ENERGETICA MONDIALA 1. Importanta, locul si structura energeticii mondiale 2. Geografia consumului de energie si balanta energetica mondiala 3.

Geografia industriei de combustibili 4. Geografia industriei carbonifere 5. Geografia industriei petroliere 6. Geografia industriei gazelor naturale 7. Industria energiei electrice 1. Importanta, locul si structura energeticii mondiale Energetica ca ramura a industriei se ocupa cu explorarea, extragerea, prelucrarea, utilizarea tuturor surselor energetice, cu producerea energiei electrice si cu distribuirea ei. Importanta energeticii rezida si din faptul ca ei ii revine 1/3 din costul alocarilor fondurilor fixe si asignatiilor capitale. In aceasta ramura lucreaza 1/5 din populatia activa ocupata in industrie. Totodata, energetica este un mare consumator de materie prima din alte ramuri: 2/3 din productia totala de tevi, 10-12% din totalul produselor metalurgice, 10% din materialele de constructie etc. Ea cuprinde: - sursele de energie primara: carbuni, petrol, gaze naturale, hidroenergie, sisturi bituminoase; - productia de energie secundara: energie electrica si termica, obtinute prin folosirea energiei primare. Cu alte cuvinte, energetica prezinta un complex industrial compus din doua subramuri: - industria de combustibili; industria energiei electrice, sau electroenergetica.

2. Geografia consumului de energie si balanta energetica mondiala Energetica contemporana se bazeaza, in principal, pe utilizarea resurselor energetice primare (petrol, gaze naturale, carbune, hidroenergie si energia

atomica), numite "comerciale' sau "industriale'. Consumul mondial al resurselor energetice este in continua crestere, dar neuniform de la o perioada la alta. In primii 50 de ani ai secolului al XX-lea consumul total de energie la nivel global se dubleaza la fiecare 18-20 de ani, iar in a doua jumatate a secolului ritmurile de crestere a consumului de energie constituie 3-5% pe an. Urmarind evolutia consumului mondial de energie incepand cu anul 1900, se observa ca pana in anul 2000 acesta prezinta o crestere de 12,9 ori, respectiv de la circa 1 miliard t.c.c. in anul 1900 la 12,9 miliarde t.c.c. Prognozele efectuate de Banca Mondiala pentru anul 2005 prevad un consum de 15 800 milioane t.c.c. Repartitia geografica a consumului total de energie este neuniforma de la continent la continent si de la tara la tara. Aceasta disproportie este conditionata atat de prezenta resurselor proprii, cat si de locul pe care il detin in economia mondiala. Astfel, in 2000 consumul mondial de energie era dominat de Europa, inclusiv Rusia, (32%) si de America de Nord (28,4%), celelalte continente inregistrand consumuri modeste. Analiza consumului energetic la nivel de tari pune in evidenta mari diferente in ceea ce priveste consumul atat global, cat si pe cap de locuitor. Astfel, primele 7 state (S.U.A., China, Rusia, Japonia, Germania, Marea Britanie si Canada) detin cca. 70% din consumul mondial de energie. Consumul anual de energie pe cap de locuitor la nivel global este de circa 2 t.c.c, inregistrandu-se diferente foarte mari pe tari si grupe de tari. in cadrul tarilor dezvoltate cu consum ridicat se evidentiaza Luxemburg (14-15 t.c.c. pe cap de locuitor), dupa care urmeaza S.U.A. si Canada, unde dupa o anumita reducere se mentine la nivelul de circa 10 t.c.c. pe cap de locuitor. Dintre tarile in curs de dezvoltare cu economia de piata, un consum foarte ridicat il au tarile Golfului Persic - Qatar, Emiratele Arabe Unite si Bahrain (13-27 t.c.c. pe cap de locuitor); la polul opus se afla state cu un consum sub 50 kg c.c. pe cap de locuitor - Bangladesh, Laos, Afganistan, Tanzania, Haiti etc. Paralel cu cresterea rapida a consumului mondial de energie, s-au produs modificari esentiale cantitative si structurale in balanta energetica mondiala. Balanta energetica mondiala reprezinta raportul dintre diferite tipuri de combustibil si energie la productia si consumul lor. Analiza evolutiei ponderii combustibililor fosili in balanta energetica mondiala in secolul XX, pune in evidenta importante modificari. Astfel, la inceputul secolului al XX-lea, carbunele ocupa o pozitie dominanta in balanta energetica mondiala (peste 90%), pentru ca dupa cel de al doilea razboi mondial ponderea lui sa scada vertiginos, ajungand in 1975 la 28,7%. In

schimb creste ponderea altor surse, cum sunt petrolul, gazele naturale, hidroenergia, energia nucleara etc. Dintre acestea, hidrocarburile au avut cea mai puternica ascensiune, de la 16,4% in 1925 la cea 70% in 1970 (tab. 1). Aceasta perioada este numita "epoca petrolului ieftin". Ca urmare a crizei energetice s-au produs modificari considerabile in structura balantei energetice mondiale. Astfel, cota de participare a hidrocarburilor in balanta de consum s-a redus la 63%, iar ponderea hidroenergiei si mai ales a energiei atomice a crescut pana la 10%. In anul 2000, ponderea resurselor energetice in balanta energetica mondiala era urmatoarea: petrol - 36,8%, carbune - 25,1%, gaze naturale 23,5%, hidroenergie - 7,0%, energie nucleara - 6,4%, alte surse - 1,2%. Balanta energetica in diferite tari are specificul sau, care depinde de gradul asigurarii cu anumite resurse energetice, de particularitatile dezvoltarii economiei nationale, precum si de posibilitatile de import. 3. Geografia industriei de combustibili Industria de combustibili se ocupa cu extragerea de carbune, petrol, gaze naturale, uraniu, turba, sisturi bituminoase, nisipuri asfaltice, cu prelucrarea si cu transportarea lor. Industria de combustibili cuprinde urmatoarele subramuri: industria petrolului; industria gazelor naturale; industria carbonifera; alte surse de combustibil (lemn, turba, sisturi bituminoase). Peste 80% din totalul energiei electrice este produsa in baza utilizarii combustibililor minerali. Combustibilii sunt destul de neomogeni ca greutate, putere calorica si densitate. Valoarea tipurilor de combustibili este determinata, in primul rand, de puterea calorica a acestora. La arderea 1 kg de carbune de piatra se degaja o cantitate de caldura egala cu 7 000 kcal; 1 kg de turba - 1600-3000 kcal; la descompunerea 1 kg de uraniu se degaja energie echivalenta cu 21 miliarde kcal sau cu energia obtinuta la arderea a 3 000 tone de carbune. In calculele tehnico-economice drept etalon pentru compararea puterii de ardere a diferite tipuri de combustibil se foloseste termenul de "combustibil

conventional'. "Combustibil conventional' (sau "echivalent carbune') combustibil a carui capacitate calorica pentru calcul s-a acceptat conventional egala cu 7 000 kcal/kg. Daca puterea calorica a l t carbune de piatra sau huila e de 7 000 kcal/kg si este considerata drept unitate de combustibil conventional sau echivalent carbune (t.c.c. sau t.e.c), atunci 1 t de antracit este echivalenta cu 1,2 t.c.c; 1 t de petrol - cu 1,3-1,5 t.c.c; 1 t de gaz condensat - cu 1,67 t.c.c; 1 000 m3 gaze naturale - cu 1,33 t.c.c; 1 000 kcal energie electrica- cu 0,125 t.c.c. etc. Geografia rezervelor de combustibili. Pe suprafata Terrei se cunosc peste 3,5 mii de bazine carbonifere si zacaminte, care ocupa impreuna 15% din suprafata uscatului. Sunt cunoscute si cercetate peste 600 de bazine petrogazeifere, din care 450 se afla in exploatare, iar numarul total de zacaminte petroliere este de 35 de mii. Conform evaluarilor Congresului Energetic International (2000), rezervele certe de combustibili fosili se estimeaza la 1 418,1 miliarde t.cc., dintre care (in miliarde t.c.c): 1 030,0 - carbune (72%), 207,9 - petrol (14%), 199,5 - gaze naturale (14%). Actualele rezerve mondiale certe de combustibili fosili pot asigura un consum energetic pe o perioada de 100-120 ani, la nivelul productiei si consumului 737e45h actual. Din care, rezervele de petrol - pentru 30-40 de ani, rezervele de gaze naturale - pentru 55-63 de ani, iar rezervele de carbune pentru 220-230 de ani (rezervele de carbuni superiori - pentru aproximativ 190 de ani si 270 de ani - in cazul carbunilor inferiori). Problema rezervelor de combustibili devine mult mai complexa atunci cand se analizeaza situatia lor la nivel de regiuni si tari. Aceasta complexitate este determinata, de distributia neuniforma a zacamintelor pe diferite regiuni mari ale Terrei. Rezervele certe de uraniu sunt de 8,2 milioane tone. Ele o repartitie teritoriala neuniforma. Astfel, rezervele totale de uraniu sunt concentrate in proportie de peste 90% in patru regiuni, respectiv in America de Nord (35,5%), Europa, inclusiv ex-U.R.S.S. (25,6%), Africa (18,6%) si Australia (10,8%). Resursele de toriu la un pret sub 75 dolari S.U.A./kg sunt apreciate aproximativ la 630 mii tone, dintre care circa 50% se afla in India, restul in Australia, Brazilia, Malaysia si S.U.A. Rezervele certe de sisturi bituminoase si nisipuri asfaltice se apreciaza la 100 miliarde tone, iar cele probabile - la 1 080 miliarde tone. Cele mai mari rezerve cunoscute de sisturi bituminoase si nisipuri asfaltice se afla in

America de Nord, America de Sud si ex-U.R.S.S., care detin peste 80% din totalul mondial. Rezervele mondiale de turba se evalueaza la peste 330 miliarde tone si sunt concentrate in 40-50 de tari ale lumii aflate pe toate continentele. Cele mai mari rezerve de turba le detine Europa (peste 76% din total), America de Nord (11%) si Australia (11%). Geografia productiei de combustibili. Cantitatea tot mai mare de energie solicitata de dezvoltarea economica si sociala din ultimele decenii a dus la cresterea productiei mondiale de combustibili. Numai in perioada 1950-2000 productia mondiala de combustibili a crescut de la 2,5 milioane tone in 1950 la 13,09 milioane tone in 2000, sau de peste 5 ori. Productia de combustibili este puternic influentata de repartizarea neuniforma a rezervelor, nivelul tehnologic atins, volumul si structura consumului, conjunctura pietei combustibililor, strategia adoptata etc., factori care se interconditioneaza diferit de la o regiune la alta si de la o tara la alta. La nivel de continente, datele statistice pun in evidenta o concentrare a productiei totale de combustibili in Asia (33,7%), Europa (28,3%) si America de Nord (21,4%), in timp ce restul continentelor insumeaza doar 16,6% din productia totala a globului. Analiza productiei pe categorii de combustibili pune in evidenta aceeasi evolutie ascendenta. Cea mai mare productie, incepand cu anii '60, o are petrolul. A doua pozitie o detine carbunele, care, dupa cele doua "socuri' petroliere, a revenit in atentia omenirii, avand perspectiva ca in primele doua decenii ale secolului al XXI-lea sa devina principalul combustibil fosil utilizat. Productia de combustibili la nivel de tari semnalizeaza o concentrare puternica intr-un numar redus de state. Astfel, in 1999 numai primele 9 tari: S.U.A., China, Rusia, Arabia Saudita, Canada, India, Marea Britanie, Australia si Germania detineau circa 60% din productia mondiala de combustibili fosili. Productia mondiala de uraniu a inregistrat o crestere importanta de la 12 2001 in anul 1970 la 50 0001 in anul 1988. Dupa anul 1990 productia de uraniu scade atat la nivel global, cat si in majoritatea tarilor producatoare, in 2001 productia mondiala de uraniu a fost de 37 258 tone, din care circa 1/3 o detine America de Nord, 19% - Africa, 1/3 - Asia si circa 1/4 - Europa (inclusiv Rusia). Primele 9 state (Canada, Australia, Rusia, Niger, Namibia, Uzbekistan, Kazahstan, S.U.A., Republica Africa de Sud) in 2001 detineau 90% din productia mondiala de uraniu.

O data cu cresterea consumului de resurse energetice, creste si comertul international cu ele. in 1999 au fost comercializate pe piata mondiala cea 4 miliarde t.c.c. de energie, ceea ce constituie 1/3 din productia globala a acesteia. Cei mai mari exportatori de combustibili minerali sunt tarile in curs de dezvoltare, iar cei mai mari importatori - tarile dezvoltate. Energetica include doua subramuri mari: industria combustibililor (carbonifera, petroliera, gazifera etc.) si electroenergetica. Industria carbonifera. Carbunii reprezinta o valoroasa sursa de combustibil, precum si materie prima pentru siderurgie si industria chimica. Carbunii ca combustibil sunt cunoscuti inca din antichitate, dar pe scara industriala au fost folositi incepand cu Revolutia Industriala din Anglia si indeosebi in secolul XIX. Carbunii asigura 40% din productia mondiala de electricitate. Din industrializarea carbunilor rezulta cocsul folosit in siderurgie. Tot in procesul de cocsificare rezulta gaze, ape amoniacale, amoniac, benzen, iar in procesul de industrializare au loc gazeificarea si hidrogenarea. In urma hidrogenarii carbunilor se produc hidrocarburi sintetice: gaze, benzina si motorina. In SUA si Japonia s-a trecut la gazeificarea subterana a carbunelui, aceasta soldandu-se cu un randament superior in valorificare si cu reducerea poluarii. Carbunii, combustibili minerali si fosili, sunt roci sedimentare de natura omogena, care s-au format in timpul erelor geologice, incepand cu Paleozoicul (cu 360 milioane de ani in urma) si pana in Neozoic (cu 65 milioane de ani in urma). Dupa geneza, tip, forma de zacamant, continutul in carbon, se deosebesc urmatoarele grupe: superiori, cu categoriile de antracit, huila si carbuni inferiori, cu carbune brun, lignit, turba. Dupa continutul in carbon si puterea calorica, situatia se prezinta astfel: antracitul (95% carbon, 8 200 - 9 200 kcal/kg), huila (93% - 75% carbon, si 7500-8600 kcal/kg); carbunele brun (carbon 75-50%, 350-7200 kcal/kg), lignitul (30-50 % carbon, 1600-3500 kcal/kg) si turba (sub 3000 kcal/kg). Rezervele de carbuni. Carbunii reprezinta 80% din combustibilii fosili. Rezervele sunt apreciate la 10 386 miliarde tone. Geografic carbunii sunt reprezentati inegal: 90 % in emisfera nordica; continentul Asia detine 34,3% din huila mondiala si 26,0 % lignit; SUA este cea mai bogata tara in carbuni (20,4% din huila si 26,1 % lignit). Productia de carbuni si repartitia geografica. In 2003 s-au extras 3,7 miliarde tone de carbuni superiori si 918 milioane tone de lignit si carbune brun.

Principalii producatori mondiali sunt: China (1,4 mlrd t) - bazinele Datong, Taiyuan, SUA (856 mln t) - vestul Muntilor Apalasi, India - nord-estul Podisului Deccan si in valea Damodarului, Australia - New Castle, Victoria; Rusia - Kuznetk, Kansk-Acinsk, Peciora; Kazahstan - Karaganda si Ekibastuz; Ucraina - Donbas; Germania - Ruhr, Saar; Africa de Sud; Polonia etc. In aceste tari predomina exploatarea carbunelui superior (cu exceptia tarilor europene, unde predomina cel inferior). Din totalul productiei mondiale doar 10-11% fac obiectul comercializarii. Principalii exportatori sunt: Australia, SUA, Africa de Sud, Indonezia, Canada, China etc. Importa carbune - Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Franta, Spania, Suedia etc. 4. Geografia industriei petroliere Industria petroliera este principala ramura a energeticii mondiale. Cresterea accelerata a cererii la produsele petroliere, cheltuielile relativ scazute la exploatarea si transportarea petrolului in comparatie cu cele ale carbunelui, concentrarea marilor rezerve in tarile in curs de dezvoltare cu brate de munca foarte ieftine - toate acestea luate in ansamblul lor au transformat industria petroliera in una dintre cele mai rentabile sfere de aplicare a capitalului. Petrolul prezinta nu numai o sursa de energie, dar, totodata, si o valoroasa materie prima pentru petrochimie. Petrolul brut, sau titeiul, este o roca sedimentara causto-biolitica, lichida, de culoare neagra sau bruna (cafeniu intunecat), uleioasa si inflamabila. Aceasta hidrocarbura s-a format in urma proceselor de descompunere lenta a materiei organice si a planctonului depuse pe fundul unor bazine marine cu apa sarata sau salmastra si putin adanca (mari interioare, golfuri, lagune), care sub influenta bacteriilor s-au transformat in namoluri sapropelice, asupra carora au actionat un complex de factori, printre care se detaseaza presiunea litostatica. Ca urmare, petrolul migreaza din zona de formare (roci de origine sau rocile "mama') intr-o alta masa de roci poroase (numite si "roci magazin') formate din: nisipuri, gresii, calcare, dolomite. Migrarea petrolului in zacamant are o mare importanta permitand apropierea de suprafata si extractia cu cheltuieli mult mai reduse. In cazul in care petrolul se gaseste in roca de formare, avem zacaminte primare, iar in cazul in care migreaza in alte roci - zacaminte secundare. Din punct de vedere tectonic, zacamintele petroliere se pot gasi, de regula, in anticlinale sau in domuri. In zacamant se stratifica in partea inferioara - apa de zacamant, in partea mijlocie - petrolul, iar in partea superioara - gazele naturale.

Clasificarea petrolului. Conditiile geologice variate de formare si inmagazinare au condus la existenta mai multor tipuri de petrol. Astfel, dupa greutatea specifica se distinge: petrol usor, cu o densitate de 0,75-0,82, mediu, cu o densitate de 0,82-0,88, si greu, cu o densitate de peste 0,88. Pentru rafinare sunt cunoscute urmatoarele tipuri de categorii: parafinic, naftenic (sau asfaltic) si mixt. Dupa continutul in sulf se deosebeste: petrol bogat in sulf (1-5%) si cu un continut foarte redus de sulf (sub 1%). Valoarea petrolului este determinata dupa continutul in sulf si dupa vascozitate, care, la randul sau, influenteaza asupra calitatii produselor petroliere obtinute din el. Dupa tipul de zacaminte petroliere se disting zacaminte de platforma si de geosinclinala. Datorita unui randament energetic considerabil, petrolul este o sursa energetica de o foarte buna calitate, dispunand de o putere calorica cuprinsa intre 9 000 si 11 000 kcal/kg. La aceasta se adauga avantajul arderii fara cenusa si transportarea prin conducte la distante mari a petrolului. Rezervele sigure mondiale de petrol, in anul 2002 erau apreciate la 140,7 miliarde tone. Coreland aceste rezerve cu productia mondiala a anului 2001 (3 565,9 milioane tone), ele ar asigura lumea cu petrol pana in anul 2040. Pe glob se numara 50 de zacaminte gigant de petrol, cu rezerve de peste 500 milioane tone sau chiar peste 1 miliard tone. Mai mult de jumatate din acestea se gasesc in Orientul Apropiat si Mijlociu. Geografia productiei de petrol. Primele mentiuni despre petrol apar in lucrarile savantilor din antichitate. In anul 3000 i.e.n., sumerienii foloseau titeiul ca liant in constructii. In China, cu cca. 2000 ani i.e.n. se foloseau chiar forajele. In Evul Mediu petrolul in unele tari din Europa (Italia, Franta, Elvetia, Romania) si din Asia (India, Birmania-Myanmar, Japonia s.a.), unde era utilizat la iluminat si incalzit, ca izolant si liant In constructii de ziduri si cladiri, la calafatuirea corabiilor. Dar inceputul formarii industriei petroliere contemporane tine de a doua jumatate a secolului al XIX-lea, datorita sistemului de forare prin sonde mecanice, experimentat in S.U.A., apoi in Rusia si Romania, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franta, 1854) si construirii primelor rafinarii in zonele de exploatare (Pennsylvania, S.U.A.; Baku si Caucazul de Nord, Rusia; Rahov, langa Ploiesti, Romania; apoi in Polonia, Canada etc.). In aceasta perioada se consemneaza si prima inregistrare statistica a productiei de petrol - in Romania (1857), cu exploatari in vaile raurilor Prahova si Tratus, apoi in S.U.A. (1859), in Canada (1865) etc. Se construiesc

primele conducte in S.U.A. (1862) si primele nave specializate pentru transportul "aurului negru'. Industria de extractie si prelucrare moderna a petrolului se dezvolta dupa anul 1900, ca urmare a inventiei motorului cu ardere interna (1862-1855) si a motorului Diesel (1893). Utilizarea tot mai larga a petrolului in transport a generat o dezvoltare fara precedent a exploatarilor acestuia, secolul al XX-lea fiind denumit "secolul petrolului'. Productia mondiala de petrol a crescut de la 21 milioane tone in anul 1900 la 146 milioane tone in 1925 si pana la 400 milioane in 1938, sau de 19 ori. In aceasta perioada, peste 4/5 din productia mondiala de petrol este sustinuta de tarile din emisfera vestica, in special de S.U.A. si Venezuela, care erau si principalele exportatoare pe piata mondiala. Dupa cel de al doilea razboi mondial, petrolul detine un rol important ca sursa energetica si ca materie prima pentru petrochimie. Ritmul cel mai ridicat se inregistreaza dupa anul 1950, cand productia creste de la 523 milioane tone la 2 270 milioane tone in 1970 si pana la 3 565,9 milioane tone in anul 2001, din care 27% provin din exploatarile submarine. La nivel de state, se evidentiaza urmatorii producatori de petrol: Arabia Saudita - prima producatoare din zona si din lume (422,9 milioane tone in 2001 sau 11,9% din productia mondiala). Zacamintele cele mai importante sunt Ghawar (cu o suprafata de 200 km2 si rezerve peste 10 miliarde tone de petrol), Safaniya, etc. S.U.A., cu o productie anuala de 361,4 milioane tone (66,2% din productia regiunii sau 10% din cea mondiala, locul II in lume). Principala zona petroliera a S.U.A. o reprezinta regiunea Golfului Mexic, unde sunt concentrate 1/3 din rezerve si circa 40% din productia nationala. A doua zona petroliera este Middlecontinent (35% din rezerve si 30% din productia tarii). Alte regiuni petroliere: Vestica, in statele California, Colorado, Utah, New Mexico; sudul Marilor Lacuri cu statele Illinois, Indiana si Michigan; peninsula Alaska cu exploatari terestre si submarine. Rusia, cu o pondere de 9,6% din totalul mondial (locul intai in Europa si locul 3 in lume). In ultimii ani, productia de petrol in Rusia a scazut la 343,3 milioane tone in 2001. Pe teritoriul Rusiei se evidentiaza cateva zone petroliere importante: Siberia de Vest (circa 300 de zacaminte de petrol si gaze naturale cu peste 70% din productia nationala de petrol si gaze). In partea europeana a

Rusiei, cea mai mare parte a productiei se obtine in zona Volga-Ural. O alta zona importanta este Caucazul de Nord, intre Marea Caspica si Marea Neagra. Iranul, cea mai veche tara producatoare din zona, cu o productie anuala de 182,9 milioane tone. Exploatarile principale se fac in sud-vestul tarii, in spatiul dintre Muntii Zagros si Golful Persic la Gurren, Marun si Ahwaz. A doua zona este situata la granita cu Irakul. Venezuela se impune atat prin rezerve, in plan mondial, cat si prin productie (locul intai in regiune si cinci in lume), petrolul fiind principala resursa a acestei tari si principalul produs de export. Cea mai mare zona petroliera, cu exploatare terestra si submarina, este Lacul Maracaibo, care asigura 80% din productia nationala; dupa care urmeaza Provincia Oriente si platforma continentala a Oceanului Atlantic. Mexic a avut o crestere rapida a productiei la 182,8 milioane tone in 2001. Pe teritoriul sau se disting trei zone petroliere: peninsula Yucatan, istmul Tehuantepec (Minatitlan) si Golful Mexic. China, tara cu o productie de 164,9 milioane tone in 2001 (locul 7 in lume). Cele mai importante exploatari se realizeaza in China de Nord (Tekeng), China de Nord-Est, cu 1/3 din productia tarii (Taching), si China de Nord-Vest (Yumen). Se extrage petrol si pe platforma continentala a Golfului Bohai, in delta fluviului Huang-He si Huag, iar recent si din platforma continentala a Marii Chinei de Est (din 1990). Norvegia, primul producator de petrol din Europa de Vest (locul 8 in lume si 2 in Europa), cu peste 163 milioane tone productie anuala (sau 4,6% din productia mondiala), cu exploatari submarine in platforma continentala a Marii Nordului, care se extind spre nord, la Marea Barents, unde au fost depistate rezerve importante (Ekofisk). Irakul, cu o productie de petrol de 117,9 milioane tone. Cel mai important zacamant se afla la Kirkuk (in nordul tarii), dupa care urmeaza campurile petroliere de la Rumaila, Mufthia si Basrah (in sudul tarii). Marea Britanie cu o productie de 117,8 milioane tone sau 3,3% din totalul mondial (locul 10 in lume si 3 in Europa), cu exploatari submarine din largul Marii Nordului. Emiratele Arabe Unite cu o productie anuala de 113,2 milioane tone. Productia se realizeaza in cea mai mare parte in emiratele Abu Dhabi si Dubai.

