune sincronică sunt independente. 3. Ele includ sensurile principale. mai des utilizate. La examinarea relaţiei cuvântului cu obiectul denumit se poate constata că sensul principal este direct şi este purtător al valorii nominative. în timp ce sensurile derivate sunt dependente din punct de vedere semantic. Opoziţia sens de bază / sens derivat ţine de aspectul diacronic al evoluţiei structurilor semantice. şi sememele derivate expresive pot avea orientare denominativă. dacă acestea au o largă circulaţie în limbă. dar şi cele derivate sau figurate. Pentru e evita eventualele confuzii în procesul de delimitare a tipurilor de sensuri. pentru diferite persoane poate avea diferite sensuri directe”. adică nu sunt determinate de alte sensuri.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). suntem de părerea că toate aceste varietăți de sensuri se reduc la două: sensuri şi sensuri secundare (derivate).).) sensuri denominative (denotative. Sensurile exspresive sunt cele marcate stilistic şi conţin pe lângă o valoare conotativă.). sugestiv. la răspândirea teritorială (reg. Astfel. Sensurile derivate. la origine (împr. care sunt încă lipsite de nume speciale. ci de caracterizare”. opus unor sensuri secundare. După valoarea stilistică – sens neutru şi expresiv. de bază şi derivate. sensurile speciale se utilizea în anume sfere funcţionale ale limbii. b. afectivă. din perspectiva importanţei sensului în limbă.. pot fi denotative şi conotative. Sensurile uzuale sunt cunoscute şi folosite în mod constant de toţi vorbitorii. Sensurile ocazionale se întâlnesc în contexte izolate. apelative sau cognitive). E cazul unui cuvânt care trece din fondul lexical comun în sistemul terminologic al unei ştiinţe. După provenienţa lor. . adică au orientare şi bază genetică distincte. deoarece fiecare cuvânt în plan sincronic are un singur sens direct. Sensurile generale sunt folosite în toate stilurile limbii. sensurile cuvintelor polisemantice sunt primare. celelalte fiind derivate.) etc. 3. în opinia cercetătoarei N. După gradul de abstractizare a sensului se disting sensuri concrete şi abstracte. Deşi în mod practic atestăm o multitudine de tipuri de sensuri..celui gramatical: a. Cele menţionate până aici converg spre contestarea afirmaţiei lui A. pop. în operele scriitorilor. Amosova. la rândul lor.

stilistice): Peo gură de rai. Această relaţie directă care . După calitatea lor generală. cele două tipuri de sememe derivate se diferenţiază prin faptul că distanţa semantină dintre sensurile directe şi cele derivate expresive este mai mare. c. din care cauză şi expresivitatea fie că este mai mică. pronosticaria direcţiei de evoluţie semantică a sensului dat. sensurile lexicale se clasifică în denotative (fundamentale. determină locul şi importanţa lui în structura semantică a cuvântului polisemantic. în literatura de specialitate fiind identificate diverse tipologii ale sensului: sens fundamental. Studierea primei categorii întră în competenţa semasiologiei. Vinogradov. sfera lui de întrebuinţare etc. de bază): gura cască. delimitată de buze”. sens uzual / ocazional. numai combinându-se cu anumite cuvinte strict determinate” şi au un conţinut semic mai variat decât cele primare.) sensuri relaţionale (gramatical-relaţionale). susține acad. În al doilea rând. ci datorită faptului că în asemenea cazuri ele trec în categoria sememelor derivate denominative. și relaț ionale (de exemplu. anulării expresivităţii. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. … pe ai ţării umeri dalbi”. în timp ce legătura dintre seensurile directe şi cele derivate denominative este mai apropiată. Identificarea sensurilor derivate denominative cu cele derivate expresive este inadmisibilă. Mai mult. Vinogradov. Tot în această ordine de idei urmează să menţionăm şi o altă legitate: sensurile derivate ale multor cuvinte „se pot actualiza.3. 3. plasticitatea. conotative (figurate. umerii hainei etc. Cuvântul. Cu toate acestea sunt absolut necesare unele concretizări de rigoare. apelative sau cognitive). cu excepţia celui gramatical. decât a celor derivate expresive.) sensuri conotative (afective sau expresive). Așadar. b. este lipsită de temei aserţiunea cum că „sensul figurat” se referă la sensurile care încă nu s-au eliberat de imagine. care este sensul lui de bază. obişnuit” (A. picior „(la om şi la animale) membru care susţine corpul şi serveşte la deplasare”. care analizează abaterile posibile în vorbire de la normele de limbă general acceptate şi efectele expresive obţinute în urma acestor abateri”. umerii obrajilor. expresive. sensurile lexicale constituie obiectul de studiu al lexicologiei. În principiu. În situația în care cuvântul denumeşte (denotează). sens proprii / sens figurat. deşi ambele tipuri de sememe pot fi motivate atât de sensurile primare. gura văii. sensurile derivate expresive întră în diferite relaţii semantice cu alte sensuri. acesta determină apariția în mintea vorbitorului a imaginii unui obiect. Cu alte cuvinte. În acest cay el este folosit cu sensul propriu: gură „(la oameni) cavitate în partea inferioară a feţei. „tendinţele potenţiale de evoluţie semantică a cuvântului”. În al doilea rând. În primul rând. Litvinenko). iar de studierea celei de a doua „trebuie să se ocupe şi se ocupă stilistica. reprezentând astfel o treaptă de tranziţie de la „metafora proaspătă” la „sensul direct. deoarece chintesenţa acestui tip de semem este tocmai expresivitatea. sensurile sunt grupate în trei mari tipuri.Sensurile derivate expresive apar ca urmare a reprezentării emotiv-estetice a realităţii şi exprimă atitudinea subiectului faţă de realitatea desemnată. Sensul de bază domină sfera semantică a cuvântului. cercetarea mutaţiilor semantice din vorbire va permite. din cauza lipsei unui alt tip de actualizare. secundare (derivate): gură de canal. dependenţa contextuală a sememelor derivate denominative este mai mică. afirmă V. proprii. sememele derivate cunosc două forme de existenţă: denominativă şi figurată. în general. are un sens comun. pe care îl denumeşte global. Frecvenţa cu care apare un anume sens al cuvântului. folosit în mod curent.) sensuri denominative (denotative. În afară de aceasta. sens principal / secundar. conform opiniei lui V. a unei acţiuni. adică primele sunt mai puţin determinate de relaţiile sintagmatice decât secundele. fiind analizate în contextul de actualizare. cât şi de cele derivate (acest fapt le uneşte). Silviu Berejan. sens primar / derivat etc. În primul rând. conceptul se actualizează în mod indirect atât la sememele derivate expresive. În baza acestor considerente putem ajunge la concluzia că sensurile derivate expresive nu devin directe ca urmare a estompării.7. cât şi la cele denominative. Ele sunt: a. iar celelalte sensuri se subordonează acestuia în ordinea derivării lor. La rândul lor. pe umeri un rucsac. semantica prepozițiilor). Sensurile derivate expresive pot fi divizate în două categorii distincte: de limbă şi de vorbire. de aceea şi expresivitatea este mai accentuată. fie că în genere lipseşte.

