Sunteți pe pagina 1din 2
 
PARTICULARITĂŢI ALE DISCURSULUI NARATIV ÎN POVESTIREA
 NEGUSTOR LIPSCAN 
de Mihail SadoveanuPovestirea, ca specie literară, este o naraţiune limitată la o singură întâmplare relatată, de cele mai multe ori,la persoana I; ea presupune ca povestitor fie un martor, fie un personaj implicat în acţiune.În epica românească, povestirea are o configuraţie proprie determinată de tradiţia folclorică:
-
relaţia explicită povestitor – ascultător îi conferă
oralitate;
-
respectă un
ceremonial al spunerii 
(adresări, captarea atenţiei, cucerirea ascultătorilor, verificareaatenţiei);
-
 presupune o
atmosferă
(de petrecere, sfat, intimitate);
-
evocă un
timp
vag istoric, de cele mai multe ori,
mitic;
Există mai multe
tipuri de povestire
:
-
 povestirea în povestire
care presupune multiplicarea nucleelor narative;
-
 povestirea în ramă
care presupune o povestire cadru, povestitorii transformându-se în personajeale naraţiunii.
Tipuri de naratori
:
-
naratorul-personaj;
-
naratorul-martor;
-
naratorul-“colportor” (se implică afectiv în naraţiune; nu a luat parte direct la evenimente)
Timpul textului narativ
:
-
timpul din istorie cu caracter pluridimensional (cosmic, mitic, legendar,istoric, psihologic);
-
timpul din discurs cu caracter unidimensional;
-
timpul lecturii, al perceperii textului.Acestor trei timpuri interne le corespund trei
timpuri externe
: istoric, al autorului, al cititorului.
 Hanu–Ancuţei 
“realizează în istoria povestirii româneşti o mitologie supremă cu ajutorul unuisistem narativ desăvârşit” (Ion Vlad)
 .
Povestirile cuprind un univers caracteristic sadovenian, dominat desentimentul trecerii timpului şi al caducităţii lucrurilor omeneşti.
Spaţiul
este al hanului-cetate din Moldova adică real-terestru şi, în acelaşi timp, legendar. Un spaţiual focului (al vieţii curente) şi al cenuşii (al amintirii) în care lumea apare prin reducţie în experienţele eicapitale, comunicate cu farmec şi înţelepciune.
Timpul
este al jumătăţii secolului XIX, dar şi al “petrecerilor şi poveştilor”; aparţine autumnalului,recapitulărilor stinse, căci povestitorii, vârstnici, se instalează într-un timp mitic, regăsit.Dintru început, farmecul e creat prin referirile la spaţiu şi timp, căci descrierile şi retrospecţia adaugăepocilor revolute un miraj al depărtării.Aburul de mister şi interesul îl stârnesc şi îl menţin şi
personajele
, căci toţi au nostalgia arhetipurilor impozante sau măcar al epocilor mai vechi, luate ca termen de comparaţie (mai toţi se referă la cealaltăAncuţă).
Compoziţia
e savant orchestrată: nouă povestiri condensate alcătuiesc un tot unitar , printr-o gradaredramatică.
Conexarea
 
lor se face prin intermediul
 încadrării
 
în a zecea povestire-ramă care conţine motivul povestirii. Trei serii a trei povestiri se derulează cu ajutorul a nouă naratori sau participanţi (personaje) aleevenimentului narat. Ele sunt legate prin vocea naratorului-evocator al hanului şi a două personaje (unul personaj-narator): comisul Ioniţă, care organizează abil scenariul următoarelor istorisiri, şi Ancuţa, careasigură atmosfera de “petrecere” de la han (este o coordonată a timpului hanului, alături de “poveste”). Naratorul-evocator, auctorial, supra-naratorul apare la începutul a şapte povestiri şi la finalul a şasedintre ele. El, iniţial, dă amănunte în legătură cu timpul în care se povesteşte, iar la final descrie stareasufletească a povestitorilor sau reacţia ascultătorilor, momentul la care s-a ajuns.
576648e32a3d8b82ca71961b7a986505