Zona Golfului Guineea, cu prelungirea sa sudica, furnizeaza cea mai mare parte din productia submarina a Africii. Aici se remarca Nigeria - cel mai mare producator african, cu o productie anuala de 105 milioane tone. Kuwait - produce anual peste 104 milioane tone petrol. El cantoneaza unul dintre cele mai producatoare zacaminte ale lumii - Burgan, situat in sudul tarii, in apropierea Golfului Persic, si care participa cu 90% la productia tarii. Este statul care obtine cel mai ieftin petrol raportat la pretul de extractie. Canada, tara cu o productie in crestere usoara (101,4 milioane tone in 2001). Cea mai mare parte a productiei (75%) este realizata in provincia. Alte tari producatoare in Asia sunt: Indonezia (68,6 milioane tone), Oman (47,4 milioane tone), India (36,1 milioane tone), Qatar (36 milioane tone), Malaysia (35 milioane tone), Siria (27,3 milioane tone), Yemen (21,7 milioane tone), Vietnam (17 milioane tone) s.a. In Africa de Nord zacamintele se intind din Egipt si pana in Tunisia. Aici cel mai mare producator este Libia, cu o productie in scadere (de la 97 milioane tone in 1978 la 67 milioane tone in 2001), Algeria (65,8 milioane tone), Egipt (37,3 milioane tone). Industria de rafinare a petrolului. Rafinarea petrolului este un proces tehnologic de obtinere a produselor petroliere (uleiuri minerale, hidrocarburi si aditivi) din petrolul brut. La amplasarea teritoriala a industriei de rafinare a petrolului influenteaza doua tendinte: prezenta ofertei, sau producatorul (tarile in curs de dezvoltare) si prezenta cererii, sau consumatorul (tarile dezvoltate). In primul caz, capacitatile de rafinare sunt amplasate in zonele de extractie sau in porturile specializate pentru export. In cel de al doilea caz, rafinariile functioneaza in porturi sau in interior, la capatul unor insemnate conducte petroliere. In anul 2000 in lume functionau peste 700 de rafinarii, dispuse in 114 tari, cu o capacitate de prelucrare de peste 4 miliarde tone anual. Dintre acestea, 507 rafinarii erau concentrate in 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depasea 500 000 barili/zi. Cele mai numeroase rafinarii si cele mai mari capacitati de rafinare a petrolului le detin S.U.A. (163), Japonia (40), Rusia (29), China (34) etc. Geografia transportului si comertului mondial cu petrol. Dintre cele 3,5 miliarde tone de petrol produse in anul 2001, statele industrializate au consumat 3/4 din productie, cea mai mare parte din aceasta cantitate provenind

din import. Circa 1,68 miliarde tone de petrol si 475 milioane tone produse petroliere au facut obiectul operatiunilor de comert (2001). Principalii exportatori de petrol sunt statele din Orientul Apropiat si Mijlociu, cu 30-35% din exportul mondial (Arabia Saudita, Kuwait, Iran, Emiratele Arabe Unite, Irak, Siria s.a.), spre Europa de Vest, S.U.A., Japonia; Africa, cu 16-17% (Nigeria, Algeria si Libia), spre Europa de Vest, S.U.A., Japonia; America Latina, cu 13% (Mexic, Venezuela, Ecuador), spre S.U.A., tarile din zona si spre Europa de Vest; ex-U.R.S.S., cu 13% (Rusia, Azerbaidjan, Turkmenistan, Kazahstan), spre Europa de Est si de Vest. Alte fluxuri importante de export al petrolului se dirijeaza dinspre Indonezia si China spre Japonia. 6. Geografia industriei gazelor naturale Gazele naturale s-au format pe parcursul a milioane de ani din depunerile organice de pe fundul apelor oceanice, in lagune, golfuri sau in lacuri. Ele se gasesc de obicei singure in zacamant, formand gaze naturale uscate sau neasociate in cantitati mai mici, adeseori asociate zacamintelor de petrol sau carbune, formand gaze naturale umede sau de sonda. Gazele uscate au un continut foarte ridicat de metan (CH4), pana la 99,9%, si o putere calorica ridicata (9 860-13 850 kcal/m3). Gazele de sonda au un continut mai redus de metan si mai contin hidrocarburi: etan (1,5-4,4%), propan si butan (cate 1,5% fiecare) si alte componente: azot, bioxid de carbon, diferiti compusi cu sulf, heliu etc., cu o putere calorica de 5 500-6 000 kcal/m3. Aceste componente inrautatesc calitatea de ardere si de condensare a gazului, ceea ce impune prelucrarea gazelor in locurile de extractie, inainte de utilizarea lor in procesele tehnologice. Dintre acestea, importanta economica prezinta heliul, datorita gamei largi de utilizare (industria atomica, medicina, astronomie etc.). In lume exista trei bazine gazifere cu un continut inalt de heliu, si anume: Astrahan, Orenburg (Rusia) si statul Colorado (S.U.A.). Productia mondiala anuala de heliu este de 140 milioane m3. Gazele naturale au o larga utilizare in viata economica, sunt o sursa energetica (cu ardere completa, cu foarte putine reziduuri si fum), inlocuiesc carbunii in anumite procedee tehnologice din siderurgie, si mai ales la termocentrale, pentru producerea de energie electrica, la incalzirea locuintelor. Importanta gazelor naturale a crescut o data cu utilizarea lor ca materie prima in industria chimica pentru producerea unei game largi de produse chimice (peste 1 000): ingrasaminte minerale, polimeri, negru de fum pentru obtinerea cauciucului sintetic, mase plastice, fire si fibre sintetice etc. Gazele naturale se folosesc, de asemenea, in tehnica criogena pentru crearea mediului inert, in aeronautica s.a.

Gazele naturale sunt cunoscute inca din antichitate, cand chinezii le foloseau pentru extragerea sarii din apa marina, pentru incalzit si iluminat, trasportandu-le prin tevi de bambus. Folosirea gazelor la scara mai larga a anticipat-o pe cea a petrolului: in 1814 gazul este introdus in iluminatul public al orasului Baltimor (S.U.A.), iar in 1921, gazul captat la Fredonia este valorificat in industrie la New York; din 1875 incepe fabricarea negrului de fum, iar in 1885 se introduce pentru prima data gazul natural la furnale. Comparativ cu petrolul, gazele naturale au inceput sa fie utilizate industrial mult mai tarziu; de exemplu, in S.U.A. extractia pe scara larga a inceput in 1930, in U.R.S.S. - dupa 1956, iar in tarile din Orientul Apropiat si Mijlociu - dupa 1970. Aceasta valorificare tarzie a gazelor naturale a fost cauzata de "euforia petrolului', de pretul extrem de scazut al acestuia pana la declansarea "crizelor petroliere'. Cresterea pretului la petrol, precum si avantajele tehnologice si energetice pe care le au gazele naturale, au dus la cresterea importantei lor. Gazele naturale au devenit din ce in ce mai solicitate de consumatori, iar ponderea lor s-a marit in balanta energetica mondiala a tarilor mari consumatoare de surse energetice. Astfel, in anul 1970 gazele naturale participa cu cca. 19% in structura balantei energetice mondiale, in 1988 - cu 23%, iar in 2000 - cu 23,5%. De exemplu, in balanta energetica a S.U.A., gazele naturale detineau 20,3% in anul 1950, 35,2% in 1969, 35,3% in 1975 si 38% in 1996; iar in Canada - 15% in 1975, 32% in 1996. Pentru viitor se preconizeaza o crestere a consumului mondial de gaze naturale in majoritatea tarilor lumii. Resursele de gaze naturale sunt cantonate in roci poroase si permeabile (calcare, gresii), la adancimi cuprinse intre 300 si 1 200 m si chiar mai mult. Totusi, cea mai mare concentrare a asezarilor se afla la 1 000-3 000 m adancime. In ceea ce priveste rezervele mondiale de gaze naturale, acestea sunt evaluate de la 70 trilioane m3 - rezerve sigure. In lume exista peste 20 de zacaminte gigant de gaze naturale, cu resurse de 1 trilion m3, care detin peste 70% din totalul rezervelor mondiale. Asemenea zacaminte se gasesc indeosebi pe teritoriul Rusiei. Repartizarea rezervelor certe de gaze naturale are o distributie neuniforma, atat la nivel de regiuni, cat si la nivel de tari. Astfel, in 1999 doua regiuni, Europa de Est (inclusiv spatiul ex-U.R.S.S.) si Orientul Apropiat, concentreaza peste 73% din total.

La nivel de tari, primul loc ii revine Rusiei (47,7 trilioane m3), urmata de Iran (26 trilioane m3) si Qatar (14,4 trilioane m3). Primele cinci state detin 60% din totalul rezervelor certe. Cele mai mari rezerve de gaze naturale se afla in spatiul ex-U.R.S.S., care detine 25,3% din totalul rezervelor exploatabile. Pe teritoriul ex-U.R.S.S. sunt concentrate cea 20 de bazine mari cu rezerve de un trilion m3 fiecare. Printr-o pozitie avantajoasa se remarca Rusia, cu peste 28% din rezervele mondiale. Aceste rezerve sunt cantonate in Siberia de Vest, in regiunea Volga-Ural, in Extremul Orient si in Caucazul de Nord. in spatiul ex-U.R.S.S. de importante rezerve dispune si Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan si Kazahstan. Ponderea tarilor din Orientul Apropiat si Mijlociu in rezervele mondiale este de asemenea mare si constituie 33,6%. Aici cea mai importanta pozitie o detine Iranul - a doua tara in lume ca rezerve, dupa care urmeaza Qatar si Arabia Saudita. Americii de Nord ii revin 4,4% din totalul rezervelor mondiale. Prin pozitie dominanta aici se evidentiaza S.U.A., care detine 3,0%, cu importante zacaminte in Golful Mexic, Middlecontinent, California si Alaska. De rezerve importante dispune de asemenea Canada (in Alberta si Columbia Britanica) si Mexic (in Golful Mexic si pana la Yucatan). In Europa mari cantitati de gaz sunt detinute si de Norvegia, Olanda, Marea Britanie, Romania s.a. De importante rezerve de gaze naturale dispune Asia (Indonezia, Malaysia, China, India s.a.); Africa (Algeria, Nigeria, Libia, Egipt); America Latina (Venezuela si Argentina). Rezerve modeste sunt in Australia si Oceania. Geografia productiei si consumului 737e45h de gaze naturale. In ceea ce priveste productia mondiala de gaze naturale, aceasta a crescut accelerat dupa anul 1975, ca urmare a crizei petrolului (pret mai redus decat la petrol si carbune), a progreselor insemnate in transportul si distributia gazelor naturale prin lichefiere (prima mare uzina de lichefiere a gazelor a fost construita in 1961 in Algeria, la Aizew), indeosebi in constructia metanierelor si gazoductelor de mari dimensiuni, a descoperirii unor noi utilizari ale gazelor in industria chimica. Prin urmare, in ultimii 30 de ani gazele naturale au devenit un concurent puternic al altor surse energetice (petrol, carbune), inregistrandu-se productii substantiale. Astfel, in 1950 productia mondiala de gaze naturale atinge valoarea de 195 miliarde m3, in 1970 - 1 982 miliarde m3, in 1990 - 2 060 miliarde m3, iar in anul 2001 - 2 521 miliarde m3. In acest interval de timp,

productia de gaze naturale la nivel global a crescut de circa 12 ori. Se preconizeaza ca in anul 2005 in lume se vor extrage 2,9 trilioane m3, dupa care productia gazelor naturale va intra in regres, ca urmare a epuizarii treptate a rezervelor. Rusia detine locul 1 la productie (57,8 miliarde m3, sau 23% (2001) din totalul mondial (locul unu in lume). Cea mai importanta regiune de exploatare a gazelor naturale din Rusia se afla in partea asiatica (60% din rezerve si 50% din productia tarii), in special in Siberia de Vest, , zona Siberiei Centrale, insula Sahalin, zona Volga-Ural, in Povolgia, , in Peciora; in nord-estul Caucazului, Stavropol; in platforma continentala a Marii Caspice si in platforma submarina a Marii Azov. S.U.A., cu o productie de 547,8 miliarde m3 de gaze naturale (2001). Cea mai importanta zona gazifera este cea a Golfului Mexic, cu cca. 65% din productia nationala, din statele Texas (cu 40% din totalul productiei tarii) si Louisiana. A doua zona de exploatari gazeifere din S.U.A. este Middlecontinent. Alte zacaminte se afla in Vest, in Muntii Stancosi, pe teritoriul statelor California, in Podisul Preriilor si in Alaska de Sud. Canada este a treia producatoare din lume (189,7 miliarde m3, 2001) cu importante extractii de gaze in provinciile Alberta, Columbia Britanica si Saskatchewan. Marea Britanie este prima tara producatoare vest-europeana si a patra in lume (106,8 milioane m3), cu cele mai importante exploatari, in principal in platforma continentala a Marii Nordului. Algeria (locul 5 in lume), cu 67,0% din gazele extrase in Africa si un consum intern mic. Principalele bazine de extractie sunt in partea centrala (Hassi R'Mel, Makonda, Reg s.a.), central-estica (Irlalane, Hamra, Hassi Tuarez) si sudica a tarii (Ain Salah si Berga). Olanda este al saselea producator mondial de gaze naturale (72,9 milioane m3, sau 2,9% din totalul productiei mondiale). Principalul zacamant este cel de la Groningen, din nord-estul tarii, apoi cel de la Placid din Marea Nordului. Cel mai mare producator asiatic de gaze naturale este Indonezia (locul 7 pe glob). Aici se gasesc 35% din capacitatile de lichefiere a gazelor naturale la nivel mondial. Principalele exploatari se afla in insulele Sumatera si Kalimantan.

Iranul (60,6 milioane m3 in 2001) se situeaza pe locul doi in lume dupa marimea rezervelor si pe locul opt dupa productie. Principalele campuri gazeifere se afla in sudul tarii, in zona de tarm a Golfului Persic (Kangan, Dalan, Agha Jari) si a Stramtorii Ormuz. Norvegia este un alt mare producator vest-european (53,2 milioane m3), cu exploatari numai in zona submarina a Marii Nordului, cu cele mai importante zacaminte de la Troll, Ekofisk, Frigg (impreuna cu Marea Britanie), Miller, Cod etc. Alti producatori importanti din lume sunt: Uzbekistan (57,0 miliarde m3), cu bazinul de la Buhara si Kiva; Turkmenistan (51,3 miliarde m3) Arabia Saudita (49,5 Arabia Saudita (49,5 miliarde m3); Malaysia (46,4 miliarde m3); Argentina (38,4 miliarde m3), Australia (34 milioane m3); ( Mexic (32,6 miliarde m3); China (30,2 miliarde m3); Ucraina (18,4 miliarde m3) - Sebelinca si Dasava. Consumul mondial de gaze naturale in anul 1999 a fost de 2 502,3 miliarde m3. Repartitia geografica a consumului mondial de gaze releva mari diferentieri teritoriale. Astfel, se evidentiaza 2 state, care detin peste 40 % din consumul mondial - S.U.A. si Rusia. Geografia transportului si comertului cu gaze naturale. Cat priveste comertul cu gaze naturale, el este relativ redus, datorita dificultatilor de ordin tehnic legate de transportul lor. Totusi, comercializarea internationala a gazelor ia o amploare crescanda, nefiind afectata de consecintele crizei petroliere. In anul 1999 au fost comercializate pe piata mondiala circa 430 miliarde m de gaze naturale, transportate, in principal, prin gazoducte (327 miliarde m3), iar - restul pe calea apei cu nave specializate sub forma lichefiata.
3

Din grupa tarilor exportatoare de gaze naturale fac parte (in miliarde m3, 2000): Rusia (130,0) - spre tarile europene; Canada (101,0) - spre S.U.A. si Japonia; Olanda (45,0) si Norvegia (40,0) - spre tarile Uniunii Europene; Australia (43,0) si Indonezia (39,0) - in special spre Japonia; OPEC - spre tarile europene, S.U.A. si Japonia. Mari cantitati de gaze naturale exporta de asemenea Uzbekistan spre Karghazstan, Kazahstan, Transcaukazia si Ucraina; Turkmenistan spre Transkaukazia si Ucraina; Venezuela spre Brazilia si S.U.A. etc. Printre cei mai mari importatori de gaze naturale la nivel global se remarca (2000): S.U.A., (97,5 miliarde m3), desi are o productie foarte mare, Germania (76,0 miliarde m3), Japonia (64,0 miliarde m3), Italia (37,5 miliarde

m3), Franta (36,3 miliarde m3) si alte state dezvoltate, precum si statele cu economia in tranzitie (cu exceptia Rusiei). 6. Geografia industriei carbonifere Carbunii sunt roci sedimentare organogene provenite din acumularea de materii vegetale, transformate chimic in anumite conditii in scoarta terestra. Ei s-au format indeosebi, cu 360 milioane de ani in urma, la sfarsitul Paleozoicului, in Carbonifer. Printre sursele clasice de energie primara carbunii joaca un rol important nu numai ca generatori termici sau termoenergetici, dar si ca materie prima valoroasa pentru industria siderurgica si chimica. Ei se folosesc in transporturi si in economia consumului comunal, inlocuind cu succes lemnul sau gazele naturale. In formarea carbunilor se deosebesc doua faze importante: - faza de turbificare, in care descompunerile si transformarile masei vegetale se fac sub actiunea microogranismelor: ciuperci, bacterii anaerobe; - faza de incarbonizare, care se desfasoara in interiorul scoartei terestre sub actiunea factorilor fizico-chimici (temperatura, presiunea litostatica, metamorfismul etc.), ce conduc la pierderea umiditatii si la imbogatirea lenta in carbon in lipsa aerului. In zacamant, carbunii sunt asezati in straturi de grosimi variabile, intercalate cu straturi de steril avand varste diferite, din Carbonifer pana la Neozoic. Carbunii contin carbon (55-96,5%), oxigen (2,5-40%), hidrogen (16%), azot (sub 2%), fosfor, sulf s.a. Carbunii se clasifica in raport de numeroase criterii: geneza, proprietati fizico-chimice etc. Dar cea mai utilizata clasificare este dupa continutul de carbon si puterea calorica. Dupa acest criteriu carbunii se impart in doua grupe mari: superiori (antracit si huila) si inferiori (carbune brun, lignit si turba). Antracitul, care are cel mai mare continut de carbon (pana la 96%) si o putere calorica mare (8 200-9 200 kcal/kg), este folosit mai ales ca materie prima in industria chimica, drept combustibil la obtinerea energiei electrice si termice si la obtinerea cocsului metalurgic. Huila are o putere calorica de 7 000-9 000 kcal/kg si un continut de carbon de pana la 93%. in functie de aceste caracteristici, huila este de mai multe feluri, importanta economica avand huila cocsificabila, huila de gaz si

cea antracitoasa. Sunt utilizate in special pentru producerea cocsului metalurgic, dar si a apelor amoniacale, a gudroanelor si uleiurilor benzenice, a gazelor combustibile sau de sinteza. Carbunele brun, cu un continut de 50-70% carbon si o putere calorica de 3 500-7 200 kcal/kg se utilizeaza preponderent in calitate de combustibil. Valori mai ridicate de carbon (70%) si o putere calorica mare (7 000 kcal/kg) au carbunii bituminosi, folositi la producerea cocsului metalurgic. Lignitul are o putere calorica mica (1 600-4 100 kcal/kg), un continut de carbon de 30-50% si include apa pana la 40% din greutate. Este folosit drept combustibil in termocentrale, de unde si numirea de "carbune energetic'. Turba este un carbune in formare, cu o putere calorica mica (sub 3 000 kcal/kg) si o importanta economica redusa. Dupa criteriul genetic, carbunii se impart in trei grupe: - carbunii humici (formati prin incarbonizarea maselor vegetale, in masa lor predomina celuloza: turba, lignitul, carbunele brun, huila si antracitul, cu grosimi ale straturilor care oscileaza de la cativa centimetri la zeci de metri); - carbunii sapropelici sau bituminosi (provin din rasini, polen, plante, contin substante proteice); - carbunii liptobiolitici (au o raspandire restransa, se gasesc in partea inferioara a straturilor de carbuni si fac tranzitia spre depozitele anorganice). Din punctul de vedere al tectonicii, bazinele carbonifere se impart in bazine de geosinclinal, cu straturi intens cutate si faliate, ceea ce complica exploatarea, si bazine de platforma, cu straturi slab cutate, monoclinale sau orizontale, mai usor de exploatat. Geografia rezervelor de carbune. Rezervele exploatabile (sigure), calculate pentru carbunii superiori pana la adancimea de 1 800 m si luand in consideratie straturile cu minimum 0,35 m grosime, iar pentru carbunii inferiori - pana la adancimea de 500 m, in straturi de minimum 0,3 m, se apreciaza astazi la 2 105 miliarde tone. La acestea trebuie adaugate rezervele mondiale de turba, apreciate la peste 330 miliarde t.c.c. Din totalul rezervelor mondiale, 90-95% se afla in emisfera nordica, in special intre paralele 35 si 60. Repartitia geografica a rezervelor certe de carbune pe continente este urmatoarea: Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.) -38,2%,