De obicei. apoi cu sensurile derivate. orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract. cuvântul implică aspecte cognitive. care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. folosit în mod curent. cât și conotative (expresive. a unei acţiuni și este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. figurate sau stilistice). gura sobei. De aceea. Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). are un sens comun. Când cuvântul denumeşte (denotează). ci reprezintă reflectarea în conștiință a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine. gura văii. de exemplu.se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. De altfel. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor. sensurile denotative sunt determinate eminamente din punct de vedere paradigmatic și în cea mai mică măsură din punct de vedere sintagmatic. le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii. de bază. Ele sunt însă . În acest caz. în timp ce sensurile derivate pot fi atât denotative. care este sensul de bază.. secundare sau expresive) cunosc o determinare maximă din punct de vedere sintagmatic (contextual) și minimă din punct de vedere paradigmatic. mutația de sens. În felul acesta. cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul. În cele ce urmează. sensurile conotative care nu mai impresionează sau conțin o expresivitate redusă devin sensuri derivate (secundare). trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect. figurate sau conotative. vorbitorii limbii române actuale. Sensul denotativ presupune o definire „externă” . orice cuvânt polisemantic e prezentat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. Cuvântul. pe ai ţării umeri dalbi. Totodată. După cum spunea şi Coteanu. sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). gura sacului. adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată.7. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie. pe care îl denumeşte global. iar sensurile respective sunt sensuri denotative (fundamentale. gura podului. inclusiv cele denotative. umerii obrajilor şi umerii hainei. sensurile derivate denotative mai poartă numele de sensuri secundare ale cuvântului și se bazează pe o modificare a sensului de primar al cuvântului. diferit de o altă limbă. Vorbind despre sensurile denotative trebuie să amintim că în orice sens lexical reflectă mai mult sau mai puţin evident un segment din realitatea obiectivă.. În exemplele pe-o gură de rai. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor. sensul conotativ al cuvântului gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. mult corectat dacă se ştie că este un “fotoliu adânc și larg. Acestea din urmă sugerează ceva. Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz se desemnează un obiect şi nu o fiinţă. aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. În principiu. un act de cunoaştere atât privitoare la limbă. nu mai produce surpriză și nu mai conține valoare expresivă. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. fiind intrată în uz. Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici. în general. vom stărui în mod special asupra trăsăturilor de bază ale tuturor tipurilor de sensuri lexicale. ca în cazul sensurilor conotative. cât şi privitoare la realitatea extralingvistrică. proprii. gură de apă. având un spătar înalt cu rezemătoare laterale pentru cap” Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjeră este necesar să se ştie că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul”. deci extralingvistică. deși sensurile derivate denotative nu întotdeauna sunt lipsite de plasticitate expresivă: gură de metrou. în timp ce sensurile derivate (conotative. Sensul de bază este prin excelență un sens denotativ. referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui. iar sensurile respective sunt sensuri denotative. Trăsăturile semantice cuprinse în sensul cuvântului nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic. 3.4.”. ceea ce înseamnă un nivel general de cunoaştere a cuvântului. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite de sensurile conotative.

A face este un verb cu atâtea contexte posibile. realizarea valorii figurative se face numai în societate. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate. devieri de la sensul denotativ. respectiv zgârcită. Unii lingvişti consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este denotativ pur. pe baza unor asociaţii de idei. plăcerea. am cumparat un Grigorescu. de strictă specialitate. durerea. se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o mutație semantică fie prinsimilitudine. iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu. Semnificaţia de pui de este unică dacă se referă la vulpe. În afara interjecţiilor. a coace turta cuiva. lopătar. îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase. Sensurile conotative sau figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea. dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. Cuvintele monosemantice. linge-blide. fie prin contiguitate. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor.5. un marghiloman. creastacocoşului.7. dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă “pui de câine”. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se datorează unei metafore pe care o putem reface uşor. omuşor pentru uvulă. Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. ci evocă bucuria. numit și de bază sau propriu. dar şi “pui de lup sau pui de vulpe”. De pildă cromatic are înţelesul de „lentilă care nu descompune raza de lumină în culorile spectrului”.şi singure în termenii tehnici. derivat. sensul fundamental. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din cauza polisemiei. Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul semantic avem monosemantism. a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi sau figuri semantice (metafora și metonimia): ochiul boului. dispun numai de un sens denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. au în principiu numai sens denotativ. încât distanţa dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de acelaşi sens denotativ. Interjecţiile de exemplu nu denumesc. Sensul denotativ sau propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. Sensul conotativ cunoaște mai multe denumiri (expresiv. ca urmare a evoluţiei societăţii. Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. Chiar conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii. ele sunt o categorie istorică. descriptiv (sau sens propriu). deși toate acestea se reduc la cel derivat. specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. ci comunică ceva. croitor. 3. suferinţa etc. iar celelalte valori nu sunt proprii. Sensul conotativ mai este numit figurat. El cuprinde trăsăturile esenţiale. în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. frica. coincide cu sensul propriu al cuvântului. Regula „fiecare cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul semantic. La multe cuvinte. întristarea. a-i sări muştarul.). care leagă o anumită formă de un anumit sens. sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare. fiind şi ea tot o metaforă. lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis. Din acest punct de vedere. a nu ţine pe cineva cureaua. stilistic. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. sensul conotativ se prezintă sub două . În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. … pe ai ţării umeri dalbi”. expresiv sau stilistic: Pe-o gură de rai. cu mai multe sensuri. iar cuvintele polisemantice. secundar etc. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. ţigănuş.

