Sunteți pe pagina 1din 447

CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA COMENTARIU

* * * PARTEA GENERALĂ CUVÂNT ÎNAINTE Alexei Barbăneagră, doctor în drept, conferenţiar Se spune, pe bună dreptate, că dreptul penal se modifică o dată cu timpurile în care ia naştere. În baza lui "se poate reconstitui sistemul de valori şi de civilizaţie, caracteristic societăţii care a emanat dreptul penal. El reflectă întotdeauna atât cultura perioadei în care este creat Codul penal, cât şi cultura poporului care l-a elaborat. Mai mult chiar, Codul penal este o parte a culturii. Din el se poate înţelege condiţia morală a societăţii, sistemul de valori pe care este edificat statul. Se mai poate observa şi locul pe care-l ocupă omul în stat şi drepturile ce i se cuvin, precum şi locul pe care-l ocupă puterea "1 . Noul Cod penal al Republicii Moldova, nefiind o excepţie, reflectă schimbările produse în societatea contemporană, evoluţia sistemelor de politică penală din ţara noastră, relaţiile acesteia cu normele de drept penal internaţional şi cu tratatele internaţionale ratificate de statul nostru. Este cert că apărarea valorilor sociale se realizează preponderent prin mijloace de ordin economic, social, educativ. Acest lucru se înfăptuieşte însă şi prin intermediul normelor juridice prevăzute de dreptul administrativ, financiar, civil, funciar, al muncii etc. În sistemul dreptului, un rol deosebit îi revine dreptului penal care defineşte cele mai importante valori sociale, a căror violare este pedepsită prin aplicarea de sancţiuni penale. Întrucât societatea şi-a reevaluat valorile şi a creat o nouă politică penală a statului, actualul Cod penal reflectă acest efort care a pornit de la necesităţile apărării, în primul rând, a valorilor ei supreme: personalitatea omului şi drepturile lui, proprietatea, mediul, pacea şi securitatea umană, ordinea constituţională, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova etc. Elaborarea Codului penal a urmărit şi alte scopuri:

excluderea caracterului declarativ al normelor penale şi al clişeelor ideologice, perfecţionarea legislaţiei penale pentru a eficientiza lupta cu criminalitatea organizată, corupţia şi alte manifestări de această natură. Aşadar, noul Cod penal are o formă şi o structură esenţial modificate în raport cu CP din 1961. Partea generală şi cea specială cuprind 31 de capitole şi 393 de articole. Capitolele Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război; Infracţiuni contra familiei şi minorilor; Infracţiuni în domeniul informaticii; Infracţiuni săvârşite de persoanele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale sunt noi sau modificate în mod substanţial. Au fost operate modificări în denumirea altor capitole, în conţinutul lor fiind introduse multe componenţe de infracţiuni noi, necunoscute anterior legislaţiei noastre penale. Printre momentele-cheie din partea generală a Codului penal menţionăm că în alin.1 art.1 este stipulată unicitatea legislaţiei penale: "Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova". Această prevedere are o importanţă deosebită. Este cunoscut faptul existenţei în alte ţări a legilor speciale, care, concomitent cu CP, sunt acte normative în baza cărora poate surveni răspunderea penală. Codificarea tuturor normelor penale într-un singur cod asigură aplicarea operativă şi corectă a legislaţiei penale. O altă stipulare importantă a Codului penal este că acesta "se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale" (a se vedea prevederile alin.3 art.1). Această normă penală derivă din conţinutul art.7 al CRM care consfinţeşte faptul că numai Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o altă lege sau un alt act juridic care contravin prevederilor Constituţiei nu au putere juridică. Pornind de la această prevedere constituţională, instanţele judecătoreşti, la efectuarea justiţiei, urmează să aprecieze conţinutul legii sau al oricărui alt act juridic ce reglementează raporturile juridice

litigioase şi, în cazurile necesare, să aplice Legea Supremă ca act juridic normativ cu acţiune directă. Instanţele de judecată aplică în mod direct Constituţia:

a) dacă prevederile Constituţiei, ce urmează a fi aplicate, nu conţin indicaţii referitoare la

adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor prevederi ale Constituţiei;

b) dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în

vigoare a Constituţiei (27 august 1994) contravine prevederilor ei 2 . Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova atenţionează instanţele judecătoreşti că "la efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, precum şi de prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte" 3 . Este revăzut şi scopul legii penale. Conform art.2 al CP, "legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea

constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni". Deci, prioritatea valorilor sociale ocrotite de noul Cod penal este alta decât în CP anterior:

personalitatea - societatea - statul. Pentru prima dată în CP sunt incluse principiile legislaţiei penale. Acestea sunt:

principiul legalităţii (art.3) ,

principiul umanismului (art.4),

principiul democratismului (art.5),

principiul caracterului personal al răspunderii penale (art.6),

principiul individualizării răspunderii penale şi al pedepsei penale (art.7).

Evident că în sistemul de principii un loc deosebit îl ocupă principiul constituţional al legalităţii, care are următoarea formulare în noul Cod penal: "nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală" (art.3 CP). Principiile legislaţiei penale şi corelarea acestora permit aprecierea statutului juridic al persoanei care a săvârşit infracţiunea, drepturile şi obligaţiunile statului în legătură cu acest fapt. Principiile enunţate sunt strâns legate între ele, completându-se reciproc. În Codul penal actual sunt formulate mai detaliat şi normele ce reglementează acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu, efectul ei retroactiv, modalitatea de extrădare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Importante modificări sunt introduse, de asemenea, în capitolul Infracţiunea; noţiunea de infracţiune este definită ca o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. Înlocuind termenul social- periculos, ca unul având o conotaţie ideologică, cu termenul prejudiciabil, legiuitorul s-a bazat pe faptul că orice infracţiune aduce, în primul rând, un prejudiciu real valorilor sociale ocrotite de lege sau creează primejdia reală pentru ca un astfel de prejudiciu să fie adus. În acelaşi capitol sunt concretizate normele penale ce ţin de acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu. Pornind de la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei penale, legea penală clasifică, pentru prima dată, infracţiunile în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Clasificarea infracţiunilor are o importanţă decisivă nu numai la numirea categoriilor şi mărimii pedepsei, ci şi la rezolvarea problemelor ce vizează recunoaşterea recidivei periculoase, deosebit de periculoase, a răspunderii penale pentru

pregătirea de infracţiune, a liberării de răspundere penală a minorilor, la stabilirea termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală etc. Introducerea institutului de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei este de o deosebită importanţă în domeniul dreptului penal şi al celui procesual-penal. Conform art.80 CP, în cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru acţiunea imputată se reduce cu 1/3 din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune. În temeiul prevederilor art.504 CPP, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris (art.505 CPP) cu participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave. Instituţia în cauză are un rol extrem de important în efectuarea justiţiei. Conform datelor statistice, "în sistemul de justiţie american, negocierea recunoaşterii vinovăţiei a devenit esenţială şi a câştigat din ce în ce mai mult teren. În 1995, 43583 de acuzaţi, sau 92% din cei condamnaţi pentru delicte grave în instanţele federale, au pledat "vinovat". În mod virtual, toate aceste pledoarii "vinovat" au constituit rezultatul negocierilor de recunoaştere a vinovăţiei. Pentru comparaţie, în 1995, numai 10000 de inculpaţi au fost judecaţi în instanţele federale de către un judecător sau de către un complet de juraţi. Din cauza aglomerării din instanţele federale, ar fi imposibil să fie judecate încă alte 40000 de procese pe an. Fără negocierea de recunoaştere a vinovăţiei, cazurile civile nu ar mai avea nici o şansă să fie judecate în instanţele federale, deoarece procesele penale au prioritate în faţa acţiunilor civile" 4 . Novatoare sunt şi stipulările din art.20 CP, care prevede cazul fortuit. Fapta săvârşită în caz fortuit nu constituie infracţiune, deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială - cea a vinovăţiei. Sunt absolut noi şi prevederile referitoare la răspunderea penală a persoanelor juridice stipulate în noul Cod penal. În plan european, acestei probleme i-au fost dedicate mai multe convenţii, rezoluţii, recomandări ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene, unele dintre ele s- au răsfrânt pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova. De exemplu, potrivit Convenţiei privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal din 04.11.1998, Republica Moldova a inclus o serie de sancţiuni concrete pentru acţiunile infracţionale ale persoanei juridice în domeniul securităţii ecologice (art.223, 224, 225,227, 228, 229, 230, 231, 232, 235). Este semnificativă şi Recomandarea R(88) privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor 5 . Scopul Recomandării este de a încuraja adoptarea de măsuri de ordin legislativ pentru ca, pe de o parte, întreprinderile să poată fi declarate responsabile pentru infracţiunile comise în activitatea lor, fără a exonera însă de răspundere persoanele fizice care au săvârşit fapta, iar pe de altă parte - să se creeze un sistem de sancţiuni şi măsuri adaptate întreprinderilor, în scopul realizării unei sancţionări eficiente a activităţilor ilicite, a prevenirii comiterii de noi infracţiuni şi a reparării prejudiciilor cauzate prin infracţiune 6 . În sensul acesta, legiuitorul a stabilit răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile economice (art.236, 237, 239, 240, 241, 244, 245), din domeniul informaticii (259, 260, 261) etc. Principiile pe care le formulează Recomandarea în cauză au menirea să ghideze regimul răspunderii penale a persoanelor juridice 7 :

o

persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţii

sale, chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectul întreprinderii şi indiferent dacă

a

fost identificată sau nu persoana fizică ce le-a săvârşit;

întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci când conducerea sa nu este implicată în comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii ei;

angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea de răspundere a persoanelor fizice implicate în comiterea infracţiunii. În mod special persoanele exercitând funcţii de conducere trebuie să răspundă pentru omisiunea îndeplinirii obligaţiunilor lor, omisiune care a dus la comiterea infracţiunii;

aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci când acestea sunt cerute de natura infracţiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, de consecinţele ei pentru societate şi de necesitatea de a preveni alte infracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este indicată recurgerea la alte forme de răspundere, cum ar fi cea administrativă;

în alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde o atenţie deosebită obiectivelor nonrepresive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi repararea prejudiciului suferit de victima infracţiunii 8 .

Pentru a evita multiplele greşeli în practica judiciară legate de calificarea activităţii infracţionale, în CP sunt introduse noţiunile de infracţiune unică (art.28), infracţiune continuă (art.29), infracţiune prelungită (art.30). A fost modificată şi noţiunea de repetare a infracţiunii. Conform art.31 CP, se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie. Deci, semnul calificativ - săvârşirea infracţiunii de către o persoană condamnată anterior pentru aceeaşi infracţiune, semn caracteristic legislaţiei penale precedente - a fost exclus. În noul CP nu mai există nici noţiunea de recidivist deosebit de periculos, termen omis din limbajul juridic. Ultimele două modificări au fost operate şi sunt un rezultat al aducerii legislaţiei RM în corespundere cu prevederile CEDO. De exemplu, prevederile art.4 din Protocolul nr.7 CEDO stipulează că "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat". Noul CP a lărgit lista cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, lucru extrem de important în lupta cu criminalitatea. Au fost recunoscute suplimentar drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat. Deopotrivă cu legitima apărare şi starea de extremă necesitate, aceste cauze vor

permite cetăţenilor să-si realizeze plenar apărarea drepturilor şi libertăţilor ce le sunt garantate. Atât partea generală, cât şi cea specială a CP conţin norme penale care au menirea de a eficientiza lupta împotriva crimei organizate. Astfel, legiuitorul a specificat formele participaţiei la infracţiune, forme care, în actualul cod, au fost elucidate sub aspect structural, în funcţie de gradul de coordonare şi de organizare a acţiunilor participanţilor la săvârşirea faptei penale. Aceste forme sunt:

a) participaţia simplă (art.44);

b) participaţia complexă (art.45);

c) grupul criminal organizat (art.46);

d) organizaţia (asociaţia) criminală (art.47).

În continuarea aceleiaşi idei, enunţăm că art.284 din partea specială a CP prevede răspunderea penală pentru crearea sau conducerea unei organizaţii criminale. În acest sens, numeroase componenţe de infracţiuni (art.324 alin.3 lit.c), 325 alin.3 lit.b), 326 alin.3 lit.b), 327 alin.3, 328 alin.3 lit.c), 332 alin.2 lit.c), 335 alin.3 lit.a), 336 alin.3 lit.a), 352 alin.3, lit.a) etc.) au ca semn calificativ săvârşirea diferitelor acţiuni în interesul unui grup criminal sau al unei organizaţii (asociaţii) criminale. Sunt modificate şi categoriile pedepselor. În noul CP se pune accentul pe pedepsele nonprivative de libertate, lărgind esenţial aria aplicării amenzii, stabilind noi pedepse: munca neremunerată în folosul comunităţii şi arestul. Prin muncă neremunerată în folosul comunităţii legiuitorul prevede antrenarea condamnatului - în afara timpului serviciului de bază sau de studii

- la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale (alin.1 art.67 CP). Prin arest se înţelege privarea de libertate a persoanei pe un termen de la 3 până la 6 luni (alin.1 art.68 CP). În categoriile pedepselor sunt incluse închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Esenţa conceptului de închisoare constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei - în baza hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen - într-un penitenciar. Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 6 luni până la 25 de ani. Prin detenţiune pe viaţă legiuitorul prevede privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii (art.71 CP). Pentru prima dată în legea penală a Republicii Moldova sunt stabilite, de asemenea, şi categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice: amenda, privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate, lichidarea. La fel, au fost extinse considerabil termenele pedepsei cu închisoarea aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni şi al unui cumul de sentinţe. Conform art.84, 85 CP, în cazul unui concurs de infracţiuni închisoarea poate să fie numită pe un termen ce nu depăşeşte 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 35 de ani de închisoare. Într-un capitol aparte (cap.IX) sunt formulate noţiunea şi categoriile de liberare de pedeapsă penală. Capitolul X este consacrat măsurilor de siguranţă care au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prejudiciabile. În lista cauzelor care înlătură răspunderea penală este de menţionat împăcarea (art.109 CP), un act de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Împăcarea este personală şi poate fi realizată din momentul pornirii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată. Conotaţia semantică a unor termeni sau expresii cuprinse în cap.XII al CP, intitulat Calificarea infracţiunilor va facilita, de asemenea, aplicarea normelor penale. Calificarea infracţiunilor, în cazul unui concurs de infracţiuni, al concurenţei normelor penale, al concurenţei dintre normele generale şi cele speciale, dintre două norme speciale, dintre o parte şi un întreg va permite determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii imputate. Nu mai puţin importante sunt modificările operate în partea specială a CP. Denumirea capitolelor şi ierarhizarea lor în partea specială denotă prioritatea valorilor sociale ocrotite de către stat. Înseşi denumirile primelor capitole: Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război; Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei; Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei etc. evidenţiază ocrotirea valorilor social-umane şi obligaţiunile Republicii Moldova în legătură cu aderarea la convenţiile internaţionale. Situaţia criminogenă a condiţionat necesitatea criminalizării unor fapte care periclitează valorile sociale şi a grupării unor norme penale în capitole noi, printre care evidenţiem cap.IX - Infracţiuni ecologice; cap.XI - Infracţiuni în domeniul informaticii etc. Evident că într-un succint cuvânt introductiv nu pot fi supuse analizei normele penale noi, cel puţin din simplul motiv că acestea sunt numeroase. Evidenţiem totuşi în calitate de exemplu de perfecţionare a legislaţiei naţionale sub imperiul prevederilor tratatelor internaţionale, unele denumiri ale normelor penale: genocidul (art.135), ecocidul (art.136), tratamentele inumane (art.137), încălcarea dreptului umanitar internaţional (art.138), clonarea (art.144) etc. Lucrarea de faţă, fiind primul comentariu al unui Cod penal al Republicii Moldova, nu are şi nici nu poate avea drept obiect domeniul considerat definitivat al ştiinţei dreptului penal. Dar ea reuneşte şi ordonează aspectele esenţiale ale conţinutului CP în vigoare după o formă şi nişte reguli demult stabilite. Metoda principală folosită la scrierea acestui Comentariu şi firul lui călăuzitor au la bază expunerea succintă a tezelor esenţiale din fiecare articol (partea generală) şi a elementelor componenţelor de infracţiune (partea specială); corelarea conţinutului prevederilor normelor; definirea într-o formă raţională a noţiunilor, expresiilor şi a semnelor calificative ale faptei incriminate de legea penală în accepţiunea noului cod. Presupunând că metoda ştiinţifică este

cunoscută de cei care vor beneficia de acest Comentariu şi considerând că aceştia înţeleg că întregul, ca şi dezvoltarea părţilor sale, se bazează pe spiritul logic, autorii au renunţat la sublinierea şi relevarea în parte a continuităţii logice a fiecărui detaliu deja comentat, rezervând astfel spaţiu pentru alte idei şi sugerând articolul la care cititorul poate apela pentru a găsi rapid răspunsul căutat. Nu este de neglijat nici motivul pentru care Centrul de Drept al Avocaţilor, pe care îl reprezint, s-a pronunţat pentru un proiect de scriere şi publicare a unui asemenea comentariu important, acesta înscriindu-se perfect obiectivului pe care îl urmărim de mai mulţi ani: formarea unui stat bazat pe drept, promovarea independenţei justiţiei, schimbarea mentalităţii şi susţinerea libertăţii gândirii şi spiritului specialiştilor în materie de drept penal, fapt important în condiţiile societăţii noastre. În dorinţa de a elabora un comentariu care să reprezinte o expunere ordonată în unităţi complexe ale gândirii dialectice, legate logic între ele şi cu prevederile celorlalte coduri, de asemenea noi, ale Republicii Moldova: Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul muncii etc. ne-am orientat spre coerenţă, precizie conceptuală şi formulări clare. Pe de altă parte, am evitat, pe cât s-a putut, intervenţia în topica şi expresiile la care ţin autorii cu atât mai mult cu cât acestea, deşi arhaizante, mai au circulaţie în acest areal. Astfel, a fost păstrat stilul de expunere propriu fiecărui autor, fapt care le încadrează personalitatea în spiritualitatea epocii şi le subliniază vocaţia de savanţi şi cercetători. Comentariul a fost scris de un grup de specialişti avizaţi în domeniul dreptului penal, savanţi şi practicieni care reprezintă patru instituţii de învăţământ superior din Republica Moldova şi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi ai Judecătoriei Militare. Capitolele au fost comentate în ordinea dictată de Codul penal. Excepţie a făcut capitolul XIII Înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod care a fost ataşat la lucrare fără a fi comentat. Pentru a facilita accesul la textul comentat, a fost propusă o listă a abrevierilor lexemelor şi sintagmelor frecvent folosite şi uşor descifrabile. Astfel, denumirile sub care sunt cunoscute diferite organizaţii naţionale şi internaţionale sunt prezentate prin abrevierile şi siglele devenite uzuale, de exemplu: FMI - Fondul Monetar Internaţional, BNM - Banca Naţională a Moldovei, RM - Republica Moldova etc. În cazul în care unele abrevieri comportă un sens dublu, dar uşor descifrabil, s-a recurs la utilizarea abrevierii în cauză, de exemplu, TI în unele texte înseamnă Tratate internaţionale, iar în altele - seria de 29 de volume care cuprinde Tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. În aceste şi alte cazuri contextul va ajuta cititorul să deducă sensul concret al frazei scrise. Asemenea noului Cod penal, Comentariul de faţă conţine, fără îndoială, anumite carenţe inerente unor lucrări de acest gen. În condiţiile în care legislaţia penală, procesual-penală, civilă, procesual-civilă etc. se schimbă frecvent, este imposibil a prevedea potenţialele modificări de relaţii sociale. În afară de aceasta, niciodată şi nicăieri nu a fost şi nici nu va exista un CP perfect, un cod care nu ar lăsa loc pentru obiecţii, interpretări, critici. De aceea, fiind receptivi la eventualele sugestii, propuneri şi critici exprimate de persoane avizate, recunoaştem că şi autorii comentariului de faţă au emis suficiente observaţii şi propuneri concrete de îmbunătăţire a Codului penal. Aceste obiecţii subiective, fiind mai întinse decât le permite de obicei scopul şi studiul unui comentariu de acest tip, nu şi-au găsit loc în lucrarea de faţă, ele urmând a fi conturate aparte în diverse articole, elaborări teoretice şi metodice aparte. În ultimul deceniu s-a înregistrat un progres însemnat în editarea multor lucrări importante ale autorilor din domeniul dreptului din Republica Moldova. Sperăm ca iniţiativa noastră de elaborare şi editare a Comentariului la Codul penal să constituie un imbold în menţinerea interesului specialiştilor pentru domeniul dat şi al studenţilor - pentru înţelegerea dreptului penal ca disciplină cognitivă.