America de Nord - 21,2%, Asia - 26,6%, Oceania - 7,7%, Africa -5,3% si America Latina - 1,0%. Rezervele cele mai mari se gasesc in Rusia - 241 miliarde tone, S.U.A. 240 miliarde tone, China - 114 miliarde tone, care impreuna detin 2/3 din totalul rezervelor sigure, urmate de Australia - 90 miliarde tone, Germania - 80 miliarde tone, India - 62 miliarde tone, Republica Africa de Sud - 55 miliarde tone [4, p. 95]. Pe glob se cunosc peste 2 900 de bazine carbonifere in 75 de tari ale lumii, cele mai mari dupa rezervele geologice fiind: Lena - 2 647 miliarde tone, Tunguska - 1 745 miliarde tone, Kansk-Acinsk - 1 220 miliarde tone, Kuznetk 725 miliarde tone (Rusia), Appalachi - 700 miliarde tone (S.U.A.), urmate la distante de Taimar - 583 miliarde tone, Peciora - 340 miliarde tone (Rusia), Shanxi - 265 miliarde tone (China), Bazinul Inferior - 170 miliarde tone (S.U.A.). Geografia productiei de carbune. Carbunii sunt cunoscuti inca din antichitate. in China ei au fost utilizati la topirea cuprului cu circa 3000 de ani in urma. in Europa primele informatii despre exploatarea carbunilor dateaza din secolul al X-lea, cand au fost deschise primele mine de la Zwickau si Wurmthat (Germania), secolul al XII-lea - cele din Marea Britanie (Newcastle, Sheffield), apoi in Belgia (secolul al XIII-lea), Rusia (secolul al XVI-lea). Utilizarea pe scara larga a carbunilor in metalurgie, in transporturile navale si feroviare, aparitia de noi exploatari in alte tari fac ca secolul al XIXlea sa fie numit "secolul carbunilor', cand acesta reprezenta "veritabila paine a industriei'. Piata mondiala pana la sfarsitul secolului al XIX-lea este dominata de Marea Britanie (51% din productia mondiala). Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea incepe dezvoltarea industriei carbonifere si in Belgia, Polonia, Rusia, S.U.A. La inceputul secolului al XX-lea suprematia trece de partea S.U.A., care exploata cea 37% din productia mondiala. Folosirea pe scara larga a carbunelui a insemnat cresterea substantiala a ponderii acestuia in balanta energetica mondiala - peste 90% in anul 1900, precum si cresterea productiei si rezervelor mondiale. Dupa anul 1900, industria carbonifera se dezvolta, pe plan mondial, mai ales in S.U.A. si U.R.S.S., China, Germania, Republica Africa de Sud si Australia. Astfel, productia mondiala de carbune creste de la 100 milioane tone in anul 1850 la 768 milioane tone in 1900 si la 1 334 milioane tone in 1913. Dupa aceasta data productia de carbune continua sa creasca, iar ritmul de crestere a productiei devine mai lent datorita aparitiei concurentei din partea petrolului,

precum si pretului extractiei si transportului mai ridicat decat cel al petrolului sau al gazelor naturale. In perioada postbelica, in geografia industriei carbonifere se produc modificari esentiale. Asupra dezvoltarii ramurii o influenta puternica o are industria petroliera. Exploatarea masiva a petrolului, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, si preturile scazute a acestuia pana la criza energetica din anul 1973 au condus la importul masiv al petrolului de catre tarile industrializate (in primul rand, tarile Europei Occidentale si Japonia), iar, ca urmare, la stagnarea intregii industrii carbonifere. in anii '60-70 tarile cu cele mai mari productii de carbune isi reduc esential volumul (Marea Britanie, Franta, Germania, Japonia). O cauza este si faptul ca in unele bazine rezervele sunt epuizate. In ultimele doua-trei decenii se inregistreaza o noua crestere a exploatarilor de carbuni pe plan mondial si o noua sporire a ponderii acestora in balanta energetica mondiala, precum si a tarilor lumii. Aceste cresteri, in mare masura, sunt conditionate de cresterea preturilor la petrol si la produsele petroliere si de utilizarea carbunelui nu numai ca sursa de combustibil, ci si ca materie prima in industria chimica. Evolutia productiei mondiale de carbune are o crestere continua. Astfel, in perioada 1950-2000 productia a crescut de la 1,8 miliarde tone la 4,6 miliarde tone, sau de 2,5 ori. Trei mari regiuni geografice, si anume: Asia, Europa si America de Nord, concentreaza peste 87% din productia mondiala de carbune, iar primele 10 state - 90% din productia carbunelui superior si 82,9% din productia carbunelui inferior. Cea mai valoroasa importanta o au carbunii superiori, a caror productie mondiala a crescut de la 1,4 miliarde tone in 1950 la 3,7 miliarde tone in 2000, cele mai mari productii avand tarile dezvoltate. Carbunii superiori se exploateaza din bazinele mari carbonifere: Donbas (Ucraina), Karaganda (Kazahstan), Peciora, Kuznetk, Celeabinsk (Rusia), Ruhr (Germania), Silezia Superioara (Polonia), Appalashi (S.U.A.) s.a. Industria carbonifera este cea mai costisitoare si anevoioasa ramura a energeticii. Ea necesita investitii mari in instalatii si utilaje dintre cele mai moderne si de mare productivitate, capabile sa asigure securitatea procesului de exploatare. Totodata, este ramura cu cel mai mare volum de munca. Exploatarea carbunelui se desfasoara fie in mine, pana la adancimi de maximum 1 500 m, fie in cariere (la zi) la adancimi cuprinse intre 10 si 400 m, fiind cea mai rentabila metoda. De exemplu, in Rusia (Kuzbas), Canada, Mozambic si Venezuela prin

metoda la zi se exploateaza pana la 4/5 din rezervele totale ale acestor tari; in India - 2/3; Australia - cea 1/3. China (cel mai mare producator de pe glob), cu 24,3% in productia mondiala. Principalele bazine carbonifere sunt in China de Nord-Est (Fushun, una din cele mai mari exploatari la zi din lume, Fushin si Benxi-huila), in China de Nord (Tayiuan si Datong). Sunt importante, de asemenea, exploatarile din China Centrala, China de Est si China de Sud-Est, din provinciile Yunan si Hunan. Carbunele este utilizat pe scara larga (peste 4/5) la producerea de energie electrica in termocentrale. S.U.A., care in 2000 au obtinut 914,0 milioane tone de huila si 76,6 milioane tone de carbune brun si lignit, situandu-se pe locul doi in lume (21,5%). Pe teritoriul S.U.A. sunt multe bazine carbonifere grupate, in general, in trei provincii: Appalashi, (aici se obtine cea 1/2 din productia de antracit si huila a tarii, valorificat prin metoda la zi); provincia Interioara (care detine 15% din productia de carbune superior), provincia Vestica (care participa cu 35% la productia de lignit si carbune brun). In balanta energetica a S.U.A. carbunele participa cu 20%, fiind utilizat in termocentrale (cea 60%) la producerea energiei electrice si in alte ramuri industriale. India a realizat o productie de 309,6 milioane tone de huila si doar 22,9 milioane tone de lignit si carbune brun (2000), in bazinele carbonifere din Bengalul de Vest, Bihar, Assam, Pendjab, Madhya-Pradesh. Majoritatea carbunilor (80% din productie) se extrag in cariere. Rusia, cu o productie de 171,5 milioane tone de huila si 116,7 milioane tone de lignit si carbune brun (2000), situandu-se pe locul trei in lume, dupa China si S.U.A.. Exploatarile carbonifere sunt atat in partea europeana, cat si in cea asiatica: bazinul carbonifer Peciora, Kuznetk, Kansk-Acinsk (in sudul Siberiei), Taimir (in nordul Siberiei), Tunguska, Lena (in partea central-estica a Siberiei), Ceremhovo-Irkutsk etc., in ultimele abia incepand valorificarea lor. Rusia detine primul loc in lume la rezerve si productia de turba (peste 50%), cu exploatari in vestul si estul Siberiei, dar si in partea europeana. Germania detine mari rezerve de carbune (24,7 miliarde tone de huila si 55,3 miliarde tone de lignit si carbune brun). Cu productia anuala de 205,4 miliarde tone in 2000 (dintre care 37,3 milioane tone de huila si 168,0 milioane tone de lignit si carbune brun, ocupand primul loc in lume la aceasta categorie datorita rentabilitatii exploatarilor la zi). Bazinul Ruhr, unul dintre cele mai importante bazine carbonifere ale lumii, detine 83% din rezervele si cea 88% din productia de huila a Germaniei.

Polonia dispune de rezerve mari de huila (29,1 miliarde tone) si lignit (13 miliarde tone) si de o productie de cea 103 milioane tone si respectiv 59,3 milioane tone. Principalele bazine sunt Silezia Superioara si Silezia Inferioara. Polonia este si un important producator de turba care se exploateaza in nordestul tarii. Republica Africa de Sud, cu o productie de 225,3 milioane tone in 2000, in exclusivitate huila (cu extractii in provinciile Transvaal, Orange, Natal) etc. Australia (cu 237,0 milioane tone de huila, 67,8 milioane tone de lignit si carbune brun in 2000). Cele mai importante exploatari sunt in Australia de Est, unde sunt in special carbuni superiori, in Australia de Sud si in Insula Tasmania - carbuni inferiori. Productii mari de carbune obtin si alte state: Ucraina (80,8 milioane tone huila; bazinul Donbas, sau Donetk); Marea Britanie (30,5 milioane tone de huila, bazinul Scotiei, Tara Galilor); Cehia (14,9 milioane tone de huila, 50,1 miloane tone de lignit si carbune brun; bazinul Ostrava-Karvina).Kazahstan (74,8 milioane tone de huila si numai 2,6 milioane tone de lignit, cele mai mari bazine - Karaganda si Ekibastuz); Indonezia (78,8 milioane tone de huila); Turcia (62,9 milioane tone de lighit si carbune brun); R.P.D. Coreeana (67,2 milioane tone de huila). Geografia comertului mondial cu carbune. Carbunele, cum s-a mentionat mai sus, reprezinta o valoroasa materie prima pentru industriala. Produsul principal obtinut din carbune este cocsul, pentru care sunt necesare operatii de sortare, spalare, preparare si brichetare, instalatiile respective fiind amplasate in cadrul bazinelor carbonifere sau in apropierea lor, evitandu-se transportul voluminos si costisitor. Prin arderea brichetelor cocsificabile se obtine cocsul metalurgic utilizat la topirea fontei si a otelului. Gazele de cocserie rezultate in urma procesului de cocsificare sunt utilizate drept combustibil in industrie sau ca materie prima pentru obtinerea etilenei, propilenei, benzenului, din care cauza aceasta ramura poarta denumirea de industria cocsochimica. Productia mondiala de cocs se ridica la peste 600 milioane tone (2000), sau 28% din productia mondiala de carbune. Cei mai importanti producatori sunt S.U.A., Japonia, Rusia, China, Germania, Polonia, Marea Britanie, Cehia. Comertul mondial cu carbune este bine dezvoltat, dar comparativ cu petrolul se comercializeaza cantitati mult mai reduse (doar 10-11% din totalul productiei mondiale, din care 90% se transporta pe cale maritima).

Tarile cu conditii favorabile de exploatare a carbunelui (gradul de concentrare teritoriala a resurselor, adancimea mica a straturilor de carbune, calitatea inalta, apropierea de porturile maritime etc.): Australia, S.U.A., Republica Africa de Sud sunt si cei mai mari exportatori de carbune pe piata internationala. La aceste tari se mai adauga China, Rusia, Indonezia, Canada, Polonia si Columbia, care impreuna (2000) detin circa 95% din volumul total al exportului de carbune. Cantitatile cele mai mari sunt importate de Japonia, Republica Coreea, Taiwan, precum si de unele tari ale Uniunii Europene (Franta, Spania, Suedia s.a.). 7. Geografia industriei energiei electrice Industria energiei electrice reprezinta o ramura de maxima importanta pentru dezvoltarea economico-sociala a lumii contemporane, consumul de energie electrica fiind indispensabil tuturor sectoarelor de activitate. Introducerea tehnologiilor moderne (mecanizare, automatizare, robotizare etc.) nu se poate realiza fara energia electrica. in plus, cresterea nivelului vietii materiale si spirituale a populatiei mondiale, a nivelului civilizatiei, urbana sau rurala, este strans legata de productia si consumul de energie electrica, acestea devenind, de altfel, indicatori ai aprecierii nivelului dezvoltarii economicosociale si al standardului de viata. Spre deosebire de alte forme de energie, cea electrica are o serie de avantaje: convertibilitatea in alte forme de energie primara (mecanica, termica, luminoasa, chimica); - transportul la distante mari cu pierderi minime; - caracterul nepoluant; - marea diversitate de combustibili utilizati s.a. Toate acestea au constituit principalii factori care au asigurat dezvoltarea si progresul industriei energiei electrice. Industria energiei electrice este o ramura industriala relativ tanara, primele motoare electrice fiind construite la inceputul secolului al XIX-lea. Prima hidrocentrala din lume a fost pusa in functiune in anul 1869, la Lancey (Franta). in anul 1882 intra, simultan, in productie primele termocentrale din

lume, la Londra (Helborn Viaduct, cu o putere instalata de 60 kW) si la New York (Thomas Edison, cu o capacitate de 540 kW). Ulterior constructia de centrale electrice ia amploare, fiind insotita de perfectionari, de cresterea randamentului si a capacitatilor de transport al energiei electrice la distante mari, peste 1 000 km. Astfel, pe de o parte, au aparut centrale electrice cu capacitati de pana la 6 000 MW, iar, pe de alta parte, perfectionarea este insotita de introducerea directa in circuitul electric a unui numar tot mai mare de combustibili atat de calitate inferioara (turba, sisturile bituminoase, lemnul), cat si a unor dintre cele mai complicate, cum sunt minereurile radioactive. Dupa cel de al doilea razboi mondial se inregistreaza o cerere de energie electrica foarte mare, consumul fiind intr-o crestere continua, de aceea in aceasta perioada se extind si se construiesc un numar impunator de centrale electrice, inclusiv nucleare. in productia de energie electrica sunt implicate noi surse netraditionale de energie - energia mareelor, geotermica, eoliana etc. Perfectionarea sistemului de transport la mare distanta al energiei electrice prin linii de inalta tensiune si cu o mare capacitate conductoare (110, 220, 400 si 800 kW) a favorizat o crestere deosebit de rapida a productiei mondiale. Structura productiei de energie electrica. Producerea energiei electrice se realizeaza prin mai multe tipuri de centrale. in functie de sursele primare energetice utilizate, se deosebesc urmatoarele tipuri de centrale electrice: - centrale pe baza de combustibili organici (carbune, petrol, gaze naturale etc.), in care se incadreaza centralele termoelectrice, centralele cu turbine cu gaz, centralele cu motoare Diesel, centralele electrice de termoficare; - centrale pe baza de combustibili nucleari, numite nuclearoelectrice sau atomoelectrice; - centrale pe baza de energie hidraulica (energia apelor curgatoare, energia mareelor etc.), cum sunt hidrocentralele, centralele mareemotrice s.a.; - centrale pe baza de energie eoliana, centrale eoliene; - centrale pe baza de energie solara, respectiv centrale solare sau heliocentrale; - centrale pe baza de energie geotermica (energia apelor termale,

energia de gradient geotermic, energia termica a marilor si oceanelor), numite centrale geotermoelectrice. Dupa felul energiei pe care o produc, se disting: - centrale electrice care produc numai energie electrica; - centrale electrice care produc pe langa energia electrica si energie termica (centralele cu turbine cu gaz, centralele electrice etc.); - centrale electrice care produc numai caldura (centralele electrice de termoficare). Energia electrica se produce preponderent la centralele electrice termice, hidrocentrale si la centralele atomice (99% din productia mondiala de energie electrica). Rolul asa-numitor surse "alternative' sau surse "netraditionale' de energie, cum ar fi energia solara, eoleana, geotermala, marilor si oceanelor, in productia de energie electrica este foarte mic, de 1%. Se preconizeaza ca sursele alternative de energie vor acoperi cea 15-20% din necesarul de consum al planetei in anul 2015. La nivel global termocentralele realizeaza cea mai mare parte din productia de energie electrica - peste 65% din totalul mondial in anul 2000 (tab. 4.21). Hidrocentralele, desi se situeaza pe locul doi in structura productiei de energie electrica, au un aport totusi modest (17,7%), mai ales daca avem in vedere potentialul mare hidroenergetic al Terrei. Centralele nucleare participa cu 16,8% la productia mondiala de energie electrica [24, P-81]. in perioada contemporana, in structura productiei de energie electrica, se observa o tendinta continua de crestere a ponderii energiei termice, si reducerea ponderii energiei hidraulice si nucleare (tab. 4.21). Tabelul 4.21 Structura productiei de energie electrica in lume (19502000), % Tipul de centrale 50 Centralele termoelectrice Centralele hidroelectrice 64, 2 35, 8 9 3 19, 5 19 0 63, 3 19, 199 96 62, 4 17, 7 19 20 00 65,

Centralele atomoelectrice Surse alternative

0 -

17, 3 0,6

17, 0,9

16, 8 1,0

Sursa: AJIHCOB H. B., XopeB B. C, 3KOHOMunecKOH u coifuanbHan zeozpacpun Mupa, MocKBa, 2000, p. 499; Efros Vasile, Geografia economiei mondiale si probleme globale, Suceava, 2001, p. 101; L 'etat du monde, Paris, 2002, p. 81. in ceea ce priveste structura productiei la nivel regional si la nivel de tari, aceasta imbraca aspecte foarte diferite, in functie de nivelul de dezvoltare economica, precum si de resursele de energie primara pe care le detin. Structura calitativa a energiei electrice obtinuta la diferite tipuri de centrale electrice pune in evidenta o tipologizare a tarilor lumii in urmatoarele grupe: 1) tari in care predomina ponderea termocentralelor (anexa 4.9); 2) tari in care productia de energie electrica este dominata de hidrocentrale (anexa 4.10); 3) tari cu o pondere apreciabila a centralelor nucleare: Lituania - 85%, Franta - 78%, Belgia - 67%, Suedia - 47%, Bulgaria - 46%, Ucraina 44,6%, Ungaria - 43% etc.; 4) tari cu sisteme mixte, care utilizeaza in proportii aproximativ egale doua sau trei tipuri de centrale (Japonia, Finlanda etc.) Centralele termoelectrice (C.T.E.). Statiile termoelectrice folosesc pentru producerea energiei electrice diversi combustibili: turba, lemn, carbuni, petrol, gaze naturale, sisturi bituminoase, pacura etc. Cel mai raspandit tip de termocentrale sunt cele care functioneaza in baza turbinelor cu aburi folosind mari cantitati de combustibil si de apa potabila. Ele prezinta avantaje de a functiona in tot timpul anului, oferind siguranta in consum, solicita investitii nu prea mari etc. Pe langa avantaje, termocentralele prezinta si unele neajunsuri: consumul ridicat de combustibili cu rezervele limitate; eliminarea in atmosfera a bioxidului de sulf, care determina aparitia ploilor acide; scoaterea din circuitul economic a unor suprafete importante de teren, care sunt folosite pentru depozitarea atat a materiei prime, cat si a deseurilor (zgura); consumul ridicat de

apa potabila, atat pentru racire, cat si pentru producerea aburului etc. Cu toate acestea, in unele tari termocentralele au o pondere inalta in productia de energie electrica (de exemplu, India, China, S.U.A., Marea Britanie, Rusia, Germania) (tab. 4.22). Amplasarea geografica a termocentralelor este influentata de necesitatile de consum, dar si de rezervele de combustibili de care dispune fiecare stat sau de posibilitatile de procurare a acestora. in functie de acesti factori se remarca urmatoarele grupari de termocentrale: - Termocentrale amplasate in apropierea bazei de combustibili, fie in bazinele carbonifere, cum sunt cele din: S.U.A. (Midlands, Virginia de Vest, Pittsburg), Rusia (Ural, Moscova, Kemerovo), Ucraina (Donetk), Germania (Ruth), Polonia (Silezia), China (China de Nord-Est) etc.; fie in bazinele de exploatare a hidrocarburilor din S.U.A. (Golful Mexic, Middlecontinent), Rusia (Volga, Ural, Siberia de Vest), Azerbaidjan (Baku), Kazahstan (nordul Marii Caspice), China (China de Nord-Est), Golful Persic (in toate tarile riverane); fie in apropierea marilor rafinarii de petrol sau de-a lungul magistralelor gazeifere. - Termocentrale construite de-a lungul arterelor fluviale, care furnizeaza apa industriala si favorizeaza transportarea combustibilului, formand adevarate grupuri liniare de termocentrale, cum sunt Rhin, Odra, Ohio, Columbia, Enisei, Nil etc., sau in porturile maritime, pentru tarile dependente de piata externa a combustibilului, cum sunt Germania (Hamburg), Olanda (Rotterdam), S.U.A. (New York), Japonia (Tokio), Franta (Marsilia) etc. - Termocentrale localizate in marile zone consumatoare - centre urbane sau aglomeratii, care furnizeaza pe langa energia electrica agentul termic si apa calda industriala si menajera necesare consumului urban si care functioneaza pe baza de derivate de petrol si gaze naturale. Tabelul 4.22 Ponderea centralelor electrice in productia de energie electrica in 2000 Tara Produ Ponderea diferitelor tipuri de centrale ctia de electrice,% energie Te HidroAtom Alte electrica rmo- centralele o-centralele tipuri (mii. kWh) centralele