8. relaţii prin care se pun în evidenţă. Stilul operelor ştiinţifice. gura sacului. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. dar deosebite de cel relativ. fără context. necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. de fiecare dată. Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil. pe ai ţării umeri dalbi.I. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. Comun pentru diferite tipuri de sensuri este faptul că se pune în mişcare pentru . indicativ. formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt: a) sens denominativ (denotativ) + sens gramatical. atât asemănările cât şi diferenţele. în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere. el este combinat cu denotaţia şi conotaţia. așadar.). b) sens denominativ (denotativ) + sens conotativ + sens gramatical. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. nu mai produce surpriză: gură de metrou. dar nu exprimă asocierea ca atare. care elaborează imaginea artistică. conotaţiile sau sensurile figurate. prin intermediul unor însuşiri ale obiectului. 3. 3. în timp ce operele beletristice se singularizează prin sensuri secundare.7. sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. inclusiv cele derivate în genere (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente. cu toate că. gură de apă. Astfel. În concluzie.7. sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate sa secundare. o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori diferiţi.7. în procesul de identificare a sensurilor (denotative și derivate). în primul rând. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu. 3. ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură. se recurge la adaptări. gura sobei. de a exprima clase şi nu poate să particularizeze în orice situaţie. prin conotaţie. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. iar cuvântul umeri sugerează munţii ţării. De exemplu. activ). derivate și cuvintele polisemantice. care dezambiguizează comunicarea. Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente. fores („uşă”. de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise. interesează în mod special problema studiului cuvintelor şi sensurilor acestora în funcție de diferite relaţiile între sensurile cuvintelor. Astfel. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere. Cuvântul sugerează ceva. cuvântul are o forţă generică. apoi cu sensurile derivate. privită ca adăugare: cântaţi cu toţii.6. fiind determinată. prezent. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”.aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ. De aceea. Modificarea însă. ceea ce conferă acestora expresivitate. pl. 3. fie pe aceea de imperativ. reprezentând denumirea sau denotaţia. toate celelalte sensuri (numite şi conotaţii) sunt secundare în raport cu primul. ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. Constatăm. Așadar. Așadar. desprinse dintr-o anumită denotaţie. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers. substantivul gură sugerează teritoriul unde se-ntâlnesc ciobanii din baladă. chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional. În fine. adică la trimiteri în planuri secunde. din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). c) sens conotativ + sens gramatical și e) sens relaţional. ca instrument: călătoreşte cu avionul. cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. de cele mai multe ori condiţionate contextual.7. alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). umerii obrajilor şi umerii hainei. În exemplul Peo gură de rai.7.9. Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele. vorbirea pretenţioasă este dominat de sensuri denotative şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării. Subiectivitatea lor există în grade variate. gura podului. fiind intrată în uz. fie din alte motive. Conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. sensurile conotative. Sensurile derivate sau secundare ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. gura văii.

umerii hainei. ci unul bine structurat şi obiectiv. caracteritată printr-o multitudine de aspecte. de delimitarea lor relativ precisă şi . Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. Lupta s-a soldat cu o victorie. Coteanu. . Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotative şi mai ales derivate. Tot negru în contexte ca tină neagră. 3. de pildă. sănătate” şi se actualizează numai în contextul “obrajii”. Existenţa acestor relaţii de dependenţă nu are un caracter arbitrar. fără valoare”. în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”. marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa. secundare. şi mărci stilistice speciale care.8. gura văii. conotative). în care substantivul copilului poate fi interpretat fie în calitate de complement indirect. corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile derivate (inclusiv. ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte. care poate fi înţeles atât ca enunţ. apropiat de sensurile conotative pure. (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie lexicală. Sensurile cuvintelor polisemantice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. În literatura de specialitate se disting și alte tipuri de sensuri: echivoc sau ambiguu (în acest context este concludent exemplul Dă haina copilului. reprezintă un microsistem ierarhic ordonat. implicit.vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. sensul derivat coincide cu cel ecundar: gură de canal. într-o măsură mai mare sau mai mică. susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”. Astfel. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. de exemplu. În funcţie de tipurile de sensuri derivate. cele secundare. iar pentru cuvintele polisemantice contextul e absolut indispensabil. Așadar. ale cărui sememe se află în relaţii de determinare sau de subordonare. fie în calitate de atribut) și incompatibil sau absurd ca în exemplele ce urmează: Avansează la stânga. însoțesc lexicografice ale sensurilor derivate. nu este suficient să ştim. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”. sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar. de obicei. Astfel. În cazul polisemiei. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de “strălucire” numai în contextele „păr. polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în comunicarea verbală. fapt ce permite să interpretăm semantemul în calitate de microsistem şi să-l prezentăm în dicţionar în funcţie de caracteristicile sale de microsistem. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia. Condiţionarea contextului implică. pământ negru are sensul de “impuritate”. îl devorează din ochi. deoarece sensul este o entitate complexă. ca determinant al substantivelor preţ sau sumă. Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează. de relaţiile lor cu sensul principal. sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime. conotative) în limbajul poetic. semantemul sau ansamblul de sememe. adică structura semantică a cuvântului polisemantic. conotaţia fiind doar marca “ironic”. Ssensurile realizate în context pot coincide. O corectă analiză în limbă şi. Ion a devorat o carte. umerii obrajilor. Tipologia sensurilor e variată.sau contextual. cu cele idewntificate în dicţionare. Prin analogie cu structura internă a sememului. cuvintele monosemantice nu au nevoie de context. de obicei.0. De pildă. mustăcioară”. Tipologia polisemiei 3.8. că adjectivul modic înseamnă “mic.