----------------------

1 Vasile Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.1 - Teorie şi practică judiciară,

Bucureşti, Editura Lumina-Lex, 2000, pag.7.

2 HP CSJ nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin HP CSJ nr.38 din 20 decembrie 1999, p.2.

3 Ibidem, p.3. 4 Asociaţia Avocaţilor Americani. Iniţiativa Juridică din Europa Centrală şi de Est. Materialele Forumului Internaţional privind încadrarea juridică de recunoaştere a vinovăţiei, negocierea de recunoaştere a vinovăţiei şi simplificarea procedurii penale: Care este calea cea mai bună pentru Moldova?, Chişinău, 10-11 iunie 1999 (manuscris), pag.86.

5 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea adoptată la 20 octombrie

1988.

6 Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Editura Rosetti, 2002, pag.200.

7 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R(88) privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor, adoptată la 20 octombrie 1988.

8 Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Editura Rosetti, 2002, pag.200-201.

ABREVIERI:

abr. = abreviat, abreviere

alin. = alineat şi derivatele

AP = revista Avocatul poporului

art. = articol şi derivatele BNM = Banca Naţională a Moldovei cap. = capitolul şi derivatele

CC = Codul civil

CCA = Codul contravenţiilor administrative

CE = Consiliul Europei

CEDO = Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale

ale Omului

CEl = Codul electoral

CEx = Codul de executare

CF = Codul familiei

CFisc. = Codul fiscal

CG = Convenţiile de la Geneva din 1949

CIP = Curtea Internaţională Penală

CÎS = Camera Înregistrării de Stat

CJC = Codul jurisdicţiei constituţionale

CM = Codul muncii

CP = Codul penal

CPC = Codul de procedură civilă CPP = Codul de procedură penală

CRM = Constituţia Republicii Moldova

CU = Curtea Europeană a Drepturilor Omului

DE = Dicţionarul enciclopedic, Cartier, 2000 Dec. CA = Decizia Curţii de Apel Dec. Tr. Chişinău = Decizia Tribunalului Chişinău DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române DTI = Departamentul Tehnologii Informaţionale DUDO = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului FMI = Fondul Monetar Internaţional HG = Hotărârea Guvernului HP CSJ = Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie HP JSRM = Hotărârea Plenarei Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova

JM = Judecătoria Militară

M = monitor şi derivatele

MA = Ministerul Apărării MAI = Ministerul Afacerilor Interne MF = Ministerul Finanţelor MO = Monitorul Oficial MS = Ministerul Sănătăţii nr. = număr şi derivatele ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite ord. = ordin şi derivatele p. = punct şi derivatele pag. = pagina şi derivatele PPA = Primul Protocol adiţional rec. = recomandare şi derivatele reg = regulament şi derivatele rez. = rezoluţie şi derivatele

RM = Republica Moldova şi derivatele RND = Revista Naţională de Drept sec. = secţiune şi derivatele sent. = sentinţa şi derivatele SFS = Serviciul Fiscal de Stat

TI = Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte

TVA = taxa pe valoarea adăugată ULIM = Universitatea Liberă Internaţională din Moldova USM = Universitatea de Stat din Moldova CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA. PARTEA GENERALĂ Capitolul I. CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI Articolul 1. Legea penală a Republicii Moldova Articolul 2. Scopul legii penale Articolul 3. Principiul legalităţii Articolul 4. Principiul umanismului Articolul 5. Principiul democratismului Articolul 6. Principiul caracterului personal al răspunderii penale Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale Articolul 8. Acţiunea legii penale în timp Articolul 9. Timpul săvârşirii faptei Articolul 10. Efectul retroactiv al legii penale Articolul 11. Aplicarea legii penale în spaţiu Articolul 12. Locul săvârşirii faptei Articolul 13. Extrădarea

Capitolul II. INFRACŢIUNEA Articolul 14. Noţiunea de infracţiune Articolul 15. Gradul prejudiciabil al infracţiunii Articolul 16. Clasificarea infracţiunilor Articolul 17. Infracţiunea săvârşită cu intenţie Articolul 18. Infracţiunea săvârşită din imprudenţă Articolul 19. Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie Articolul 20. Fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit) Articolul 21. Subiectul infracţiunii Articolul 22. Responsabilitatea Articolul 23. Iresponsabilitatea Articolul 24. Răspunderea pentru infracţiunea săvârşită în stare de ebrietate

Articolul 25. Etapele activităţii infracţionale Articolul 26. Pregătirea de infracţiune Articolul 27. Tentativa de infracţiune Articolul 28. Infracţiunea unică Articolul 29. Infracţiunea continuă Articolul 30. Infracţiunea prelungită Articolul 31. Repetare a infracţiunii Articolul 32. Pluralitatea de infracţiuni Articolul 33. Concursul de infracţiuni Articolul 34. Recidiva Capitolul III. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Articolul 35. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei Articolul 36. Legitima apărare Articolul 37. Reţinerea infractorului Articolul 38. Starea de extremă necesitate Articolul 39. Constrângerea fizică sau psihică Articolul 40. Riscul întemeiat Capitolul IV. PARTICIPAŢIA

Articolul 41. Participaţia Articolul 42. Participanţii Articolul 43. Formele participaţiei Articolul 44. Participaţia simplă Articolul 45. Participaţia complexă Articolul 46. Grupul criminal organizat Articolul 47. Organizaţia (asociaţia) criminală Articolul 48. Exces de autor Articolul 49. Favorizarea Capitolul V. RĂSPUNDEREA PENALĂ Articolul 50. Răspunderea penală Articolul 51. Temeiul răspunderii penale Articolul 52. Componenţa infracţiunii Capitolul VI. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ Articolul 53. Liberarea de răspundere penală Articolul 54. Liberarea de răspundere penală a minorilor Articolul 55. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă Articolul 56. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii Articolul 57. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă Articolul 58. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei Articolul 59. Liberarea condiţionată de răspundere penală Articolul 60. Prescripţia tragerii la răspundere penală Capitolul VII. PEDEAPSA PENALĂ Articolul 61. Noţiunea şi scopul pedepsei penale Articolul 62. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice Articolul 63. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător Articolul 64. Amenda Articolul 65. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate Articolul 66. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat Articolul 67. Munca neremunerată în folosul comunităţii

Articolul 68. Arestul Articolul 69. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară Articolul 70. Închisoarea Articolul 71. Detenţiunea pe viaţă Articolul 72. Categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoare Articolul 73. Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de a exercita o anumită activitate Articolul 74. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător Capitolul VIII. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR Articolul 75. Criteriile generale de individualizare a pedepsei Articolul 76. Circumstanţele atenuante Articolul 77. Circumstanţele agravante Articolul 78. Efectele circumstanţelor atenuante şi agravante Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege Articolul 80. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei Articolul 81. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată Articolul 82. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni Articolul 83. Aplicarea pedepsei pentru participaţie Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe Articolul 86. Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin Articolul 87. Modul determinării termenului pedepsei definitive în cazul cumulării diferitelor pedepse Articolul 88. Calcularea termenelor pedepsei şi computarea arestului preventiv Capitolul IX. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ Articolul 89. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsa penală Articolul 90. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei Articolul 91. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen Articolul 92. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă Articolul 93. Liberarea de pedeapsă a minorilor Articolul 94. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei Articolul 95. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave Articolul 96. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani Articolul 97. Prescripţia executării sentinţei de condamnare Capitolul X. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ Articolul 98. Scopul şi tipurile măsurilor de siguranţă Articolul 99. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical Articolul 100. Internarea într-o instituţie psihiatrică Articolul 101. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical alienaţilor Articolul 102. Deducerea duratei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical Articolul 103. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea lor sub curatelă Articolul 104. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ Articolul 105. Expulzarea Articolul 106. Confiscarea specială Capitolul XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Articolul 107. Amnistia Articolul 108. Graţierea

Articolul 109. Împăcarea Articolul 110. Noţiunea de antecedente penale Articolul 111. Stingerea antecedentelor penale Articolul 112. Reabilitarea judecătorească Capitolul XII. CALIFICAREA INFRACŢIUNII Articolul 113. Noţiunea de calificare a infracţiunii Articolul 114. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni Articolul 115. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale Articolul 116. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale Articolul 117. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre două norme speciale Articolul 118. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg Capitolul XIII. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL COD

Articolul 119. Dispoziţii generale Articolul 120. Teritoriul Articolul 121. Secretul de stat Articolul 122. Persoana care se bucură de protecţie internaţională Articolul 123. Persoana cu funcţie de răspundere Articolul 124. Persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală Articolul 125. Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător Articolul 126. Proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune esenţiale Articolul 127. Timpul de război Articolul 128. Infracţiuni militare Articolul 129. Armele Articolul 130. Mercenar Articolul 131. Fapta săvârşită în public Articolul 132. Mijloacele de transport Articolul 133. Valori culturale Articolul 134. Rudenia

CAPITOLUL I CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI Articolul 1. LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA (1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova. (2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. (3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale. 1. În conformitate cu art.72 CRM, adoptarea legilor organice ce reglementează contravenţiile, pedepsele şi regimul executării acestora sunt de competenţa Parlamentului RM. Noul Cod penal al RM a fost adoptat la 18 aprilie 2002 şi a intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Specificul legii penale îl constituie sistemul ei codificat. 2. Alin.1 art.1 stabileşte că CP este unica lege penală a RM. Prin urmare, toate legile noi, care conţin norme juridico-penale, necesită a fi incluse în CP şi nu pot fi aplicate separat. 3. CP, ca act normativ-juridic, este forma de exprimare a dreptului penal şi principalul lui izvor. CP are forţă juridică obligatorie pe întregul teritoriu al republicii şi urmează a fi respectat întocmai de către organele puterii de stat, funcţionarii publici, persoanele fizice şi juridice.

Aplicarea exactă a legislaţiei penale de către organele de ocrotire a normelor de drept constituie o condiţie inerentă respectării şi realizării legislaţiei într-un stat de drept.

4.

Codul penal al RM:

este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM, cu forţă juridică supremă, a cărei esenţă se exprimă prin faptul că nici un alt act normativ-juridic nu trebuie să contravină legii penale, iar, în caz de neconcordanţă, prioritate i se acordă legii penale;

poartă un caracter normativ. El conţine regulile de comportament ce au un caracter general-obligatoriu şi se răsfrânge asupra unui cerc nedeterminat de persoane;

stabileşte principiile şi dispoziţiile dreptului penal, temeiurile şi condiţiile răspunderii penale;

precizează aria activităţii prejudiciabile, indicând semnele ei concrete, categoriile şi mărimea pedepsei pentru săvârşirea faptei penale;

reglementează temeiurile liberării de răspundere şi de pedeapsă penală.

5.

Stabilind faptele infracţionale şi pedepsele pentru săvârşirea lor, alin.3 art.1 stipulează că

CP se aplică în conformitate cu prevederile CRM şi ale actelor internaţionale la care RM este parte.

6. Constituţia este legea supremă a republicii care determină baza juridică a întregului

sistem de drept al RM. Legile şi alte acte normative nu pot să contravină CRM. Noul CP corespunde prevederilor legii fundamentale. De exemplu, art.16 din CRM consfinţeşte principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii; art.20 consacră accesul liber la justiţie; art.21

stipulează prezumţia nevinovăţiei; art.22 confirmă neretroactivitatea legii; art.25 stabileşte inviolabilitatea libertăţii şi siguranţei persoanei; art.72 stabileşte că legislaţia penală se adoptă de Parlament etc. Aceste prevederi constituţionale sunt cuprinse în normele penale ce reglementează principiile aplicării Codului penal, scopul legii penale, încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor etc.

7. Normele de drept internaţional ratificate de RM constituie temei juridic pentru legislaţia

penală. Conform art.8 CRM, RM se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte, să-şi stabilească relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Prin urmare, dreptul internaţional este, de asemenea, izvor al dreptului penal al RM. Multiple norme ale CP sunt întemeiate pe tratatele internaţionale la care RM este parte. În legătură cu aceasta, în sensul îndeplinirii obligaţiunilor asumate, RM foloseşte legea sa penală, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii sau de cetăţenia infractorului, pentru un şir de infracţiuni: circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217),

fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236), deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale (art.275), terorismul (art.278). Pe normele dreptului internaţional se întemeiază şi prevederile cap.I al părţii speciale a CP referitoare la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de război.

8. În conformitate cu prevederile alin.2 art.4 CRM, dacă există neconcordanţe între pactele

şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei interne, inclusiv CP, prioritate li se acordă reglementărilor internaţionale.

Articolul 2. SCOPUL LEGII PENALE (1) Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea,

independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. (2) Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

1. Scopurile CP determină structura şi conţinutul acestuia. Norma comentată defineşte două

scopuri: de apărare şi de prevenire.

2.

În conformitate cu alin.1 art.2, scopul principal al CP constă în apărarea celor mai

importante relaţii sociale de atentatele criminale. În lege sunt enumerate blocurile de bază ale

sistemului de relaţii sociale care constituie obiectul juridico-penal al apărării. Stabilind acest scop, legiuitorul a luat în consideraţie schimbările esenţiale, calitative, care au avut loc în politică, economie şi în alte sfere sociale ale societăţii şi ale statului.

3. Ierarhia valorilor ocrotite de legea penală este construită după schema: personalitate-

societate-stat. CP plasează pe primul loc apărarea juridică a omului şi a personalităţii lui,

drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului. Apărarea prioritară a personalităţii se deduce din prevederile art.24-25 CRM şi din tradiţia ce există în statele cu o democraţie dezvoltată.

4. Scopul legii penale constă, de asemenea, în apărarea altor, diverse, interese ale persoanei,

societăţii, statului. În calitate de obiect al protecţiei juridico-penale se proclamă ocrotirea tuturor

formelor de proprietate, a mediului, a ordinii constituţionale, suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a RM, baza cărora este stabilită de CRM. Asigurarea păcii şi securităţii omenirii a fost ridicată la nivel de scop al legii penale pentru prima dată în actualul CP. Menţionăm că legea penală nu numai apără relaţiile sociale de atentatele criminale, dar influenţează şi asupra conştiinţei şi a comportamentului subiecţilor ce intră în asemenea relaţii.

5. O dată cu funcţia apărării (alin.2 art.2), CP proclamă că legea penală mai are drept scop

prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Interzicerea juridico-penală presupune prin esenţă prevenirea atentatelor infracţionale asupra relaţiilor sociale ocrotite de lege.

6. Specificând rolul de prevenire al legii penale, alin.2 art.2 vizează prevenirea generală şi

cea specială. Prevenirea generală se adresează tuturor persoanelor şi constă în abţinerea, sub imperiul fricii de răspundere şi pedeapsă penală a persoanelor cu labilitate afectivă de a săvârşi fapte prejudiciabile. Prevenirea specială se realizează prin aplicare de măsuri cu caracter juridico-penal asupra persoanelor ce au săvârşit infracţiuni.

7. Scopurile legii penale se realizează prin diversificarea şi individualizarea pedepselor,

prin liberarea de pedeapsă penală, prin stabilirea minuţioasă a cauzelor care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării etc.

Articolul 3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII (1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei

pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală. (2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise.

1. Principiul legalităţii a fost formulat în doctrina penală de către Cezare Becaria. Esenţa

acestui principiu este cristalizată în dictonul "Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege"

(Nu există infracţiune fără lege, nu există pedeapsă fără lege).

2. Principiul legalităţii în materia dreptului penal a fost formulat pentru prima oară în

timpul Revoluţiei burgheze din Franţa, fiind înscris în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789.

3. După cel de al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost reafirmat în DUDO,

adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 (TI, vol.1, pag.12-17), şi ulterior în Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat de acelaşi organism la 16 decembrie 1966 (TI, vol.1, pag.30-50). Conform art.15 al Pactului, "nimeni nu va fi condamnat

pentru acţiuni sau inacţiuni care nu constituie un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite".

4. Conform art.6 alin.2 CEDO, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma, în vigoare de la 3

septembrie 1953 (TI, vol.1, pag.341-358), "orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată cât timp vinovăţia sa nu a fost stabilită în mod legal". 5. Principiul legalităţii în domeniul dreptului are două aspecte:

a) Legalitatea incriminării, exprimată prin regula "Nu există infracţiune fără lege" (Nullum crimen sine lege), presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Astfel formulat,

principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie juridică a respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei. Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor instituţii ale dreptului penal şi, astfel, dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni, decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea în sensul art.1 alin.1 şi 2 CP; în materia aplicării legii penale în timp, legalitatea impune aplicarea principiului activităţii legii penale, în sensul că legea penală poate fi aplicată numai pentru acele fapte care erau prevăzute de lege ca infracţiuni la momentul comiterii lor; prin interpretarea legii penale, adică prin operaţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului ei: nu se pot crea infracţiuni, nu se pot adăuga sau exprima elemente din lege. b) Legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce pot fi luate în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală este exprimată în doctrină de dictonul "Nulla poena sine lege" (Nu există pedeapsă fără lege). Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de lege.

6. Principiul legalităţii este caracterizat şi de faptul că pedepsele pentru infracţiuni sunt

stabilite de lege din timp, instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi

durată. 7. Conform alin.2 art.3 CP, se interzice aplicarea legii penale prin analogie. Articolul 4. PRINCIPIUL UMANISMULUI (1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia. (2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza

demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

1. Umanismul este un principiu al dreptului penal, în a cărui bază sunt apărate interesele şi

drepturile fundamentale ale omului, demnitatea, onoarea şi alte atribute ale personalităţii umane şi dezvoltării sale libere.

2. Umanismul dreptului penal se exprimă, în primul rând, prin valorile sociale şi morale

ocrotite de normele de drept. Din acest punct de vedere, în art.2 CP sunt indicate aceste valori

(persoana, proprietatea etc.). Textul legii evidenţiază locul important al omului şi al drepturilor şi libertăţilor lui printre aceste valori.

3. Infracţiunile îndreptate împotriva omenirii, vieţii, libertăţii, demnităţii omului sunt

plasate în primele capitole (I-V) ale părţii speciale a CP şi sunt considerate, în majoritatea lor, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Aceste infracţiuni sunt sancţionate sever, astfel evidenţiindu-se importanţa pe care o acordă dreptul penal acestor valori umane.

4. Umanismul se manifestă, în al doilea rând, în adoptarea unui nou sistem de pedepse

(art.62 CP), din care a fost exclusă pedeapsa cu moartea, care a fost înlocuită cu o nouă pedeapsă privativă de libertate - detenţia pe viaţă. 5. Conform art.1 al Protocolului nr.6 CEDO Privind abolirea pedepsei cu moartea din 28.04.1983 (TI, vol.1, pag.366-368), pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă şi executat. Prin aceeaşi lege a fost introdusă în sistemul de sancţiuni penale o formă nouă, pentru legislaţia noastră penală, privativă de libertate - detenţia pe

viaţă. 6. De un real umanism sunt, în al treilea rând, reglementările privitoare la minori. În această privinţă s-a prevăzut că limita răspunderii penale începe de la 14 ani, s-a instituit un sistem închegat de măsuri educative (supravegherea părinţilor, internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare etc., art.104 CP).

7. În al patrulea rând, umanismul se manifestă prin crearea multor instituţii de

individualizare şi, în special, de atenuare a răspunderii penale (art.76, 78 CP).

8. În afară de sistemul circumstanţelor atenuante, în lege se prevede că instanţa trebuie să

ţină seama de gradul prejudiciabil al faptei şi, mai cu seamă, de persoana infractorului (art.76

CP).

9.

O dovadă în plus este înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu

răspunderea administrativă (art.55 CP) sau cu liberarea de răspundere penală pe alte motive

(art.54, 56-60 CP).

10. În sfârşit, umanismul dreptului penal se manifestă din plin în concepţia şi reglementarea

executării pedepsei, în special a închisorii. Conform alin.2 art.61 CP, pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi

infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de către alte persoane.

11. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana

condamnată. Aceste prevederi sunt garantate de CRM, art.24 alin.2: "Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante". 12. În numeroase cazuri legea prevede posibilitatea executării pedepsei cu închisoarea fără privare de libertate: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP) sau liberarea de executarea pedepsei înainte de termen (art.91 CP); înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă printr-o pedeapsă mai blândă (art.92 CP); liberarea de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP); liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei (art.94 CP); liberarea de executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP); amânarea executării pedepsei

pentru femeile gravide şi pentru femeile ce au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 CP); prescripţia executării sentinţei de condamnare (art.97 CP). Articolul 5. PRINCIPIUL DEMOCRATISMULUI

(1) Persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. (2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau ale unei colectivităţi.

1. Noţiunea de democratism vine din antichitate, lexemul nominativ fiind de provenienţă

greacă ("demos" - popor şi "kratos" - putere), o formă a puterii sociale, conform căreia poporul

este considerat izvor al puterii de stat.

2. CP consacră principiul democratismului drept unul fundamental. Pe planul dreptului

penal, acest principiu reflectă democraţia, ca trăsătură fundamentală a societăţii. Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridică penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii şi serveşte interesele întregii colectivităţi. Rezultă, deci, că reglementarea penală cu privire la infracţiune,

pedeapsă, răspundere penală etc. exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii. Potrivit acestui principiu, sunt considerate infracţiuni acele fapte, pe care societatea, în persoana organului său legislativ - Parlamentul -, le consideră infracţiuni; sunt decretate drept pedepse acele măsuri de constrângere penală, care sunt acceptate de societate, şi vor răspunde penal acei infractori, care sunt indicaţi de voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.

3. Urmând acest principiu, întregul drept penal constituie un tabel de valori sociale apărate

împotriva infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interesele colective şi de conştiinţa morală a întregii societăţi. Prin principiul democratismului se exprimă mai elocvent tocmai faptul că se apără, împotriva infracţiunilor, interese sociale, începând cu ordinea de drept, cu persoana omului, drepturile şi libertăţile acestuia, cu convieţuirea socială, familia, cu proprietatea publică şi cea privată, cu activitatea organelor de stat şi a celor publice. Peste tot este vorba de

interese sociale, de interese publice şi de interese individuale legitime.

4. În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, noua concepţie de înfăptuire a justiţiei

penale (în CP anterior principiul democratismului nu a fost înscris) exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, începând cu preşedintele ţării şi până la ultimul locuitor, fie acesta cetăţean al RM, cetăţean străin sau apatrid, se află într-o situaţie egală în raport cu prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.

5. Principiul democratismului în dreptul penal constituie materializarea principiului egalităţii persoanelor consacrat în art.16 alin.2 CRM, conform căruia toţi cetăţenii RM sunt egali

în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

6. Aşadar, toate persoanele sunt egale şi răspund în faţa legii fără excepţii. În cazul în care

se admit excepţii, acestea se întemeiază pe dispoziţiile legii şi pe împrejurări reale, prevăzute de

lege.

7. Nu se admite apărarea drepturilor şi a intereselor legale ale unei persoane prin lezarea

drepturilor şi intereselor legale ale altei persoane.

8. Conform principiului democratismului, la exercitarea justiţiei sunt antrenate masele de

oameni ai muncii: iau parte la dezbaterea şi elaborarea diferitelor legi penale, sunt antrenate

colective de oameni la reeducarea şi corectarea celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP), în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP), al liberării de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP) etc. Articolul 6. PRINCIPIUL CARACTERULUI PERSONAL AL RĂSPUNDERII PENALE (1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie. (2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală. 1. În conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are un caracter personal. Aceasta înseamnă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia.

2. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvârşit o infracţiune

în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul

fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.

3. În cazul, în care sunt învinuiţi câţiva inculpaţi de săvârşirea câtorva infracţiuni, instanţa

de judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare învinuire, în privinţa fiecărui inculpat şi să le aprecieze în ansamblu cu toate materialele dosarului (p.7 al HP CSJ nr.7 din

15.11.1993 Cu privire la sentinţa judiciară).

4. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut ca intenţie săvârşirea

unui furt sau jaf, iar unul din participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice o violenţă

periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile lui trebuie să fie încadrate drept tâlhărie, iar acţiunile altor persoane - respectiv ca furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de ea pentru a însuşi averea victimei (p.18, HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).

5. Poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care a săvârşit fapta indiferent de

rolul acesteia (autor, organizator, complice sau instigator) în procesul infracţional.

6. Astfel, acest principiu impune regula potrivit căreia răspunderea penală are caracter

personal: numai persoana vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este trasă la răspundere penală. În materie de drept penal nu poate fi concepută răspunderea pentru altă persoană sau pentru fapta altuia. De aceea moartea infractorului are drept consecinţă stingerea răspunderii penale, a

sancţiunilor şi consecinţelor ce decurg din aceasta. De exemplu, în art.275 CPP, intitulat Circumstanţele care exclud urmărirea penală, este stipulat că urmărirea penală nu poate fi

5)

pornită, iar dacă este pornită, nu poate fi efectuată şi urmează a fi încetată în cazurile în care a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare.

7. Principiul caracterului personal al răspunderii penale este recunoscut şi în dreptul penal

internaţional. Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat (în cadrul statului sau al unor organizaţii politice) nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statului, care au acţionat în numele acestuia.

8.

Faptul că infracţiunea ce cade sub incidenţa Statutului CIP a fost săvârşită de o persoană,

care a executat ordinul guvernului (statului) sau al şefului, civil sau militar, nu liberează această

persoană de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) această persoană era obligată juridic să execute ordinele acestui guvern sau ale acestui şef; b) această persoană nu ştia că ordinul este ilegal; c) ordinul nu a fost vădit ilegal. Pentru scopurile acestui articol, ordinul de săvârşire a infracţiunii de genocid sau a unei infracţiuni contra umanităţii se consideră oricând ilegal (art.33 al Statutului CIP de la Roma, 17.07.1998).

9. Acest principiu este reglementat şi în alin.6 art.364 CP: persoana care a săvârşit o

infracţiune intenţionată întru executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale poartă răspundere penală în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală. Articolul 7. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII RĂSPUNDERII PENALE ŞI PEDEPSEI PENALE (1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. (2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă. 1. Acest principiu este reglementat în art.75 CP cu privire la criteriile generale de individualizare a pedepsei, conform căruia persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei

infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. La stabilirea categoriei şi a termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.

2. Categoriile şi limitele pedepselor sunt reglementate, în general, în art.62-74 ale părţii

generale a CP, mai ales, în partea specială a CP.

3. Cu privire la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite: acest grad de pericol

poate fi determinat în raport cu un şir de criterii: obiectul juridic al infracţiunii săvârşite, latura

obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii săvârşite, personalitatea făptuitorului.

4. În raport cu obiectul juridic al infracţiunii, determinantă în aprecierea gradului de

prejudiciu al infracţiunii poate fi natura valorilor sociale în jurul cărora se creează relaţiile de

apărare socială. Alteori, relativ la infracţiunile condiţionate de un obiect material, natura acestui obiect, valoarea lui, pot constitui elementele de apreciere a pericolului social concret.

5. Relativ la latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, deseori gradul de prejudiciu poate fi

apreciat şi rezultă din conţinutul elementului material, adică din natura acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii săvârşite, numărul actelor ce formează această

acţiune, numărul acţiunilor în raport cu caracterul lor, mai mult sau mai puţin necesar pentru realizarea materială a infracţiunii, caracterul lor repetat, realizarea lor integrală sau parţială etc.

6. Relativ la consecinţele infracţiunii, gradul prejudiciului se determină în raport cu

distincţia ce se face între vătămarea materială şi starea de pericol creată prin infracţiune, prin valoarea sa cantitativă, prin rezultatele subsecvente produse, prin numărul rezultatelor; relativ la infracţiunile cu durată - gradul prejudiciului este în funcţie de consumarea, natura urmărilor, eventualele prejudicii produse etc.

7. În raport cu latura subiectivă a infracţiunii săvârşite, prejudiciul se determină prin analiza

formei de vinovăţie cu care a operat făptuitorul, valoarea concretă a unor posibile scopuri sau motive ce au stimulat voinţa făptuitorului etc.

8. Cu privire la persoana făptuitorului, la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei

penale, se au în vedere coordonatele tipice ale infractorului, starea lui psiho-fizică, structura

biologică normală, particularităţile psihice ale acestuia, micromediul din care provine, legăturile sale cu mediul social, familial, profesional etc., comportamentul infractorului înainte şi după săvârşirea infracţiunii. 9. Circumstanţele ce ţin de persoana făptuitorului pot servi, de asemenea, ca circumstanţe atenuante sau agravante. Circumstanţele atenuante la stabilirea pedepsei penale sunt indicate în art.76 CP, iar cele ce agravează pedeapsa sunt cuprinse în art.77 CP, efectele acestor circumstanţe fiind reglementate de art.78 CP.

10. Referirea în sentinţă numai la faptul că pedeapsa a fost stabilită "ţinându-se cont de

persoana celui vinovat" este insuficientă. Care date anume cu privire la persoana inculpatului trebuie să le ia în consideraţie instanţa de judecată şi să le menţioneze la motivarea pedepsei,

depinde de circumstanţele concrete ale dosarului examinat. Totuşi, urmează să fie clarificată atitudinea inculpatului faţă de muncă, studii, comportamentul lui la serviciu şi acasă, starea

sănătăţii, capacitatea de muncă, existenţa invalidităţii, a unei boli grave, informaţiile cu privire la antecedentele penale etc. (p.13 HP CSJ nr.7 din 15.11.1993 Cu privire la sentinţa judiciară).

11. La individualizarea pedepsei penale instanţa trebuie să ţină cont şi de etapele activităţii

criminale, prevăzute în art.25-27 CP, deoarece, de regulă, gradul prejudiciabil al tentativei de infracţiune este mai mic decât al infracţiunii consumate, iar gradul prejudiciabil al pregătirii de infracţiune, în unele împrejurări, poate să nu ajungă la măsura care serveşte drept temei de tragere la răspundere penală a persoanei. 12. Instanţele de judecată sunt obligate să motiveze stabilirea pedepsei privative de libertate, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte pedepse în afară de închisoare. Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze aplicarea unei condamnări cu suspendarea pedepsei; stabilirea unei pedepse sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă; trecerea la o pedeapsă mai blândă; stabilirea categoriei de penitenciare, rezolvarea chestiunilor legate de amânarea executării sentinţei. 13. Prevederile alin.2 art.7 - conform cărora nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă - exprimă principiul unicităţii răspunderii penale (Non bis in idem) şi comportă următoarea semnificaţie: pentru o singură infracţiune există o singură răspundere penală.

14. Aceasta nu înseamnă că răspunderea penală nu poate coexista cu alte forme de

răspundere juridică, cum ar fi răspunderea civilă, disciplinară etc.

15. Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să i se aplice aceluiaşi

infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite. Prin urmare, pedepsele principale pot fi însoţite

de pedepse complementare ori li se pot asocia măsurile de siguranţă.

16. Acest principiu este reflectat şi în normele din partea specială a CP. De exemplu,

conform alin.4 art.186 CP, din categoria infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP se consideră repetate acele infracţiuni săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute de alin.1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru această faptă penală. Articolul 8. ACŢIUNEA LEGII PENALE ÎN TIMP Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei. 1. Pentru stabilirea legii care trebuie aplicată în cazul săvârşirii unei infracţiuni concrete este necesar a clarifica două împrejurări: timpul acţiunii legii penale şi timpul săvârşirii infracţiunii. 2. Se consideră în acţiune legea penală care a intrat în vigoare şi care nu şi-a pierdut puterea de acţiune. Ordinea publicării şi intrării în vigoare a actelor oficiale este prevăzută de Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale din 6 iulie 1994. Potrivit prevederilor alin.4 din art.1 al legii menţionate, toate legile promulgate de Preşedintele RM, hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui RM, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului,

actele Curţii Constituţionale şi ale Curţii de Conturi, actele normative ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice, ale BNM şi ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare intră în vigoare la data publicării lor în MO al RM sau la data indicată în text.

3. Actele internaţionale, conform prevederilor art.2 din Legea nr.173-XIII din 06.07.1994,

intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional sau în alt mod şi

termen, stabilite de părţile contractante.

4. Legea enunţată prevede şi alte modalităţi de intrare în vigoare a actului oficial. De

exemplu, actul oficial al cărui conţinut constituie secret de stat intră în vigoare la data adoptării sau la data prevăzută în acel act şi se comunică doar instituţiilor interesate (art.3 al Legii nr.173- XIII). În cazul în care unele titluri, capitole, articole ale actului oficial conţin secret de stat,

acestea se omit la publicare, în locul lor indicându-se "Secret de stat". Actele oficiale pot fi difuzate la radio şi televiziune (art.8 al Legii nr.173-XIII).

5. Legea penală îşi pierde puterea, îşi încetează acţiunea numai dacă a fost abrogată, a fost

declarată nulă prin hotărâre definitivă a instanţei competente, a devenit caducă, a fost schimbată prin altă lege, a expirat termenul indicat în lege, au fost schimbate condiţiile şi circumstanţele,

care au condiţionat adoptarea legii concrete.

6. Prin săvârşire a faptei se înţelege atât infracţiunea consumată, cât şi cea neconsumată,

adică activitatea de pregătire pentru săvârşirea infracţiunii şi tentativa de infracţiune.

Articolul 9. TIMPUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.

1. Aplicarea legii penale depinde de stabilirea corectă a timpului săvârşirii infracţiunii. CP a

rezolvat problema despre timpul săvârşirii infracţiunii, înlăturând, prin aceasta, discuţiile exprimate în doctrina penală. 2. Timpul săvârşirii faptei, indiferent de structura componenţei de infracţiune în legea penală (materială sau formală), se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. De aceea se aplică legea penală care acţionează la momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) prejudiciabile.

3. Timp al săvârşirii infracţiunii prelungite se consideră timpul săvârşirii ultimei acţiuni din

seria de acţiuni identice, îndreptate spre un scop comun, care, împreună, formează o infracţiune unică. La infracţiunea continuă se aplică legea penală în vigoare la momentul încetării de către vinovat a infracţiunii sau la momentul depistării faptei de către organele de drept. La săvârşirea infracţiunii prin participaţie, fapta se consideră consumată din momentul îndeplinirii de către autor a laturii obiective a infracţiunii. Astfel, asupra activităţii infracţionale se aplică legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei concrete.

Articolul 10. EFECTUL RETROACTIV AL LEGII PENALE (1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.

1. Prin efect retroactiv al legii penale se înţelege calitatea de extindere a acţiunii legii

penale asupra persoanelor care au săvârşit diverse fapte înainte de intrarea în vigoare a acestei

legi. 2. Retroactivitatea este strict limitată de lege. În corespundere cu prevederile alin.1 art.10 CP, legea obţine calitatea de retroactivitate în trei situaţii:

a) în cazul înlăturării caracterului infracţional al faptei;

b) în caz de uşurare a pedepsei;

c) în alte moduri care ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea.

3.

Activitatea infracţională se înlătură prin metoda decriminalizării, adică prin excluderea

faptei infracţionale din rândul celor incriminate, prin introducerea modificărilor în partea

generală a CP cu referinţă la vârsta unor categorii de infractori, prin introducerea unor condiţii suplimentare pentru răspunderea penală, prin micşorarea cercului subiecţilor infracţiunii ş. a.

4. Uşurarea pedepsei se efectuează prin transferarea infracţiunii dintr-o categorie gravă în

alta mai puţin gravă, prin micşorarea termenului minimal şi a celui maximal al pedepsei, prin înlocuirea în sancţiunea normei a tipului pedepsei cu una mai uşoară, prin excluderea din sancţiunea alternativă a pedepsei mai grave sau a celei complementare, prin modificări de legislaţie ce au loc în procesul depenalizării pedepselor. 5. Prin alte moduri care ameliorează situaţia persoanei vinovate trebuie înţelese prevederile noii legi, care este mult mai favorabilă pentru persoana vinovată. De exemplu, îmblânzirea regimului de ispăşire a pedepsei cu închisoarea, extinderea temeiurilor pentru liberarea condiţionată înainte de termen sau înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, reducerea termenelor de prescripţie şi de stingere a antecedentelor penale, amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi pentru cele cu copii în vârstă de până la 8 ani etc.

6. Prevederile alin.1 art.10 CP se extind asupra a trei categorii de persoane, acestea

devenind subiecţi ai legii noi:

a) persoanele care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a legii;

b) persoanele care execută pedeapsa;

c) persoanele care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. La atenuarea pedepsei pentru infracţiunea care se ispăşeşte de către persoana vinovată,

pedeapsa numită de instanţa de judecată se micşorează în limitele prevăzute de noua lege penală.

7. În corespundere cu alin.2 art.10 CP, legea penală care înăspreşte pedeapsa sau agravează

situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv. Articolul 11. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU (1) Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. (2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin. (4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova. (5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu se dispune altfel. (6) În baza prezentului cod sunt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvârşit infracţiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinând Republicii Moldova, indiferent de locul ei de aflare. (7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova sunt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea

pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.

1. Prin acţiunea legii penale în spaţiu se înţelege aplicarea acestei legi pe un teritoriu

determinat şi în raport cu anumite persoane care au săvârşit o infracţiune. Art.11 CP fixează două principii de aplicare a legii penale în spaţiu: principiul teritorialităţii şi principiul cetăţeniei.

2. Principiul teritorialităţii de aplicare a legii penale în spaţiu, indicat în alin.1 art.11,

stabileşte că toate persoanele, indiferent de cetăţenie, care săvârşesc infracţiuni pe teritoriul RM sunt pasibile de răspundere, conform CP. Teritoriul RM se stabileşte prin frontieră de stat. În conformitate cu Legea din 17.05.1994 privind frontiera de stat a RM, frontieră de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul RM de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical

delimitează spaţiul aerian şi subsolul RM de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine (a se vedea MO nr.12/107 din 03.11.1994). Prin urmare, noţiunea de teritoriu al RM reflectă spaţiul acvatic, aerian, solul şi subsolul delimitate prin graniţe şi supuse suveranităţii statului.

3. Principiul teritorial de aplicare a legii penale în spaţiu este completat de principiul

cetăţeniei, prin care se înţelege extinderea jurisdicţiei RM asupra cetăţenilor RM, apatrizilor şi a

cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni în afara RM.

4. Sunt supuşi răspunderii penale cetăţenii RM şi apatrizii care domiciliază permanent pe

teritoriul RM şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM (alin.2 art.11) în cazul în care:

a) acţiunea săvârşită este recunoscută drept infracţiune atât în RM, cât şi în statul pe al cărui

teritoriu a fost săvârşită;

b) aceste persoane nu au fost judecate în statul străin pentru fapta săvârşită.

5. Prin sintagma cetăţean străin, în sensul Legii cetăţeniei, nr.1024-XIV din 02.06.2000, se înţelege o persoană care aparţine unui stat străin, nu RM. Legea nr.275-XIII din 10.11. 1994 Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor consideră cetăţean străin persoana care nu are cetăţenia RM, dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat. Prin apatrid Legea nr.1024-XIV înţelege orice persoană care nu este cetăţean al RM şi nici cetăţean al unui alt stat, adică persoana care nu are cetăţenia RM şi nici dovada apartenenţei sale la un alt stat. Persoanele menţionate care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM sunt supuse răspunderii penale

dacă infracţiunile lor sunt îndreptate împotriva intereselor RM, adică împotriva oricăror interese din cele enumerate în alin.1 art.2 CP; împotriva păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război enumerate în cap.I al părţii speciale a CP; alte infracţiuni prevăzute de tratatele

internaţionale la care RM este parte, incluse în CP. Pentru infracţiunile menţionate cetăţenii străini şi apatrizii sunt pasibili de răspundere pe teritoriul RM dacă ei nu au fost supuşi pedepsei în statul străin (alin.3 art.11 CP).

6. Prevederea din alin.4 art.11 se descifrează în sensul că persoanele care au săvârşit

infracţiuni, dar au imunitate diplomatică, nu cad sub incidenţa legii penale şi nu sunt supuse jurisdicţiei penale a RM. Aceasta este o prevedere a tratatelor internaţionale în care sunt enumerate categoriile de persoane care se bucură de imunitate diplomatică de jurisdicţie. Imunitatea diplomatică nu înlătură ilegalitatea şi pedepsirea faptei săvârşite de diplomat, dar numai stabileşte ordinea de realizare a răspunderii penale. Persoanele care se folosesc cu rea- credinţă de dreptul de imunitate diplomatică sunt declarate persoane nongrata şi li se propune părăsirea RM.