S.U.A. China Japonia Rusia Canada India Germania Franta Marea Britanie Brazilia Total mondial

3 982,6 2,3 71, 6,2 20,0 1 357,6 1 5 82,2 16,4 8,1 18,7 1,2 29,8 14,9 0,2 1,8 0,3 063,5 872,3 60,3 66,1 59,2 13,7 3,8 12,0 3,1 29,9 1,3 0,3 3,5 12,5 1,4 77,5 22,9 0,7 2,4 600,0 560,4 27,5 82,9 556,7 540,2 62,8 9,3 87,3 1,7 4,6 365,7 74,3 346,9 15 333,9 4 6,4 65, 17,7 16,8 1,0

Sursa: Prelucrat dupa: World Development Indicators, 2003, p. 154. Cea mai mare parte a capacitatilor de productie (cea 65%) ale termocentralelor este acoperita de centralele care functioneaza pe baza de carbune, ele fiind si cele mai poluante. O pondere deosebit de mare a acestora se inregistreaza in tarile cu mari resurse de carbune, cum sunt Republica Africa de Sud (circa 100% din puterea instalata si productie), Australia (85%), China si India peste 80%, Marea Britanie si S.U.A. (peste 7%) (anexa 4.9). O tendinta importanta in dezvoltarea termoenergeticii tine de constructia centralelor electrice, care utilizeaza alaturi de carbuni si alte tipuri de combustibili, ceea ce contribuie la sporirea gradului de asigurare cu energie electrica. Problema aplatizarii graficului de consum cu electricitate si in termoeloectroenergetica se solutioneaza, in special, prin utilizarea instalatiilor electroenergetice, cu turbine cu aburi cu o putere unica tot mai ridicata, care deja atinge 200-250 MW. Se extinde utilizarea la termocentrale a instalatiilor combinate cu turbogeneratoare si ciclu intern de gazeificare a carbunilor, ceea ce contribuie la cresterea coeficientului util de folosire a energiei combustibililor la centralele termice obisnuite de la 30-40% pana la 45-48%. O perspectiva noua o prezinta utilizarea la termocentrale a unei noi surse de combustibil - orimulsion, bazat pe bitum si apa, care este mai eficient decat carbunele si mai ieftin decat petrolul. Produsele se realizeaza din bitum (70%) si apa (30%), la care se adauga un emulsificant. Cei mai mari utilizatori ai noului combustibil sunt Marea Britanie, Italia si Japonia, iar rezerve importante de bitum se gasesc in Venezuela, de-a lungul fluviului Orinoco. Printre cele mai mari termocentrale din lume, cu o putere instalata de peste 4 000 MW se numara: Kostroma, Riazan (Rusia), Ekibastuz (Kazahstan), Belshatow (Polonia), Nanticoke (Ontario-Canada), Kasima (Japonia) etc.; peste

3 000 MW: Houston, Ghison, Nonre (statele Texas, Indiana, California S.U.A.), Boxberg (Germania), Zaporojie (Ucraina) etc. Centralele hidroelectrice (C.H.E.) obtin energie electrica pe baza utilizarii energiei cursurilor de apa. Cunoscuta din cele mai vechi timpuri, energia cursurilor de apa reprezinta o sursa primara de energie inepuizabila, datorita circuitului apei in natura, nepoluanta, de importanta economica deosebita. O data cu constructia primei centrale hidroelectrice (Lancey, Franta, 1869), posibilitatea de folosire a acestei energii se largeste si capata un impuls considerabil. in anii '30 ai secolului al XX-lea, se efectueaza si se materializeaza proiecte de producere a energiei hidraulice la scara mai larga. in continuare, realizarea unor instalatii hidroelectrice de mari capacitati a dus la cresterea gradului de utilizare a acestei energii, mai ales in tarile industrializate, determinand, in acelasi timp, elaborarea unor numeroase programe de valorificare a unui important potential hidroenergetic. Amenajarile hidroenergetice sunt mult mai costisitoare decat cele ale termocentralelor, datorita lucrarilor complexe ce trebuie indeplinite (constructia de baraje, canale de aductiune, retea de drumuri etc.), dar, totodata, ele permit solutionarea unei game largi de probleme, cum sunt: regularizarea raurilor, aprovizionarea cu apa potabila, apa industriala si de irigatie, imbunatatirea conditiilor de navigatie etc. Centralele hidroelectrice au si unele dezavantaje: impiedica reproducerea faunei raurilor (a pestilor din apele marine si cele ale raurilor), impiedica navigatia din cursul superior si anterior. Constructia de hidrocentrale stimuleaza dezvoltarea altor ramuri ale economiei (argricultura, pescuitul, turismul etc.). Desi hidrocentralele necesita investitii mari care se amortizeaza intr-un timp indelungat, cheltuielile de productie sunt neinsemnate, uzinele fiind alimentate cu o sursa practic gratuita si inepuizabila de energie, iar energia electrica produsa la aceste tipuri de centrale este de 3-5 ori mai ieftina decat cea produsa in termocentrale. in linii generale, pretul energiei hidroelectrice este in functie de dimensiunile centralelor respective. Astfel, cu cat uzina hidroelectrica este mai mare, cu atat costurile de productie sunt mai mici. Recordul celui mai scazut pret il detine hidrocentrala de la Krasnoiarsk, pe Enisei (Rusia). Potentialul hidroenergetic teoretic al Terrei este apreciat la 5,65 milioane MW, respectiv, cel tehnic amenajabil - la 3,96 milioane MW, iar cel economic amenajabil - la numai 1,24 milioane MW. Potentialul hidroenergetic economic amenajabil este acea parte a potentialului tehnic amenajabil care poate fi valorificat in conditii de rentabilitate. Gradul de valorificare a potentialului economic amenajabil la nivel global este de doar 10-14%, fiind diferit pe

continente si tari. De exemplu, in Japonia potentialul hidroenergetic este utilizat la 2/3 din total, in America de Nord anglo-saxona - la 3/5, in Europa (fara exU.R.S.S.) - la aproape 100%, in America Latina - la 1/10, in Asia - 11%, in Africa - doar 2% [25, p.70]. in unele tari posibilitatea de valorificare a potentialului hidroenergetic este practic extenuata (anexa 4.10), iar in alte tari utilizarea lui abia de a inceput (de exemplu, in Turcia). Pe continente, in functie de relief, structura geologica, precipitatii, dar si de progresul tehnologic si economic, potentialul hidroenergetic economic amenajabil este repartizat astfel: Asia - 27,5%, Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.) 19,8%, America Latina - 19,5%, Africa - 16,2%, America de Nord - 16% si Oceania - sub 1% [26, p. 83]. Dintre marile fluvii ale lumii se remarca, printrun potential tehnic amenajabil deosebit de ridicat, fluviul Zair (circa 700 miliarde kWh/an), urmat de Chang Jang si Brahmaputra (cu cate circa 500 miliarde kWh/an fiecare), Parana (174 miliarde kWh/an), Enisei (140 miliarde kWh/an), Columbia (92 miliarde kWh/an), Angara (84 miliarde kWh/an) etc. [2, p. 221]. Pe tari, potentialul hidroenergetic tehnic amenajabil pune in evidenta pe prim plan China, Federatia Rusa, urmata de Brazilia, Indonezia, Canada etc. (tab. 4.23). Un sir de state cu suprafete relativ mici, ca Japonia, Norvegia, Chile, Turcia, Suedia, Franta, Finlanda s.a., se remarca prin considerabile resurse hidroenergetice cu atat mai mult ca acestea sunt sarace in zacaminte de combustibili minerali. Tabelul 4.23 Potentialul hidroenergetic si puterea instalata (1997), mii MW N r. c rt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 China Rusia Brazilia Indonezia Canada R.D.Congo Columbia Argentina S.U.A. iara Pote ntialul expl oatabil 2168 1740 116 709 614 530 418 390 376 Pute rea inst alata 59,0 43,7 53,0 3,3 65,8 3,1 7,9 8,3 97,0

Sursa: Efros Vasile, Geografia economiei mondiale si probleme globale, Bucuresti, 2001, p. 104. in ansamblul lor, hidrocentralele participa cu 17,7% la productia mondiala de energie electrica, cu mari diferentieri de la o regiune la alta si de la o tara la alta. Lideri mondiali in productia de hidroenergie raman Europa, cu 29%, si America de Nord, cu 27,6%, la polul opus situandu-se Africa, cu 2%, Printre statele producatoare de energie electrica la hidrocentrale se evidentiaza Canada, S.U.A., Brazilia, Rusia etc. (tab. 4.24). Din totalul hidrocentralelor care astazi functioneaza in lume, jumatate sunt concentrate in tarile dezvoltate. in prezent se construiesc baraje si hidrocentrale in cascada, in lungul unui rau, valorificandu-se mai bine potentialul hidroenergetic si formand un sistem hidroenergetic. America de Nord detine aproape 25% din capacitatea mondiala instalata in hidrocentrale. Cel mai important sistem hidroenergetic se afla pe fluviul Columbia - S.U.A. (87% - grad de valorificare), cu 11 centrale ce totalizeaza 22 000 MW (Grand Caulle 1, 2, 3 cu o putere instalata de 9 770 MW, situate atat pe teritoriul S.U.A., cat si pe cel al Canadei (Mica, Arow, Duncan). Al doilea sistem hidroenergetic din S.U.A. este Tennessee, care cuprinde 50 de hidrocentrale. Printre alte sisteme hidroenergetice importante mai pot fi amintite: Missouri, Colorado si California. in Canada se remarca sistemele hidroenergetice de pe Churshill si La Grande Riviere: hidrocentrala Churchill Falls - 5 225 MW si La Grande, cu patru amenajari ce insumeaza 11 449 MW. Prin linii de inalta tensiune energia electrica este transportata spre regiunea Quebec, precum si spre nord-estul S.U.A. De remarcat ca S.U.A. si Canada produc 25% din hidroenergia lumii (11% si respectiv 14%) (tab. 4.24). Tabelul 4.24 Primele 10 state in productia de hidroenergie (1950-2000), miliarde kWh 1 ra 950 ra S. 1 U.A. 01,0 U.A. Ca 5 nada 3,0 nada Ja 3 Ta Ta 1 970 ra S. 2 51,2 U.A. Ca 1 56,7 nada U. 1 Ta 1 990 ra S. 2 95,8 nada Ca 2 93,9 U.A. U. 2 Ta 000 Ca 56,4 S. 97,0 Br 2 2 3 2

ponia Ita lia N orvegia Su edia Fr anta U. R.S.S. El vetia R. F.G.

8,3

R.S.S. 2 Ja 2,9 ponia 1 Fr 7,7 anta 1 N 7,4 orvegia 1 Ita 6,1 lia 1 Su 2,7 edia 1 Br 0,3 azilia 8 El ,7 vetia Pondere a celor 8 7,3

24,0 R.S.S. 8 Br 0,3 azilia 5 Ch 7,4 ina 5 N 7,3 orvegia 4 Ja 4,0 ponia 4 Su 1,5 edia 4 In 0,0 dia 2 Fr 9,3 anta 0 state in productia 7 5,4

30,7 azilia 2 Ru 04,6 sia 1 Ch 25,1 ina 1 N 19,9 orvegia 8 Ja 8,4 ponia 7 In 1,7 dia 7 Fr 0,9 anta 5 Su 2,8 edia mondial a, % 7 2,0

78,0 2 35,5 1 64,2 1 42,5 9 3,8 8 8,9 7 5,8 7 2,1

6 6,5

Sursa: AJIHCOB H. B., XopeB B. C, 3K0H0MUHecKan u cotfucuibHOH eeoepatpux Mupa, MocKBa, 2000, p. 501; L 'etat du monde, Paris, 2002, p. 80. Europa dispune de 30% din capacitatea mondiala instalata in hidrocentrale. Se remarca indeosebi Rusia, care dispune de mari sisteme hidroenergetice atat in partea europeana, cat si in partea asiatica. Mentionam sistemul hidroenergetic Volga-Kama, cu 7 centrale care insumeaza 14 000 MW. Cele mai importante hidrocentrale sunt cele de la Volgograd - 2 530 MW si Kuibasev - 2 300 MW. in zona asiatica s-a valorificat potentialul fluviului Enisei, cu 6 hidrocentrale (Saiano-Susensk -6 400 MW, Krasnoiarsk - 6 000 MW etc.) si Angara (Bratsk - 4 600 MW, Usti-Ilimsk - 4 300 MW, Boguciani - 4 000 MW). Amenajari mai importante sunt si pe Dunare (Portile de Fier 1, 2), pe Rhon-Durance (Franta), pe Rhin (Germania), pe Nipru (Ucraina). America Latina are un potential expoatabil foarte mare (locul III pe glob), dar puterea instalata reprezinta doar 15% din cea mondiala si participa cu 18% la productia totala. Cea mai importanta amenajare hidrotehnica este cea de pe fluviul Parana la Itaipu, situata la granita dintre Brazilia si Paraguay, cu o putere instalata de 12 600 MW, fiind cea mai mare din lume. Alte hidrocentrale mari se afla pe raul Rio Grande/Parana -Furnas, pe raul Paranapanema/Parana -

Ilha Solteria si Jupia, pe fluviul Sao Francesco - Paolo Alfonso (Brazilia), pe raul Caroni/Orinoco - Guri (Venezuela), pe fluviul Paraguay - Corpus Posados (Argentina) etc. (tab. 4.25). Tabelul 4.25 Mari N Hidroc r. entrala crt. hidrocentrale ale lumu (1999) Tar Raul/ Puterea a fluvial instalata (MW) f a ctuala inala Rus Tungusk 2 ia a 0 000 Bra Parana 1 1 zilia 2 600 3 3000 S.U Columbi 1 9 .A. a 500 0 800 Ve Caroni/ 1 1 nezuela Orinoco 0 300 0 300 Bra Paragua 7 2 zilia y 640 300 Rus Enisei 6 6 ia 400 400 Rus Enisei 6 6 ia 000 000 Arg Praguay 6 4 entina 700 000 Can Sf. 5 5 ada Laurentiu 300 300 Can Sf. 5 5 ada Laurentiu 225 225

1 Turukh ansk 2 Itaipu

3 Grand Coulee 4 Guri 5 i 6 Saiano -Susensk 7 Krasno iarsk 8 Corpus Posados 9 La Grande 2 1 Church 0 il Falls Tucuru

Sursa: Negoescu B., Vlasceanu Gh., Geografie economica. Resursele Terrei, Bucuresti, 2002, p. 222. Asia este continentul cu cel mai mare potential hidroenergetic (locul I in lume) poseda 25% din puterea totala a hidrocentralelor si o productie de 18% din cea mondiala. Dintre cele mai importante amenajari hidroenergetice mentionam hidrocentralele din China de pe fluviul Chang Jiang (Sanmansia, Lukiania, Susiumjiang si Finman), pe Huang He (Linijoxio). Pe fluviul Chang

Jiang, in zona marilor defileuri se afla in constructie cea mai mare hidrocentrala de pe glob "Shashi', cu o putere instalata de peste 20 milioane kW [1, p. 121]. De asemenea sunt importante hidrocentralele de la Nurek (pe raul Vahs din Tadjikistan) si de la Toktogul (pe raul Narin, Kirgizstan) din Asia Centrala. Africa, desi dispune de mari resurse hidroenergetice, poseda doar 3% din puterea instalata si 2% din productia mondiala. Cel mai important sistem hidroenergetic este cel de pe fluviul Nil, cu cea mai mare hidrocentrala de pe continent - Saad el Aali (Egipt) si cu cel mai mare lac de acumulare din lume. Se mai pot mentiona hidrocentralele de pe fluviul Zambezi - Cabora Bassa (Mozambik) si Kariba (Rhodezia), iar pe fluviul Zair - hidrocentrala Inga (R.D.Congo). Oceania detine 2% din puterea totala a hidrocentralelor si tot atat din productia lor. Capacitati mai mari au Australia (7 000 MW) si Noua Zeelanda(5 000MW). in dezvoltarea hidroenergeticii actuale se contureaza urmatoarele patru tendinte de baza: - Constructia hidrocentralelor mari cu puterea instalata de peste 1 miliard kW. Acest tip de centrale necesita mari investitii si se construiesc intr-un timp indelungat (10-15 ani). in lume functioneaza 80 de astfel de hidrocentrale, dintre care 15 se afla pe teritoriul Braziliei. - Constructia microhidrocentralelor cu puterea instalata de la 2 pana la 5 000 kW, prin care se exploateaza potentialul valoros al raurilor mici ca debit. Astfel de hidrocentrale pot fi construite in toate tarile lumii. Cu ajutorul lor se poate asigura autonomia energetica a unor asezari omenesti izolate. in China, de exemplu, sunt in functiune peste 50 000 de astfel de centrale, toate cu puteri instalate sub 1 MW, in Germania - 5 000, in Franta - 2 000, in Portugalia - 1 600 etc. - Constructia hidrocentralelor cu acumulari prin pompare. Acest tip de centrale creeaza, prin reciclarea apei, posibilitatea acumularii periodice de energie, fapt ce permite de a obtine energie electrica in perioade de maxima cerere. Ele se construiesc numai in tarile industriale cu un consum mare de energie electrica. - Constructia hidrocentralelor de varf, destinate acoperirii varfurilor de consum, de dimineata, de seara sau din perioada mai rece a anului (uneori cu un timp de lucru de numai 2-3 ore pe zi, dar cu debite instalate de 8-12 ori mai mari fata de debitul mediu al raului) si supraechiparea unor hidrocentrale mai vechi pentru a face fata accentuarii inegalitatilor din graficul de consum

[2, p. 224]. Centralele atomoelectrice (C.A.E.). Energetica nucleara este una dintre cele mai tinere ramuri ale industriei energiei electrice, care a inceput sa se dezvolte abia in a doua jumatate a secolului al XX-lea, avand mari perspective de dezvoltare in viitor. La centralele atomoelectrice energia electrica se obtine prin utilizarea drept combustibil a metalelor radioactive (uraniu, plutoniu si toriu). Prin fisiunea nucleara dirijata (fragmentarea atomilor grei) se degaja o mare cantitate de energie, transformata apoi in energie electrica (de exemplu, prin fisiunea nucleara a unui gram de urnaiu 235 se degajeaza 20 milioane kcal, echivalent cu arderea a 2 500 kg de carbune superior). Dintre metalele radioactive cel mai important este uraniul, care se gaseste sub forma de trei izotopi; uraniu 235, uraniu 238 si uraniu 233 (nu exista sub forma naturala). Uraniu 235 se afla in uraniu natural in proportie de 0,60,7%, restul de 99,4-99,3% il constituie uraniu 238, care nu fuzioneaza usor. Uraniu 233 poate fi obtinut in reactoare nucleare prin bombardarea toriului 232. O importanta economica il prezinta uraniu 235. Tehnologii de "imbogatire' (foarte costisitoare) a uraniului, de pana la 3%, dispun cateva state: S.U.A., Rusia, Franta si Marea Britanic Rezervele de uraniu au fost apreciate diferit in functie de criteriile folosite: de la 3,4 milioane tone la 24,5 milioane tone rezerve certe si probabile. Cele mai importante ponderi fata de rezervele mondiale le detin: Africa (25%), America de Nord (21,8%) si Australia (19,3%) [16, p. 105]. Rezervele de uraniu sunt concentrate, de obicei, in regiunile platformelor geologice vechi. Cele mai mari rezerve mondiale de uraniu sunt repartizate geografic in urmatoarele regiuni: "Centura Australiana' -intre Golful Carpentaria si Marele Golf Australian; Canada - in preajma lacurilor Athabaska si Ursilor, Republica Africa de Sud - in regiunea Wirwatersrand. Zacaminte se gasesc si in unele regiuni vechi de geosinclinal - Muntii Ural (Rusia), Muntii Stancosi (S.U.A.), Muntii Europei Centrale si de Est. Tarile detinatoare de rezerve insemnate de uraniu sunt in acelasi timp si mari producatoare (tab. 4.26). Tabelul 4.26 Rezervele si productia de uraniu (2001) tone N r. c Tara rve Reze Cap Prod acitati de uctie prod

rt. 1 a 2 an 3 4 Australi 000 Kazahst 000 Canada 000 S.U.A. 000 5 Republi ca Africa 000 de Sud 6 Rusia 000 7 Uzbekis tan 000 8 Namibi a 000 9 Brazilia 000 1 Ucraina 0 000 T mondia otal l 000 285 110 430 635 758

uctie 4 550 3 700 12 200 4 390 5 000 4 000 4 000 3500 425 1000 56 245 7 700 2 250 1125 0 1077 1 160

182 105 245 262 73 340

2 910 2 350 2 702 250 1000 37 258

Centralele atomoelectrice reprezinta principala forma de utilizare economica a energiei nucleare. Investitiile mari se datoreaza masurilor de prevedere strict obligatorii si costurilor ridicate ale unor materiale rare. in acelasi timp, ele furnizeaza energie electrica ieftina si in cantitati mari. Costul redus al productiei (cu 60% mai mic decat la termocentrale), implicatiile, in general, restranse ale centralelor nucleare asupra mediului inconjurator, in conditiile asigurarii unei securitati depline, si necesitatea reducerii consumului de petrol fac ca acest tip de centrale sa fie de mare perspectiva. Centralele atomoelectrice prezinta si alte avantaje - posibilitatea amplasarii in regiuni departate de sursele de combustibil, deoarece costul transportului combustibilului nuclear este neglijabil, ceea ce poate sprijini dezvoltarea unor regiuni deficitare in energie sau posibilitatea utilizarii apelor calde reziduale in termoficarea urbana (de exemplu, in Rusia, Franta). Aparitia si dezvoltarea tehnologiilor nucleare este legata de numele lui H. Becquerel, care in 1896 a descoperit radioactivitatea uraniului. De la aceasta descoperire si pana la prima centrala atomica (1951) distanta este mai mult de

jumatate de secol. Abia in 1954 a fost construita prima centrala nucleara experimentala la Obninsk, langa Kaluga (Rusia), cu o putere instalata de numai 5 MW. Dupa aceea au fost construite centralele de la Calder (Marea Britanie, 1956) si Shippingfort (Pennsylvania, S.U.A., 1957), cu o capacitate ce nu depasea 100 MW [4, p. 108]. incepand cu anul 1956, cand ia fiinta Agentia Internationala pentru Energia Atomica, constructia centralelor nucleare se extinde rapid: daca in 1960 numarul acestora era de 7, in doar 4 tari (cu o putere instalata de 1 030 MW), in 1999 - de 443 (cu o capacitate de 365 700 MW), in 35 de tari (tab. 4.27). Tabelul 4.27 Evolutia puterii instalate in centralele atomoelectrice in perioada 19602010 Anul 1 960 970 Putere 1 030 4 856 a instalata (MW) 178 7 Numarul de 20 4 centrale Numarul de tari 1 1 1 1 1 2 980 990 993 999 010 1 3 3 3 4 7 38 28 41 56 00 675 264 247 700 400 258 421 431 443 460 30 40 25 29 35

Sursa: Negoescu B., Vlasceanu Gh., Geografie economica, Bucuresti, 2002, p. 165. Ponderea centralelor nucleare in productia mondiala de energie electrica este in crestere (fig. 4.7). in anul 1970, ponderea acestui tip de centrale constituia circa 2% din totalul productiei mondiale de energie electrica, in 1990 - 17%, in 1996 18,4%. incepand cu anul 1997, se inregistreaza o scadere a acestei ponderi, desi productia de energie electrica obtinuta la centralele nucleare este in crestere: 85 miliarde kWh in anul 1970, 2 trilioane kWh in 1990 si 2,7 trilioane kWh in 2000. Pana la inceputul anilor '90 energia nucleara se dezvolta cu ritmuri mai rapide decat electroenergetica in ansamblu, iar in anii '90 aceste ritmuri au inceput sa se egaleze cu cele medii. La aceasta au contribuit mai multi factori, si anume: reducerea treptata a pretului la petrol, succesele in politica de rationalizare a consumului de energie electrica, investitiile de capital inalte, tehnologiile pretentioase, deseurile radioactive si, indeosebi, nesiguranta in securitatea deplina a centralelor nucleare.