De exemplu. 3. Analiza structurii semantice a cuvântului polisemantic confirmă existenţa a două tipuri de relaţii între sememele unui semantem: de dependenţă motivaţională şi de dependenţă structurală. am constatat că toate cele trei seme-me derivă de la primul şi al doilea semem ale substantivului ac: primul semem al semantemului acar este motivat de sememul „piesă de metal care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta" al substantivului ac. excepţie făcând doar unele dintre ele (amarnic.8. macagiu. amăriu. independente sub raport semantic unul faţă de altul. iar la derivarea celui de-al treilea semem sufixul -ar formează substantive cu semnificaţia „instrument al acţiunii”. amărui). 3) Cutiuţă de păstrat ace”. semantica cuvântului motivator. Examinarea dicţionarelor explicative permite să conchidem că această varietate de relaţii dintre sememe are o frecvenţă redusă. se poate constata că relaţiile de coordonare sau coordonatoare reflectă conexiunea care există obiectiv între două sau mai multe sememe. în timp ce cel de-al treilea semem se referă la substantivele neutre. cele trei sememe ale substantivului acar urmează să fie considerate omonime atât din punctul de vedere al originii lor.Cercetarea interdependenţei sememelor din cadrul unui semantem se află încă în stare incipi-entă. Din aceste considerente ele urmează a fi prezentate în dicţionarul explicativ în calitate de unităţi lexicale distincte. Aşadar. Cu toate acestea. în linii mari. În continuare vom insista asupra relaţiilor de coordonare şi subordonare. iar între ele nu există relaţii de dependenţă semantică sau de coordonare. amărăciune. suntem în drept să conchidem că cele trei sememe sunt în realitate trei unităţi lexicale distincte. vorbind despre semantem sau despre structura semantică a cuvântului. atestăm această modalitate de structurare a sememelor unui semantem la cuvintele derivate care reproduc. chiar însuşi conceptul „structură semantică a cuvântului” este interpretat de diferiţi specialişti în contradictoriu. Să comparăm: amar1 . reproduc sensurile derivantului. întrucât primele două seme ţin de genul masculin. iar la celălalt având o gaură prin care se trece aţa. aproape toate derivatele adjectivului amar (amar s. a amărî. Primul şi al doilea semem se opun celui de-al treilea şi din punct de vedere gramatical. amăreală). întrucât în majoritatea cazurilor avem de a face cu omolexe. Cu alte cuvinte. De exemplu. 2) înv. Dependenţa motivaţională. Aşadar. Persoană care face ace. Mai mult. existenţa relaţiilor de coordonare între sememele unui semantem este o realitate obiectivă. care participă la formarea substantivelor cu semnificaţia „autor al acţiunii”. se realizează în două subtipuri distincte: coordonator şi subordonator. fiind derivate din sensuri diferite ale substantivului ac. De altfel. la rândul ei. cât şi ca pro-cedeu derivativ. avem în vedere. În concluzie. adică sememul. ca între orice unităţi lexicale luate arbitrar din sistemul lexical al limbii. Componenţa semantică a semantemului acar se află în dependen-ţă directă de natura afixului -ar. iar cel de-al doilea semem şi cel de-al treilea semem sunt motivate de sensul direct al substantivului ac „unealtă mică de oţel. identificându-se un sens separat (=semem) cu structura semantică (=semantem) a cuvântului polisemantic.. ascuţită la un capăt. polisemia sau structura semantică a cuvântului polisemantic. se reduce la două modalităţi principale de manifestare: implicativă şi similativă. aceste sememe sunt unităţi lexicale derivate în mod independent de la substantivul ac şi deci între ele lipseşte orice raport de derivare semantică. fără a semnala prezenţa unor relaţii de derivare semantică între sememe sau de derivare lexicală între sememele cuvântului derivat şi sememele cuvântului derivant. conţinutul cuvântului este uneori conceput drept o totalitate de trăsături semantice. ci unul din sensurile sale. întrebuinţată la cusut”. derivate cu afixe omonime sau polisemantice de la unul şi acelaşi radical. a se amărî. din care motiv limitele lui de aplicare sunt indefinite şi confuze. Întrucât unitatea semantică elementară nu este cuvântul. ci relaţii de paritate semantică. În urma analizei structurii semantice a substantivului acar. substantivul acar este prezentat în dicţionar cu următorul inventar de sememe: „1) Muncitor la calea ferată care manevrează acele. La o analiză profundă a structurii semantemelor cuvintelor polisemantice. prac-tic. Astfel.1. structura semantică a cuvântului se prezintă ca o totalitate de sensuri (= sememe) ierarhic organizate. parţial sau total.n. iar dependenţa structurală. fiind formate cu ajutorul unor sufixe omonime.

