Pot vorbi cuvant, insa duh nu pot da.

Cuvantul lor e frumos, insa tacand Tu, Doamne, inima nu s-aprinde. El invata tainele, insa cheia tainelor e la Tine. Ei vestesc poruncile tale, insa Tu dai ajutor spre a se implini. Ei arata calea, insa Tu intaresti umblarea. Ei lucreaza numai asupra simturilor din afara, insa Tu luminezi si inveti inimile. Ei uda pe dinafara, insa Tu, dai rodire inlautru. Cuvintele lor ajung in ureche, insa usa intelegerii Tu o deschizi. Asadar, Tu, Doamne Dumnezeul meu, vesnicul adevar, sa-mi vorbesti, ca nu cumva sa mor si sa ma fac neroditor daca, indemnat numai pe dinafara, nu voi fi aprins si inlauntru, ca nu cumva cuvantul ce am auzit si n-am urmat, ce am cunoscut si n-am iubit, ce am crezut si n-am implinit, sa se intoarca mie, spre judecata. Vorbeste, Doamne, ca aude sluga ta: ,,Tu ai cuvintele vietii celei vesnice. Vorbeste, Doamne, ca sufletul meu sa se managaie, ca viata mea sa se indrepteze, iar numele Tau sa se laude, sa se mareasca si sa se binecuventeze in veci. Este un glas care ne vorbeste inlantrul nostru si in adancul sufletului, cand inchizand urechea la zgomotul creaturilor, nu voim sa ascultam decat pe Dumnezeu singur si pe El Il chemam in noi, cu tot focul dorintelor noastre. Acest glas este acela care rapea in pustie pe Pavel, pe Antonie si le descoperea tainele stiintei dumnezeiesti. Acest glas este acela care invata pe sfinti, ii inflacareaza, ii mangaie si-i adapa, ca sa zic asa, cu cereasca sa dulceata. Moise si prorocii erau acoperiti pentru ucenicii din Emmaus. Domnul vine si, la glasul sau, umbrele ce acopereau intelegerea lor se risipesc, ceva necunoscut se misca in ei, astfel ca ei isi zic unul altuia: Au nu era inima arzand intru noi, cand graia noua pre cale si cand ne talcuia scripturile? Iar noi, sarmani nenorociti, tulburati inca de zgomotul lumii, ce vom face? Oare nu vrem si noi sa auzim pe Domnul? Ca si cei doi ucenici, suntem si noi in calatorie, mergem spre vesnicie. Dumnezeu, in dragostea Sa, se apropie de noi: El se face intrucatva tovarasul drumului nostru, insa aflandu-ne nebagati de seama, se retrage si noi mergem singuri. Singuratate inspaimantatoare! Sa bagam de seama ca nu cumva sa ne apuce noaptea aproape de sfarsit! Sa ne grabim de a chema dumnezeiasca calauza si sa-I zicem din tot sufletul nostru: Doamne, ramai cu noi, caci catre seara este si s-au plecat ziua.