Avaria de la centrala atomoelectrica "Three Mia Island' (S.U.A.) si, mai ales, catastrofa de la Cernobal (Ucraina, 1986) au schimbat esential atitudinea opiniei publice fata de realizarea noilor proiecte de exploatare a centralelor nucleare existente. Anume in perioada aceasta multe tari au conservat total sau partial programele de dezvoltare a energiei nucleare. Totusi, majoritatea expertilor sunt unanimi convinsi ca viitorul electro-energeticii mondiale tine, in primul rand, de dezvoltarea energiei atomice.

Energia nuclearo-electrica cunoaste o dezvoltare mai ampla in tarile industrializate si in regiunile slab asigurate cu resurse energetice. Peste 86% din energia produsa in centralele nucleare in 2000 au fost obtinute in 10 state ale lumii: S.U.A. 30,9%, Franta - 16,0%, Japonia - 12,8%, Germania - 6,5%, Rusia - 5,0%, Republica Coreea - 4,2%, Marea Britanie -3,3%, Ucraina - 2,9%, Canada - 2,8% si Suedia - 2,1% (tab. 4.28). Tabelul 4.28 Principalele tari producatoare de energie nuclearoelectrica, in perioada 1960-2000, miliarde kWli 1960 Marea Britanie U.R.S.S. S.U.A. Franta 1970 2 Marea Britanie 1 S.U.A. 0,5 R.F.G. 0,5 Franta Japonia Italia Elvetia 26 22 6 6 5 3 3 1980 S.U.A. 251 Japonia U.R.S.S. Franta R.F.G. Marea Britanie Suedia 83 73 61 44 37 27 1990 S.U.A. 71 Franta U.R.S.S. Japonia R.F.G. Suedia Marea 98 12 82 40 5 9 2000 S.U.A. 99 Franta Japonia Germania Rusia Republica Coreea Marea 415 330 169 130 108 86

India

Elvetia

14

Britanie Spania

Britanie Ucraina Canada Suedia

75 73 55

Canada

100

Republica 0 Coreea Ponderea acestor state in totalul productiei de energie nuclearoelectrica, 98,7 9,21 97,1 86,5

Belgia

13

Sursa: AJIHCOB H. B., XopeB B. C, SKOHOMuuecKaa u cottuanbHcm eeoepaipux Mupa, MocKBa, 2000, p. 500; L 'etat du monde, Paris, 2002, p. 81. Printre cele mai mari centrale atomoelectrice se remarca "Fuku-chioma' (Honshu, Japonia), cu capacitatea instalata de 8 milioane kW, Dunkerque - 5,7 milioane kW, Le Havre - 4,0 milioane kW, Bordeaux -3,8 milioane kW (Franta), Brux - 5 milioane kW, Toronto - 4,1 milioane kW (Canada), Varberg - 3,5 milioane kW (Suedia). Mari centrale atomoelectrice functioneaza in Rusia (Sankt Petersburg, Kursk, Novovoronej), Ucraina (Hmelnitk, Rovno, Zaporojie), S.U.A. (Hartsville, Browns Terry). in anul 2000 centralele nucleare au asigurat o productie de 2,7 trilioane kWh, sau 16,8% din totalul energiei electrice a globului. Cele mai mari progrese s-au realizat in Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.), unde ponderea se ridica la 46,2%, dupa care urmeaza America de Nord cu 33,2% si Asia cu 18,5% [13, p. 324]. Ponderea energiei atomoelectrice din totalul productiei difera de la o tara la alta in functie de disponibilitatile in combustibili si de nivelul de dezvoltare. Cea mai mare pondere a electricitatii de provenienta nucleara in productia totala de energie electrica o au Lituania - 78%, Franta -77,3%, Belgia 67,3%, Suedia - 46,1%, Bulgaria - 46,1%, Ungaria -42,6% etc. (tab. 4.29) [20, p. 114]. Tabelul 4.29 Ponderea energiei atomoelectrice in totalul productiei de energie electrica in unele tari ale lumii (1999), % Tara Lituani a Ponde rea 78,0 Tara Elvetia Ponder ea 36,9

Franta Belgia Suedia Bulgar ia Ungari a

77,3 a 67,3

Finland

36,7 36,2 33,0 32,9 29,9

Republ ica Coreea 46,1 Japonia 46,1 Spania Germa nia

42,6

Sursa: Aur Nicu, Gherasim Cezar, Geografie economica mondiala, Bucuresti, 2002, p. 114. Amplasarea centralelor atomoelectrice tine de particularitatile proceselor tehnologice. S-a cautat pe cat posibil, o localizare in regiuni cu o densitate mica a populatiei, delimitata de marile aglomeratii urbane. Consumul mare de apa industriala a impus amplasarea centralelor nucleare pe litoral (unde se desalineaza apa marina), pe malul lacurilor, in lungul fluviilor sau al raurilor cu debit mare (Japonia, S.U.A., Franta, Marea Britanie, Germania, Canada, Republica Coreea etc.). Energetica nucleara nu se limiteaza la utilizarea procesului de fisio-nare a nucleelor grele, ci are in vedere si posibilitatea obtinerii unei cantitati si mai mari de energie din fuziunea nucleelor usoare, in primul rand ale deuteriului si tritiului, izotopi ai hidrogenului. Acest proces se declanseaza la temperaturi si presiuni extrem de ridicate si, deocamdata, nu a putut fi controlat la scara mica, pentru a fi reprodus in scopuri economice. Cercetari destul de avansate asupra controlului fuziunii nucleare au fost realizate in S.U.A., Marea Britanie, ex-U.R.S.S., Germania si Japonia. Prima instalatie in care s-a reusit, in 1991, fuziunea nucleara controlata a unei mici cantitati de amestec de deuteriu si tritiu este Joint European Torus, construita la Culham, Marea Britanie, de statele vest-europene. Ulterior, in 1993, s-a reusit fuziunea nucleara controlata si la Universitatea din Princeton (S.U.A.). in aceeasi tara, se afla in constructie astazi noi instalatii de acest gen, mai puternice, in colaborare cu Japonia, Rusia si Uniunea Europeana. Specialistii din cadrul Departamentului Energiei al S.U.A. si din Germania considera ca primii reactori industriali de acest gen nu vor putea fi construiti decat dupa anii 2025-2030 [22, p. 40]. in etapa actuala, in balanta de energie primara a Terrei, din ce in ce mai mult, patrund noile surse de energie care se extind si cuprind state din toate continentele.

Centralele geotermice valorifica energia calorica emanata de campurile geotermice situate in zonele cu valori ridicate ale gradientului geotermic (cresterea temperaturii cu 3C la fiecare 100 m in adancime). Potentialul geotermic utilizabil este apreciat la 17 miliarde kWh anual, din care circa 1 miliard kWh - pentru obtinerea energiei electrice [14, p. 144]. Valori ridicate ale gradientului geotermic se inregistreaza in regiunile cu vulcanism si seismicitate ridicata: Cercul de Foc al Pacificului (cu 60% din potentialul mondial), care cuprinde tarmurile vestice ale Americilor, tarmurile estice ale Asiei si Oceania; Dorsala Atlanticului (lant muntos submarin); nord-vestul si estul Africii, bazinul Marii Mediterane etc.). Prima centrala geotermica a fost construita in 1904 la Larderello (Italia), cu o capacitate totala de 250 MW. Cea mai puternica centrala geotermica din lume, cu o putere instalata de 835 MW, functioneaza in apropiere de San Francisco (California, S.U.A.). Interesul pentru energia geotermala a crescut indeosebi dupa criza petrolului. Asemenea instalatii functioneaza astazi in multe tari ale lumii, nu numai in Italia si S.U.A., ci si in Rusia, Filipine, Japonia, Noua Zeelanda, Islanda, Mexic, Kenya, China, Chile, Nicaragua etc. Ponderea energiei obtinuta pe aceasta cale in cadrul productiei mondiale de energie electrica ramane inca modesta (0,3%). Centralele solare sau helioelectrice au reintrat in atentie ca urmare a cresterii preturilor combustibililor si a remanierilor balantei energetice mondiale. Acest tip de centrale folosesc energia solara - sursa inepuizabila, curata, abundenta si disponibila in toate regiunile lumii. Repartitia inegala a energiei solare este determinata de forma Pamantului, de distributia nebulozitatii si de succesiunea anotimpurilor. Astfel, in zona tropicala arida, potentialul energetic solar are valori maxime (peste 2 200 kWh/m2/an), reducandu-se in zona ecuatoriala la circa 1 800 kWh/m2/an), in cea temperata - la 1 100-1 700 kWh/m2/an, iar in zonele subpolare si polare - la numai 830 kWh/m2/an. in functie de conditiile naturale amintite, regiuni geografice mai favorabile pentru captarea la sol a energiei solare sunt cele de la latitudini mici si mijlocii, cu nebulozitate redusa (Africa de Nord, Asia de Sud-Vest, Asia Centrala, Europa Sudica, centrul Australiei, sud-vestul Americii de Nord, nordvestul Argentinei etc.). Dezavantajele energiei solare constau in caracterul sau dispers, impropriu unor utilizari industriale si imposibilitatii de stocare a energiei. in afara folosirii in scopuri energetice, energia solara are utilizari multiple (incalzire, refrigerare, irigatii, reciclarea deseurilor etc.).

Numeroase state ale lumii (Israel, Japonia, S.U.A., Italia, Franta s.a.) folosesc pe scara larga energia solara in instalatii moderne de incalzire. Cele mai mari si cunoscute centrale solare sunt la Solar One in California (S.U.A.), Adrano in Sicilia (Italia, prima centrala solara - 1981), Almeria (Spania), Nyo (Japonia), Odeillo (Franta). Proiecte foarte indraznete in acest domeniu au Germania, Franta si S.U.A. Centralele eoliene folosesc energia furnizata de vant, efectul mecanic fiind proportional cu viteza. Se considera ca valoare economica o au vanturile a caror viteza medie anuala depaseste 5 m/s. Regiuni favorabile pentru captarea energiei eoliene sunt cele de la latitudini mari, zonele litorale si montane, unde frecventa si intensitatea vanturilor au valori ridicate. Potentialul energetic eolian total al Terrei este apreciat la 876 sexti-lioane kWh/an (sau de circa sase ori mai mare fata de productia totala de energie electrica realizata astazi pe Glob), din care potentialul eoloener-getic amenajabil constituie 100 000-260 000 miliarde kWh/an [22, p. 23]. Forma cea mai avansata de valorificare a energiei eoliene sunt instalatiile eoloelectrice. Avantaje - caracter nepoluant si lentiozitate, nu necesita apa de racire s.a. Dezavantaje - randament fizic destul de modest, fata de hidroenergie (20-40%), functionare intermitenta, nu pot folosi decat vanturi cu viteza de peste 6 m/s, investitii relativ mari si care se amortizeaza incet, deoarece se folosesc materiale usoare, dar foarte rezistente, pretul energiei electrice eoliene este mare (cu 30% mai mare decat al energiei electrice clasice) etc. Primele centrale eoliene au intrat in functiune la Ai-Petru in Crimeea (Ucraina) si in Danemarca, ulterior aparand in S.U.A. si Marea Britanie, toate de dimensiuni si putere instalata mica (0,1-2,5 MW). Centrale eoliene, de putere mica, functioneaza astazi in S.U.A., China, Marea Britanie, Franta, Japonia, Olanda, Spania, Germania, in aceasta din urma tara aflandu-se cea mai mare centrala eoliana de pe glob, la Brunshutel (data in folosinta in 1981). Pe Terra sunt astazi in functiune peste 30 000 de centrale eoliene, cu o capacitate instalata de peste 6 000 MW. Cu toate acestea, proportia din energia eoliana disponibila care este efectiv utilizata ramane inca destul de redusa. Astfel, energia eoliana participa cu 0,2-0,3% la balanta energetica mondiala.

Continua elaborarea si traducerea in practica a unor noi proiecte de valorificare a energiei eoliene in Marea Britanie, Olanda, Germania, Canada, Spania, Grecia, Argentina, Australia, Rusia, China, Franta. S.U.A. s.a. Centralele mareomotrice valorifica energia mareelor (sau a fluxului si refluxului) in conditiile prezentei unor amplitudini de cel putin 5-8 m. Principiul de utilizare a energiei mareelor in centrale mareomotrice consta in amenajarea unor bazine indiguite, care fac posibila captarea energiei apei declansate de aceste oscilatii, atat la umplere (la flux), cat si la golire (la reflux). Pentru o valorificare eficienta a energiei mareelor, trebuie sa existe un bazin natural (estuar sau golf ingust) care sa comunice cu oceanul printr-o deschidere foarte ingusta. Astfel de conditii naturale sunt depistate in peste 40 de zone ale globului: tarmul rasaritean al Americii de Nord, litoralul sudic al peninsulei Alaska, Golful California, litoralul atlantic francez, sud-vestul Irlandei, tarmul Marii Albe, litoralul estic al Americii de Sud, tarmul Marii Chinei de Est, al Marii Galbene, al Marii Ohotsk, litoralul nord-estic al continentului australian etc. Potentialul energetic mareic total este evaluat la 40 milioane MW, dar fara importanta economica. Potentialul energetic mareic tehnic amenajabil este de circa 1,4 milioane MW, iar potentialul economic amenajabil nu trece de 1 600 miliarde kWh/an. Din acesta din urma, cea mai mare pondere revine Australiei, urmata de Rusia, Franta, China, Canada, Marea Britanie, Argentina si S.U.A. [22, p. 38]. Energia mareica prezinta avantajul de a fi inepuizabila si disponibila in cantitati imense, dar fenomenul care o produce este discontinuu, iar posibilitatile de utilizare limitate. Centralele mareomotrice produc energie electrica la un pret de doua ori mai mare decat hidrocentralele. Prima centrala mareomotrica din estuarul La Rance a intrat in functiune in 1966, in Franta, cu o capacitate de 240 MW. A doua centrala de acest gen a fost realizata de Rusia, la Kislaia Guba in Golful Kola, de 400 MW. Se afla in faza de proiect si alte asemenea centrale, atat in cele doua tari, cat si in Marea Britanie, Canada, Indonezia, Republica Coreea s.a. Dintre alte surse de energie a viitorului cu potential ridicat, dar cu o valorificare mai redusa mentionam: - curentii maritimi, care sunt purtatorii unor energii cinetice deosebit de mari. Exista insa numeroase probleme de ordin tehnic privind captarea, transformarea energiei si transportul spre consumator. Energia

curentilor oceanici este utilizata intr-o uzina de 80 MW din Florida (S.U.A.), la Miami, prin folosirea curentului Florida. - diferenta de temperatura dintre apele oceanice de suprafata (0-100 m) si cele de adancime (900-1000 m). Conversia termomarina, posibila la diferente de temperatura mai mare de 18C, este astazi la indemana a circa 100 de state ale lumii. Centrale de acest gen au fost realizate in Golful Matanzas (Cuba, 1930, cu o putere de 22 KW) si la Abidjan (Cote d'Ivoire). Multe state au in proiect construirea de asemenea centrale, care de regula vor fi plutitoare. Un aspect important il constituie faptul ca astfel de centrale nu au consecinte asupra echilibrului ecologic. - energia valurilor nu este valorificata inca, desi experimentele in curs par promitatoare. Energia valurilor este utilizata in direct pentru propulsia navelor maritime, dar dispune de un potential considerabil, evaluat la 10 milioane MW. - biomasa reprezinta totalitatea materiei vegetale si animale susceptibila de a fi transformata in energie. in aceasta categorie intra reziduurile agricole (de origine animala sau vegetala), forestiere, plantele acvatice, plantele cultivate pentru obtinerea de hidrocarburi (Euphorbia, Jojoba, rapita, trestia de zahar), unele specii de alge, palmierul de cocos s.a. Folosirea biomasei in scopuri energetice este inca restransa, exceptand procesele de combustie pentru caldura. - hidrogenul poate fi obtinut prin disocierea apei, astfel ca potentialul acestei resurse este deosebit. Prezinta avantajul de a nu polua mediul inconjurator, de a putea fi produs in cantitati inepuizabile, de a putea fi stocat sub forma lichida sau gazoasa si transportat la locul de utilizare in centrale electrice. Hidrogenul este usor si voluminos, foarte periculos, inflamabil si explozibil, dar si destul de scump. El este un combustibil foarte puternic, care arde intr-un amestec cu aerul cu proportii de 4-7,5% si are o capacitate calorica de 2,6 ori mai mare decat a benzinei, la o masa echivalenta. De aceea se foloseste mai ales in motoarele cu reactie ale rachetelor, dar astazi se experimenteaza folosirea lui si in termocentrale, la incalzitul casnic, in motoare cu ardere interna s.a., se fac incercari de stocare subterana a hidrogenului lichid. Geografia productiei si consumului de energie electrica. Productia mondiala de energie electrica a cunoscut o crestere continua, iar ritmurile de crestere au fost mult mai rapide decat cele ale energiei primare. Cele mai mari ritmuri de crestere a productiei au fost inregistrate indeosebi dupa cel de al doilea razboi mondial. Astfel, in 1929 in lume s-au produs 285 miliarde kWh energie electrica, in 1950 - deja 950 miliarde kWh, in 1989 - 10 880 miliarde

kWh, iar in 1999 - 14 352 miliarde kWh, fiind de 50 de ori mai mare fata de nivelul antebelic [3, p. 172], (tab. 4.30). Tabelul 4.30 Evolutia productiei mondiale de energie electrica (miliarde kWh) 1929 1950 1955 1970 1974 285 935 1535 4923 6261 1976 1977 1978 1979 1980 6904 7 106 7 392 7830 8044 1982 1983 1984 1985 1986 8 234 8797 9267 9675 9 605 1988 1989 1990 1991 2000 10526 11427 11734 11812 15334

Sursa: Negoescu Bebe. Vlasceanu Gheorghe. Geografie economica. Bucuresti, 2002, p. 172. in perioada 1950-2000 productia de energie electrica la nivel global a crescut de peste 14 ori si in 2000 a constituit 15 334 miliarde kWh, cu o putere instalata sumara de 3,0 miliarde kW. Pentru producerea de energie electrica, anual in lume se folosesc 15 miliarde tone de combustibil conventional. in unele tari, cum sunt S.U.A., Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Belgia, pentru producerea de energie electrica se utilizeaza in medie circa 40% din resursele energetice, in Japonia - circa 50%, iar in tarile in curs de dezvoltare doar 25% . Repartitia geografica a productiei de energie electrica releva deosebiri foarte mari, din punctul de vedere atat al productiei totale, cat si al celei per capita, fiind in functie de nivelul dezvoltarii inegale a economiei diferitelor regiuni si tari. in perioada postbelica, unele tari ale lumii au inregistrat cele mai inalte ritmuri de crestere a productiei de energie electrica. Astfel, nivelul productiei mondiale de electricitate a anului 1950 a fost atins de S.U.A. deja in 1965, de U.R.S.S. - in 1975, de Japonia - in 1994 si de China - in 1995. Cresteri rapide au inregistrat si state precum Brazilia, Republica Coreea, Turcia, Mexic, ponderea statelor europene diminuandu-se. Europa produce 31,6% din productia mondiala de energie electrica si are cea mai echilibrata structura a productiei dintre continentele globului. in Europa Occidentala, prin importante productii de energie electrica se evidentiaza Germania (556,7 miliarde kWh), Franta (540 miliarde kWh) si Marea Britanie (365,7 miliarde kWh).

in Europa de Est se detaseaza prin productie Federatia Rusa (locul 4 in ierarhia statelor lumii - peste 872 miliarde kWh in anul 2000), dar cu o productie in scadere fata de inceputul anilor '90, cand ea a inregistrat cel mai inalt nivel al productiei de energie electrica (peste 1 trilion kWh). America de Nord este regiunea cu cea mai mare productie de energie electrica, unde S.U.A. impreuna cu Canada realizeaza circa 1/3 din productia mondiala (tab. 4.31). Totusi, ponderea acestei regiuni in totalul productiei mondiale este in scadere fata de anul 1950, cu 14%. Asia are o productie in crestere si a reprezentat, in 1999, 27% din productia mondiala de energie electrica. Aceasta crestere se datoreaza, in primul rand, nu numai Japoniei, cu o productie de 1 trilion kWh in 2000, dar si unor tari in curs de dezvoltare, cum sunt China (1,3 trilioane kWh, locul 2 in lume), India (560 miliarde kWh, locul 6), Republica Coreea (locul 11) si Turcia. Celelalte regiuni geografice (America Latina, Africa si Oceania), desi inregistreaza cresteri ale productiei de energie electrica, participa cu o pondere modesta in productia mondiala. Peste 2/3 din productia mondiala de energie electrica revin pe seama primelor zece state ale lumii (tab. 4.32). Analiza consumului de energie electrica la nivel de regiuni si de tari pune in evidenta mari discrepante in ceea ce priveste atat consumul global, cat si cel per capita. Sub aspectul consumului global, cele patru mari regiuni industrializate (America de Nord, Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.), Japonia si Australia), cuprinzand 1/3 din populatia Terrei, au consumat, in perioada 19701999, peste 85% din energia electrica produsa in lume, iar restul - circa 15% din consumul mondial - a revenit celorlalte regiuni ale planetei, in care traiesc 70% din populatie [3, p. 172]. Astfel, in statele dezvoltate, consumul de energie electrica se ridica la valori foarte ridicate (peste 5 mii kWh/per capita), in timp ce in tarile subdezvoltate se afla sub 1000 kWh/per capita (tab. 4.33). Bunaoara, consumul de energie per capita variaza de la peste 20000 kWh in Norvegia, Canada la mai putin de 30 kWh in Ciad, Etiopia, Burkina Faso, Cambodjia, raportul fiind de 1:70. Tabelul 4.31 Ponderea marilor regiuni ale lumii in productia de energie electrica (1950-1999), % Regiunea 1950 1990 1999

Europa Occidentala Europa de Est, inclusiv U.R.S.S./exU.R.S.S. America de Nord America Latina Asia Africa Australia si Oceania

25 14

18 19

19 2,6

46 2 10 1 2

32 4 22 3 2

32,0 1,4 27,0 3,0 2,0

Sursa: PoflHOHOBa H.H., MaKpozeozpa(pwi npoMuuuieHHOcmu Mupa, MocKBa, 2000, p. 119; Images economiques du monde, Paris, 2001. Exportul mondial de energie electrica cuprinde doar 2-3% din productia mondiala. Productia, consumul si exportul de energie electrica sunt realizate prin sistemele energetice nationale si regionale. Dintre sistemele energetice regionale le vom mentiona pe cele din Europa Occidentala, din America de Nord, din spatiul ex-U.R.S.S. si partial cel din Europa de Est. in America Latina exista legaturi intre sistemele energetice din Brazilia, Argentina, Paraguay si Uruguay, intre sistemele energetice din Venezuela, Columbia si Ecuador, in Africa - intre Mozambic si Republica Africa de Sud, intre Zair si Zimbabwe, intre Alger, Tunis, Libia si Egipt. Principalele tari exportatoare de energie electrica sunt Franta, Rusia, Paraguay, Germania, Elvetia, Ucraina. Tabelul 4.32 Evolutia productiei de energie electrica in unele tari ale lumii (miliarde kWh)
Nr. crt.

