Cum voi putea eu purta, in viata aceasta ticaloasa, greutatea mea, de nu ma va intari mila si darul Tau?

Nu intoarce fata Ta de la mine, nu intarzia a ma certa, nu retrage de la mine mangaierea Ta, ca sa ,,nu fie sufletul meu ca un pamant fara de apa! Invata-ma sa fac voia Ta, invata-ma sa umblu in smerenie si cuviinta inaintea fetei Tale! Caci Tu esti intelepciunea mea. Tu ma cunosti, in adevar si mai cunoscut inainte de a fi fost nascut. Nimic nu este mai rar decat o dorinta sincera de mantuire. Si tocmai aceasta este cea ce trebuie sa ne faca sa tremuram, caci soarta noastra a fiecaruia va fi aceea pe care am facut-o. Dumnezeu ne ajuta, vine prin harul Sau in ajutorul vointei noastre, insa n-o forteaza. Dar ce vedem? Ce priveliste ne infatiseaza lumea? Nu vorbim de neincrezatorul hotarat sa se piarda si chiar insemnat cu pecetea reprobarii, ci vorbim de acei ce se numesc, ce se cred ucenici ai Domnului. Cu vorba, acestia vor sa se mantuiasca, insa voiesc in acelasi timp sa aiba tot felul de bunuri si sa guste placerile pamantului. Ei vor da si lui Dumnezeu, in treacat, oarecare rugaciuni voite, se vor informa de legea Sa, spre a cunoste ce porunceste anume, apoi linistiti din aceasta parte, vor urmari slava, bogatiile, placerile pe care le numesc dreptate, sau vor cadea intr-o viata molatica permisa ochilor lor, pentru ca nu vatama nicio porunca dumnezeiasca. In toate acestea insa, unde este increderea ce trebuie sa reflecte faptele noastre pentru viata vesnica? Unde este dragostea vesnic ocupata de obiectul sau, dragostea doritoare de jertfa? Unde este pocainta? Unde este ingenuncherea careia ii zicem Cruce? Oh, Dumnezeule! Asta inseamna a dori mantuirea? Oare nu este scris ca: cine va cauta sufletul sau, pierde-l va pre el? Fiecare sa cugete asupra acestui cuvant, inainte de ziua ingrozitoare, cand va judeca Insusi Domnul.