Prin urmare. 3. ogar. adică în situaţia în care un semem este subordonat din punct de vedere derivativ şi semantic altui semem. amărăciune „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”.8. În continuare am identificat subtipul de semanteme cu sememe derivate omogene. avem de a face cu se-manteme sememele cărora se află în relaţii de coordonare. exis-tenţa relaţiei de subordonare între aceste sememe. acestea având un sem comun care serveşte drept suport pentru formarea tuturor sememelor derivate. De exemplu. Relaţia de subordonare sau subordonatoare dintre sememele unui semantem se manifestă între două sau mai multe sememe aflate în raporturi semantice de dependenţă unilaterală. În acest caz. 3. a se amărî „(despre produse alimentare) a deveni amar” şi „(despre persoane a deveni trist”. Relaţiile de subordonare dintre sememele semantemuluii copoi pot fi exprimate grafic în felul următor: Dispunerea sememelor pe verticală indică dependenţa lor logică şi semantică şi. ceea ce din punct de vedere grafic poate fi prezentat în felul următor: Schema de mai sus este identică pentru toate semantemele cu radicalul amar analizate anterior. iar al doilea semem serveşte drept punct de pornire pentru derivarea celui de-al treilea semem etc. 3) Agent de poliţie”. etc. adică acest subtip se individualizează prin faptul că sememele derivate sunt motivate de .. constatăm că acestea reproduc în fiecare semem aparte unul din sen-surile adjectivului amar.8. a amărî „(produse alimentare) a face să devină amar” şi „(persoane) a face să se întristeze”. este specifică pentru cea mai mare parte a unităţilor de vocabular polisemantice şi cunoaşte o serie de manifestări concrete. respectiv. interpretate în continuare în calitate de subtipuri.n. În primul rând. Dispunerea orizontală a sememelor în schemă demonstrează că acestea sunt independente. amăreală „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”. Această varietate de conexiuni din interiorul semantemului are caracter uiniversal. de independenţă. este vorba de subtipul incluziunii de treaptă care se caracterizează prin faptul că primul semem motivează apariţia celui de-al doilea semem. al treilea semem derivă din cel de-al doilea semem pe baza aceleiaşi asociaţii „similitudinea destinaţiei”. Dacă comparăm sensurile derivatelor. 2) Câine dresat special şi folosit la urmărirea infractorilor.„care are gustul pelinului sau al fierii” şi „care produce suferinţe fizice sau morale”. al doilea semem derivă din primul semem având la bază asociaţia „similitudinea destinaţiei".2. în acest caz identificând raporturi de paritate. semantemul substantivului copoi este format din următoarele sememe: „1) Câine de vânătoare cu botul lung şi corpul înalt şi sub-ţire. amar2 s. fără a exista între sememele derivate postadjectivale vreo legătură derivativă. adică din punct de vedere logic se află în relaţii de egalitate şi deci legătura dintre ele este de coordonare.3. „gust amar” şi „suferinţă fizică sau morală”.

a evolua. de durată etc. Deci. 5) A căpăta proprietăţi calitative (de volum.) noi. 3) (la unele aparate) Parte mobilă. adică sem specific pentru o mulţime dată de sememe. pe care le însumează” (Diaconescu). se află în raport de subordonare faţă de sememul derivant şi în raport de paritate unul faţă de altul. 6) (la conifere) Frunză îngustă. lungă şi ascuţită”. macaz. de formă subţire şi ascuţită. De exemplu. derivând de la unul şi acelaşi arhisem.Subtipul cu sememe omogene este propriu nu numai pentru structura semantică a substantivului. viespi. 2) (despre persoane) A ajunge la o treaptă nouă de dezvoltare intelectuală. de aceea pare a fi categorică afirma-ţia cum că „în structura unui cuvânt polisemantic există un sens către care converg toate celelalte. care indică valorile unei mărimi variabile sau parametrii unui sistem tehnic. 9) (plante sau animale domestice) A îngriji pentru a se dezvolta normal”. a dospi. a se regenera. ci numai pentru acel tip care înglobează două sau mai multe sememe omogene cu un sem motivant comun în structura semică a sememului derivant. pe baza unei asemănări oarecare a însuşirilor. Acest subtip de relaţii subordonatoare se caracterizează prin faptul că toate sememele unui seman-tem. Datorită acestui fapt toate sememele de-rivate au un sem comun care poate fi denumit arhisem. a se restabili. care serveşte la mutarea trenurilor de pe o linie pe alta. ţânţari. verbul a creşte are următoarea structură semantică: „1) (despre organisme animale şi vegetale) A deveni mai mare ca urmare a evoluţiei naturale. legătura dintre sememele omogene şi sememul derivant este subordonatoare. semantemul substantivului ac este lexicografiat în dicţionar în felul următor: „1) Unealtă mică de oţel. iar la celălalt capăt având o gaură prin care se trece aţa. Exemplele analizate aici demonstrează exis-tenţa reală a sensului principal. 4) Pie-să de metal. pe baza căruia au apărut sememele derivate. de altfel. Arhisemul tuturor sememelor derivate ale semantemului ac este semul „obiect subţire şi ascuţit”. subţire şi ascuţită. 6) (despre părţi ale corpului) A reveni la condiţia iniţială (după o leziune). Semantemul substantivului ac poate fi prezentat grafic astfel: Sememele derivate pornesc din acelaşi punct al sememului derivant. subţire şi ascuţită la un capăt. 8) (copii) A educa şi a întreţine până la maturitate. corespunzând arhisemului „obiect subţire şi ascuţit”. ci şi pentru structura semantică a cuvintelor care fac parte din alte clase morfologice. arici) Organ de apărare sau de atac în formă de ghimpe sau de vârf ascuţit. 7) A petrece copilăria. care. Elementul semantic comun al sememelor derivate din componenţa semantemului verbului a creşte este arhisemul „a deveni (sau a face să devină) mai mare”. 3) (despre aluat) A se înfoia sub acţiunea unui ferment. iar legătura dintre sememele derivate omogene este coordonatoare. 2) Obiect subţire şi ascuţit folosit la fixare sau prindere. nu este caracteristic pentru toate tipurile de semanteme. Relaţiile de subordonare din semantemul a creşte se prezintă grafic în felul următor: Subtipul acesta nu este unicul în cadrul tipului subordonator. a se reface.unul şi acelaşi sem din componenţa semică a sememului primar sau derivant. În această ordine de idei se pune şi problema sensului principal care a provocat dezbateri îndelungate şi a cunos-cut interpretări variate şi contradictorii în semasiologie. 5) (la unele animale: albine. a se mări. 4) (despre ape) A depăşi nivelul obişnuit. Astfel. folosit la cusut. Şi încă un detaliu . de intensitate.