Tara

1950 1960

1970

1980

1990

2000

Ponderea in productia mondiala, % (in 2000) 26,0 8,9 6,9 5,7 3,6 3,9 3,6

1 2 3 4 5 6 7

S.U.A. China Japonia U.R.S.S./ Rusia India Canada Germania

390 6 45 91 7 55 45

880 59 115 292 20 116 116

1719 116 361 741 76 205 243

2354 301 578 1294 119 378 466

3011 618 857 1078 257 480 566

3982,6 1357,6 1063,5 872,3 560,4 600,0 556,7

Franta Marea Britanie 10 Brazilia Total mondial

8 9

33 63

74 103

147 223 47 4905

246 284 139 8250

419 318

540,2 365,7

3,5 2,4 2,2 66,7

23 8 958 2304

222 346,3 11744 15333,9

7. Industria energiei electrice Industria energiei electrice asigura productia, transportul si distributia electricitatii. Structura productiei se diferentiaza in raport de centralele sau uzinele electrice, unde se transforma in electricitate, sursele de energie primara: combustibilii fosili (carbunele, petrolul, gazele naturale), nucleara (uraniul, thoriu etc.) si caderile de apa. La acestea se adauga sursele reinnoibile de energie: geotermica, mareomotrica, eoliana, solara, biomasa etc. Termocentralele (centralele termoelectrice). Termocentralele detin prioritatea (64%) in ponderea productiei mondiale de electricitate, cele clasice, foarte raspandite, avand turbine cu aburi si consumand, de obicei, combustibili fosili: carbune, titei, gaze naturale. Energia mecanica generata de vaporii de apa, care actioneaza turbinele, este transformata de alternatori in energie electrica. Termocentralele furnizeaza neintrerupt energia termica, iar cheltuielile impuse de constructia lor sunt amortizate rapid, insa au dezavantajul poluarii mediului si a posibilitatilor limitate de stocare a combustibililor, in conditiile consumului lor ridicat. O centrala termica moderna consuma mai multe mii de tone de carbune sau pacura, transportate pe caile ferate sau navale, atunci cand sursele de combustibili sunt la distante mari. O pozitie economica avantajoasa este asigurata de amplasarea termocentralelor in vecinatatea minelor de carbuni si a rafinariilor de petrol sau langa marii consumatori de electricitate. De asemenea, se impune prezenta lor in apropiere a cursurilor de apa, necesare pentru racirea prin debite mari, de zeci de m3/s, a condensatorilor turbinelor temocentralei. Primele termocentrale intrate in functiune in anul 1882, au fost de o capacitate redusa: Helborn Viaduct (Londra), de 60 kW si Th. Edison (New York), de 720 CP. Randamentul termocentralelor a crescut de la cca. 8%, inaintea primului razboi mondial, la 30%-40%, in prezent. La noua generatie de termocentrale, cu ciclu combinat (turbine cu gaze si centrala cu vapori), randamentul depaseste 50%, iar emisia de noxe este diminuata, in comparatie cu termocentralele clasice. Termocentralele mari, avand un consum specific redus de combustibil, sunt cele mai rentabile.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au construit termocentrale cu puteri instalate din ce in ce mai mari, de la 1.000 MW, la 4.000 MW si mai mult (Drax, de 4.200 MW, Kostroma, de 4.800 MW etc.). Productia de electricitate data de la termocentrale, a cunoscut o stagnare odata cu primul soc petrolier si dezvoltarea centralelor atomoelectrice. Termocentralele furnizeaza intre 90% si 100% din productia de energie electrica in statele cu zacaminte bogate de carbuni si hidrocarburi: Republica Africa de Sud, Australia, Polonia, tarile de la Golful Persic. Hidrocentralele (centralele hidroelectrice). Energia hidraulica este o sursa inepuizabila, cu un randament ridicat de transformare in energie electrica (70%-85%). Potentialul hidroenergetic mondial, tehnic amenajabil, este estimat la peste 21.300 mrd. kWh/an. Fluviile cu potentialul hidroenergetic cel mai ridicat sunt: Zair (700 mrd. kWh/an), Brahmaputra (500 mrd. kWh/an), Mekong (500 mrd. kWh/an), Parana (174 mrd. kWh/an), Columbia (92 mrd. kWh/an). Aproape jumatate din potentialul hidroenergetic mondial, apartine Rusia (2.154 mrd. kWh/an), R.P.Chineza (2.150 mrd. kWh/an), Brazilia (1.972 mrd. kWh/an) si S.U.A. (1.850 mrd. kWh/an). In tari ca Norvegia, Zair si Congo, energia hidraulica asigura peste 98%-99% din productia de electricitate. Amenajarile hidroelectrice, prin care se transforma energia hidraulica in energie electrica, necesita investitii mari, amortizate in intervale mari de timp, dar prezinta avantajele fiabilitatii ridicate, cheltuieli reduse de productie, adaptare modulata la cerintele consumatorilor, furnizarea de energie nepoluanta etc. Ele pot fi construite pe cea mai mare parte a unui curs de apa sau pe afluenti, iar echipamentul si caracteristicile lor de functionare depind de: regimul precipitatiilor atmosferice si natura denivelarilor, de existenta si capacitatea acumularilor de apa etc. Prima uzina producatoare de electricitate a fost hidrocentrala de la Lancey (Franta), data in functiune in 1869. Energia electrica furnizata de hidrocentrale asigura in prezent cca. 20% din totalul productiei mondiale. Hidrocentralele se clasifica in raport de inaltimea denivelarii, avand cadere mare (de peste 200 m), medie (de la 20 m la 200 m), sau mica (de sub 20 m). Hidrocentralele cu cadere mare (de peste 200 m) au, de obicei, derivatii si sunt construite pe raurile din muntii inalti cu variatii relativ reduse de nivel. Hidrocentralele cu cadere medie (de la 20 m la 200 m) sunt amenajate in

regiunile montane sau de podis, pe rauri sau fluvii cu debite uneori foarte ridicate. Din acest tip fac parte cele mai mari hidrocentrale de pe Glob: Itaipu, de 12.600 MW, cu o cadere de 128 m, pe fluviul Parana si Guri, de 10.000 MW, cu o cadere de 146 m, pe raul Caroni, afluent al fluviului Orinoco. Hidrocentralele cu cadere mica (sub 20 m) sunt construite mai ales pe fluviile unde debitele mari asigura o exploatare energetica economica in conditiile denivelarilor reduse (Dunare, Rin, Volga etc.). Centralele atomo-electrice. Centralele atomo-electrice valorifica energia nucleara prin fisiunea elementelor radioactive din scoarta terestra (uraniul si in secundar, thoriul). Fisiunea este o reactie nucleara speciala, prin care un nucleu apartinand unui element greu, se scindeaza, (absorbind un neutron), in doua nuclee cu masa mai mica si elibereaza 2-3 neutroni. Neutronii eliberati sunt rapizi, mentinand in lant reactia de fisiune, insotita de degajarea unei cantitati mari de energie termica, reprezentand cca. 200 MW din energia totala eliberata prin fisiunea unui singur nucleu. Primele centrale atomo-electrice, intrate in functiune, dupa aproape un deceniu de la utilizarea energiei nucleare in scopuri militare, au fost cele de la Obninsk (ex. U.R.S.S.), in anul 1954, Calder Hall (Marea Britanie) si Mareuil (Franta), in anul 1956 si Shippingport (S.U.A.), in anul 1957. Principiul de functionare a centralelor atomo-electrice este asemanator cu cel al termocentralelor clasice. Energia degajata prin desfasurarea reactiei in lant este transformata in caldura prin intermediul barelor de uraniu din reactorul nuclear. Un agent termic transfera caldura apei, care in stare de vapori alimenteaza turbinele legate de generatoarele de curent electric. Centralele atomo-electrice ating un randament de cca. 30%, fiind amplasate langa mari, lacuri, sau cursuri cu debit bogat de apa, necesara in cantitati mari pentru procesele de racire. Rezervele potentiale mondiale de uraniu, principalul combustibil nuclear, sunt estimate la cca. 15-19 milioane de tone. Necesitatile de uraniu ale celor 442 de reactoare nucleare existente pe Glob, in anul 1997, se ridicau la cca. 50.000 t. Combustibilii utilizati in numeroasele reactoare de pe Glob sunt uraniul imbogatit in izotopul 235U, uraniul natural, uraniul natural si plutoniul si de asemenea diferite combinatii de moderatori (apa, apa grea, grafit, gaze etc.) si agenti de transfer a caldurii.

O perspectiva noua este deschisa de noua generatie de centrale atomoelectrice, cu randament si grad inalt de securitate, bazate pe supergeneratori cu neutroni rapizi, raciti prin sodiu lichid. Electricitatea este furnizata de energia nucleara in 32 de state. Puterea instalata neta a centralelor atomo-electrice existente pe Glob a crescut in permanenta, de la 6.445 MW in anul 1964, la aproape 259.000 MW in anul 1985 si la peste 356.000 MW in anul 1997. Repartitia geografica a productiei mondiale de energie electrica. Productia mondiala de electricitate, in crestere continua, a ajuns la peste 12.850 de mrd. kWh, in anul 1997, de aproape doua ori mai mare decat in anul primului soc petrolier 1974. Peste jumatate din electricitatea mondiala este furnizata de S.U.A., C.S.I., Japonia si R.P.Chineza. Tarile industrializate utilizeaza cca. 70% din cantitatea mondiala de energie electrica. Cel mai mare consum de energie electrica pe cap de locuitor, de peste 27.000 kWh, este inregistrat in Norvegia, urmata de Islanda si Canada cu 15.000 kWh, Suedia cu 14.800 kWh, S.U.A. cu 11.000 kWh. In tari industrializate, ca Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda, Japonia, consumul de electricitate pe cap de locuitor oscileaza intre 5.000 si 7.000 kWh. S.U.A. ocupa primul loc in productia de electricitate, cu peste 28% din totalul mondial. Termocentralele furnizeaza 72%, centralele atomo-electrice, 18%, iar hidrocentralele, 10% din productia nationala de energie electrica. Termocentralele americane sunt situate in majoritatea lor, in principalele bazine carbonifere ale tarii si in spatiul marilor centre industriale si urbane. Energia electrica, obtinuta pe cale hidraulica in S.U.A., reprezinta aproape 3% din productia mondiala de electricitate. In sistemul hidroenergetic al fluviului Columbia si al afluentului sau, Snake, sunt cca. 60 de baraje pentru hidrocentrale care detine 2/3 din potentialul hidroenergetic al S.U.A. Centralele atomo-electrice deservesc regiunile populate, cu consum ridicat de energie electrica, peste 9/10 din ele, concentrandu-se la est de fluviul Mississippi, cu prioritate in regiunea industriala a Marilor Lacuri, pe campia costiera atlantica si in statele sudestice dispunand de resurse energetice reduse. S.U.A. dispune de importante capacitati de exploatare a surselor de energie neconventionala: geotermica, solara, eoliana. In Canada, 3/5 din energia electrica nationala este asigurata de hidrocentrale, iar cate 1/5, in parte, de termocentrale si centralele atomoelectrice. Pe fluviul La Grande este amenajat principalul complex hidroenergetic canadian. Cea mai puternica din cele trei hidrocentrale, ce formeaza complexul respectiv, este La Grande 2 - de 5.300 MW.

Termocentralele si centralele atomo-electrice canadiene sunt amplasate in regiunile industriale din sud-estul si vestul tarii. In Mexic, cca. 4/5 din energia electrica nationala este furnizata de termocentrale, iar restul de hidrocentralele situate pe Rio Balsas, Usumacinta etc. Brazilia ocupa locul zece in lume si primul in America de Sud, la productia de energie electrica. Peste jumatate din electricitate este furnizata de hidrocentralele, care valorifica o parte din enormul potential al tarii. Pe fluviul Parana, la Itaipu, in sectorul de frontiera cu Paraguay, functioneaza cea mai mare hidrocentrala din lume Itaipu, cu o putere instalata de 12.600 MW. In Venezuela, complexul Raul Leoni, cu hidrocentrala Guri, de pe raul Caroni, afluent al fluviului Orinoco, asigura peste jumatate din consumul national de electricitate. Termocentralele completeaza necesarul de energie electrica, fiind alimentate din zacamintele proprii de hidrocarburi si carbuni. Argentina dispune de un potential hidroenergetic ridicat, in curs de valorificare. Impreuna cu statul vecin, Uruguay, a fost realizata pe fluviul Uruguay hidrocentrala Salto Grande, de 1.900 MW. Fluviul Parana este amenajat atat in sectorul de granita, cu Paraguay, cat si pe teritoriul national. Productia de energie electrica a Rusiei depaseste cu peste 15% necesitatile interne. Termocentralele furnizeaza 75%, hidrocentralele 15%, iar centralele atomoelectrice cca. 10% din productia totala de energie electrica. Dintre termocentrale, se remarca cele gigantice, de 2.000-4.000 MW, livrand electricitate la un pret scazut, amplasate in apropierea aglomerarilor urbane, surselor de combustibil sau in regiunile industriale. Astfel de termocentrale functioneaza in zona centrala a Moscovei (Kostroma, Konakovo etc), in Donbass (Slavianskaia etc.), la Krivoi Rog, in muntii Ural (Neftino etc.) Hidrocentralele mari au fost date in functiune, in cea mai mare parte, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Sistemul hidroenergetic Volga-Kama are o capacitate totala de 13.500 MW - prin puterea instalata a celor 13 hidrocentrale,: Volgograd, de 2.530 MW si Kuibasev, de 2.300 MW fiind cele mai mari din Europa. Fluviile siberiene poseda un potential hidroenergetic deosebit de ridicat, in partea lor din amonte fiind create amenajari de mare capacitate. Pe fluviul Enisei sunt amplasate hidrocentralele Saian-Susenskoe, de 6.400 MW si Krasnoiarsk, de 6000 MW, iar pe fluviul Angara, afluent al Ieniseiului, hidrocentralele Irkutsk, de 6.620 MW, Bratsk, de 4.600 MW, Ust-Ilimsk, de 4.320 MW si Boguciani, de 4.000 MW. Pe fluviul Irtas functioneaza hidrocentrala de la Ust-Kamenogorsk, iar pe fluviul Obi, hidrocentrala de la Novosibirsk. Pe Vash, afluent al Amu Dariei, este construita hidrocentrala Nurek, de 2.700 MW, iar in estul Marii Caspice, pe raul Sulak, hidrocentrala

Cirkei, de 1.000 MW. Complexul hidroenergetic Sevan-Razdan din Armenia include sase hidrocentrale. Repartitia teritoriala a centralelor atomo-electrice din C.S.I. s-a facut cu scopul infaptuirii unui echilibru intre regiunile consumatoare. Cele mai numeroase centrale atomo-electrice sunt pe teritoriul european, in apropiere de marile orase (Moskova, St. Petersburg, Smolensk, Kursk etc.), in muntii Ural, Ucraina, Armenia. Pe tarmul Marii Barent functioneaza, din anul 1969, centrala mareo-motrica de la Kislogub, de 400 MW. Productia de energie electrica a Poloniei este asigurata, aproape in totalitate, de consumul carbunilor, termocentralele de mare capacitate functionand in apropierea zacamintelor de huila si lignit si a marilor orase. Principalele amenajari hidroenergetice sunt pe fluviul Vistula si afluentii sai. Productia de energie electrica din Cehia si Slovacia, se bazeaza pe zacamintele proprii de huila si lignit. Majoritatea termocentralelor se concentreaza in bazinul carbonifer din nordul Boemiei. In Slovacia, unde lipsesc combustibilii fosili, electricitatea este obtinuta, in principal, prin intermediul energiei atomice. Amenajarile hidroenergetice s-au realizat mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial atat in Cehia, pe Vltava si Morava, cat si in Slovacia, pe Vah, Hron, Hornad si alte rauri din Muntii Tatra. In Bulgaria, termocentralele produc jumatate din energia electrica nationala. Carbunele brun, in bazinul Maritei de est, alimenteaza trei termocentrale de mare capacitate. Resursele energetice modeste acopera doar 10% din productia de energie electrica din Bulgaria. In bazinul fluviului Marita, ocupand 1/5 din suprafata tarii, sunt construite, de asemenea, cascade hidroelectrice atat pe cursul principal, cat si pe afluenti (Topolnita, Tundja etc.). Centrala atomo-electrica de la Kozlodui, de pe Dunare, asigura aproape 40% din consumul national de electricitate. In Ungaria, aproape 60% din energia electrica este furnizata de numeroasele termocentrale situate langa marile orase, in zonele industriale si in apropierea exploatarilor de carbune brun si lignit, din nordul tarii si a carbunilor superiori, din sudul tarii. Necesarul de energie electrica este completat de centralele atomo-electrice. Cea mai mare parte a productiei de energie electrica, din Germania, de 2/3, este data de termocentrale. Repartitia teritoriala, impusa de sursele de combustibil (carbune, gaze naturale) se remarca prin concentratia de termocentrale mari din regiunea Ruhr-Rin, in vest sau din bazinele CottbusLauchhammer, in est. Centralele atomo-electrice sunt amplasate atat in vest (la Biblis, Philippsburg, Brunsbttel, Neckarwestheim etc.), cat si in est (la Rheinsberg, Greifswald etc). Hidroenergia contribuie modest, cu aproape 5%, la

productia nationala de energie electrica. Hidrocentralele importante sunt in bazinul Rinului si Dunarii. Franta se plaseaza pe locul mondial secund, dupa S.U.A., in privinta capacitatii instalate a centralelor atomo-electrice, care produc peste 3/4 din energia electrica a tarii. Materia prima provine, in primul rand, din zacamintele proprii de uraniu, cele mai mari din Europa Occidentala, exploatate cu precadere in Masivul Central Francez. Minereul de uraniu este procurat, partial si prin import, din tarile africane. Centralele atomo-electrice distribuite pe toata suprafata tarii, sunt amplasate la distante optime de marile centre urbane. Potentialul hidroenergetic este valorificat aproape complet, prin numeroasele hidrocentrale construite pe cursurile de apa din Masivul Central, din Muntii Pirinei si Alpi, si pe fluviile Rhone si Rhin. In peninsula Bretagne functioneaza centrala mareomotrica de la Rance (de 240 MW). Energia hidraulica asigura aproape 13% din electricitatea tarii. Termocentralele detin ponderea cea mai mica in productia nationala, fiind mai numeroase in nordul tarii si consuma carbunele local, gazele de furnal etc. In Marea Britanie termocentralele, prioritare in structura electroenergetica a tarii, produc peste 70% din energia electrica. Carbunii formau combustibilului de baza al termocentralelor, pana la descoperirea zacamintelor de hidrocarburi din Marea Nordului. De asemenea, pana in anul 1970, Marea Britanie dispunea de cele mai mari capacitati nuclearo-electrice din lume (in 1997 s-a situat pe locul 7 in lume). In prezent, combustibilii termoenergetici principali, sunt gazele naturale si petrolul, urmati de carbune. Termocentralele importante sunt amplasate in bazinul Londrei, in regiunile Midlands si Yorkshire. La Drax, langa raul Ouse, a fost data in exploatare, in anul 1985, cea mai mare termocentrala clasica din Europa de vest, de aproape 4.200 MW, care furnizeaza 10% din necesarul de energie al Angliei si Tarii Galilor. Centralele atomo-electrice se gasesc langa marile centre industriale si urbane: Londra, Glasgow, Bristol etc. Hidrocentralele, au un aport redus, de sub 2% in productia nationala de electricitate, fiind raspandite in Scotia si nordul Tarii Galilor. Productia de energie electrica din Italia se bazeaza pe importul de carbune si petrol si partial, pe resursele proprii de gaze naturale, hidroenergetice si energie geotermica; 4/5 din energia electrica nationala este asigurata de termocentrale, iar restul de hidrocentrale. Hidrocentralele cele mai importante functioneaza in nordul tarii, pe cursurile de apa din muntii Alpi. Peste jumatate din productia de energie electrica a Spaniei este furnizata de termocentralele repartizate pe teritoriul tarii, in raport de sursele de combustibil (carbune, petrol) si de principalii consumatori. Centralele atomo-