7. Potrivit alin.5 al articolului comentat, infracţiunile săvârşite în limitele apelor teritoriale sau ale spaţiului aerian al RM sunt recunoscute drept fapte săvârşite pe teritoriul RM. În anumite condiţii, navele maritime nemilitare şi navele aeriene înregistrate în porturile RM au un statut juridic similar cu teritoriul RM. În conformitate cu prevederile alin.5 art.11, aceste condiţii presupun aflarea navei în spaţiul deschis acvatic sau aerian în afara teritoriului RM, dacă altfel nu este prevăzut de tratatele internaţionale.

8. Conform prevederilor alin.6 art.11, jurisdicţia statului se extinde şi asupra navelor

militare maritime sau aeriene ale RM indiferent de locul aflării lor. Aceasta înseamnă că

infracţiunile săvârşite la bordul navelor menţionate se consideră săvârşite pe teritoriul RM şi cad sub incidenţa CP.

9. Instanţa de judecată ia în consideraţie pedepsele şi antecedentele penale ale persoanelor

pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului RM, în cazul în care aceeaşi persoană a săvârşit o nouă infracţiune pe teritoriul RM (alin.7 art.11). Aceste informaţii vor fi luate în consideraţie la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune şi la soluţionarea chestiunilor privind

amnistia în condiţii de reciprocitate, în temeiul hotărârii instanţei de judecată.

Articolul 12. LOCUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI Locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. [Art.12 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03] 1. Prin loc al săvârşirii infracţiunii se înţelege un spaţiu determinat în care s-a săvârşit fapta infracţională. Art.12 prevede că locul săvârşirii faptei se consideră spaţiul în care persoana a acţionat, iar în cazul inacţiunii - locul în care persoana trebuia sau putea să acţioneze, dacă această componenţă de infracţiune este formală. Locul săvârşirii infracţiunii coincide, de obicei, cu timpul săvârşirii faptei, deoarece locul şi timpul sunt noţiuni ce se află în interdependenţă logică şi nu pot exista decât într-o atare ambianţă.

2. La săvârşirea infracţiunii comise peste hotarele RM, dacă participantul a acţionat pe

teritoriul RM, el va răspunde conform legii penale a RM, chiar dacă această faptă nu se pedepseşte în statul în care a fost săvârşită fapta.

Articolul 13. EXTRĂDAREA (1) Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt supuşi răspunderii penale conform prezentului cod. (2) Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată. 1. Prin extrădare se înţelege acţiunea de predare de către un stat altui stat a unui infractor, care se află pe teritoriul său, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa.

2. Condiţiile şi procedura de extrădare se reglementează de tratatele internaţionale la care

RM este parte, legislaţia penală (art.13 CP) şi procesual-penală (art.541-550 CPP).

3. Cetăţenii RM nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din republică (alin.2 art.18 CRM). Dreptul

de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care RM este parte (alin.3 art.19 CRM). Reglementările enunţate au fost preluate şi de legea penală

care prevede regula conform căreia cetăţenii RM şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în RM, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi (alin.1 art.13 CP). Această categorie de persoane este supusă răspunderii penale conform prevederilor CP al RM. În acelaşi timp, nu se exclude posibilitatea de extrădare a cetăţeanului RM în baza unor acorduri bilaterale (de exemplu, în baza acordului de asistenţă juridică).

4. Prevederile alin.2 art.13 CP se întemeiază pe principiul consfinţit în alin.2 art.19 CRM şi

pe cel din art.25 al Legii nr.275-XIII din 10.11.1994 Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în RM şi admit posibilitatea extrădării cetăţenilor străini şi a apatrizilor ce

au săvârşit infracţiuni după hotarele RM, dar care se află pe teritoriul republicii. În acest caz extrădarea se face numai în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale sau dacă extrădarea este întemeiată pe o hotărâre a instanţei de judecată (Convenţia Europeană de Extrădare, Paris 13.12.1957 şi protocoalele adiţionale la această convenţie, Strasbourg 15.10.1975 şi 17.03.1978).

CAPITOLUL II INFRACŢIUNEA Articolul 14. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. (2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele

unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.

1. Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile fundamentale ale

dreptului penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece

problema răspunderii penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea. Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia privitoare la infracţiune, apoi pe cea referitoare la instituţiile enunţate.

2. În definiţia infracţiunii dată în alin.1 art.14 CP sunt enunţate trăsăturile (semnele)

esenţiale ale acesteia prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există infracţiune. 3. Fapta prejudiciabilă constituie temeiul real al răspunderii penale (alin.1 art.51 CP).

Prin faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune prejudiciabilă. Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce interzice o anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce rezultă din art.186 CP. Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni impuse de lege sau de alte acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde constituie infracţiunea prevăzută de art.162 CP. Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea reală de a produce o urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2 CP sau în crearea unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune) într-o accepţie generală se înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici concluzia că nu pot fi apreciate drept infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o substanţă reală a acestora. Numai în măsura în care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată, care a produs urmări dăunătoare, se poate vorbi de infracţiune.

4. În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu "social-

periculoasă", cum era prevăzută în art.7 CP din 1961. În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac parte din acelaşi câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un prejudiciu valorilor sociale indicate în art.2 CP, legiuitorul recunoaşte că infracţiunea este o faptă social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din CP, şi expresii cum ar fi faptă care nu prezintă pericol social (art.58 CP), persoană care nu prezintă pericol social (art.59) etc. De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă a textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului social- periculos.

Caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei reprezintă elementul ei material şi dezvăluie esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună valorilor sociale apărate de legea penală sau de a crea un pericol pentru acestea. Elementul material al infracţiunii este criteriul principal de

deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.

5. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă să constituie infracţiune, ea

trebuie să fie prevăzută în CP - unica lege penală a RM (alin.1 art.1 CP). Această trăsătură este impusă de principiul legalităţii consacrat în alin.2 art.1 CP, conform căruia CP "determină faptele ce constituie infracţiuni". Acest principiu este în deplin acord cu

art.72 din Constituţie şi exclude interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale (art.3 CP).

Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea penală există o strânsă legătură. Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, ci le recunoaşte. Ele (caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei) impun prevederea faptei în legea penală ca infracţiune când pericolul acesteia a crescut şi tot ele sunt factorul principal care impune dezincriminarea faptei în cazul în care gradul ei prejudiciabil a scăzut. Incriminarea şi dezincriminarea faptei sunt de competenţa legiuitorului (lit.n) alin.3 art.72 din CRM). O dată cu prevederea faptei în lege, ea obţine o formă juridică, devine o categorie penală, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.

6. Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă

pentru calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei (art.17-19 CP). Persoana poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.6 şi 51 CP).

În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost săvârşită sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să- şi dirijeze acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).

7. Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În partea specială a CP toate

infracţiunile sunt sancţionate cu pedepse penale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru

săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi realizează scopul urmărit: apărarea valorilor sociale şi prevenirea săvârşirii faptelor prejudiciabile (art.1-2 CP). În acelaşi timp, CP prevede liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală (cap.VI şi IX CP). Liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală sunt aspecte ale principiului individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale, care, în lipsa pedepsei penale pentru infracţiunea săvârşită, nu ar fi avut nici o importanţă (art.7 CP).

8. Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul material

caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal - ca faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală este necesar a stabili ca fapta, care conţine semnele formale ale unei infracţiuni, să dispună de un anumit grad de prejudiciabilitate. De aceea nu constituie infracţiune fapta care, deşi formal conţine semnele unei infracţiuni, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.2 art.14 CP). Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul în care aduce o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în consideraţie în raport cu specificul faptelor care constituie infracţiuni, deoarece unele dintre acestea, cum sunt omorul şi tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu vor putea fi niciodată vădit lipsite de importanţă. Problema privind recunoaşterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârşite se soluţionează de organele urmăririi penale şi de instanţa de judecată în fiecare caz concret în parte. Criteriile după care se determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP.

Articolul 15. GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACŢIUNII Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează

elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

1. La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii

săvârşite (art.7 CP). Codul penal anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la criteriile care determină aceste două laturi ale prejudiciabilităţii. În art.15 CP este dată numai caracteristica generală a criteriilor care determină gradul prejudiciabil al infracţiunii. Descrierea caracterului prejudiciabilităţii infracţiunii a rămas în afara reglementării legislative, ea fiind lăsată pe seama teoriei dreptului penal şi a jurisprudenţei.

2.

Caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui grup de

infracţiuni care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în primul rând, de caracterul valorii sociale împotriva căreia este îndreptată infracţiunea din grupul dat, adică de obiectul juridic al infracţiunii. Infracţiunile din partea specială a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie de importanţa pe care o dă legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul prejudiciabil al

infracţiunii depinde de locul pe care infracţiunea dată îl ocupă în sistemul părţii speciale a CP. Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter prejudiciabil, cele contra patrimoniului - altul etc. Din acest punct de vedere, omorul, de exemplu, ca infracţiune contra vieţii, se deosebeşte calitativ de orice alt fel de infracţiuni (după obiectul de atentare). În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului fiecărei infracţiuni din grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.

3. Gradul prejudiciabil constă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în raport cu

alte infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil. Criteriile care determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP. Acestea sunt semnele obiective şi subiective ce caracterizează elementele componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă,

subiectul şi latura subiectivă. De exemplu, în limitele infracţiunilor contra patrimoniului, după metoda săvârşirii infracţiunii (semn al laturii obiective) jaful (art.187 CP) prezintă un grad prejudiciabil mai mare decât furtul (art.186 CP). În funcţie de forma vinovăţiei (semn al laturii subiective), infracţiunea de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor (art.197 CP) este mai periculoasă decât aceeaşi faptă săvârşită din imprudenţă (art.198 CP) etc. Gradul prejudiciabil depinde şi de formele de participaţie la săvârşirea infracţiunii (art.41- 47 CP), etapele activităţii infracţionale (art.25-27 CP) şi de alţi factori. 4. Gradul prejudiciabil este legal (abstract). El este stabilit de legiuitor şi se ia în consideraţie la incriminarea faptei în natura şi limitele pedepselor prevăzute pentru ea. De exemplu, răpirea unei persoane, săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, prezintă un grad prejudiciabil sporit şi este mai aspru pedepsită decât aceeaşi faptă săvârşită de o persoană ori de două sau mai multe persoane (art.164 CP). La schimbarea gradului prejudiciabil acesta se oglindeşte în sancţiunea pentru infracţiunea dată, care va fi ori mai blândă, ori mai aspră.

5. Gradul prejudiciabil este concret în cazul în care e stabilit de către instanţa de judecată la

individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, ţinându-se cont de criteriile din cap.V şi VI, VIII şi IX din partea generală a CP. De exemplu, în funcţie de criteriile menţionate, persoana în vârstă de până la 18 ani, care a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă, cum este furtul (alin.1 art.186 CP), poate fi pedepsită cu închisoarea pe un termen concret în limitele de la 6 luni până la 3 ani sau poate fi liberată de răspunderea penală conform art.54 CP.

Articolul 16. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR (1) În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de prezentul cod sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. (2) Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv. (3) Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv. (4) Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv. (5) Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani. (6) Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă. [Art.16 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]

1.

CP din 1961 definea infracţiunea gravă (art.7 1 ) şi deosebit de gravă (art.23), iar în unele

articole se întâlneau şi noţiuni cum ar fi: infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social (art.48)

şi infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (cap.I din partea specială). Acest cod însă nu preciza semnele acestor categorii de infracţiuni şi nu conţinea criterii unice pentru clasificarea lor.

2. În art.16 CP este legiferată clasificarea infracţiunilor în funcţie de caracterul şi gradul lor

prejudiciabil. De fapt, la baza acestei clasificări stă expresia juridică a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei, care se manifestă prin una din categoriile de pedeapsă - închisoarea şi mărimea ei maximă, prevăzută pentru ea în sancţiunea articolului respectiv din partea specială a CP, şi forma vinovăţiei. În funcţie de aceste criterii, infracţiunile sunt clasificate în 5 categorii:

uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

3. La infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru

care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv. Din interpretarea logică şi semantică a conţinutului acestei norme juridice rezultă că în categoria dată se includ infracţiunile sancţionate numai cu închisoarea fie drept unicul tip de pedeapsă, fie ca alternativă altor categorii de pedepse. Însă în partea specială a CP unele infracţiuni sunt sancţionate numai cu pedepse de altă natură. De exemplu, eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată de până la 180 de ore în folosul comunităţii (art.203 CP); distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 până la 3000 de unităţi convenţionale sau

cu arest până la 6 luni (art.221 CP) etc. Mai mult, persoanele juridice care au săvârşit infracţiunile prevăzute în alin.3 art.21 CP în general nu pot fi sancţionate cu închisoarea (art.63 CP). Aceste infracţiuni se referă, de asemenea, la categoria infracţiunilor uşoare.

4. Infracţiuni mai puţin grave şi grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din

imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani şi, respectiv, de până la 15 ani. La infracţiunile mai puţin grave se referă omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP); munca forţată (art.168 CP); încălcarea regulilor de zbor (art.262 CP), favorizarea infracţiunii (art.323 CP) etc. Infracţiunile de tipul celora cum sunt lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau a mai multor persoane (alin.2 art.149 CP); huliganismul agravat (alin.2 şi 3 art.287 CP) etc. se includ în categoria infracţiunilor grave. 5. La baza clasificării infracţiunilor în deosebit de grave şi excepţional de grave stau următoarele criterii: categoria pedepsei şi mărimea prevăzută de sancţiunea articolului din partea specială a CP, precum şi forma vinovăţiei. Toate infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave sunt săvârşite în mod intenţionat. La categoria celor deosebit de grave se referă acele infracţiuni pentru care sancţiunea normei de incriminare prevede numai pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 15 ani. În cazul în care sancţiunea prevede pentru pedeapsa cu închisoarea o alternativă în formă de detenţiune pe viaţă, această infracţiune se consideră excepţional de gravă. De exemplu, infracţiunea de însuşire în proporţii deosebit de mari a bunurilor se pedepseşte cu închisoarea de la 10 până la 25 de ani şi, prin urmare, ea este o infracţiune deosebit de gravă (alin.2 art.195 CP). Banditismul însă (art.283 CP) este o infracţiune excepţional de gravă, din care cauză ea se pedepseşte cu închisoarea de la 16 până la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă. 6. În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeaşi infracţiune este inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art.16 CP. De exemplu, traficul de fiinţe umane, incriminat în art.165 CP, constituie o infracţiune gravă în cazul calificării faptei în cadrul dispoziţiilor alin.1. Aceeaşi faptă, dacă se încadrează în limitele prevederilor alin.2, este considerată o infracţiune deosebit de gravă, iar în cazul calificării în baza prevederilor alin.3 ea este apreciată drept infracţiune excepţional de gravă.

7.

Clasificarea infracţiunilor (art.16 CP) are importanţă teoretică şi practică. În raport cu

categoriile infracţiunilor, în CP sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (art.26 CP),

favorizarea infracţiunii (art.323), denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă săvârşite în circumstanţe agravante (lit.a) alin.2 art.311 şi lit.a) alin.2 art.312 CP) etc. Atribuirea infracţiunii la una din categoriile indicate în art.16 CP atrage după sine şi anumite consecinţe juridice. Astfel, în funcţie de categoria infracţiunii săvârşite, se stabilesc categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP); se aplică pedeapsa mai blândă decât cea prevăzută de lege (art.79 CP) şi în cazul unui concurs de infracţiuni (art.84 CP); nu se aplică condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin.4 art.90 CP); sunt reglementate termenele de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP) etc. Articolul 17. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ CU INTENŢIE Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

1. Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art.6, 51

CP) poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale. În CP nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, însă ea poate fi dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii.

2. Dispoziţia art.17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei,

prevăzută în art.8 CP din 1961. Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două modalităţi: a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă admite în mod conştient survenirea acestor urmări. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei constituie elementul

intelectiv al intenţiei, iar dorinţa sau admiterea în mod conştient a survenirii urmării prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.

3. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi

prin intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii, acţiunii sau inacţiunii prin care se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează şi prin anumite semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârşirii infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne. De exemplu, se consideră infracţiune de jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea în prezenţa părţii vătămate sau a altor persoane. În cazul în care făptuitorul în situaţia creată consideră că acţionează pe ascuns, cele săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de furt (p.2-3 HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului). În cazul infracţiunilor agravate conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi aceste circumstanţe. De exemplu, persoana care nu ştia precis de graviditatea părţii vătămate nu poate să poarte răspunderea penală pentru infracţiunea agravată cum este omorul unei femei gravide (p.14 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Art.17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică prevederea ei ca infracţiune în legea penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca infracţiuni este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicţii sau de o activitate ilegală. De exemplu, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic (art.160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie (art.180 CP); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art.143 CP) etc.

În astfel de cazuri conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o faptă interzisă. 4. Un alt aspect al elementului intelectiv - acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei cu intenţie directă şi indirectă - se manifestă diferit. Previziunea în cazul intenţiei indirecte presupune înţelegerea posibilităţii survenirii reale a consecinţelor prejudiciabile (p.3 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Săvârşind fapta penală prin intenţie directă,

persoana prevede nu numai posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, ci, de regulă, şi inevitabilitatea survenirii ei. De exemplu, aruncând victima într-o prăpastie, făptuitorul prevede nu numai posibilitatea, ci şi inevitabilitatea morţii ei.

5. Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de

urmarea prejudiciabilă. Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi depune voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la săvârşirea infracţiunii prin intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de

indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării prejudiciabile. Rezultă că reglementarea intenţiei în art.17 CP este orientată spre infracţiunile cu componenţe materiale. Însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, urmarea prejudiciabilă a cărora nu este un semn obligatoriu al laturii obiective. În astfel de cazuri,

elementul volitiv se caracterizează prin dorinţa de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă indiferent de faptul survenirii unor urmări materiale. De exemplu, infracţiunea de expediere ilegală de substanţe narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului poştal sau a bagajului cu astfel de substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a bagajelor (p.3. HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice).

6. Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică.

Astfel, dacă omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ nr.9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Prin urmare, pregătirea

(art.26 CP) şi tentativa de infracţiune (art.27 CP) pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Dacă vinovatul a activat cu intenţie indirectă, el va fi tras la răspundere penală pentru urmarea prejudiciabilă care a survenit real şi pe care acesta o admisese în mod conştient. Motivul şi scopul infracţiunii relevă faptul că persoana care o săvârşeşte urmăreşte şi doreşte o anumită finalitate. În astfel de cazuri persoana acţionează numai cu intenţie directă. Intenţia indirectă se exclude şi în cazul infracţiunilor cu componenţe formale.

7. Teoria şi legea penală cunoaşte şi alte modalităţi ale intenţiei. După timpul apariţiei

intenţiei ea poate fi spontană şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă în două forme:

simplă şi din afect. În cazul intenţiei spontane simple intenţia de a săvârşi infracţiunea apare din cauza unor condiţii în care se află persoana şi se realizează imediat sau după o perioadă scurtă de timp din momentul apariţiei ei. De exemplu, în timpul unei sfezi dintre două persoane, una din ele ia un cuţit de pe masă şi o ucide pe cealaltă. Spre deosebire de intenţia spontană simplă, intenţia din afect apare în mod subit sub imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie imediată la aceste provocări. Această modalitate a intenţiei spontane constituie un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor componenţe de infracţiuni, cum sunt omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP), pruncuciderea (art.147 CP) şi vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect (art.156 CP), iar în cazul altor infracţiuni ea poate fi considerată drept circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP).

Intenţia premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea până la realizarea ei. De regulă, în acest interval de timp, persoana plănuieşte şi se pregăteşte în vederea săvârşirii infracţiunii, creându-şi condiţii favorabile pentru realizarea ei. În astfel de situaţii, intenţia premeditată sporeşte gradul prejudiciabil al faptei şi al făptuitorului, de aceea ea apare mai prejudiciabilă decât intenţia spontană. De exemplu, intenţia premeditată este un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor astfel de infracţiuni, cum sunt omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.2 art.145 CP), banditismul (art.283 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP) etc. În alte cazuri premeditarea poate fi luată în vedere la individualizarea pedepsei ca semn ce determină gradul prejudiciabil al infracţiunii (art.7 şi 15 CP). După gradul de concretizare a intenţiei, pentru practica judiciară are importanţă clasificarea ei în intenţie concretă şi intenţie nedeterminată. În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat bine determinat. De exemplu, făptuitorul ştie că victima nu are vârsta de 14 ani şi o violează. Acţiunile lui vor fi calificate ca viol al unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani în baza lit.b) alin.3 art.171 CP. În cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un prejudiciu, însă îşi imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală măsură survenirea oricăreia din aceste urmări. De exemplu, la săvârşirea infracţiunii de viol făptuitorul nu ştia precis vârsta victimei, admiţând că ea poate fi şi minoră. În acest caz făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru viol în funcţie de vârsta pe care de fapt o avea victima, adică după rezultat.