Subtipul de sememe omogene-eterogene se impune prin cumularea într-un singur subtip a celor două subtipuri precedente: omogen şi eterogen. galben strălucitor.de esenţă în acest context: sensul sau sememul principal nu coincide integral cu sememul derivant. 4) Fir făcut din acest metal. 2) Obiect de mare valoare. 5) Totalitate de bunuri materiale (ale unei per-soane)”. al treilea semem . 3. (despre oameni) Grup mare. Următorul subtip este cel cu sememe eterogene sau cu diferiţi componenţi semantici care se singularizează prin faptul că. care se foloseşte la fabricarea unor obiecte de podoabă. al patrulea semem . determinată de eterogenitatea semelor motivatoare din sememul derivant. inoxidabil. relaţiile dintre sememele semantemului aur se prezintă în felul următor: Faptul că sememele derivate pornesc din puncte diferite ale sememului primar indică natura lor eterogenă. 4) fig. fiecare fiind motivat de asociaţii specifice şi distincte: al doilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei de similitudine „valoare mare”. Subtipul incluziv omogen-eterogen sau mixt se evidenţiază prin faptul că semantemul în-globează concomitent atât subtipul incluziv de treaptă. droaie. al treilea semem derivă tot din primul semem. Analizând relaţiile existente între sememele semantemului aur. întrucât derivă de la diferite seme din componen-ţa sememului derivant. 2) To-talitate a trupelor de uscat (în opoziţie cu forţele maritime şi aeriene). am constatat că cel de-al doilea semem este subordonat primului în baza relaţiei de contiguitate „totul pentru parte”. în timp ce al patrulea şi al cincilea semem derivă din primul pe baza asociaţiei „similitudine cantitativă”. toate derivate de diferite seme ale sememului primar. În această ordine de idei este edificator următorul exemplu: aur „1) Metal nobil preţios.pe baza asociaţiei de similitudine „manifestare exterioară”.pe baza asociaţiei de contigu-itate „metal . cât şi ete-rogene. bun conducător de căldură şi de electricitate. deşi toate sememele unui semantem dat derivă de la unul şi acelaşi semem primar.6.8. Cele afirmate mai sus se prezintă grafic astfel: 3. Anume acest detaliu diferenţiază sensul principal ca sursă de formare a unor sensuri noi şi. În baza celor constatate. cât şi subtipul omogen sau eterogen. 3) Formaţie militară operativă alcătuită din câteva unităţi mari (corpuri sau divizii).obiect produs din acest metal” şi al cincilea semem .8. sau . ca realitate de limbă. 3. adică înglobează doar unul sau câteva seme din componenţa sememului motivator. Comunitate de oameni care acţionează în vederea atingerii unui scop comun. de artă sau a monedelor şi serveşte ca echivalent general prin care se exprimă valoarea mărfii. 3) Strălucire orbitoare. acestea nu sunt omogene. 5) fig.5. conţinând atât sememe omogene.4. Concludentă în această ordine de idei este structura semantică a semantemului armată: „1) Totalitate a forţelor armate (ale unui stat). ceată”.8. ci numai parţial.pe baza asociaţiei de contiguitate „metal de valoare – avuţie”. Analizând relaţiile de dependenţă dintre sememele semantemului armată. constatăm fără dificultate că toate sememele derivă din primul semem. este considerat drept sens cu cea mai mare frecvenţă în limbă şi cu dependenţă minimă de context. dar pe baza relaţiei „similitudinea destinaţiei”. care vine primul în mintea vorbitorului sau ascultătorului în momentul pronunţării sau perceperii cuvântului respectiv. foarte maleabil şi ductil.