electrice, construite in ultimele decenii, langa marile centre urbane si industriale (Madrid, Barcelona, Burgos etc., asigura 30% din necesarul de electricitate. Amenajari hidroenergetice importante sunt pe fluviul Tajo, in partea centrala, in tinuturile Castilia si Leon, pe fluviul Ebru si afluentii sai din muntii Pirinei etc. Norvegia ocupa primul loc din lume, in productia de electricitate pe cap de locuitor (27.000 kWh). Potentialul hidroenergetic norvegian, este valorificat aproape integral. Hidrocentralele, care produc 95% din totalul energiei electrice, sunt localizate cu precadere in districtele Telemark, Buskevud si Vest Agder, din sud si de asemenea, in Nordland. Finlanda face parte din tarile cu o productie ridicata de electricitate pe cap de locuitor (peste 12.000 kWh). Termocentralele produc 48%, centralele atomo-electrice 31%, iar hidrocentralele 21% din energia electrica nationala. Termocentralele, numeroase in sudul tarii, consuma carbunii si petrolul din import. In Laponia, care dispune de jumatate din potentialul hidroenergetic al tarii, se desfasoara amenajarile de pe raul Kemi si afluentii sai. Obiective hidroenergetice importante se gasesc si pe raul Oulu. In Elvetia, hidrocentralele produc peste 54% din energia electrica a tarii, iar centralele atomo-electrice peste 45%. Hidrocentralele sunt concentrate pe fluviile Rhone si Rhin si afluentii lor, in cantoanele Valais, Tessin, Grisous, Schwyz etc. Centralele atomo-electrice functioneaza la Muhlenberg, Kaisergaust, Beznau. In Austria hidroenergia detine de asemenea, ponderea cea mai importanta in productia de electricitate. Hidrocentralele realizeaza 2/3 din energia electrica a tarii. Sunt amenajate cursurile de apa din Alpi, bogate in resurse hidroenergetice: Inn, Salzach, Enns, Drava etc. Un lant de hidrocentrale se desfasoara pe Dunare. In Olanda si Danemarca, energia electrica este produsa aproape in intregime de termocentrale. Belgia obtine peste 55% din energia electrica de la centralele atomoelectrice si peste 40%, de la termocentrale. Productia de electricitate din R.P.Chineza este bazata pe bogatele zacaminte de carbuni. Peste 80% din energia electrica este furnizata de termocentrale, iar restul de hidrocentrale. Termocentralele sunt amplasate in ariile populate, in regiunile industriale si in marile bazine carbonifere Fushun, Anshan etc. Potentialul hidroenergetic este valorificat prin amenajarea simultana a hidrocentralelor cu putere ridicata, pe cursurile mari de apa si a microhidrocentralelor, pe cursurile mici, in scopul realizarii unui sistem

energetic national unic. Cca. 2/3 din puterea instalata este concentrata in peste 110 hidrocentrale, din care un sfert depasesc 250 MW. De asemenea, sunt construite cca 10.000 de microhidrocentrale, cu capacitatea, de regula mai mica de 1 kW, in scopul electrificarii localitatilor rurale. Pe fluviul Chang Jiang (Yangtzi), care detine 2/3 din potentialul hidroenergetic al tarii, se realizeaza cea mai complexa amenajare, cu marea hidrocentrala de la Gezhouba, de peste 2.700 MW. Obiective hidroenergetice importante sunt construite sau in curs de realizare, pe fluviul Huang He si pe cursurile de apa din provinciile Yunan, Guizhou, Sichuan etc. Centralele atomo-electrice produc doar 1% din energia electrica a tarii, prin cele 3 reactoare de la Daya Bay (Guandong) si Qinshan (Zhejiang). In Japonia, energia electrica consumata este dependenta, in mare parte, de titeiul si carbunele din import. Termocentralele, care furnizeaza peste 3/5 din energia electrica japoneza, sunt amplasate in porturi, langa rafinariile de petrol sau in vecinatatea aglomeratiilor urbane. Centralele atomo-electrice asigura peste 30% din energia electrica, iar hidrocentralele aproape 10% din energia electrica nationala. Potentialul hidroenergetic japonez este valorificat in totalitate. Hidrocentralele de capacitate mica sau medie, protejate antiseismic, sunt construite pe raurile Tenryu si Kurobe, din insula Honshu, Tohoku, din insula Hokkaido etc. India este a treia producatoare asiatica de electricitate. Termocentralele furnizeaza peste 77% din energia electrica, avand ca sursa de combustibil carbunele autohton livrat pe calea ferata, cu precadere din valea Damodarului. Doar 1/5 din potentialul hidraulic al tarii este utilizat. Hidrocentralele reprezinta cca 20% din ponderea productiei de electricitate. Fluviul Brahmaputra, aflat in stadiu incipient de valorificare, constituie, prin marea bucla de pe cursul superior, una din sursele potentiale de prim ordin, in productia de energie electrica de pe Glob (al doilea dupa Zair, cu 500 TWh/an). Fluviul Indus este in curs de amenajare, impreuna cu Pakistanul. Hidrocentralele sunt amplasate atat pe cursul principal, cat si pe afluenti (Sutledj etc.). In bazinul fluviului Gange, partial amenajat, sunt construite numeroase hidrocentrale. Energia hidroelectrica este produsa si pe raurile himalaiene din nord-vest si, de asemenea, pe Krishna, Mahanadi, Chambal etc. Centralele atomo-electrice, amplasate la Madras, langa Kota, la nord de Mombay-Bombay (Tarapur), la Ka Krapar etc., au un aport redus (de aproape 3%) in balanta energiei electrice, desi zacamintele autohtone de uraniu sunt deosebit de bogate. Energia electrica produsa in Pakistan, provine in cea mai mare parte de la termocentrale. Singura centrala atomo-electrica, de la Karaci, are un aport redus (sub 1%) la productia nationala de electricitate. La Tarbela, pe Indus, se afla cel

mai mare baraj de anrocamente din lume, iar la 200 km, in aval, este ridicat barajul hidrocentralei de la Kalabagh, cu o capacitate de 3.600 MW. Termocentralele detin ponderea cea mai importanta in furnizarea energiei electrice din Coreea de Sud si Taiwan (aproape 75%) restul fiind asigurat de centralele atomo-electrice. In Coreea de Sud, se adauga si hidroenergia, valorificata mai ales pe raul Pukhan, care participa cu 2,5% la productia totala de energie electrica. In Australia termocentralele au o contributie determinanta, de peste 9/10, in productia nationala de electricitate. Cele mai numeroase termocentrale si hidrocentrale, se gasesc in sud-estul tarii, unde exista un potential hidroenergetic ridicat si zacaminte bogate de carbuni. Cursurile de apa australiene sunt scurte sau temporare, cu exceptia celor din bazinul hidrografic al fluviului Murray si a afluentului sau Darling, pe care s-au construit hidrocentralele din sistemele Darling si Tumut. Amenajari hidroelectrice sunt si in insula Tasmania. Noua Zeelanda obtine peste 80% din energia electrica de la hidrocentrale, iar restul de la termocentrale. Pe continentul african, Republica Africa de Sud produce peste jumatate din totalul energiei electrice. Cca 93% din energia electrica nationala este furnizata de termocentralele alimentate de bogatele zacaminte de huila, iar restul este de origine hidraulica si nucleara. Termocentralele de mare capacitate sunt concentrate in provincia Transvaal. Principalele sistemele hidroenergetice sunt situate pe fluviile Orange, Vaal si Limpopo. Republica Africa de Sud coopereaza la realizarea unui vast proiect de amenajare, care prevede construirea, pana la inceputul secolului viitor, a 6 hidrocentrale pe cursul fluviului Orange de pe teritoriul statului Lesotho. Langa Cape Town a intrat in functiune, in anul 1984, centrala atomo-electrica de la Koeberg, care asigura peste 7% din energia electrica a tarii. Egiptul este a doua producatoare de energie electrica de pe continentul african. Ponderea principala (4/5) din productia nationala de electricitate apartine termocentralelor amplasate langa marile centre urbane si de rafinare a petrolului. Pe fluviul Nil este amenajat marele complex hidroenergetic de la Assuan, cu puterea instalata de 2.450 MW. Pe Nilul superior, in Uganda, functioneaza hidrocentrala de la Owen Falls, de 150 MW, de pe fluviul Zambezi.

In Mozambic, principala sursa de electricitate este hidrocentrala de la Caborra Bassa, de 2.100 MW; prin ridicarea capacitatii ei la 3.600 MW se vor crea disponibilitati pentru exportul energiei electrice in Africa de Sud, Zimbabwe si Malawi. Potentialul hidroenergetic al fluviului Orange este valorificat si pe teritoriul statelor Zimbabwe (2.200 MW) si Zambia, cu hidrocentrala de la Kariba, de 1.200 MW, care furnizeaza 2/5 din electricitatea nationala. In Zair, fluviul cu acelasi nume are cel mai ridicat potential hidroenergetic de pe Glob (700 TWh/an). In sectorul fluviului de la Inga, cu denivelarea cea mai mare si potentialul cel mai concentrat (300 TWh/an), se desfasoara sistemul hidroenergetic Inga I - II - III, cu o capacitate totala de 3.000 MW. Hidrocentralele furnizeaza peste 97% din productia de energie electrica atat in Zair, cat si in Camerun - prin amenajarea hidroenergetica de la Edea, de pe raul Sanaga. Nigeria obtine peste 3/5 din electricitatea nationala de la termocentrale, mai numeroase in sudul tarii, iar 2/5 de la hidrocentralele Kainji si Jebba, de pe fluviul Niger si Shiroro, de pe afluentul Benoue. In Maroc, Algeria si Libia, tari cu productii semnificative de energie electrica de pe continentul african, ponderea determinanta (97% - 100%) revine termocentralelor.

7. Geografia industriei energiei electrice Industria energiei electrice reprezinta o ramura de maxima importanta pentru dezvoltarea economico-sociala a lumii contemporane, consumul de energie electrica fiind indispensabil tuturor sectoarelor de activitate. Introducerea tehnologiilor moderne (mecanizare, automatizare, robotizare etc.) nu se poate realiza fara energia electrica. In plus, cresterea nivelului vietii materiale si spirituale a populatiei mondiale, a nivelului civilizatiei, urbana sau rurala, este strans legata de productia si consumul de energie electrica, acestea devenind, de altfel, indicatori ai aprecierii nivelului dezvoltarii economicosociale si al standardului de viata. Spre deosebire de alte forme de energie, cea electrica are o serie de avantaje:

-convertibilitatea in alte forme de energie primara (mecanica, termica, luminoasa, chimica); - transportul la distante mari cu pierderi minime; - caracterul nepoluant; - marea diversitate de combustibili utilizati s.a. Toate acestea au constituit principalii factori care au asigurat dezvoltarea si progresul industriei energiei electrice. Electroenergetica este o ramura industriala relativ tanara, primele motoare electrice fiind construite la inceputul secolului al XIX-lea. Prima hidrocentrala din lume a fost pusa in functiune in anul 1869, la Lancey (Franta). in anul 1882 intra, simultan, in productie primele termocentrale din lume, la Londra (Helborn Viaduct, cu o putere instalata de 60 kW) si la New York (Thomas Edison, cu o capacitate de 540 kW). Ulterior constructia de centrale electrice ia amploare, fiind insotita de perfectionari, de cresterea randamentului si a capacitatilor de transport al energiei electrice la distante mari, peste 1 000 km. Astfel, pe de o parte, au aparut centrale electrice cu capacitati de pana la 6 000 MW, iar, pe de alta parte, perfectionarea este insotita de introducerea directa in circuitul electric a unui numar tot mai mare de combustibili atat de calitate inferioara (turba, sisturile bituminoase, lemnul), cat si a unor dintre cele mai complicate, cum sunt minereurile radioactive. Dupa cel de al doilea razboi mondial se inregistreaza o cerere de energie electrica foarte mare, consumul fiind intr-o crestere continua, de aceea in aceasta perioada se extind si se construiesc un numar impunator de centrale electrice, inclusiv nucleare. In productia de energie electrica sunt implicate noi surse netraditionale de energie - energia mareelor, geotermica, eoliana etc. Perfectionarea sistemului de transport la mare distanta al energiei electrice prin linii de inalta tensiune si cu o mare capacitate conductoare (110, 220, 400 si 800 kW) a favorizat o crestere deosebit de rapida a productiei mondiale. Structura productiei de energie electrica. Producerea energiei electrice se realizeaza prin mai multe tipuri de centrale. In functie de sursele primare energetice utilizate, se deosebesc urmatoarele tipuri de centrale electrice: - centrale pe baza de combustibili organici (carbune, petrol, gaze

naturale etc.), in care se incadreaza centralele termoelectrice, centralele cu turbine cu gaz, centralele cu motoare Diesel, centralele electrice de termoficare; - centrale pe baza de combustibili nucleari, numite nuclearo-electrice sau atomoelectrice; - centrale pe baza de energie hidraulica (energia apelor curgatoare, energia mareelor etc.), cum sunt hidrocentralele, centralele mareo-motrice s.a.; - centrale pe baza de energie eoliana, centrale eoliene; - centrale pe baza de energie solara, respectiv centrale solare sau heliocentrale; - centrale pe baza de energie geotermica (energia apelor termale, energia de gradient geotermic, energia termica a marilor si oceanelor), numite centrale geotermoelectrice. Dupa felul energiei pe care o produc, se disting: - centrale electrice care produc numai energie electrica; - centrale electrice care produc pe langa energia electrica si energie termica (centralele cu turbine cu gaz, centralele electrice etc.); - centrale electrice care produc numai caldura (centralele electrice de termoficare). Energia electrica se produce preponderent la centralele electrice termice, hidrocentrale si la centralele atomice (99% din productia mondiala de energie electrica). Rolul asa-numitor surse "alternative' sau surse "netraditionale' de energie, cum ar fi energia solara, eoleana, geotermala, in productia de energie electrica este foarte mic, de 1%. La nivel global termocentralele realizeaza cea mai mare parte din productia de energie electrica - peste 65% din totalul mondial in anul 2000. Hidrocentralele, desi se situeaza pe locul doi in structura productiei de energie electrica, au un aport totusi modest (17,7%), mai ales daca avem in vedere potentialul mare hidroenergetic al Terrei. Centralele nucleare participa cu 16,8% la productia mondiala de energie electrica.

In perioada contemporana, in structura productiei de energie electrica, se observa o tendinta continua de crestere a ponderii energiei termice, si reducerea ponderii energiei hidraulice si nucleare. In ceea ce priveste structura productiei la nivel regional si la nivel de tari, aceasta imbraca aspecte foarte diferite, in functie de nivelul de dezvoltare economica, precum si de resursele de energie primara pe care le detin. Structura calitativa a energiei electrice obtinuta la diferite tipuri de centrale electrice pune in evidenta o tipologizare a tarilor lumii in urmatoarele grupe: 5) tari in care predomina ponderea termocentralelor (Israel, Kuwait, Arabia Saudita, Singapore, Danemarca); 6) tari in care productia de energie electrica este dominata de hidrocentrale (Norvegia, Paraguay; Brazilia etc.); 7) tari cu o pondere apreciabila a centralelor nucleare: Lituania - 85%, Franta - 78%, Belgia - 67%, Suedia - 47%, Bulgaria - 46%, Ucraina 44,6%, Ungaria - 43% etc.; 8) tari cu sisteme mixte, care utilizeaza in proportii aproximativ egale doua sau trei tipuri de centrale (Japonia, Finlanda etc.) Centralele termoelectrice (C.T.E.). Statiile termoelectrice folosesc pentru producerea energiei electrice diversi combustibili: turba, lemn, carbuni, petrol, gaze naturale, sisturi bituminoase, pacura etc. Cel mai raspandit tip de termocentrale sunt cele care functioneaza in baza turbinelor cu aburi folosind mari cantitati de combustibil si de apa potabila. Ele prezinta avantaje de a functiona in tot timpul anului, oferind siguranta in consum, solicita investitii nu prea mari etc. Pe langa avantaje, termocentralele prezinta si unele neajunsuri: consumul ridicat de combustibili cu rezervele limitate; eliminarea in atmosfera a bioxidului de sulf, care determina aparitia ploilor acide; scoaterea din circuitul economic a unor suprafete importante de teren, care sunt folosite pentru depozitarea atat a materiei prime, cat si a deseurilor (zgura); consumul ridicat de apa potabila, atat pentru racire, cat si pentru producerea aburului etc. Cu toate acestea, in unele tari termocentralele au o pondere inalta in productia de energie electrica (de exemplu, India, China, S.U.A., Marea Britanie, Rusia, Germania).

Amplasarea geografica a termocentralelor este influentata de necesitatile de consum, dar si de rezervele de combustibili de care dispune fiecare stat sau de posibilitatile de procurare a acestora. in functie de acesti factori se remarca urmatoarele grupari de termocentrale: - Termocentrale amplasate in apropierea bazei de combustibili, fie in bazinele carbonifere, cum sunt cele din: S.U.A. (Midlands, Virginia de Vest, Pittsburg), Rusia (Ural, Moscova, Kemerovo), Ucraina (Donetk), Germania (Ruth), Polonia (Silezia), China (China de Nord-Est) etc.; fie in bazinele de exploatare a hidrocarburilor din S.U.A. (Golful Mexic, Middlecontinent), Rusia (Volga, Ural, Siberia de Vest), Azerbaidjan (Baku), Kazahstan (nordul Marii Caspice), China (China de Nord-Est), Golful Persic (in toate tarile riverane); fie in apropierea marilor rafinarii de petrol sau de-a lungul magistralelor gazifere. - Termocentrale construite de-a lungul arterelor fluviale, care furnizeaza apa industriala si favorizeaza transportarea combustibilului, formand adevarate grupuri liniare de termocentrale, cum sunt Rhin, Odra, Ohio, Columbia, Enisei, Nil etc., sau in porturile maritime, pentru tarile dependente de piata externa a combustibilului, cum sunt Germania (Hamburg), Olanda (Rotterdam), S.U.A. (New York), Japonia (Tokio), Franta (Marsilia) etc. - Termocentrale localizate in marile zone consumatoare - centre urbane sau aglomeratii, care furnizeaza pe langa energia electrica agentul termic si apa calda industriala si menajera necesare consumului urban si care functioneaza pe baza de derivate de petrol si gaze naturale. Cea mai mare parte a capacitatilor de productie (cea 65%) ale termocentralelor este acoperita de centralele care functioneaza pe baza de carbune, ele fiind si cele mai poluante. O pondere deosebit de mare a acestora se inregistreaza in tarile cu mari resurse de carbune, cum sunt Republica Africa de Sud (circa 100% din puterea instalata si productie), Australia (85%), China si India peste 80%, Marea Britanie si S.U.A. (peste 7%). Printre cele mai mari termocentrale din lume, cu o putere instalata de peste 4 000 MW se numara: Kostroma, Riazan (Rusia), Ekibastuz (Kazahstan), Belshatow (Polonia), Nanticoke (Ontario-Canada), Kasima (Japonia) etc.; peste 3 000 MW: Houston, Ghison, Nonre (statele Texas, Indiana, California S.U.A.), Boxberg (Germania), Zaporojie (Ucraina) etc. Centralele hidroelectrice (C.H.E.) obtin energie electrica pe baza utilizarii energiei cursurilor de apa. Cunoscuta din cele mai vechi timpuri,

energia cursurilor de apa reprezinta o sursa primara de energie inepuizabila, datorita circuitului apei in natura, nepoluanta, de importanta economica deosebita. Amenajarile hidroenergetice sunt mult mai costisitoare decat cele ale termocentralelor, datorita lucrarilor complexe ce trebuie indeplinite (constructia de baraje, canale de aductiune, retea de drumuri etc.), dar, totodata, ele permit solutionarea unei game largi de probleme, cum sunt: regularizarea raurilor, aprovizionarea cu apa potabila, apa industriala si de irigatie, imbunatatirea conditiilor de navigatie etc. Centralele hidroelectrice au si unele dezavantaje: impiedica reproducerea faunei raurilor (a pestilor din apele marine si cele ale raurilor), impiedica navigatia din cursul superior si anterior. Constructia de hidrocentrale stimuleaza dezvoltarea altor ramuri ale economiei (argricultura, pescuitul, turismul etc.). Desi hidrocentralele necesita investitii mari care se amortizeaza intr-un timp indelungat, cheltuielile de productie sunt neinsemnate, ele fiind alimentate cu o sursa practic gratuita si inepuizabila de energie, iar energia electrica produsa la aceste tipuri de centrale este de 3-5 ori mai ieftina decat cea produsa in termocentrale. In linii generale, pretul energiei hidroelectrice este in functie de dimensiunile centralelor respective. Astfel, cu cat uzina hidroelectrica este mai mare, cu atat costurile de productie sunt mai mici. Recordul celui mai scazut pret il detine hidrocentrala de la Krasnoiarsk, pe Enisei (Rusia). Potentialul hidroenergetic teoretic al Terrei este apreciat la 5,65 milioane MW, respectiv, cel tehnic amenajabil - la 3,96 milioane MW, iar cel economic amenajabil - la numai 1,24 milioane MW. Potentialul hidroenergetic economic amenajabil este acea parte a potentialului tehnic amenajabil care poate fi valorificat in conditii de rentabilitate. Gradul de valorificare a potentialului economic amenajabil la nivel global este de doar 10-14%, fiind diferit pe continente si tari. De exemplu, in Japonia potentialul hidroenergetic este utilizat la 2/3 din total, in America de Nord anglo-saxona - la 3/5, in Europa (fara exU.R.S.S.) - la aproape 100%, in America Latina - la 1/10, in Asia - 11%, in Africa - doar 2%. In unele tari posibilitatea de valorificare a potentialului hidroenergetic este practic extenuata, iar in alte tari utilizarea lui abia de a inceput (de exemplu, in Turcia). Pe continente, in functie de relief, structura geologica, precipitatii, dar si de progresul tehnologic si economic, potentialul hidroenergetic economic amenajabil este repartizat astfel: Asia - 27,5%, Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.) 19,8%, America Latina - 19,5%, Africa - 16,2%, America de Nord - 16% si Oceania - sub 1%. Dintre marile fluvii ale lumii se remarca, printr-un potential tehnic amenajabil deosebit de ridicat, fluviul Zair (circa 700 miliarde kWh/an),

urmat de Chang Jang si Brahmaputra (cu cate circa 500 miliarde kWh/an fiecare), Parana (174 miliarde kWh/an), Enisei (140 miliarde kWh/an), Columbia (92 miliarde kWh/an), Angara (84 miliarde kWh/an) etc. Pe tari, potentialul hidroenergetic tehnic amenajabil pune in evidenta pe prim plan China, Federatia Rusa, urmata de Brazilia, Indonezia, Canada etc. Un sir de state cu suprafete relativ mici, ca Japonia, Norvegia, Chile, Turcia, Suedia, Franta, Finlanda s.a., se remarca prin considerabile resurse hidroenergetice cu atat mai mult ca acestea sunt sarace in zacaminte de combustibili minerali. In ansamblul lor, hidrocentralele participa cu 17,7% la productia mondiala de energie electrica, cu mari diferentieri de la o regiune la alta si de la o tara la alta. Lideri mondiali in productia de hidroenergie raman Europa, cu 29%, si America de Nord, cu 27,6%, la polul opus situandu-se Africa, cu 2%, Printre statele producatoare de energie electrica la hidrocentrale se evidentiaza Canada, S.U.A., Brazilia, Rusia etc. Din totalul hidrocentralelor care astazi functioneaza in lume, jumatate sunt concentrate in tarile dezvoltate. In prezent se construiesc baraje si hidrocentrale in cascada, in lungul unui rau, valorificandu-se mai bine potentialul hidroenergetic si formand un sistem hidroenergetic. America de Nord detine aproape 25% din capacitatea mondiala instalata in hidrocentrale. Cel mai important sistem hidroenergetic se afla pe fluviul Columbia - S.U.A. (87% - grad de valorificare), cu 11 centrale ce totalizeaza 22 000 MW (Grand Caulle 1, 2, 3 cu o putere instalata de 9 770 MW, situate atat pe teritoriul S.U.A., cat si pe cel al Canadei (Mica, Arow, Duncan). Al doilea sistem hidroenergetic din S.U.A. este Tennessee, care cuprinde 50 de hidrocentrale. Printre alte sisteme hidroenergetice importante mai pot fi amintite: Missouri, Colorado si California. In Canada se remarca sistemele hidroenergetice de pe Churshill si La Grande Riviere: hidrocentrala Churchill Falls - 5 225 MW si La Grande, cu patru amenajari ce insumeaza 11 449 MW. Prin linii de inalta tensiune energia electrica este transportata spre regiunea Quebec, precum si spre nord-estul S.U.A. De remarcat ca S.U.A. si Canada produc 25% din hidroenergia lumii (11% si respectiv 14%). Europa dispune de 30% din capacitatea mondiala instalata in hidrocentrale. Se remarca indeosebi Rusia, care dispune de mari sisteme hidroenergetice atat in partea europeana, cat si in partea asiatica. Mentionam sistemul hidroenergetic Volga-Kama, cu 7 centrale care insumeaza 14 000

