Alteori iar trebuie sa te scoli cu putere asupra poftelor truplui si sa te impotrivesti lui cu barbatie, necautand la ceea ce voieste sau

nu voieste el, ci silindu-te mai vartos a-l supune si fara voia lui de duh. Si pana atunci sa-l pedepsesti, pana atunci sa-l silesti la supunere, pana cand, gata fiind spre toate, va invata a se multumi cu putin, a iubi simplitatea si a nu carti niciodata de nimica! Avem o mare lupta de dus, contra spiritului, care ne rataceste, amagit prin gresite lumini si prin trista curiozitate, contra dorintelor noastre, care ne tulbura, contra simturilor noastre, ale caror pofte pangaresc sufletul si-l apleaca pana la pamant. Stare vrednica de plans a omului cazut! Insa Dumnezeu nu l-a parasit, El poate invinge de va voi. Increderea in Domnul, impiedica nelinistea bolnavicioasa a spiritului si-l pune in adevar. O supunere deplina vointei Dumnezeiesti produce pacea inimii, inabusind zadarnicele dorinti ale acestora chiar de inseala pietatea printr-un fel de aparenta de bine. In fine, noi biruim simturile prin renuntare la sine, umilinta, pocainta, chinuind trupul rebel si supunandu-l robiei. Numai in acest razboi neincetat, omul se perfectioneaza si, luptand cu incredere, poate zice ca Apostolul: eu inca nu ma socotesc sa fi ajuns unde aspir, ci numai una, cele din urma uitandu-le si la cele dinainte intinzandu-ma, la semn alerg, la raspandirea chemarii celei de Sus a lui Dumnezeu.