8. Vinovăţia nu se prezumă. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire la vinovăţia sau

nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă, indicându-se probele cercetate (p.1 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat). Sarcina dovedirii vinovăţiei revine acuzării, inculpatul şi apărătorul lui având posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o infirma.

Articolul 18. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ DIN IMPRUDENŢĂ Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

1. În art.18 CP este prevăzută imprudenţa ca formă a vinovăţiei sub două modalităţi: a)

sineîncrederea exagerată (uşuratică) şi b) neglijenţa.

2. Sineîncrederea exagerată se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în

condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un anumit grad prejudiciabil, prevede urmările ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l doreşte şi nici nu-l acceptă, dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl va evita. Factorul intelectiv al sineîncrederii exagerate constă în înţelegerea de către făptuitor a caracterului prejudiciabil al activităţii sale şi în prevederea urmării prejudiciabile ce poate surveni din cauza ei. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legată, de regulă, de nerespectarea unor reguli de precauţie stabilite pentru a evita survenirea unor consecinţe prejudiciabile în procesul

de desfăşurare a anumitor activităţi. De exemplu, motociclistul, dezvoltând o viteză inadmisibilă pe o rută din raza oraşului, îşi dă seama că această abatere de la regulile de circulaţie rutieră creează un pericol pentru securitatea participanţilor la trafic. Prevederea în cadrul sineîncrederii exagerate presupune nu numai prevederea posibilităţii producerii urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări. Posibilitatea preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări care, în concepţia făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri pot sta încrederea făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a

mecanismelor, acţiunile altor persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină producerea rezultatului prejudiciabil. 3. Factorul volitiv al sineîncrederii exagerate reprezintă eforturile pe care le depune făptuitorul la desfăşurarea activităţii cu nerespectarea regulilor de precauţie în condiţiile încrederii sale în anumiţi factori care, în concepţia sa, pot împiedica survenirea rezultatului şi care, de fapt, au fost apreciaţi exagerat.

Când făptuitorul nu se bazează pe nici un temei care ar putea preîntâmpina rezultatul, ci pe hazard, pe întâmplare, vinovăţia sa va îmbrăca forma intenţiei, întrucât în asemenea caz ea echivalează cu acceptarea urmărilor prevăzute. În situaţia sineîncrederii exagerate făptuitorul crede sincer, dar greşit, exagerat că rezultatul nu se va produce, şi această încredere îl însoţeşte pe tot parcursul activităţii sale. La intenţie, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii rezultatului, îl acceptă în mod conştient şi nu face nici un efort pentru preîntâmpinarea lui. De exemplu, acţiunea persoanei care a instalat pe terenul său un dispozitiv explozibil, în urma exploziei căruia au murit oameni, urmează a fi calificată ca omor intenţionat, dar nu din imprudenţă (p.26 HP CSJ Cu privire la practica judiciară în cauzele de omor intenţionat).

4. Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu îşi da seama de

caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului prejudiciabil al faptei şi al prevederii producerii rezultatului ei deosebesc imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi ale vinovăţiei. În dreptul penal esenţa neglijenţei constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil. 5. Sintagma din art.18 CP trebuia să prevadă exprimă obligaţiunea persoanei de a prevedea posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile. Această obligaţiune rezultă din diferite norme, reguli, instrucţiuni legale care reglementează modul de desfăşurare a unor activităţi sau din anumite reguli de convieţuire socială bazate pe experienţa de viaţă. În lipsa obligaţiunii de a prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovăţia. Obligaţiunea de prevedere se deduce nu din posibilităţile individuale, concrete ale persoanei, ci din posibilitatea unui individ mediu, obişnuit, care, activând în condiţiile făptuitorului, ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunii sale. Prin urmare, obligaţiunea de a prevedea rezultatul este o condiţie obiectivă a neglijenţei şi la stabilirea ei nu se iau în considerare particularităţile individuale ale persoanei concrete.

6. Pe lângă obligaţiunea de a prevedea rezultatul (trebuia să-l prevadă), este necesar ca

persoana să poată prevedea natura şi dimensiunile lui. Posibilitatea de prevedere este o condiţie subiectivă a neglijenţei şi se stabileşte în funcţie de particularităţile individuale ale făptuitorului,

pregătirea şi experienţa lui profesională sau de viaţă, circumstanţele concrete ale situaţiei în fiecare caz aparte. Dacă se va stabili că persoana nicicum nu putea să prevadă producerea rezultatului, va exista o faptă săvârşită fără vinovăţie, şi nu infracţiune (art.20 CP). Numai atunci când persoana care trebuia să prevadă şi să preîntâmpine rezultatul faptei sale a putut, însă nu şi- a onorat această obligaţiune, sunt temeiuri de a se vorbi despre prezenţa vinovăţiei în formă de neglijenţă. 7. În general, art.18 CP reglementează imprudenţa în cele două modalităţi menţionate numai în cazurile infracţiunilor cu componenţe materiale, de rezultat. Crearea pericolului survenirii urmării prejudiciabile din cauza sineîncrederii exagerate sau a neglijenţei, în lipsa unui rezultat real, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, chiar nici atunci când rezultatul a fost preîntâmpinat de alte persoane sau din întâmplare nu a survenit. Excepţie fac infracţiunile cu componenţe formale prevăzute expres în partea specială a CP (art.235 alin.1 art.345 CP). Specificul acestei forme de vinovăţie rezultă şi din faptul că CP nu prevede răspunderea penală pentru participaţia la săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă (art.41 CP) şi exclude posibilitatea pregătirii şi tentativei la ele (art.26-27 CP). Articolul 19. INFRACŢIUNE SĂVÂRŞITĂ CU DOUĂ FORME DE VINOVĂŢIE

Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată. 1. De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt definite ca infracţiuni săvârşite cu două forme de vinovăţie. 2. Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o faptă iniţială, al cărei rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub aspect subiectiv, aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie, ce stă la baza acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă de urmarea mai gravă. Urmarea mai gravă provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu intenţie apare astfel drept circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie. Dacă CP nu ar fi incriminat infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie în partea specială a CP ca infracţiuni distincte, în practica judiciară la încadrarea juridică a unor asemenea fapte s-ar fi impus aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, realizându-se un concurs ideal:

infracţiunea iniţială comisă cu intenţie şi alta din imprudenţă. De exemplu, luarea de ostatici şi lipsirea de viaţă din imprudenţă sunt fapte incriminate ca infracţiuni concrete în alin.1 art.280 CP şi, respectiv, în art.149 CP. Ele, fiind unite de legiuitor într-o componenţă, au format o singură infracţiune de luare de ostatici care a provocat decesul unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.280 CP), sancţiunea pentru această incriminare fiind cu mult mai aspră decât sancţiunile prevăzute pentru fiecare din infracţiunile unite.

3. În partea specială a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după construcţia lor sunt

incriminate sub forme de infracţiuni materiale agravate şi infracţiuni formale agravate. La infracţiunile materiale agravate săvârşite cu două forme de vinovăţie se referă:

vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin.4 art.151 CP); provocarea ilegală a avortului care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi decesul victimei (alin.2 art.159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.278 CP) etc.

Ca exemple de infracţiuni formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de vinovăţie sunt: internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.2 art.169 CP); lăsarea în primejdie, care a provocat din imprudenţă decesul victimei (alin.2 art.163 CP); luarea de ostatici care a dus la decesul victimei din imprudenţă (alin.3 art.280 CP) etc.

4. Cunoaşterea trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o

mare importanţă practică. Or, ele, conform art.19 CP, se consideră în general infracţiuni intenţionate şi asupra lor se răsfrâng toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de exemplu, de clasificarea lor (art.16 CP), stabilirea recidivei (art.34 CP), categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP) etc.

Articolul 20. FAPTA SĂVÂRŞITĂ FĂRĂ VINOVĂŢIE (CAZUL FORTUIT) Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea

seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

1. Art.20 CP reglementează un aspect al principiului vinovăţiei, care exclude incriminarea

obiectivă în dreptul penal al RM. Nici o faptă săvârşită fără vinovăţie, oricât de prejudiciabile ar fi urmările ei, nu poate fi recunoscută drept infracţiune. Din dispoziţiile art.20 CP rezultă două situaţii în care între acţiunea (inacţiunea) şi urmarea

prejudiciabilă survenită există legătură cauzală, însă fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie.

2.

În prima situaţie persoana care a comis fapta nu îşi dă seama şi, conform circumstanţelor

cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale. La această situaţie se referă, în primul rând, legitima apărare aparentă (putativă sau imperfectă), când o persoană este convinsă, în baza unor date obiective şi a unor condiţii subiective, că se află în faţa unui atac. În asemenea cazuri trebuie să existe împrejurări reale care să creeze făptuitorului certitudinea că se află în faţa unui atac. Dacă se va stabili că persoana care se crede cu bună-credinţă atacată şi circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv comportamentul părţii vătămate, îi dădeau temeiuri de a aprecia acţiunile părţii vătămate ca atac ce-i dă dreptul de a se apăra, fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie. Or, persoana nu-şi dădea seama şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale. În cazul infracţiunilor cu componenţe formale, dacă persoana nu îşi dădea seama sau nu trebuia şi nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale, ele, de asemenea, se consideră săvârşite fără vinovăţie. De exemplu, declaraţiile necorespunzătoare adevărului, în situaţia în care martorul este de bunăcredinţă, că ele sunt adevărate, nu întrunesc componenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.312 CP.

3. A doua situaţie, în care fapta se săvârşeşte fără vinovăţie, este aceea în care persoana nu

îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu prevede posibilitatea survenirii urmării ei şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă. Pentru existenţa acestei situaţii este necesar a stabili dacă fapta săvârşită îndeplineşte următoarele condiţii ce se desprind din reglementarea menţionată:

Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei trebuie să se datoreze unor împrejurări obiective, neprevăzute de conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Împrejurările imprevizibile pot fi: naturale (cutremur, furtună, trăsnet etc.), diferite instalaţii sau mecanisme (scurtcircuit, ruperea unei piese la o maşină etc.), o stare fiziologică (leşin, atac de cord etc.). Cauza imprevizibilă se poate datora şi imprudenţei victimei (apare brusc în faţa automobilului în viteză) sau comportării unor vieţuitoare (o viespe îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui automobil în timp ce se află la volan, din care cauză comite un accident de circulaţie, etc.). Persoana care a săvârşit fapta trebuie să fi fost în imposibilitate de a prevedea împrejurarea

care a dus la producerea rezultatului. Neprevederea cauzelor care au acţionat şi a rezultatului produs are un caracter obiectiv şi general; or, în condiţiile situaţiei apărute nici o persoană nu putea să le prevadă. De exemplu, în situaţia în care un conducător de automobil a săvârşit un accident, ce a dus la moartea unei persoane, din cauza unei defecţiuni tehnice de construcţie a motorului, defecţiune care nu a fost descoperită la revizia tehnică a maşinii, împrejurare care nu ar fi putut fi prevăzută de nici o altă persoană aflată în situaţia şoferului, se interpretează drept infracţiune săvârşită fără vinovăţie. Acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neprevăzut trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală. În exemplul invocat conducătorul autovehiculului a produs un accident rutier fără vinovăţie, prevăzut de alin.3 art.264 CP. Numai atunci când fapta întruneşte cumulativ toate condiţiile subiective şi obiective enunţate, aceasta se consideră săvârşită fără vinovăţie în înţelesul art.20 CP. Articolul 21. SUBIECTUL INFRACŢIUNII (1) Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. (2) Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164, 166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin.(2), (3) şi (4), art.190 alin. (2) şi (3), art.192 alin.(2), art.195, 196 alin.(4), art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(2) şi (3), art.260, 268, 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), art.275, 280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288 alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), art.305, 317 alin.(2), art.342, 350.

(3) Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiţii:

a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare

a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi; b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor

de constituire sau scopurilor declarate;

c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile

persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective. (4) Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător poartă răspundere penală pentru infracţiunile săvârşite, prevăzute în art.215-218, 221, 223-246, 248-251, 257,

259-261.

(5) Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. [Art.21 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.2003 în vigoare din 12.06.03 şi Legea nr.305-XV din 11 iulie 2003 privind modificarea Codului penal al Republicii Moldova (MO nr.153-154 din 22 iulie 2003)] 1. Prin acest articol CP recunoaşte ca subiect al infracţiunii deopotrivă cu persoana fizică, şi persoana juridică. În CP subiectul infracţiunii apare şi sub denumirea de infractor (alin.2 art.1

CP), de persoană care a săvârşit o infracţiune (alin.1 art.6, alin.1 art.11, art.17, art.18 CP etc.), de persoană vinovată de săvârşirea infracţiunii (alin.2 art.10, alin.2 art.51 CP etc.), de făptuitor (art.19, alin.1 art.26, art.27 CP etc.), autor, organizator, instigator sau complice (art.42 CP). Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care a săvârşit o infracţiune consumată, cât şi cea care comite o infracţiune neconsumată (art.25-27 CP).

2. În alin.1 art.21 CP sunt indicate semnele ce caracterizează în general persoana fizică ca

subiect al infracţiunii. Acestea sunt: vârsta cerută de lege şi responsabilitatea.

3. Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul

comiterii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile psihice care-i dau posibilitate de a conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea stăpâni. Din alin.1 art.21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracţiunii. Aceasta înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de

vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi în nici un caz nu se va putea dovedi existenţa ei.

4. Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani.

Minorii între vârsta de 14 ani şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin.2 art.21.

5. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a

minorului (ziua, luna, anul naşterii). Această chestiune se soluţionează în conformitate cu cerinţele legii de procedură penală. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua

naşterii, ci începând cu ziua următoare. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este numit de expert, iar în cazul constatării vârstei prin numărul minimal sau maximal de ani, se deduce din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de expertiză (p.6 al HP CSJ nr.37 din 12 noiembrie 1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori).

6. Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice

persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art.5 şi art.51 CP). Însă vârsta minorului este luată

în considerare la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale. Astfel, persoana în

vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspunderea penală în temeiul prevederilor art.54 CP şi în conformitate cu prevederile procedurii penale; săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie o circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP), faţă de minori nu se aplică detenţiunea pe viaţă (art.71 CP), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei poate fi aplicată pe un termen ce nu depăşeşte 15 ani (art.70) etc. Referitor la problema vârstei de la care este posibilă răspunderea penală, trebuie să avem în vedere că o mare parte din infracţiunile prevăzute în partea specială a CP pot fi săvârşite numai de persoane care au atins o anumită vârstă. De exemplu, infracţiunile de atragere a minorilor în activitatea criminală sau la consumul ilegal de droguri pot fi săvârşite numai de persoane care au atins vârsta de 18 ani (art.208-209 CP). În alte cazuri, vârsta subiectului special în norma de incriminare nu este determinată, însă este indicat caracterul activităţii persoanei sau funcţiile pe care le ocupă. De exemplu, persoana cu funcţii de răspundere (art.327, 328 CP), persoana care efectuează urmărirea penală (art.306, 308 CP), judecătorul (art.307 CP), medicul (art.160 CP), lucrătorul transportului feroviar, naval sau aerian (art.263) etc. În aceste cazuri subiect al infracţiunii poate fi persoana fizică care a împlinit 18 ani sau o altă vârstă stabilită de lege pentru a ocupa aceste funcţii sau pentru a exercita aceste activităţi.

7. Alt semn ce caracterizează persoana fizică drept subiect al infracţiunii este

responsabilitatea. Noţiunea şi caracteristica responsabilităţii şi iresponsabilităţii sunt expuse în comentariul la art.22-23 CP.

8. În concepţia CP din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracţiunii. Actualul

CP a mers pe calea recomandată ţărilor-membre de Consiliul Europei - de a recunoaşte în legislaţia penală persoana juridică drept subiect al răspunderii penale. Astfel, alin.3 şi 4 art.21 CP reglementează particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.

9. Norma citată indică următoarele semne ce caracterizează persoana juridică drept subiect

al infracţiunii: a) să fie constituită în ordinea şi modul prevăzute de lege; b) să desfăşoare

activitate de întreprinzător; c) ea poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile prevăzute expres în alin.4 art.21 CP.

10. CP nu dă noţiunea de persoană juridică. Conform art.55 CC, persoană juridică este

organizaţia care posedă un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest

patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată.

Ea se consideră constituită în momentul înregistrării şi din acest moment are capacitatea de folosinţă (alin.1 art.60 CC) şi de exerciţiu (alin.1 art.61 CC). Prin urmare, persoana juridică poate fi subiect al infracţiunii de la data înregistrării ei de către stat.

11. Nu orice persoană juridică în sensul art.55 CC poate fi subiect al infracţiunii. CP

stabileşte în alin.4 art.21 că poate fi subiect al infracţiunii numai acea persoană juridică, ce desfăşoară activitate de întreprinzător. CP în art.125 dă interpretarea legislativă a activităţii de întreprinzător desfăşurată ilegal. Pe cale de deducţie, din această interpretare s-ar putea formula şi înţelesul activităţii legale de întreprinzător. Însă această activitate este reglementată expres de CC în cap.XI, sec.1 Dispoziţii generale cu privire la antrepriză şi la prestări servicii şi sec. a 2-a Antrepriza, de Legea nr.845 din 3 ianuarie 1992 Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (cu modificările

corespunzătoare), de Legea nr.332 din 1999 Privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate. De aceea pot fi subiecţi ai infracţiunii numai acele persoane juridice, care desfăşoară activitatea de întreprinzător ce corespunde dispoziţiilor acestor acte legislative şi normative. 12. Persoanele juridice pot fi trase la răspundere penală numai pentru infracţiunile prevăzute de alin.4 art.21 CP. Răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. În această situaţie persoana fizică trebuie să posede semnele prevăzute în alin.1 art.21 CP şi în articolul corespunzător din partea specială a CP.

13.

În lit.a), b) şi c) alin.3 art.21 sunt prevăzute unele condiţii speciale privitoare la

specificul laturii obiective şi al laturii subiective ale infracţiunilor săvârşite de persoana juridică.

Articolul 22. RESPONSABILITATEA Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege

caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

1. În art.21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în

calitate de subiect al infracţiunii, iar în art.22 CP se dă noţiunea de responsabilitate. Responsabilitatea este starea psihologică proprie omului normal şi este opusă iresponsabilităţii prevăzute de art.23 CP. În literatura juridică responsabilitatea este denumită şi capacitate penală sau imputabilitate.

2. Responsabilitatea presupune doi factori: un factor intelectiv şi unul volitiv.

Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ. Lipsa unuia dintre aceştia duce la inexistenţa responsabilităţii şi, deci, la starea de iresponsabilitate.

3. Între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură. Responsabilitatea trebuie să

existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se mai poate pune problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare, responsabilitatea este premisa vinovăţiei.

4. Trebuie să facem distincţie între responsabilitate şi răspunderea penală.

Responsabilitatea este consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie, o infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin.2 art.51 CP). Astfel, responsabilitatea constituie şi o premisă a răspunderii penale.

Articolul 23. IRESPONSABILITATEA (1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte

prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod. (2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire - ea poate fi supusă pedepsei.

1. Potrivit alin.1 art.21 CP, numai persoana responsabilă poate fi subiect al infracţiunii.

Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organele urmăririi penale şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească starea psihică a acestora, adică responsabilitatea sau iresponsabilitatea lor. Art.23 CP dă noţiunea de iresponsabilitate ca stare psihologică opusă responsabilităţii (art.22 CP) şi caracterizează criteriile ce stau la bază ei. Reglementările art.23 CP sunt de principiu, norma dată exclude răspunderea penală a persoanei iresponsabile. 2. Din dispoziţiile cuprinse în art.23 CP rezultă că la baza iresponsabilităţii stau două criterii: medical şi juridic. Acesta din urmă este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină numai în mod cumulativ iresponsabilitatea persoanei.

3. Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori: intelectiv şi volitiv, care sunt expuşi în art.23 CP prin expresia "nu putea să-şi dea seama de acţiunile şi inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze". Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana "nu putea să-şi de seama de acţiunile şi inacţiunile sale" în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Această stare psihică presupune lipsa capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi caracterul prejudiciabil al acesteia. De exemplu, persoana care suferă de o boală psihică cronică, din cauza stării psihice bolnăvicioase, nu înţelege că prin acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte bunurile altei persoane etc. şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor întreprinse. Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii persoanei de a-şi dirija acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii infracţiunii şi este determinat de afectarea sferei volitive a psihicului persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea intelectuală a persoanei (factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi independent. De exemplu, în cazul unei astfel de tulburări psihice cum este piromania, persoana simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc şi, exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei asemenea fapte, nu are capacitatea de a se abţine de la impulsul de a incendia. 4. Numai prezenţa criteriului juridic (psihologic) nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei iresponsabile. Or, alin.1 art.23 CP cere ca incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile sale sau de a le dirija să fie determinată de anumite cauze care se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii. Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a persoanei este efectul unor asemenea cauze cum sunt: a) bolile psihice cronice; b) tulburările psihice temporare; c) stările patologice. Astfel, criteriul medical al iresponsabilităţii este exprimat în art.23 CP printr-o enumerare generalizatoare juridico-penală a tuturor tipurilor de boli psihice, tulburări psihice şi stări patologice cunoscute de psihiatrie şi capabile de a afecta activitatea normală a psihicului persoanei (criteriul juridic, psihologic).

5. Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor criterii ale

iresponsabilităţii, cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică a persoanei să fi atins

un asemenea grad, încât a lipsit-o de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de a le dirija. Recunoaşterea iresponsabilităţii persoanei este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi acest fapt se soluţionează în baza tuturor materialelor cauzei, printre care şi în baza expertizei psihiatrice, a cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă. 6. Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii infracţiunii. Persoana recunoscută iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu poate fi subiect al infracţiunii şi nici nu poate fi trasă la răspundere penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzute de art.98-102 CP.

7. Prevederile alin.2 art.23 CP interzic tragerea la răspundere penală a persoanei care, deşi a

săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei s-a îmbolnăvit de o boală psihică. Îmbolnăvirea de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, în principiu, nu serveşte drept

temei pentru liberarea făptuitorului de răspundere penală. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după

însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă (art.102 CP).

8. Legislaţia penală a unor ţări (Germania, Federaţia Rusă, Polonia etc.) recunoaşte o stare

intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate, o responsabilitate parţială, redusă. La baza acestei responsabilităţi stă o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină măsură caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau să şi le dirijeze.

Aceste tulburări psihice nu exclud responsabilitatea, însă pot servi drept temei pentru stabilirea

unei pedepse mai blânde sau pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, faţă de persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală. CP nu recunoaşte o astfel de responsabilitate intermediară, însă tulburările psihice ale persoanei care nu exclud responsabilitatea pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei (art.76 CP).

9. Iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia (înapoierea mintală) minorilor, care

îngreuiază considerabil capacitatea lor de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. Pentru stabilirea arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei (psiholog, asistent social, pedagog) sau de către expertul-psihiatru (HP CSJ nr.37 p.7 din 12 noiembrie 1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori). Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii săvârşite, minorul, în baza art.54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica alte măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.

Articolul 24. RĂSPUNDEREA PENTRU INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ ÎN STARE DE EBRIETATE Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte

substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei.

1. Potrivit art.24 CP, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate nu este

liberată de răspunderea penală. Norma citată are în vedere starea de ebrietate obişnuită (simplă, fiziologică) în care a ajuns persoana ca efect al folosirii alcoolului, substanţelor narcotice sau toxice, ori a altor substanţe cu efect ebriant sau narcotizant. O astfel de stare de ebrietate, indiferent de gradul ei de gravitate, nu poate fi considerată stare de iresponsabilitate, deoarece lipseşte criteriul medical al ei (boala psihică cronică, tulburarea psihică temporară sau starea patologică, despre care se vorbeşte în

art.23).

2. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii trebuiesc stabilite, or, conform art.24 CP, ele se iau în consideraţie la stabilirea pedepsei. Aceste dispoziţii ale art.24 CP au importanţă juridico-penală în practica judiciară. Astfel, săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorului. În funcţie de cauzele ebrietăţii şi de influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii, instanţa de judecată este în drept a nu o considera drept circumstanţă agravantă (art.77 CP). De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca circumstanţă agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea infracţiunii de către cel ce a consumat alcool sau substanţe ebriante. Însă în cazul în care făptuitorul a ajuns la starea de ebrietate independent de voinţa sa (prin înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a introdus o substanţă narcotică sau este constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de ebrietate nu se află în legătură cu infracţiunea, instanţa de judecată poate să nu recunoască această stare ca circumstanţă agravantă. 3. Starea de ebrietate obişnuită, simplă, fiziologică trebuie deosebită de starea de ebrietate

patologică. Diferenţa dintre ele nu constă în gradul de gravitate a ebrietăţii. Starea de ebrietate patologică în psihiatrie este recunoscută ca o tulburare psihică (delirium tremens, halucinaţii alcoolice, paranoie alcoolică etc.), din cauza căreia persoana este lipsită de capacitatea de înţelegere şi de dirijare a voinţei sale. În aceste cazuri suntem în prezenţa celor două criterii (medical şi juridic) ale iresponsabilităţii, persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă într-o atare stare fiind recunoscută iresponsabilă (art.23 CP).

4. În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic, narcoman sau toxicoman, dacă

există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, concomitent cu pedeapsa pentru

infracţiunea săvârşită, poate să aplice faţă de aceste persoane măsurile de constrângere cu caracter medical prevăzute în art.103 CP.

5. În scopul apărării sănătăţii publice şi a convieţuirii sociale, al prevenirii săvârşirii

infracţiunilor în stare de ebrietate, este interzisă prin ameninţare cu pedeapsa penală circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope (art.217 CP), prescrierea lor ilegală (art.218 CP) şi organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul acestor substanţe (art.219). Luând în

seamă specificul activităţii psihice a minorilor şi efectul negativ al substanţelor narcotice şi psihotrope asupra dezvoltării organismului lor, legea penală prevede răspunderea penală pentru atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente sau alte substanţe cu efect narcotizant (art.209 CP) şi la organizarea sau întreţinerea speluncilor pentru consumul substanţelor narcotice sau psihotrope (art.219 CP). Articolul 25. ETAPELE ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE (1) Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune. (2) Se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune. (3) Răspunderea pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se stabileşte, conform articolului corespunzător din Partea specială a prezentului cod, ca şi pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27, respectându-se prevederile art.81.

1. Spre deosebire de CP din 1961, în art.25 al CP sunt legiferate etapele activităţii

infracţionale fără a se da o definiţie acestei noţiuni. În teoria dreptului penal, prin etape ale activităţii infracţionale se înţeleg fazele, căile prin care trece fapta infracţională în desfăşurarea ei până la producerea rezultatului (iter-criminis, calea infracţională). În evoluţia sa această activitate parcurge anumite faze: apariţia ideii infracţionale, deliberarea, luarea hotărârii, pregătirea infracţiunii, tentativa de infracţiune (începerea executării) şi finalizarea infracţiunii prin producerea rezultatului dorit. Pornind de la teza că numai acţiunile (inacţiunile) pot fi recunoscute infracţiuni şi de la periculozitatea lor pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, legiuitorul a incriminat numai actele de pregătire, tentativa şi producerea rezultatului prejudiciabil. Astfel, art.25 CP incriminează actele de pregătire şi tentativa, dacă nu

au ajuns în faza producerii rezultatului din motive ce nu au depins de voinţa făptuitorului drept infracţiuni neconsumate, iar în cazul producerii rezultatului - drept infracţiuni consumate. Apariţia ideii, deliberarea şi luarea hotărârii, ultima chiar şi exteriorizată, dacă nu au fost materializate prin acţiuni de pregătire sau de tentativă, au rămas în afara legii penale.

2. Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele

constitutive ale componenţei de infracţiune (alin.1 art.25 CP). Prin urmare, infracţiunea consumată conţine toate semnele ce caracterizează componenţa infracţiunii, şi nu doar unele, ca în cazul tentativei. Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu momentul consumării infracţiunii. O dată cu consumarea infracţiunii, activităţile efectuate în fazele

precedente în vederea producerii rezultatului îşi pierd propria lor individualitate, integrându-se în fapta consumată, singura reţinută pentru încadrarea juridică şi sancţionarea ei.

3. Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei de

infracţiune din partea specială a CP. ► Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate în momentul survenirii rezultatului. De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa (p.16 din HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului). Au componenţe materiale şi alte infracţiuni prevăzute de partea specială a CP (art.145, 146, 147, 239, 242, 271 etc.). ► Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul săvârşirii acţiunii prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din momentul atacului însoţit de aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţa şi sănătatea

victimei, şantajul - din momentul înaintării cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de atingerea de către infractor a scopului pus (p.16 HP CSJ nr.15 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului); circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor acestora se consideră infracţiune consumată din momentul săvârşirii a cel puţin unei acţiuni din cele menţionate în art.217 CP (p.3 din HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a

legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxic). La infracţiunile cu componenţe formale se referă de asemenea şi alte infracţiuni din partea specială a CP (de exemplu, art.177, 178, 179, 290, 307 alin.1, 311, 312 etc.).

► Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din momentul

pregătirii lor. De exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi muniţii se consideră infracţiune consumată din momentul organizării bandei (p.10 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor). O astfel de construcţie au şi infracţiunile de organizare a unei rebeliuni armate (art.340 CP), organizarea unei formaţiuni

paramilitare ilegale (art.282 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP), organizarea de grupuri criminale în scopul terorizării condamnaţilor porniţi pe calea corectării sau săvârşirii atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor (art.286 CP) etc.

► Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol real

pentru valoarea socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de ecocid se consideră consumată din momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP pot provoca o catastrofă ecologică; ameninţarea cu omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie infracţiune dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune consumată prevăzută de art.212 CP; infracţiune de terorism consumat constituie chiar şi ameninţarea cu săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc. ► Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii infracţionale sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (alin.2

art.29 CP). La această categorie de fapte se referă infracţiunile prevăzute de art.166, 167, 194, 202, 203 CP etc.

► Infracţiunea prelungită se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni

infracţionale (art.30 CP). 4. În alin.2 art.25 CP se dă noţiunea infracţiunii neconsumate, care constă din pregătirea şi tentativa de infracţiune (a se vedea comentariul la art.26 şi 27 CP). 5. Delimitarea infracţiunii consumate de cea neconsumată are importanţă juridico-penală. Or, conform alin.3 art.25 CP, răspunderea penală pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune se stabileşte conform articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27 CP. În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune consumată sau neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este prevăzută numai pentru actele de pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, ele nefiind pedepsite în cazul infracţiunilor uşoare (alin.2 art.26 CP). Dispoziţiile art.81

CP pentru infracţiunile neconsumate stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai favorabile decât pentru infracţiunea consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe viaţă pentru infracţiunile neconsumate. În funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme privind aplicarea amnistiei şi prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii continue amnistia se aplică numai cu condiţia ca acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze până la data intrării în vigoare a actului de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la actul de amnistie durează şi după intrarea lui în vigoare, amnistia nu se aplică.

6.

Formele infracţiunii prevăzute în art.25 CP şi determinate de etapele de desfăşurare a

activităţii infracţionale privesc numai activitatea infracţională, la baza căreia stă intenţia, ca

formă a vinovăţiei. Asemenea forme se exclud în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă. Articolul 26. PREGĂTIREA DE INFRACŢIUNE (1) Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul. (2) Răspunderii penale şi pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au săvârşit

pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

1. În alin.1 art.26 CP se dă o definiţie mai desfăşurată a pregătirii de infracţiune decât în

alin.1 art.15 CP din 1961. Din această definiţie rezultă că, pentru a considera o activitate drept act de pregătire pedepsit penal, activitatea trebuie să fie caracterizată de anumite semne obiective şi subiective. La semnele obiective se referă prevederile alin.1 art.26 CP privind crearea condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii şi întreruperea actelor de pregătire din cauze independente de

voinţa făptuitorului.

Cerinţa alin.1 art.26 CP privind caracterul intenţionat al actelor de pregătire constituie semnele subiective ale pregătirii de infracţiune.

2. Din felul în care se manifestă actele de pregătire, ele pot fi de natură intelectuală ori

materială. Un act de pregătire de natură intelectuală poate fi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune. Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii. Alin.1 art.26 CP nu a enumerat în mod exhaustiv toate actele posibile de pregătire de infracţiune. Prin expresia sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei legiuitorul a recunoscut că orice acte de pregătire efectuate cu scopul săvârşirii infracţiunii cad sub incidenţa alin.1 art.26 CP. Aceste acte de pregătire pot fi de natură intelectuală (procurarea de informaţii şi de date privitoare la săvârşirea infracţiunii, plănuirea infracţiunii şi repartizarea rolurilor între participanţi, înţelegerea

prealabilă cu alte persoane de a procura sau comercializa bunurile furate etc.) şi de natură

materială (pregătirea unor ascunzişuri pentru tăinuirea uneltelor infracţiunii, bunurilor furate etc., pregătirea unor documente personale false pentru a evita identificarea după săvârşirea infracţiunii etc.).

3. Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune are un şir de particularităţi:

Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii ce se pregăteşte şi sunt exterioare acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. De exemplu, pregătirea unei arme de foc pentru săvârşirea unui atac tâlhăresc nu se cuprinde în latura obiectivă a tâlhăriei prevăzute în art.188 CP şi se consideră criminală numai în baza alin.1 art.26 CP.

Actele de pregătire nu lezează nemijlocit obiectul infracţiunii zămislite. În cazul actelor de pregătire, de exemplu, a furtului, patrimoniul victimei presupuse nu este lezat, însă se creează o stare de pericol potenţială pentru această valoare socială ocrotită de legea penală. Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile intenţionate.

Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are nemijlocit intenţia de a săvârşi infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele sunt înfăptuite de altă persoană, decât autorul sau coautorii, constituie acte de complicitate (alin.5 art.42 CP).

4. Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care "din cauze independente de

voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin expresia din alin.1 art.26 CP infracţiunea nu şi-a produs efectul se înţelege că actele de pregătire nu au ajuns până la etapa începerii tentativei sau în cazul infracţiunilor cu componenţe formale - până la săvârşirea primei acţiuni ce constituie latura obiectivă a acestor componenţe de infracţiuni. În atare cazuri infracţiunea trebuie să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. De

exemplu, în cazul violului, refuzul care a fost determinat de imposibilitatea continuării ulterioare a acţiunilor criminale în virtutea unor împrejurări apărute contrar voinţei vinovatului nu poate fi considerat benevol şi, prin urmare, nu exclude răspunderea penală (p.14 din HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 cu modificările din 20.12.1999 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale). Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din motive subiective (mila faţă de victimă, teama de răspunderea penală etc.), va fi considerată renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii, care, conform art.56 CP, constituie temei pentru liberarea de răspunderea penală pentru pregătirea infracţiunii. În acest caz persoana poartă răspunderea penală doar pentru

acţiunile pregătitoare deja săvârşite în vederea producerii rezultatului infracţiunii, cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni consumate (alin.3 art.56 CP).

5. Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei intenţionat. Mai mult,

în cazul pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu intenţie directă. El îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile de pe urma infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească această infracţiune. Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire. 6. Codul penal din 1961 incrimina nelimitat actele de pregătire, ele fiind pedepsite în cazul

tuturor infracţiunilor intenţionate, indiferent de gravitatea lor. Alin.2 art.26 CP prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit acte de pregătire a unei infracţiuni intenţionate mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. În cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare, legiuitorul a considerat că actele de pregătire nu prezintă gradul prejudiciabil caracteristic infracţiunii şi le-a lăsat în afara incriminării.

7. Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte conform

articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiune consumată, cu trimitere la art.26, respectându-se prevederile art.75 şi 81 CP. Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni prin natura lor constituiau o altă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. De exemplu, pentru procurarea ilegală a unei arme de foc cu scopul pregătirii unui omor intenţionat, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru pregătirea omorului intenţionat în baza art.145 CP raportat la art.26 CP, iar pentru procurarea ilegală a armei de foc - şi în baza art.290 CP.

8. Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă din momentul începerii

actelor de pregătire. În aceste situaţii făptuitorul poartă răspunderea penală în baza articolului din partea specială a CP, în care sunt incriminate ca infracţiuni distincte actele de pregătire (mai detaliat a se vedea p.3 al comentariului la art.25 CP).

Articolul 27. TENTATIVA DE INFRACŢIUNE Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul. 1. Sub aspect obiectiv, tentativa implică efectuarea unor acte ce fac parte din latura obiectivă a infracţiunii începute, iar sub aspect subiectiv presupune caracterul intenţionat al acestor acte. 2. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de CP. Făptuitorul, prin actele de executare, atentează la obiectul concret şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună. De exemplu, în cazul tentativei de omor, nu este necesară o încadrare suplimentară a urmărilor reale survenite pentru victimă (p.3 din HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci când latura lor obiectivă se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile normei de incriminare. De exemplu, violul se consideră infracţiune consumată din momentul în care s-a început raportul sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un raport sexual cu ea, dar acest scop n-a fost atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului,

toate cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de viol (p.13 şi 21 din HP CSJ nr.7 din 29.09.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale).

De regulă, actele de executare a tentativei se săvârşesc prin acţiuni. Însă art.27 CP nu exclude tentativa şi prin inacţiuni. În teoria dreptului penal posibilitatea tentativei prin inacţiune este discutabilă. Cei care pledează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează opinia prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou- născut, nu îl hrăneşte.

3. O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea a cărei

executare a fost începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea efectului în cazul tentativei sunt diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care

întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului. În funcţie de gradul de realizare a tentativei, ea poate apărea în formă întreruptă (neconsumată) sau în formă consumată. Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este întreruptă şi nu mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de voinţa

făptuitorului. De exemplu, există tentativa întreruptă când, în scopul de a omorî victima, infractorul îi aplică lovituri cu cuţitul în regiunea cutiei toracice, însă acţiunea nu a fost dusă până la sfârşit din cauză că partea vătămată s-a apărat şi au intervenit alte persoane. Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până la capăt, dar nu s-a produs rezultatul, el fiind înlăturat, din cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. De exemplu, constituie tentativă consumată fapta persoanei care nu a avut posibilitatea de a dispune de bunurile sustrase din punga victimei din cauză că a fost observată de victimă şi de alte persoane şi reţinută îndată de ei. Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a infracţiunii, ea nu poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care actele tentativei conţin o altă infracţiune consumată (art.56 CP). Renunţarea de bună voie la infracţiune poate apărea nu numai la întreruperea voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu intenţia de a o ucide, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot, cheamă salvarea, lămureşte medicilor ce otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor măsuri, îi salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va răspunde pentru tentativa de omor, ci numai pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea morţii victimei.

4. Tentativa sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al actelor ei.

Practica judiciară a RM recunoaşte constant că tentativa de infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie directă. Sub acest aspect CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă (p.3 din HP CSJ nr.9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). De asemenea, s-a explicat instanţelor judecătoreşti că, la soluţionarea cauzelor cu privire la tentativa de viol cu aplicarea forţei fizice sau a constrângerii psihice, trebuie constatat faptul dacă inculpatul a acţionat cu scopul de a săvârşi raportul sexual şi dacă forţa aplicată a servit drept mijloc spre a-şi atinge scopul. Numai dacă există atare circumstanţe, acţiunile vinovatului pot fi

recunoscute drept tentativă de viol şi numai ele dau posibilitatea de a delimita tentativa de viol de alte acte criminale (acte de desfrâu, huliganism, cauzare a leziunilor corporale, insultă etc.) (p.13 din HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale).

5. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea

rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule. Tentativă asupra unui obiect nul este atunci când persoana atentează la valorile sociale

ocrotite de legea penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au putut pricinui daună din

cauza greşelii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului sau avea calităţi atât de bune, încât - prin acţiunile întreprinse - nu putea fi vătămat. De exemplu, dacă făptuitorul a sustras arme, muniţii, substanţe explozive, care în acel moment nu aveau capacităţile iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare, acesta va purta răspunderea penală pentru tentativă de sustragere a substanţelor explozive (p.6 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre punerea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor). Tentativa cu mijloace nule este în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De exemplu, făptuitorul a instalat, cu scopul de a suprima viaţa victimei, un dispozitiv explozibil sub automobilul ei. Explozia, nefiind puternică, a avut drept efect numai deteriorarea automobilului şi cauzarea unor leziuni corporale victimei. Vinovatul a fost condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza insuficienţei mijloacelor folosite de făptuitor, moartea victimei nu a survenit. Articolul 28. INFRACŢIUNEA UNICĂ Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.