MW. Cele mai importante hidrocentrale sunt cele de la Volgograd - 2 530 MW si Kuibasev - 2 300 MW. in zona asiatica s-a valorificat potentialul fluviului Enisei, cu 6 hidrocentrale (Saiano-Susensk -6 400 MW, Krasnoiarsk - 6 000 MW etc.) si Angara (Bratsk - 4 600 MW, Usti-Ilimsk - 4 300 MW, Boguciani - 4 000 MW). Amenajari mai importante sunt si pe Dunare (Portile de Fier 1, 2), pe Rhon-Durance (Franta), pe Rhin (Germania), pe Nipru (Ucraina). America Latina are un potential expoatabil foarte mare (locul III pe glob), dar puterea instalata reprezinta doar 15% din cea mondiala si participa cu 18% la productia totala. Cea mai importanta amenajare hidrotehnica este cea de pe fluviul Parana la Itaipu, situata la granita dintre Brazilia si Paraguay, cu o putere instalata de 12 600 MW, fiind cea mai mare din lume. Alte hidrocentrale mari se afla pe raul Rio Grande/Parana -Furnas, pe raul Paranapanema/Parana Ilha Solteria si Jupia, pe fluviul Sao Francesco - Paolo Alfonso (Brazilia), pe raul Caroni/Orinoco - Guri (Venezuela), pe fluviul Paraguay - Corpus Posados (Argentina) etc. Asia este continentul cu cel mai mare potential hidroenergetic (locul I in lume) poseda 25% din puterea totala a hidrocentralelor si o productie de 18% din cea mondiala. Dintre cele mai importante amenajari hidroenergetice mentionam hidrocentralele din China de pe fluviul Chang Jiang (Sanmansia, Lukiania, Susiumjiang si Finman), pe Huang He (Linijoxio). Pe fluviul Chang Jiang, in zona marilor defileuri se afla in constructie cea mai mare hidrocentrala de pe glob "Shashi', cu o putere instalata de peste 20 milioane kW. De asemenea sunt importante hidrocentralele de la Nurek (pe raul Vahs din Tadjikistan) si de la Toktogul (pe raul Narin, Kirgizstan) din Asia Centrala. Africa, desi dispune de mari resurse hidroenergetice, poseda doar 3% din puterea instalata si 2% din productia mondiala. Cel mai important sistem hidroenergetic este cel de pe fluviul Nil, cu cea mai mare hidrocentrala de pe continent - Saad el Aali (Egipt) si cu cel mai mare lac de acumulare din lume. Se mai pot mentiona hidrocentralele de pe fluviul Zambezi - Cabora Bassa (Mozambik) si Kariba (Rhodezia), iar pe fluviul Zair - hidrocentrala Inga (R.D.Congo). Oceania detine 2% din puterea totala a hidrocentralelor si tot atat din productia lor. Capacitati mai mari au Australia (7 000 MW) si Noua Zeelanda(5 000MW). Centralele atomoelectrice (C.A.E.). Energetica nucleara este una dintre cele mai tinere ramuri ale industriei energiei electrice, care a inceput sa se dezvolte abia in a doua jumatate a secolului al XX-lea, avand mari perspective

de dezvoltare in viitor. La centralele atomoelectrice energia electrica se obtine prin utilizarea drept combustibil a metalelor radioactive (uraniu, plutoniu si toriu). Prin fisiunea nucleara dirijata (fragmentarea atomilor grei) se degaja o mare cantitate de energie, transformata apoi in energie electrica (de exemplu, prin fisiunea nucleara a unui gram de urnaiu 235 se degajeaza 20 milioane kcal, echivalent cu arderea a 2 500 kg de carbune superior). Dintre metalele radioactive cel mai important este uraniul, care se gaseste sub forma de trei izotopi; uraniu 235, uraniu 238 si uraniu 233 (nu exista sub forma naturala). Uraniu 235 se afla in uraniu natural in proportie de 0,60,7%, restul de 99,4-99,3% il constituie uraniu 238, care nu fuzioneaza usor. Uraniu 233 poate fi obtinut in reactoare nucleare prin bombardarea toriului 232. O importanta economica il prezinta uraniu 235. Tehnologii de "imbogatire' (foarte costisitoare) a uraniului, de pana la 3%, dispun cateva state: S.U.A., Rusia, Franta si Marea Britanic Rezervele de uraniu au fost apreciate diferit in functie de criteriile folosite: de la 3,4 milioane tone la 24,5 milioane tone rezerve certe si probabile. Cele mai importante ponderi fata de rezervele mondiale le detin: Africa (25%), America de Nord (21,8%) si Australia (19,3%). Rezervele de uraniu sunt concentrate, de obicei, in regiunile platformelor geologice vechi. Cele mai mari rezerve mondiale de uraniu sunt repartizate geografic in urmatoarele regiuni: "Centura Australiana' - intre Golful Carpentaria si Marele Golf Australian; Canada - in preajma lacurilor Athabaska si Ursilor, Republica Africa de Sud - in regiunea Wirwatersrand. Zacaminte se gasesc si in unele regiuni vechi de geosinclinal - Muntii Ural (Rusia), Muntii Stancosi (S.U.A.), Muntii Europei Centrale si de Est. Centralele atomoelectrice reprezinta principala forma de utilizare economica a energiei nucleare. Investitiile mari se datoreaza masurilor de prevedere strict obligatorii si costurilor ridicate ale unor materiale rare. in acelasi timp, ele furnizeaza energie electrica ieftina si in cantitati mari. Costul redus al productiei (cu 60% mai mic decat la termocentrale), implicatiile, in general, restranse ale centralelor nucleare asupra mediului inconjurator, in conditiile asigurarii unei securitati depline, si necesitatea reducerii consumului de petrol fac ca acest tip de centrale sa fie de mare perspectiva. Centralele atomoelectrice prezinta si alte avantaje - posibilitatea amplasarii in regiuni departate de sursele de combustibil, deoarece costul transportului combustibilului nuclear este neglijabil, ceea ce poate sprijini dezvoltarea unor regiuni deficitare in energie sau posibilitatea utilizarii apelor calde reziduale in termoficarea urbana (de exemplu, in Rusia, Franta).

Aparitia si dezvoltarea tehnologiilor nucleare este legata de numele lui H. Becquerel, care in 1896 a descoperit radioactivitatea uraniului. De la aceasta descoperire si pana la prima centrala atomica (1951) distanta este mai mult de jumatate de secol. Abia in 1954 a fost construita prima centrala nucleara experimentala la Obninsk, langa Kaluga (Rusia), cu o putere instalata de numai 5 MW. Dupa aceea au fost construite centralele de la Calder (Marea Britanie, 1956) si Shippingfort (Pennsylvania, S.U.A., 1957), cu o capacitate ce nu depasea 100 MW. Incepand cu anul 1956, cand ia fiinta Agentia Internationala pentru Energia Atomica, constructia centralelor nucleare se extinde rapid: daca in 1960 numarul acestora era de 7, in doar 4 tari (cu o putere instalata de 1 030 MW), in 1999 - de 443 (cu o capacitate de 365 700 MW), in 35 de tari. Ponderea centralelor nucleare in productia mondiala de energie electrica este in crestere. In anul 1970, ponderea acestui tip de centrale constituia circa 2% din totalul productiei mondiale de energie electrica, in 1990 - 17%, in 1996 - 18,4%. Incepand cu anul 1997, se inregistreaza o scadere a acestei ponderi, desi productia de energie electrica obtinuta la centralele nucleare este in crestere: 85 miliarde kWh in anul 1970, 2 trilioane kWh in 1990 si 2,7 trilioane kWh in 2000. Pana la inceputul anilor '90 energia nucleara se dezvolta cu ritmuri mai rapide decat electroenergetica in ansamblu, iar in anii '90 aceste ritmuri au inceput sa se egaleze cu cele medii. La aceasta au contribuit mai multi factori, si anume: reducerea treptata a pretului la petrol, succesele in politica de rationalizare a consumului de energie electrica, investitiile de capital inalte, tehnologiile pretentioase, deseurile radioactive si, indeosebi, nesiguranta in securitatea deplina a centralelor nucleare. Energia nuclearo-electrica cunoaste o dezvoltare mai ampla in tarile industrializate si in regiunile slab asigurate cu resurse energetice. Peste 86% din energia produsa in centralele nucleare in 2000 au fost obtinute in 10 state ale lumii: S.U.A. - 30,9%, Franta - 16,0%, Japonia - 12,8%, Germania - 6,5%, Rusia - 5,0%, Republica Coreea - 4,2%, Marea Britanie -3,3%, Ucraina - 2,9%, Canada - 2,8% si Suedia - 2,1%. Printre cele mai mari centrale atomoelectrice se remarca "Fukuchioma' (Honshu, Japonia), cu capacitatea instalata de 8 milioane kW, Dunkerque - 5,7 milioane kW, Le Havre - 4,0 milioane kW, Bordeaux -3,8 milioane kW (Franta), Brux - 5 milioane kW, Toronto - 4,1 milioane kW (Canada), Varberg - 3,5 milioane kW (Suedia). Mari centrale atomoelectrice functioneaza in Rusia (Sankt Petersburg, Kursk, Novovoronej), Ucraina (Hmelnitk, Rovno, Zaporojie), S.U.A. (Hartsville, Browns Terry). In anul 2000 centralele nucleare au asigurat o productie de 2,7 trilioane kWh, sau 16,8% din totalul energiei electrice a globului. Cele mai mari

progrese s-au realizat in Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.), unde ponderea se ridica la 46,2%, dupa care urmeaza America de Nord cu 33,2% si Asia cu 18,5%. Ponderea energiei atomoelectrice din totalul productiei difera de la o tara la alta in functie de disponibilitatile in combustibili si de nivelul de dezvoltare. Cea mai mare pondere a electricitatii de provenienta nucleara in productia totala de energie electrica o au Lituania - 78%, Franta -77,3%, Belgia 67,3%, Suedia - 46,1%, Bulgaria - 46,1%, Ungaria -42,6% etc. Amplasarea centralelor atomoelectrice tine de particularitatile proceselor tehnologice. S-a cautat pe cat posibil, o localizare in regiuni cu o densitate mica a populatiei, delimitata de marile aglomeratii urbane. Consumul mare de apa industriala a impus amplasarea centralelor nucleare pe litoral (unde se desalinizeaza apa marina), pe malul lacurilor, in lungul fluviilor sau al raurilor cu debit mare (Japonia, S.U.A., Franta, Marea Britanie, Germania, Canada, Republica Coreea etc.). Energetica nucleara nu se limiteaza la utilizarea procesului de fisionare a nucleelor grele, ci are in vedere si posibilitatea obtinerii unei cantitati si mai mari de energie din fuziunea nucleelor usoare, in primul rand ale deuteriului si tritiului, izotopi ai hidrogenului. Acest proces se declanseaza la temperaturi si presiuni extrem de ridicate si, deocamdata, nu a putut fi controlat la scara mica, pentru a fi reprodus in scopuri economice. Cercetari destul de avansate asupra controlului fuziunii nucleare au fost realizate in S.U.A., Marea Britanie, ex-U.R.S.S., Germania si Japonia. Prima instalatie in care s-a reusit, in 1991, fuziunea nucleara controlata a unei mici cantitati de amestec de deuteriu si tritiu este Joint European Torus, construita la Culham, Marea Britanie, de statele vest-europene. Ulterior, in 1993, s-a reusit fuziunea nucleara controlata si la Universitatea din Princeton (S.U.A.). in aceeasi tara, se afla in constructie astazi noi instalatii de acest gen, mai puternice, in colaborare cu Japonia, Rusia si Uniunea Europeana. Specialistii din cadrul Departamentului Energiei al S.U.A. si din Germania considera ca primii reactori industriali de acest gen nu vor putea fi construiti decat dupa anii 2025-2030. In etapa actuala, in balanta de energie primara a Terrei, din ce in ce mai mult, patrund noile surse de energie care se extind si cuprind state din toate continentele. Geografia productiei si consumului 737e45h de energie electrica. Productia mondiala de energie electrica a cunoscut o crestere continua, iar ritmurile de crestere au fost mult mai rapide decat cele ale energiei primare. Cele mai mari ritmuri de crestere a productiei au fost inregistrate indeosebi dupa cel de al doilea razboi mondial. Astfel, in 1929 in lume s-au produs 285 miliarde

kWh energie electrica, in 1950 - deja 950 miliarde kWh, in 1989 - 10 880 miliarde kWh, iar in 1999 - 14 352 miliarde kWh, fiind de 50 de ori mai mare fata de nivelul antebelic [3, p. 172], (tab. 4.30). In perioada 1950-2000 productia de energie electrica la nivel global a crescut de peste 14 ori si in 2000 a constituit 15 334 miliarde kWh, cu o putere instalata sumara de 3,0 miliarde kW. Pentru producerea de energie electrica, anual in lume se folosesc 15 miliarde tone de combustibil conventional. in unele tari, cum sunt S.U.A., Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Belgia, pentru producerea de energie electrica se utilizeaza in medie circa 40% din resursele energetice, in Japonia - circa 50%, iar in tarile in curs de dezvoltare doar 25% . Repartitia geografica a productiei de energie electrica releva deosebiri foarte mari, din punctul de vedere atat al productiei totale, cat si al celei per capita, fiind in functie de nivelul dezvoltarii inegale a economiei diferitelor regiuni si tari. in perioada postbelica, unele tari ale lumii au inregistrat cele mai inalte ritmuri de crestere a productiei de energie electrica. Astfel, nivelul productiei mondiale de electricitate a anului 1950 a fost atins de S.U.A. deja in 1965, de U.R.S.S. - in 1975, de Japonia - in 1994 si de China - in 1995. Cresteri rapide au inregistrat si state precum Brazilia, Republica Coreea, Turcia, Mexic, ponderea statelor europene diminuandu-se. Europa produce 31,6% din productia mondiala de energie electrica si are cea mai echilibrata structura a productiei dintre continentele globului. in Europa Occidentala, prin importante productii de energie electrica se evidentiaza Germania (556,7 miliarde kWh), Franta (540 miliarde kWh) si Marea Britanie (365,7 miliarde kWh). in Europa de Est se detaseaza prin productie Federatia Rusa (locul 4 in ierarhia statelor lumii - peste 872 miliarde kWh in anul 2000), dar cu o productie in scadere fata de inceputul anilor '90, cand ea a inregistrat cel mai inalt nivel al productiei de energie electrica (peste 1 trilion kWh). America de Nord este regiunea cu cea mai mare productie de energie electrica, unde S.U.A. impreuna cu Canada realizeaza circa 1/3 din productia mondiala (tab. 4.31). Totusi, ponderea acestei regiuni in totalul productiei mondiale este in scadere fata de anul 1950, cu 14%. Asia are o productie in crestere si a reprezentat, in 1999, 27% din productia mondiala de energie electrica. Aceasta crestere se datoreaza, in primul

rand, nu numai Japoniei, cu o productie de 1 trilion kWh in 2000, dar si unor tari in curs de dezvoltare, cum sunt China (1,3 trilioane kWh, locul 2 in lume), India (560 miliarde kWh, locul 6), Republica Coreea (locul 11) si Turcia. Celelalte regiuni geografice (America Latina, Africa si Oceania), desi inregistreaza cresteri ale productiei de energie electrica, participa cu o pondere modesta in productia mondiala. Peste 2/3 din productia mondiala de energie electrica revin pe seama primelor zece state ale lumii (tab. 4.32). Analiza consumului de energie electrica la nivel de regiuni si de tari pune in evidenta mari discrepante in ceea ce priveste atat consumul global, cat si cel per capita. Sub aspectul consumului global, cele patru mari regiuni industrializate (America de Nord, Europa (inclusiv ex-U.R.S.S.), Japonia si Australia), cuprinzand 1/3 din populatia Terrei, au consumat, in perioada 19701999, peste 85% din energia electrica produsa in lume, iar restul - circa 15% din consumul mondial - a revenit celorlalte regiuni ale planetei, in care traiesc 70% din populatie [3, p. 172]. Astfel, in statele dezvoltate, consumul de energie electrica se ridica la valori foarte ridicate (peste 5 mii kWh/per capita), in timp ce in tarile subdezvoltate se afla sub 1000 kWh/per capita (tab. 4.33). Bunaoara, consumul de energie per capita variaza de la peste 20000 kWh in Norvegia, Canada la mai putin de 30 kWh in Ciad, Etiopia, Burkina Faso, Cambodjia, raportul fiind de 1:70. Exportul mondial de energie electrica cuprinde doar 2-3% din productia mondiala. Productia, consumul si exportul de energie electrica sunt realizate prin sistemele energetice nationale si regionale. Dintre sistemele energetice regionale le vom mentiona pe cele din Europa Occidentala, din America de Nord, din spatiul ex-U.R.S.S. si partial cel din Europa de Est. in America Latina exista legaturi intre sistemele energetice din Brazilia, Argentina, Paraguay si Uruguay, intre sistemele energetice din Venezuela, Columbia si Ecuador, in Africa - intre Mozambic si Republica Africa de Sud, intre Zair si Zimbabwe, intre Alger, Tunis, Libia si Egipt. Principalele tari exportatoare de energie electrica sunt Franta, Rusia, Paraguay, Germania, Elvetia, Ucraina.

Electroenergetica este ramura care produce energie electrica si termica (apa calda). Fara energie electrica dezvoltarea economiei mondiale este de ne conceput, ea in prezent se utilizeaza in toate sferele de activitate. Energia electrica usor se transforma in alte tipuri de energie: mecanica, termica, luminoasa, nu polueaza mediul inconjurator.

Prima centrala electrica a fost construita in anul 1882 in SUA (de tip termocentrala). Ulterior productia de energie electrica a crescut brusc, atingand 14,3 trln kw/h in anul 2000. Rolul principal in productia mondiala il detin termocentralele (62%). Repartitia geografica a termocentralelor este influentata de tipul de combustibil consumat (in bazine carbonifere, sau in apropierea lor, in zone cu hidrocarburi s.a.); intrucat ele furnizeaza si agent termic, apa calda industriala si menajera, tendinta actuala este de amplasare a lor in zonele preorasanesti; in tarile puternic dependente de importul de combustibili (Japonia, Franta, Italia s.a.) sunt plasate in porturi. Cei mai mari producatori de energie electrica la CTE sunt: S.U.A., China, Rusia, Japonia, Germania, s.a. Cele mai mari CTE (cu capacitatea de peste 3 ml kw) sunt: Kasima, Chiba (Japonia), Kendal (R.A.S.), Ekibastuz (Kazahstan), Kostroma, Reazan (Rusia), Zaporojie (Ucraina), Ghibson. Houston (SUA). CTE au avantajul costului si duratei mici de constructie, in schimb polueaza intens mediul. Hidrocentralele detin 21% din productia mondiala de energie electrica. Ele se amplaseaza pe raurile ce au multe cascade, praguri, cu vai inguste etc. Prin potentialul lor hidroenergetic se remarca fluviile: Congo, Enisei, Brahmaputra, Chang Jang, Parana, Nil si Zambezi. Cei mai mari producatori de energie electrica la CHE sunt: Brazilia, Canada, Rusia, China, S.U.A., Norvegia s.a. Cele mai mari CHE din lume sunt: Turukhansk - 20000 MW (Rusia), Sansea - 20000 (China), Itaipu - 13300 MW (Brazilia), Grand Coulee - 10800 MW (SUA), Guri - 10300 MW (Venezuela), Tucurui - 7300 MW (Brazilia), Paulo Afonso - 6800 (Brazilia), Saiano-Susenscoie - 6400 MW (Rusia), Krasnoiarsk - 6000 MW (Rusia), Bratsk - 4500 MW, Ust-Ilimsk - 4300 MW (Rusia) etc. CHE produc energie primara regenerabila, nepoluanta, ce este de 35 ori mai ieftina decat cea produsa la CTE. 16% din energia electrica produsa in lume revine CAE (nucleare). Materia prima o formeaza uraniu, plutoniu si toriu (23 kg U = 400 t de carbune sau 270 mii l petrol). Costul productiei este cu 20% mai ieftin decat in CTE. CAE sunt construite langa o sursa permanenta si constanta de apa dulce si la o distanta de nu mai putin de 50 km de orasele mari (zonele de consum). Sinecostul constructiei este foarte mare, de aceea ele sunt concentrate cu predominare in statele inalt dezvoltate. Principalii producatori mondiali sunt: SUA - 28%, Franta - 17.5%, Japonia - 12,3%, Germania, Rusia, Canada, Marea Britanie, Ucraina, Coreea se Sud, Suedia etc.