crai). sememul al şaselea este generat de primul prin asociaţia de similitudine „ansamblu sau totalitate”. Al treilea semem derivă din primul. damă. Sememul acreală este prezentat în dicţionar cu următoarele sememe: „gust amar”. În fine. în fine.obiect cu această imagine”. fizionomie. „stare de rea dispoziţie şi nemulţumire" şi „mâncare sau băutură acră”. coor-donator-subordonator. Relaţiile dintre sememele semantemului figură se prezintă grafic în felul următor: Analizând dependenţa sememelor din schema de mai sus. De exemplu. persoană marcantă. Primele două sememe constituie tipul coordonator. exemplul dat conţine toate subtipurile de relaţii atestate în cadrul tipului subordonator. iar pe de altă parte . regină. . În aceas-tă ordine de idei este edificator următorul exemplu. caracterizată prin existenţa a trei tipuri de relaţii: coordonatoare. în sport.8. chip. pion). Om cu merite în viaţa publică. turn. ele fiind o reproducere (sub alt aspect categorial) a semanticii adjectivului acru: „care are gustul oţetului sau al fructelor verzi” şi „care vădeşte în permanenţă rea dispoziţie şi nemulţumire”. în timp ce primul.tipul subordonator. Alături de tipul coordonator şi cel subordonator. 5) (la jocul de şah) Piesă cu semnificaţie deosebită (rege. constituind astfel tipul subordonator. al doilea şi al treilea semem formează subti-pul incluziunii de treaptă.7. tipul coordonator. personalitate. pictură sau sculptură. subordonatoare şi coor-donatoare-subordonatoare. Relaţiile dintre sememele se-mantemului acreală pot fi prezentate astfel: 3. relaţiile dintre sememele al doilea. nebun.obiect care dispune de această calitate”. cal.8.ambe-le subtipuri simultan. 6) Poziţie sau ansamblu de poziţii realizate în timpul unor mişcări speciale (la dans. ţinem să conchidem că sememele unui semantem reprezintă o structură ierarhică riguroasă. figură „1) Ansamblu de trăsături specifice feţei. pe de o parte. cel de-al cincilea derivă din primul fiind mediat de asociaţia de contiguitate „parte pentru tot” şi. Cu alte cuvinte. la balet. 3) vorb. 3. întrucât între acestea lipsesc relaţii de deri-vare semantică. totodată. în pilotaj etc. având la bază asociaţia de contiguitate „calitate abstractă . reprezentate printr-un desen. ca şi al treilea semem. Acest tip se evidenţiază prin faptul că un semantem dat poate include sememe care constituie. al treilea (sau al cincilea) şi al şaselea reprezintă subtipul eterogen.8. am atestat existenţa unui tip mixt.)”. al patrulea semem este determinat de-al doilea semem având la bază asociaţia de contiguitate „imagine . 4) Carte de joc care reprezintă per-soane (valet. al treilea semem este motivat de asemenea de primul prin asociaţia de contiguitate „parte pentru tot”. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinţe. Tipurile identificate au un caracter universal. Este suficient să examinăm raporturile de dependenţă dintre sememele semantemului figură pen-tru a determina că cel de-al doilea semem derivă din primul pe baza relaţiei de contiguitate „obiect -imaginea obiectului respectiv”. constatăm că al treilea şi al cincilea semem constituie subtipul omogen.

Groza). 4) omogen-eterogen şi 5) mixt.” (I. nici momentul în care această relaţie s-a instituit şi a devenit funcţională. materializându-se într-un număr finit de subtipuri concrete: 1) incluziv de treaptă.tipul subordonator fiind cel mai frecvent şi cel mai variat. b) relevaţi legătura între o secvenţă sonoră şi un sens dat pe baza fragmentului „Un cuvânt are un sens sau un ansamblu de sensuri într-o anumită limbă în mod necesar. câtul expresiei fiind o constantă (Guiraud). Vasiliu). Cerinţe: a) confruntaţi aceste concepte. Primar sau principal este acel semem care este determinat în cea mai mare măsură de relaţiile paradigmatice şi în cea mai mică mă-sură de relaţiile sintagmatice. c) argumentaţi idea că limba „alcătuieşte un sistem natural de semne. e) demonstraţi existenţa în limbă a unor relaţii între semnificaţiile unităţilor sistemului lexical. în timp ce sememele derivate sunt determinate într-un fel sau altul mai mult de relaţiile sintagmatice şi mai puţin de cele paradigmatice. Se iau termenii: semantem (ansamblu de sememe). Termenii speciali pentru desemnarea celor două laturi ale cuvâtului sunt: a) --------------b) --------------Explicaţi noţiunele date. Examinaţi teoriile ce ţin de această problemă. 3) eterogen. 2) omogen. fără a se putea stabili însă nici cauzele care au determinat relaţia de denotaţie respectivă. în acelaşi timp sememul derivant conţine poten-ţialitatea producerii unui sau altui semem. 2. d) relevaţi deosebirile dintre sem şi semem / lexem şi cuvânt. semem (sens) şi lexem (cuvânt). de aceea sememul motivat presupune existenţa unui semem motivant. Întrebări 1. Această legitate are o importanţă deosebită. Relaţiile dintre sememul derivant şi cel derivat sunt de dependenţă unilaterală. formulaţi deosebirea dintre acestea. Cerinţe: a) examinaţi caracteristicile principale ale termenilor daţi. 3. b) explicaţi termenii. d) comparaţi această idee cu altele ce ţin de problema sensului cuvântului. adică un sistem care se bazează pe convenţii explicite” (E. f) numiţi tipurile de sensuri lexicale. 3. semnificaţie. S-a constatat că numărul de sememe ale unui semantem este direct proporţional cu radicalul pătrat al frecvenţei cuvântului respectiv. .Verificaţi-vă cunoştinţele a.10. Se dau noţiunele: sens. întrucât cercetarea sumară a vocabularului limbii demonstrează dependenţa polisemiei de frecvenţa utilizării cuvintelor în vorbire: cu cât frecvenţa este mai mare. adică are orientare activă. c) enumeraţi câteva mărci ale structurii semantice a unui cuvânt. cu atât structura semantică a cuvintelor este mai amplă şi mai complexă. sens lexical.