1. Pornind de la conţinutul legal al definiţiei infracţiunii unice, distingem două modalităţi

ale acesteia:

a) când printr-o acţiune (inacţiune) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice;

b) când printr-un sistem de acţiuni (inacţiuni) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice.

2. Prin unitatea de infracţiune se înţelege situaţia în care o activitate infracţională, formată

dintr-o acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) se consideră, potrivit stării de fapt ori potrivit legii, o singură infracţiune pentru care se aplică o singură pedeapsă.

3. Infracţiunea unică se poate prezenta sub forma unităţii naturale şi legale.

Prin unitate naturală se înţelege consacrarea juridică a entităţii naturale, care este alcătuită,

în general, dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat prejudiciabil unic unui obiect distinct şi este comisă printr-o singură formă de vinovăţie.

4. Unitatea naturală, în funcţie de elementul său obiectiv, poate fi de două feluri: infracţiune

unică simplă şi infracţiune unică continuă (art.29 CP). Infracţiunea simplă se deosebeşte de infracţiunea continuă prin faptul că elementul material al infracţiunii continue, care poate consta

într-o acţiune (inacţiune), se prelungeşte în timp, prin natura sa, până intervine forţa contrară care îi pune capăt (momentul epuizării).

5. Unitatea legală de infracţiune este compusă din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,

două sau mai multe urmări prejudiciabile care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul material sau rezultatul unei infracţiuni distincte şi care sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul unei infracţiuni, ce dobândeşte caracter complex. 6. Legislaţia penală distinge următoarele modalităţi ale unităţii legale de infracţiuni:

infracţiunea prelungită (art.30 CP); infracţiunea repetată (art.31 CP); infracţiunea complexă; infracţiunea cu acţiuni alternative.

7. Infracţiunea este complexă în cazul în care în conţinutul ei de bază sau agravant intră, ca

element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune (inacţiune) sau un rezultat prejudiciabil care

constituie, prin ele însele, o faptă prevăzută de legea penală. Infracţiunea complexă se poate prezenta sub forma unei componenţe de infracţiune de bază sau sub forma unei componenţe de infracţiune agravante. Conţinutul de bază se formează prin reuniunea a două sau a mai multor infracţiuni care îşi pierd autonomia şi devin părţi componente ale infracţiunii complexe. Conţinutul complex cu formă agravantă include, în conţinutul său calificativ, ca circumstanţă agravantă, o infracţiune incriminată distinct în lege.

9. Infracţiunea cu acţiuni alternative se caracterizează prin prevederea în conţinutul normei

penale a unor acţiuni (inacţiuni) care pot produce urmări omogene. Această infracţiune se

consideră consumată din momentul săvârşirii oricăreia dintre acţiunile de alternativă prevăzute în norma penală. Articolul 29. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ (1) Se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul infracţiunii continue nu există pluralitate de infracţiuni. (2) Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.

1. Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă

într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii infracţionale. Această activitate poate înceta din cauza intervenţiei făptuitorului, a altor persoane

ori a organelor competente.

2. Infracţiunile continue pot fi de două tipuri: infracţiuni succesive şi infracţiuni permanente.

3. Infracţiunile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce survin în

desfăşurarea activităţii infracţionale. Calitatea de infracţiuni continue succesive o pot avea

acţiunile de purtare ilegală a armelor şi muniţiilor (art.290 CP ); însuşirea şi utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP) etc.

4. Infracţiunile permanente se caracterizează printr-o activitate continuă, care nu cunoaşte

momente de discontinuitate, de întrerupere. Calitatea de infracţiuni permanente o pot avea

evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP), dezertarea (art.371 CP) etc.

Articolul 30. INFRACŢIUNEA PRELUNGITĂ (1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune. (2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.

1. Infracţiunea este prelungită în cazul în care persoana săvârşeşte, la diferite intervale de

timp, dar în realizarea unei rezoluţii unice, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,

conţinutul aceleiaşi infracţiuni. O trăsătură distinctă a infracţiunii continue constă în faptul că acţiunile distincte din care se compune infracţiunea consumată sunt considerate numai etape, faze ale infracţiunii finale. 2. Infracţiunea prelungită presupune următoarele condiţii:

a) săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, care prezintă,

fiecare în parte, componenţa aceleiaşi infracţiuni;

b)

acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale;

c)

acţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.

3.

Prima condiţie, ce ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este aceea a săvârşirii

mai multor acţiuni sau inacţiuni. Sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi infracţionale, reluate de făptuitor, fiind necesară săvârşirea a cel puţin două acţiuni care, în cumul, alcătuiesc o singură infracţiune. Acţiunile reluate pot avea atât calitatea de infracţiune, cât şi de faptă prevăzută de legea penală, care poate să nu releve gradul de pericol social al unei infracţiuni decât examinate

în cumul.

4. Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârşite la diferite

intervale de timp, pentru a se integra în infracţiunea prelungită, trebuie să fie comise în temeiul unei rezoluţii unice. Instanţa supremă judiciară (CSJ), prin HP nr.5 din 06.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, a indicat că "la delimitarea unei sustrageri repetate de cea prelungită judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul că sustragerea prelungită trebuie considerată sustragerea în mai multe rânduri a averii proprietarului, care se compune dintr-un şir de acţiuni criminale identice, având acelaşi scop de însuşire ilegală a averii, ce se cuprind de intenţia unică a infractorului şi alcătuiesc în concursul

său o singură infracţiune". Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă sub aspect intelectiv previziunea desfăşurării eşalonate, în rate, a întregii activităţi infracţionale, iar sub aspect volitiv - dorinţa comiterii în mod repetat a acţiunilor ce vor alcătui prin cumul o infracţiune unică.

5. Determinarea unităţii rezoluţiei infracţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei

hotărâri unice strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee de acelaşi fel, neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care ar fi determinat luarea unei noi decizii

infracţionale etc. care ar putea indica asupra mai multor activităţi infracţionale distincte.

6. Cea de-a treia condiţie presupune - pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională - şi

unitatea de subiect, adică săvârşirea infracţiunii de una şi aceeaşi persoană sau de mai mulţi participanţi.

7. Consumarea infracţiunii prelungite are loc în ultimul moment al epuizării ultimei acţiuni

sau inacţiuni infracţionale. Activitatea infracţională prelungită în timp ia sfârşit fie în momentul renunţării de bună voie a făptuitorului la săvârşirea infracţiunii, fie în momentul intervenţiei altor factori, cum ar fi descoperirea faptei de către organele competente, etc.

Articolul 31. REPETARE A INFRACŢIUNII (1) Se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie. (2) Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute la diferite articole ale

prezentului cod este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile prevăzute în Partea specială a prezentului cod.

1. Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni trebuie delimitată de repetarea prevăzută în

cadrul infracţiunilor prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de infracţiuni.

2. Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni se deosebeşte de repetarea (concursul real) ca

formă a pluralităţii de infracţiuni prin faptul că săvârşirea repetată a două sau a mai multor

infracţiuni identice sau omogene este incriminată, fiind prevăzută în componenţa de bază sau agravanta unei singure infracţiuni. Condiţiile infracţiunii repetate sunt:

a) săvârşirea în mod repetat a două sau a mai multor infracţiuni identice sau omogene; b) persoana să nu fi fost condamnată pentru vreuna din ele şi să nu fi expirat termenul de prescripţie.

3. Prima condiţie cerută pentru existenţa infracţiunii repetate este ca infracţiunile să fie

identice sau omogene. Infracţiunile repetate identice sunt acelea care cad sub incidenţa unei norme penale. În prezentul CP această formă a repetării este întâlnită frecvent, având calitatea de circumstanţă agravantă în cadrul infracţiunilor contra persoanei (a se vedea art.151 alin.3, 152 alin.2, 160 alin.3, 186 alin.2 etc.). Infracţiunile repetate omogene se caracterizează prin săvârşirea unor acţiuni distincte de

natură diferită, dar care atentează asupra unui obiect generic unic. Această formă a repetării este definită în componenţa infracţiunii prevăzute de art.186 alin.4 CP şi constituie circumstanţă agravantă, fiind prevăzută ulterior în alin.2 ale componenţelor infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP.

4. Cea de-a doua condiţie presupune situaţia ca persoana să nu fi fost condamnată pentru

vreuna dintre infracţiunile săvârşite în mod repetat sau să nu fi expirat termenul de prescripţie. În corespundere cu prevederile p.17 HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, "sustragerea nu poate să fie încadrată drept repetată, dacă antecedentul penal este scos pentru infracţiunea anterior săvârşită de către infractor în ordine de amnistie sau graţiere, dacă el a fost stins în conformitate cu art.54 CP, precum şi dacă termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală pentru infracţiunea anterior săvârşită au expirat". Pornind de la definiţia enunţată nu va putea fi considerată drept repetată următoarea infracţiune de sustragere, dacă termenele de prescripţie

prevăzute de art.60 CP pentru infracţiunea anterior săvârşită au expirat sau antecedentele penale au fost stinse în condiţiile prevăzute de art.111 şi 112 CP. Aceleaşi explicaţii le oferă şi CSJ în p.5 al HP nr.17 din 19 iunie 2000 privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Explicaţiile au menirea să atenţioneze că semnul calificativ săvârşirea infracţiunii de o persoană condamnată anterior pentru una şi aceeaşi infracţiune urmează a fi luat în consideraţie doar la individualizarea pedepsei şi stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa persoana condamnată.

5. Alin.2 al prezentului articol stabileşte că săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni

prevăzute de diferite articole ale prezentului cod este considerată ca repetare, în cazurile prevăzute în partea specială a prezentului cod. După cum s-a menţionat, o asemenea situaţie este stipulată doar prin prevederile alin.4 art.186 CP, în care este fixat că "se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute la alin.1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru aceasta". Modalitatea dată a unităţii de infracţiuni atestă, de fapt, situaţia repetării unor infracţiuni atât

identice, cât şi omogene.

Articolul 32. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI (1) Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă. [Art.32 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]

1. Se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în

acelaşi timp sau la intervale diferite de timp de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată

definitiv pentru vreuna din ele sau dacă a săvârşit o infracţiune după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei. Astfel, pluralitatea de infracţiuni se prezintă sub următoarele forme: concursul de infracţiuni, formă prevăzută prin conţinutul art.33 CP, şi recidiva, formă consacrată în art.85 CP.

2. Formele pluralităţii se aseamănă prin condiţia săvârşirii a două sau a mai multor

infracţiuni şi prin unicitatea subiectului şi se deosebesc prin existenţa sau inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare între faptele ce constituie pluralitatea de infracţiuni; în cazul concursului de infracţiuni sunt săvârşite două sau mai multe infracţiuni, înainte ca infractorul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele, iar în situaţia recidivei infracţiunile sunt separate printr-o condamnare definitivă. 3. Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni se caracterizează prin comiterea din nou a unei infracţiuni după pronunţarea sentinţei, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei, dar înainte de executarea completă a pedepsei. În această situaţie pluralitatea de infracţiuni este compusă din termenul neexecutat al pedepsei şi infracţiunea din nou săvârşită.

Articolul 33. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI (1) Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din Partea specială a prezentului cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie. (2) Concursul de infracţiuni poate fi ideal şi real. (3) Concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul cod. (4) Concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din prezentul cod.

1. Pentru existenţa concursului de infracţiuni sunt valabile condiţiile care rezultă din

definiţia legală a pluralităţii de infracţiuni, descrise în comentariul la art.32 CP.

2. CP reglementează prin prevederile alin.2 al prezentului articol două forme ale

concursului de infracţiuni: concursul ideal şi concursul real. Deosebirea dintre acestea este

următoarea: concursul real apare ca urmare a săvârşirii a două sau a mai multor acţiuni, care dau naştere infracţiunilor concurente, iar concursul ideal se constituie din săvârşirea unei singure

acţiuni (inacţiuni) care, din cauza împrejurărilor în care are loc şi a urmărilor produse, generează mai multe infracţiuni.

3. Potrivit textului legii, există concurs ideal în cazul în care printr-o acţiune (inacţiune)

săvârşită de aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-

a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Drept exemplu de concurs ideal de infracţiuni poate servi împrejurarea în care o persoană a aruncat o grenadă asupra unor colaboratori de poliţie în incinta unei încăperi în care se aflau şi alte persoane. Acţiunea acestei persoane a fost încadrată ca atentat la viaţa colaboratorului poliţiei (art.350 CP); distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP); tentativă de omor asupra a două sau a mai multor persoane cu mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (art.27, 145 alin.3 lit.a) şi k) CP). Astfel, în structura concursului ideal se vor reuni fapte consumate şi activităţi infracţionale neconsumate.

4. Sub aspect subiectiv, infracţiunile pot fi toate intenţionate ori toate din imprudenţă, sau

unele intenţionate şi altele din culpă. De exemplu, cumulul ideal al unui omor săvârşit intenţionat

şi din imprudenţă există în cazul în care o persoană, prin aceeaşi împuşcătură, săvârşeşte şi omorul din imprudenţă al altei persoane.

5. Pentru prezenţa concursului ideal de infracţiuni este caracteristică prezenţa unei singure

acţiuni (inacţiuni) comune pentru conţinutul a două sau a mai multor componenţe de infracţiuni

şi prezenţa a două sau a mai multor urmări prejudiciabile, care se află în legătură cauzală cu această acţiune (inacţiune).

6. Concursul real de infracţiuni există în cazul în care o persoană, prin acţiuni (inacţiuni)

distincte, în baza unor rezoluţii sau forme de vinovăţie separate, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute de diferite componenţe de infracţiune.

7. Particularităţile concursului real rezidă în faptul că acţiunile sunt comise prin diferite

acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan, dar în baza unor forme de vinovăţie sau rezoluţii separate. Va exista un concurs real şi în cazul comiterii a două sau a mai multor infracţiuni simultane sau succesive, între infracţiunile respective existând o legătură de conexitate care poate fi de două tipuri:

a) conexitatea de scop; b) conexitatea de efect. Conexitatea de scop apare când se săvârşeşte o infracţiune în scopul de a uşura săvârşirea unei alte infracţiuni, de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune de fals pentru ca apoi, cu ajutorul falsului, să se săvârşească o infracţiune de delapidare. Conexitatea de efect priveşte cazul în care se săvârşeşte o infracţiune pentru tăinuirea unei alte infracţiuni săvârşite, de exemplu, un omor se săvârşeşte pentru ascunderea unei alte infracţiuni: de sustragere, omor etc.

Articolul 34. RECIDIVA

(1) Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. (2) Recidiva se consideră periculoasă:

a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni

intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau

deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă. (3) Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:

a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru

infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;

b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a

săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.

(4) La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii Moldova. (5) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:

a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;

b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;

c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod;

d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112.

1. Particularităţile de bază care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să poată fi

recunoscută recidivist sunt: a) existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate urmată de apariţia antecedentelor penale; b) săvârşirea din nou cu intenţie

a uneia sau a mai multor infracţiuni. Pentru recunoaşterea persoanei ca recidivist este necesară nu numai condamnarea de fapt a persoanei, dar şi prezenţa antecedentelor penale care se sting sau sunt anulate în condiţiile prevăzute de art.111 şi 112 CP. Bazându-ne pe conţinutul acestui articol, distingem trei modalităţi ale recidivei: 1) recidiva simplă; 2) recidiva periculoasă; 3) recidiva deosebit de periculoasă.

2. Recidiva simplă poate fi definită ca fiind situaţia în care persoana, după executarea unei

condamnări pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în perioada de până la momentul stingerii antecedentelor penale, săvârşeşte din nou una sau mai multe infracţiuni intenţionate.

3. Recidiva periculoasă se prezintă sub două modalităţi care se bazează pe două criterii: a)

condamnarea obligatorie a infractorului la pedeapsa cu închisoarea; b) comiterea unor infracţiuni de o anumită gravitate. Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate după ce infractorul a fost condamnat de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate. Infracţiunea din nou săvârşită este a treia la număr. A două modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau deosebit de grave (alin.4 şi 5 art.16 CP) cu intenţie după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni grave sau deosebit de grave. Infracţiunea din nou săvârşită este

a doua la număr.

4. Recidiva deosebit de periculoasă se prezintă de asemenea sub două modalităţi:

Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate, după ce infractorul a fost condamnat de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate. Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să fie cel puţin a patra la număr. A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau deosebit de grave după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave (alin.6 art.16 CP). Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să fie a doua la număr. 5. Recunoaşterea persoanei ca recidivist constituie o cauză personală de agravare a pedepsei, şi anume: recidiva constituie circumstanţă agravantă generală, în conformitate cu prevederile alin.1 art.77 CP, care serveşte ca temei la individualizarea judiciară a pedepsei; starea de recidivă prevede un mod mai aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale (art.82 CP); în cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile

prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art.81 CP) etc.

6. În corespundere cu prevederile alin.5 al prezentului articol, la stabilirea stării de recidivă

nu se ţine cont de antecedentele penale: a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului - în situaţia în care făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune în timpul minoratului sau după ce a devenit major; b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă - exclude starea de recidivă, fapt ce rezultă expres din conţinutul prezentului articol, indiferent dacă infracţiunea din nou săvârşită sau cea anterioară au fost săvârşite din imprudenţă;

c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni, conform prezentului cod, se au în vedere infracţiunile care nu mai sunt prevăzute în legea penală în legătură cu dezincriminarea acestora (art.10 CP). Prin dezincriminarea unor fapte se înlătură toate consecinţele condamnării, care ar fi generat starea de recidivă, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni; d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112, condiţiile în care antecedentele penale se anulează sunt expres stipulate în conţinutul articolelor nominalizate (a se vedea comentariul la art.111 şi 112 CP). CAPITOLUL III CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Articolul 35. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) legitima apărare;

b) reţinerea infractorului;

c) starea de extremă necesitate;

d) constrângerea fizică sau psihică;

e) riscul întemeiat. 1. În CP din 1961 au existat doar două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei:

legitima apărare (art.13) şi extrema necesitate (art.14). Aceste norme se încadrau în Titlul II denumit Infracţiuni. În CP din 18 aprilie 2002 legislatorul a stabilit cauzele care înlătură caracterul penal al faptei într-un capitol separat, III, iar fiecărei cauze i-a rezervat câte un articol

în parte (art.35-40). Acest lucru se realizează în CP pentru prima dată.

2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări, situaţii,

împrejurări, care fac ca faptei prevăzute de legea penală să îi lipsească una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăţia, prevederea în lege. 3. Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură

caracterul penal al faptei serveşte atât lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentându-se ca o activitate social-utilă, cât şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,

ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atac periculos.

4. Activitatea de reţinere a infractorului, în condiţiile legii, nu constituie infracţiune. Se

consideră socialmente utile acţiunile legate de cauzarea unui prejudiciu persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. Reţinerea infractorului şi predarea acestuia organelor de drept va constitui un impediment la săvârşirea de noi infracţiuni, iar

prejudiciul se justifică dacă în timpul reţinerii infractorului aceasta a fost unica metodă de a-l reţine.

5. Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal

al infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de evenimente, energii, diverse întâmplări cu caracter accidental. În acest caz persoana nu acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil.

6. Temeiul includerii constrângerii fizice sau psihice în categoria cauzelor care înlătură

caracterul penal al infracţiunii este generat de lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune (inacţiune) a făptuitorului, cerinţă impusă de subiectul infracţiunii, cauză din care făptuitorul nu-şi poate dirija acţiunile. Temeiurile enunţate vor produce efecte de înlăturare a caracterului penal al faptei numai cu privire la persoana care a acţionat efectiv sub imperiul constrângerii.

7. Drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei este considerat şi riscul întemeiat,

deoarece are drept scop realizarea unor acţiuni socialmente utile. În cazul riscului întemeiat

lipseşte şi elementul vinovăţiei, dat fiind faptul că persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni dăunarea intereselor ocrotite de lege.

8. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu normele

de liberare de răspundere penală (cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală (cap.IX) şi cu cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (cap.XI).

Articolul 36. LEGITIMA APĂRARE

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. (3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere. 1. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în DUDO, CEDO etc. Stipulările din art.24 alin.1 şi art.26 alin.2 din CRM acordă fiecărei persoane dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale.