d) grupaţi termenii după caracterul motivat / nemotivat al acestora. Se propun următoarele cuvinte: prejudicată.prepoziţia C. Exerciţii 1. Coteanu) b. b) argumentaţi alegerea. a întipări.pronumele A. conjuncţia. b) prin ce se deosebesc semnificaţiile figurate de cele proprii ale cuvântului. pe luncă şi pe coasta dealului. „Înfiorat. „Cu tot vuietul vântului. c) continuaţi şirul exemplelor. c) descrieţi deosebirelor de sens dintre acestea. Evidenţiaţi ideea următorului fragment: „E de ajuns pe de altă parte ca unui obiect să i se dea alt nume prin analogie ca să avem o conotaţie. Ce stă la baza conotaţiei? a) ilustraţi răspunsul. Paler). foşnea în bătaia vântului pădurea întunecată” (Z. „Acum. Încercuiţi varianta corectă: a) în clasa cuvintelor semnificative / nesemnificative intră: A. Se iau perechile de termeni: Fulger Muşama a fulgera a muşamaliza . strămoş. 2.substantivul B. oricum. a străbate. „Par sau. simţise ceva pe cărarea de dincolo de stufuri” (M. b) continuaţi seria exemplelor de acest fel. pretimpuriu. Paler). b) precizaţi cuvintelor de bază de la care s-au format cuvintele date şi explicaţi-le. a se încrede. „Dincolo de râu. Stancu). verbul. serios şi ursuz” (O.articolul. conotaţie 1. a străfulgera. respectiv un sens conotativ” (I. a prescurta. ilustraţi prin exemple. Petrescu). 5.4. B. Definiţi următoarele noţiuni: denotaţie. Cerinţe: în şirul de texte a) identificaţi şi grupaţi cuvintele ce reflectă diferite tipuri de relaţii la nivelul semnificatului. argumentaţi răspunsul. călăreţul de opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului” (C. cu picioarele bine înfipte în pământ. Relevaţi deosebirile dintre aceste noţiuni. 2. Sadoveanu). a reveni. C. Cerinţe: a) explicaţi sensul termenilor cu/ fără ajutorul dicţionarului. am părut un ardelean sobru. oraşul arăta ca o îmensă omidă neagră” (O. e) identificați alte cuvinte de acest fel. 1. prescurtat.

c) completaţi seriile de cuvinte.Luciu Buzunar Izvor Cerinţe: a străluci a buzunări a izvorî a) comparaţi sensurile substantivelor cu sensurile verbului derivat. b) completarea următorului tabel: Sensuri proprii Pimar Sensuri figurate Secundar . a coborî. mască. floare. b) motivaţi legătura de sens şi de formă între aceste cuvinte. a scăpăra. în mod corespunzător. 4. a izvorî. pată. a arde. e) redactaţi contexte adecvate pentru fiecare sens. Cerinţe: a) precizarea sensurilor cuvintelor cu / fără ajutorul dicţionarului. a scârţâi. Se propun cuvintele: dulce. d) precizaţi sensurile cuvintelor respective.

cântul tău lucrează peste ţară / şi mierea o adaugă-n ştiubei. părinte Alexei!” (N.Agârbiceanu). „Ararului spuse cuvintele acestea cu multă convingere şi. / P-armele lor mândre cade şi străluce” (D. Pann). fără voie. calculată. (L. Într-un colţ de cer mocneşte un nor vânăt. Se propun textele: „În sfârşit ziua cea mare răsări frumoasă. simţii un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup” (I. „Angheluş era gata să iasă la mal. Frunzele s-au aurit pe ramuri. „Cine scoate sabia de sabie va pieri” (proverb). îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani. „În puterea unei nopţi de vară[. în săbii se ne tăiem. 6. „Azi. Meniuc). Bolitineanu). Rebreanu). „Soarele răsare focul splendid luce.c) redactarea unor enunţuri ţinând cont de sensurile acestor cuvinte.” (G. selectaţi zece cuvinte şi stabiliţi semnificaţiile acestora în diferite contexte după modelul de mai sus. cînd ceva pârâi sub picioarele lui şi-ntr-o clipă apa verde. Cerinț e: a) descrieţi deosebirile semantice dintre cuvintele evidenţiate. „Omul are mai multe valuri în viaţă”(proverb).. Călinescu)... b) explicaţi îmbinarea fior rece şi utilizaţi cuvântul fior în contexte ce sugerează alte stări sufleteşti. Alecsandri). ori în luptă să ne luptăm?” (V. mai ales când era vorba de afacerile ei” (G. / şi grâul îl ajută să răsară de sub zăpezi.Agârbiceanu). „Era pricepută. „Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim. Examinaţi textele: „S-a pregătit pădurea de toamnă. . îl trase sub podul de gheaţă” (I. rece. rece. „Limba taie mai mult decât sabia” (A.. c) consultaţi dicţionarul. Vântul le clatină uşor şi ele cad pe rând într-o ploie lină.. „E sabie în sabie în ţară! Au năvălit tătarii” (V. Drumul soarelui este tot mai obosit şi mai scurt. Alecsandri).. Dabija).. răbdătoare.] marea se frământă. 5.

/ Lunca bătută de brumă. Cerinţe: a) confruntaţi modul de a descrie toamnai în textele date. / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului. / Din tuspatru părţi a lumii se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din poveste. / Peste şolduri triumfale / haina iluzorie. răsfoind cu iuţeală filele ceaslovului naturii” (C. c) explicaţi valoarea sugestivă a acestor cuvinte. . „Iat-o!.. / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet amenesc.. plini de geruri. A rămas numai argintul pe ape. veştezită. S-a întors toamna..” (V.. Petrescu). Păsările s-au adunat somnoroase la cuiburi.Aurul din văzduh s-a topit. e) relevaţi deosebirea de sens şi de utilizare între termenii fiecărei perechi. zbor în aer şi de crengi se dezlipesc./ Apoi pleacă mai departe / Pustiind cărările / Cu alai de frunze moarte să colinde zările” (G. / Ca-ntr-un nimb de glorie.. „Vesela verde câmpie acu-i tristă. / Lung îşi scutură spre vale. d) înlocuiţi-le cu unităţi lexicale cu valore denotativă. / Frunzele-i cad. Topârceanu). Sus în deal la strungă. g) redactaţi o descriere a unei zile de toamnă utilizând cuvinte cu o pronunţată încărcătură conotativă. b) identificaţi cuvintele cu valoare conotativă. f) utilizaţi cuvintele cu valoare conotativă în alte contexte.. nouri negri. Alecsandri). acum pare ruginită. Blânda batere de vânt s-a ascuns printre sălcii.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->