Conţinutul legitimei apărări - în redacţia noului CP - este esenţial modificat, noile prevederi lărgind aria de acţiune a normei în comparaţie cu prevederile art.13 CP din 1961.

2. Legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană săvârşind o faptă

prevăzută de legea penală pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale ocrotite de lege. Legitima apărare este o activitate social-utilă, deoarece fapta săvârşită în

condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă. Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă să

acţioneze pentru a apăra valorile sociale periclitate de un atac. 3. Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva unei valori sociale ocrotite de lege. Apărarea nu va fi considerată legitimă dacă riposta agresorului a fost întreprinsă după consumarea atacului.

4. Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de lege.

Atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol material (poartă

închisă, zid, uşă) sau o distanţă mai mare în spaţiu.

5. Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare.

Se consumă o dată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele,

gesturile, demonstrarea armei etc. indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub incidenţa prevederilor legitimei apărări.

6. Atacul va fi material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, armele,

instrumentele etc. care sunt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insultă, şantaj, denunţare calomnioasă etc.) nu este considerat drept atac material.

7. Atacul va fi real dacă există obiectiv, dar nu este presupus de persoană. El se va

consuma în momentul în care a luat sfârşit şi pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.

8. Nu se încadrează în conceptul de legitimă apărare presupusul atac în viitor. În cazul unui

atac în viitor persoana are posibilitatea de a preveni pericolul, inclusiv anunţând organele

abilitate cu funcţii de combatere a criminalităţii. În literatura de specialitate este comentată speţa referitoare la fapta unei persoane care,

pentru a preîntâmpina un furt din bunurile sale, a conectat gardul din sârmă la o sursă de curent electric. Victimă a devenit o persoană care trecea întâmplător pe lângă gard. Făptuitorul a fost condamnat pentru omor intenţionat.

9. Potrivit alin.2 art.36, prin atac îndreptat împotriva sa ori împotriva altei persoane se

înţeleg acţiunile agresorului contra vieţii persoanei, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii,

onoarei, averii.

Dreptul la legitimă apărare îl are orice persoană, indiferent de funcţia pe care o ocupă, pregătirea specială, posibilitatea de a fugi de la locul atacului sau posibilitatea de a se adresa organelor de poliţie. Drepturile persoanei atacate sunt diverse. De exemplu, dreptul de proprietate, dreptul locativ, dreptul de moştenire etc.

10. Prin noţiunea de pericol grav se înţeleg consecinţele ireparabile care pot surveni pentru

persoana atacată: pierderea vieţii, vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, distrugerea bunurilor materiale în proporţii deosebit de mari etc.

11. Prin interes public se înţelege o stare, o activitate care vizează o instituţie publică şi

buna ei funcţionare.

12. Prin spaţiu de locuit se înţelege o încăpere în care persoana locuieşte permanent sau

temporar.

13. Prin noţiunea de altă încăpere se înţelege un spaţiu delimitat dintr-o construcţie cu

funcţia de locuinţă, construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi alte construcţii de gospodărie, menite pentru amplasarea bunurilor materiale (HP CSJ nr.5 din 06.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).

14. Pătrundere înseamnă intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, în spaţiul de locuit.

15. Conform p.5 al HP CSJ nr.5 din 06.07.1992, drept violenţă periculoasă pentru viaţă şi

sănătate urmează a fi considerată cauzarea unei vătămări mai puţin grave sau uşoare integrităţii corporale sau sănătăţii victimei, în urma căreia a survenit o tulburare de scurtă durată a sănătăţii

sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă, precum şi altă violenţă care, deşi nu a cauzat o daună ca cea menţionată, a creat la momentul aplicării ei un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei. Prin ameninţare cu aplicarea unei asemenea violenţe se înţeleg acţiunile prin care făptuitorul îşi dezvăluie intenţia reală de aplicare a unei violenţe periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei. De exemplu, demonstrarea pistolului, cuţitului, briciului etc.

16. Legitima apărare are tangenţe cu reţinerea infractorului (art.37) şi cu starea de extremă

necesitate (art.38). Exceptând asemănarea de formă a acestora cu infracţiunile, aceste trei cauze care exclud caracterul penal al faptei au un cadru comun: utilitatea acţiunilor întreprinse pentru

binele societăţii. Diferenţele dintre aceste trei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:

a) legitima apărare se realizează numai în timpul desfăşurării unui atac direct, imediat,

material şi real, iar reţinerea infractorului se întreprinde în cazul în care persoana a fost prinsă asupra faptului sau imediat după săvârşirea infracţiunii;

b) scopul legitimei apărări este orientat spre prevenirea infracţiunii, iar scopul reţinerii

infractorului - spre privarea făptuitorului de libertate şi aducerea lui la organele de urmărire penală sau la alt organ al puterii de stat;

c) mărimea daunei cauzate infractorului în timpul legitimei apărări şi al reţinerii

infractorului poate să fie mai mare decât dauna care, respectiv, putea fi cauzată sau a fost cauzată de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în timpul stării de extremă necesitate trebuie să fie mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce dacă pericolul iminent nu ar fi fost înlăturat. Articolul 37. REŢINEREA INFRACTORULUI Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept. 1. Prin reţinere a infractorului se înţeleg acţiunile de cauzare a unor prejudicii în timpul captării şi predării organelor de drept a persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. 2. Temeiurile, procedura reţinerii, dreptul cetăţenilor de a aduce forţat la poliţie sau în faţa altui organ al puterii de stat a persoanei prinse asupra faptului de săvârşire a unei infracţiuni sunt stabilite de legislaţia procesual-penală (Titlul V, cap.I).

3.

Orice persoană este în drept să reţină infractorul, să-l aducă forţat la poliţie sau în faţa

altui organ al puterii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra faptului de săvârşire a

infracţiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după aceasta (art.168 CPP). Acţiunile de reţinere a infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în încăperi sigure, cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale, moartea acestuia.

4. Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru

curmarea infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin (art.15 al Legii cu privire la poliţie).

5. Legea prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie

precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a

mijloacelor speciale şi a armei generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări grave.

6. Sunt stipulate şi interdicţiile de aplicare a armei de foc contra femeilor şi minorilor,

persoanelor de vârstă înaintată, precum şi contra oamenilor cu evidente deficienţe fizice, cu excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un atac armat, opun rezistenţă folosind arme sau au săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea oamenilor, dacă acţiunile de acest fel nu pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.

7. Pentru depăşirea atribuţiilor în timpul reţinerii (aplicarea forţei, a mijloacelor speciale şi

a armei de foc), colaboratorii poliţiei sunt supuşi răspunderii penale conform legislaţiei în

vigoare.

8. Deosebirile dintre reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate şi legitima apărare

au fost deja comentate (a se vedea explicaţiile la p.16 din comentariul art.36 CP). Articolul 38. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de extremă necesitate. (2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva

viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel. (3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

1. Fapta săvârşită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece nu este

săvârşită cu vinovăţie.

2. Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală

şi apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puţin importante în favoarea celei mai importante. 3. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de natură diferită: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale organismului omului: foame, sete sau maladii, fapte ale persoanei săvârşite intenţionat sau din imprudenţă.

4.

Condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social conform legii sunt:

pericolul să fie iminent;

pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor persoane ori un interes public;

să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

5.

Prin pericol iminent se înţelege situaţia, întâmplările, care pun în primejdie existenţa,

integritatea cuiva sau a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă.

6.

Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege:

viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, interesul public.

7. Pericolul iminent se consideră inevitabil, dacă nu poate fi înlăturat altfel decât prin

comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. 8. Condiţiile acţiunii de salvare a valorilor sociale ocrotite de lege sunt:

pericolul nu poate fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica situaţie de lichidare a pericolului;

să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat (alin.3 art.38).

9. Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă necesitate este

mai restrânsă. Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanele care, în virtutea obligaţiunilor de serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de poliţie, pompierii, medicii şi persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita pericolul etc.).

10. Starea de extremă necesitate nu poate servi drept argument juridic de liberare a făptuitorului de răspundere materială în cazurile în care prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de apariţia pericolului. 11. Deosebirile dintre starea de extremă necesitate, legitima apărare şi reţinerea infractorului au fost date în comentariul la p.16 art.36 CP. Articolul 39. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU PSIHICĂ (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune

intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile. (2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.

1. Alin.1 al prezentului articol stabileşte două forme distincte de înlăturare a caracterului

penal al faptei: constrângerea fizică şi constrângerea psihică.

Atât în cazul constrângerii fizice, cât şi în cel al constrângerii psihice se înlătură caracterul penal al faptei, întrucât infracţiunii îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale: vinovăţia. Conform regulilor generale ale răspunderii penale, nu există vinovăţie în cazul în care făptuitorul este lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

2. Constrângerea fizică este o presiune condiţionată de o energie străină care îl pune pe

făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

3. Constrângerea psihică constă într-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub

imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă

prevăzută de legea penală.

4. Condiţiile constrângerii fizice şi psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de lege, pot

fi deduse din conţinutul legii. Acestea sunt:

existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere fizică sau psihică;

constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală ori bunurile persoanei;

pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

5. Alin.2 al articolului nominalizat prevede situaţia (starea) în care făptuitorul îşi menţine

posibilitatea de a-şi dirija acţiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În cazul în care

persoana are posibilitatea de a-şi alege un anumit comportament şi a lua o decizie sau alta se vor aplica prevederile stării de extremă necesitate. Articolul 40. RISCUL ÎNTEMEIAT (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.

(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi

realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege. (3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.

1. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza

experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna activitatea persoanei în diferite domenii - ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere etc. -, în legislaţia penală a fost introdusă o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul întemeiat.

2. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare.

Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.

3. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;

persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi valorile sociale ocrotite de legea penală.

4. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor

ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie nici o altă cale de a

atinge scopul social util.

5.

Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:

era cu bună-ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;

conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;

conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;

scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc;

persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de legea penală;

persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

6.

Legea cu privire la poliţie (nr.416-XII din 18.12.1990) defineşte noţiunea de risc

profesional care, în viziunea noastră, este o formă a riscului întemeiat. Conform prevederilor art.33 al legii nominalizate, nu constituie infracţiune acţiunea colaboratorului de poliţie care a fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional justificat, deşi aceasta are semnele acţiunilor pentru care este prevăzută răspunderea penală.

7. Riscul profesional este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită decurgea în mod

obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colaboratorul poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul şi colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a întreprins toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina consecinţele negative.

CAPITOLUL IV PARTICIPAŢIA

Articolul 41. PARTICIPAŢIA

Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

1. Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau mai multe persoane împreună. Dacă la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai mulţi făptuitori, se poate vorbi despre participaţie la această faptă. Specificul participaţiei, ca formă deosebită a activităţii infracţionale, determină problema răspunderii penale a participanţilor la infracţiune.

2. Supunându-se regulilor generale ale dreptului penal pentru combaterea infracţionalităţii, instituţia participaţiei îndeplineşte în acelaşi timp şi un rol special, caracteristic numai pentru ea:

ilustrează criteriile obiective şi cele subiective necesare activităţii infracţionale comune, stabileşte cercul de persoane responsabile pentru această activitate infracţională, reglementează ordinea şi limitele răspunderii participanţilor, adică nu numai a persoanelor care săvârşesc nemijlocit acţiuni ce formează latura obiectivă a infracţiunii concrete, prevăzute de partea specială a CP, dar şi a persoanelor care au luat parte la infracţiune în calitate de instigatori, complici sau organizatori.

3. Pentru ca să existe elementul de participaţie penală, trebuie să fie îndeplinite următoarele

condiţii: a) să existe pluralitate de făptuitori; b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică)

între participanţi; c) fapta să fie săvârşită în cooperare materială sau intelectuală; d) una şi

aceeaşi faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită de către toţi participanţii; e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii.

4. Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi la

infracţiune sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici. Participarea la infracţiune a mai multor persoane înseamnă că două sau mai multe persoane, nu una, săvârşesc fapta prevăzută de legea penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva unuia şi aceluiaşi obiect. Existenţa legăturii interne subiective cu privire la săvârşirea infracţiunii încă nu înseamnă participare la fapta penală. Nu constituie un act de participaţie nici faptul de exprimare a aprobării acţiunilor infracţionale, dacă aceasta nu a luat o formă de ajutorare a infractorului; nu constituie instigare faptul de a striga persoanelor care loveau victima cu parii că aceasta "trebuie omorâtă", deoarece un asemenea îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea agresiunii. În anumite

împrejurări, dacă aceasta a dus la întărirea hotărârii infracţionale, va fi o complicitate

intelectuală. Condiţia se realizează când cooperează cel puţin două persoane, fără ca aceasta să fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.

5. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicată direct în art.41

CP, conform căruia se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Deci, din punct de vedere subiectiv,

participaţia propriu-zisă este condiţionată de săvârşirea faptei cu intenţie de către cel puţin două persoane: instigator-autor, autor-complice ş. a.

6. Participaţia penală există numai atunci când persoanele respective au cooperat cu

intenţie. De exemplu, dacă legea cere pentru sancţionarea faptei săvârşite existenţa intenţiei, aceasta trebuie constatată în raport cu fiecare participant. Dacă unii au cooperat din imprudenţă, intenţia trebuie constatată în raport cu fiecare persoană care a cooperat, însă nu va exista participaţie penală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre participanţi.

7. Pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătura subiectivă, trebuie să existe o cooperare

materială sau intelectuală a participanţilor, care constă în faptul că persoanele contribuie într-o formă sau alta la săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Potrivit naturii ei, această contribuţie poate fi materială sau intelectuală; ţinând seama de importanţa sau de aportul acestei contribuţii, ea se divizează în principală şi secundară; ţinând cont de momentul în care are loc, ea există înainte de începerea executării acţiunii (inacţiunii) sau în timpul executării acesteia până la momentul terminării ei.

8.

O expresie exterioară a cooperării conţine asocierea acţiunilor participanţilor, care poate

să se realizeze în două forme: o însumare simplă a forţelor pentru producerea urmărilor

prevăzute de lege şi condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor.

9. Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală înseamnă că pentru toţi participanţii

la activitatea infracţională comună există o componenţă de infracţiune comună. Indivizibilitatea faptei este considerată ca reală, obiectivă, aşa cum o prevede legea penală, şi nu în funcţie de încadrarea juridică pe care ar putea să o obţină ţinându-se seama de diferiţi participanţi, încadrare ce depinde de vinovăţie şi care poate fi diferită de la participant la participant. Ca să existe participaţie, e necesar ca actele participanţilor să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic, iar fapta să se realizeze cel puţin în forma tentativei sau pregătirii de infracţiune. Fapta este una şi aceeaşi pentru toţi participanţii. Ca atare, nu se poate considera că aceasta există în raport cu unii şi nu există în raport cu alţii, ori că pentru unii dintre ei fapta este consumată, iar pentru alţii e în formă de tentativă. Din aceleaşi considerente nu se poate ca aceeaşi faptă în raport cu unii participanţi să constituie infracţiune, iar în raport cu alţii - contravenţie sau abatere. Când pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii se pretinde subiectului activ o anumită calitate (subiect special), poate exista participaţie la o asemenea faptă dacă autorul sau coautorul are

calitatea cerută de lege. 10. Mai este necesar un detaliu: cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii. Pentru existenţa participaţiei penale propriu-zise se cere ca pluralitatea de făptuitori să fie ocazională, întâmplătoare în raport cu conţinutul legal al infracţiunii, şi nu indispensabilă. Dacă pentru existenţa infracţiunii legea prevede cooperarea mai multor persoane, atunci nu se mai realizează participaţia penală, ci o pluralitate naturală sau constitutivă de făptuitori. Toate condiţiile expuse trebuie întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia dintre ele cauzează inexistenţa participaţiei propriu-zise. Articolul 42. PARTICIPANŢII (1) Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice. (2) Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod. (3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. (4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune. (5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. (6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.

1. Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de

autor, organizator, instigator sau complice.

2. Se consideră autor al infracţiunii persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta

prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul

persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.

3. În raport cu ceilalţi participanţi (organizatori, instigatori sau complici), autoratul se

distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, contribuţia autorului constând tocmai în săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie latura obiectivă a infracţiunii. Din cauza

specificului său, autoratul este unica formă de contribuţie la infracţiunea care poate exista şi în afara participaţiei. Nici instigarea, ca formă de participaţie, nici complicitatea, nici organizatorul nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul autor) nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii complicitate (complice) şi instigare (instigator) sau organizare (organizator); el desemnează o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile. În acelaşi sens s-a exprimat şi legiuitorul, indicând în cap.IV CP Participaţia că participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici (art.42 alin.1-5). Noţiunea de autor, prevăzută în alin.2 art.42 CP, este una corelativă. Ea poate exista numai în participaţie, adică în acele cazuri în care, alături de autor, acţionează şi alte persoane, care îndeplinesc alte roluri funcţionale - organizatori, instigatori, complici. Dacă infracţiunea este săvârşită de o singură persoană, problema rolului şi funcţiilor ei nu apare, deoarece este clar că numai ea a executat latura obiectivă a infracţiunii, nefiind instigată sau ajutată de cineva. În astfel de cazuri poate fi vorba pur şi simplu despre subiectul infracţiunii, adică despre persoana fizică care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală.

4. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se

caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de

executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frânează propria sa energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

5. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei: dacă nu

pierde calitatea de autor cel care, după săvârşirea faptei, a încetat a mai avea calitatea care condiţiona acea calificare şi, viceversa, nu devine autor acela care a dobândit această calitate după săvârşirea faptei la care a participat. Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) de

către autor, nu se poate vorbi despre săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate realiza conţinutul acesteia. Este considerat autor acela care la omor împuşcă victima, la furt îşi însuşeşte lucruri din posesia altuia. Atunci când actele de instigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, cel care le comite este autor, iar nu instigator sau complice.

6. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu

acte de executare (nemijlocit) la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. În caz de coautorat, unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (de

exemplu, luarea bunului), iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă de coautorat.

7. Na va exista coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente

diferite, lovind, de exemplu - din răzbunare, mortal victima. 8. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane împreună, în comun. 9. Se consideră organizator al infracţiunii persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea planului săvârşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.

10.

Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşte atât de autor, de

coautor, cât şi de complice. Conform art.42 alin.4 CP, instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care determină, cu intenţie, prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristică instigării este împrejurarea că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care, fiind decisă să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea luării de către acesta a hotărârii de a săvârşi fapta, care rezultă din trecerea ei la executarea infracţiunii. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune, chiar dacă nu participă la săvârşirea materială a infracţiunii, la realizarea laturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de săvârşire a infracţiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să ia hotărârea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă

îndemnul sau propunerea, ia hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată). 11. Conform art.42 alin.5 CP, complice este persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, oferire de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. Deci, complicitatea este o formă a participaţiei penale ce constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că-l va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu-şi onorează promisiunea. După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme ale participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii. În timpul în care autorul efectuează acte de executare şi realizează în mod nemijlocit materialitatea faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului. Aşadar, complicele nu

realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină (înlesneşte, ajută) realizarea acesteia de către autor.

12. Uneori complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această

contribuţie nu are ea însăşi caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârşite, contribuţia sa rămâne, deci, activitate de sprijinire (este cazul infracţiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-i ajute).

14. Conform art.42 alin.6 CP, participanţii la infracţiune trebuie să întrunească semnele

constitutive ale subiectului infracţiunii. Aceasta înseamnă că fiecare dintre participanţii la infracţiune trebuie să aibă vârsta prevăzută de legea penală, să fie persoane fizice şi responsabile.

Articolul 43. FORMELE PARTICIPAŢIEI În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme de participaţie:

a) participaţie simplă;

b) participaţie complexă;

c) grup criminal organizat;

d) organizaţie (asociaţie) criminală.

Analiza formelor participaţiei va fi efectuată în cadrul comentariului la art.44-47 CP. Articolul 44. PARTICIPAŢIA SIMPLĂ Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii.

1.

CP, în art.42 alin.1, defineşte noţiunea de autor drept persoană care săvârşeşte în mod

nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă etc.) ori dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

2. Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în mod

direct nu de o singură persoană, ci de mai multe. În aceste cazuri fapta se săvârşeşte în coautorat.

Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional, în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

3. Sunt consideraţi coautori ai faptei de omor atât acela care loveşte mortal victima, cât şi

acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze.

4. Există coautorat şi în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu intenţia de a o