P. 1
Variante de BAC pentru subiectul al doilea la limba si literatura romana

Variante de BAC pentru subiectul al doilea la limba si literatura romana

5.0

|Views: 27,586|Likes:
Published by Badea Elena Roxana

More info:

Published by: Badea Elena Roxana on Dec 27, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/02/2015

pdf

text

original

Subiectul al II-lea (20 de puncte

)

Text argumentativ despre entuziasm: "Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi." (Marin Preda, "Creaţie şi morală")

Sunt întru totul de acord cu ceea ce afirmă scriitorul Marin Preda, în lucrarea “Creaţie şi morală”: “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”, întrucât însufleţirea are o importanţă deosebită atunci când omul se află la început de drum în ceea ce priveşte împlinirea unui ideal, a unei dorinţe, a unor planuri. În primul rând, entuziasmul este un real impuls atunci când se începe o afacere, o nouă formă de învăţământ ori un alt serviciu. Personal, elanul mă stimulează foarte bine, mă ajută să continui ceea ce am început, să-mi doresc îndeplinirea scopului ales, deşi, pe parcurs, pot să fie diverse piedici. Consider că pentru a avea parte de rezultatele dorite în încercarea de a realiza un ideal, este nevoie de o sclipire cât de mică de exaltare, de pasiune. Prin urmare, entuziasmul poate suplini lipsa de experienţă şi este o stare absolut necesară pentru victoria finală. Probabil că mulţi oameni de ştiinţă nu ar fi reuşit să facă atâtea descoperiri dacă nu simţeau avânt şi fervoare în munca de cercetare, actorii nu ar fi atât de expresivi şi de talentaţi dacă n-ar fi dominaţi de pasiune, de înflăcărare în misiunea artistică. În concluzie, “entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”, deoarece, în viaţă, este nevoie de pasiune, de impulsuri, de exaltare, de avânt ori de câte ori îţi propui să faci ceva important pentru tine, pentru ceilalţi. Subiectul al II-lea (20 de puncte) Text argumentativ despre încredere: "Nu căuta să fii admirat, ci crezut." (Tudor Vianu)

Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Vianu că este mai bine să fii crezut pentru ceea ce eşti decât admirat, fără argumente solide. Eu consider că orice relaţie între două persoane, indiferent de felul ei, trebuie să se bazeze pe încredere şi nu pe admiraţie. Un prim argument ar fi, că admiraţia este o reacţie provocată de aspecte superficiale, care ţine mai ales de succesul pe care cineva îl are în societate ca persoană publică. Nu poţi cunoaşte caracterul unei astfel de persoane şi te amăgeşti că poţi avea încredere în ceea ce spune ori face, fără să ai în vedere că respectivul joacă un rol în ochii celorlalţi. Unii se comportă întrun fel sau altul numai pentru a impresiona, lucru care poate dăuna personalităţii şi poate deturna părerea celorlalţi de la adevărata fire.

Pe de altă parte, încrederea este un sentiment profund, care se formează în timp şi pe baza unor fapte, concepţii ori atitudini convingătoare ale cuiva care doreşte să fie privit ca un om pe care te poţi bizui totdeauna. După cum se ştie, o persoană de încredere poate dobândi prieteni adevăraţi mai repede şi de asemenea, la rândul ei se poate bucura de ajutor la nevoie. În concluzie, având parte de încrederea celor din jur este un avantaj mai mare decât obţinerea admiraţiei. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Textul argumentativ despre atitudinea în învăţare: "Este îngăduit să înveţi chiar şi de la duşman" (Ovidiu)

Într-adevăr, „este îngăduit să înveţi chiar şi de la duşman” deoarece de la oricine ai câte ceva de învăţat, numai să ştii să faci diferenţa între bine şi rău. Mai întâi, mă gândesc că oamenii sunt atât de vulnerabili, încât ajung atacabili până şi în propriile convingeri. Se duşmănesc între ei, se trădează şi se mint. Neîncrederea şi dezamăgirile provocate de oameni creează, adesea, prăpăstii sufleteşti şi este mai simplu să fie umplut golul cu ură, decât să revigorezi energia interioară. În al doilea rând, consider că este trist oamenii ajung din prieteni duşmani, din iubiţi, nişte simpli necunoscuţi. Nu am putut niciodată să înţeleg de ce oamenii se feresc să se comporte cu sinceritate, iar, dacă mai sunt astfel de inşi, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit. A învăţa de la duşman, înseamnă a învăţa de la oricare alt om, pentru că niciodată nu ştii destule. Totuşi, raţiunea trebuie să învingă şi discernământul să fie cel care alege. De la duşman este bine să deprinzi strategiile cu caracter de generalitate, celelalte învăţături pot folosi în viaţă ca să ştii să recunoşti pericolul şi să te fereşti cu dibăcie. În concluzie, orice învăţătură este utilă atunci când ştii cum s-o foloseşti spre binele tău şi al celorlalţi. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre viaţă: "O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie." (Goethe)

Sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui Goethe, că „O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie” şi consider că viaţa trebuie trăită din plin, având scopuri precise, întrucât esenţială este intensitatea vieţii, nu durata ei. Un prim argument în susţinerea adevărului exprimat de citatul de mai sus ar fi faptul că trebuie să ştim să ne bucurăm de viaţă, de această existenţă efemeră pe care fiecare dintre noi o are, savurând din plin orice moment de bucurie sau de tristeţe, orice picătură de ploaie sau rază de soare, un pom cu roade sau o floare răsărită. De asemenea, consider că trebuie să fim conştienţi că avem o singură viaţă, comparabilă cu o scenă, pe care noi, actorii, trebuie să ne jucăm rolul cât mai bine posibil. Pentru a nu avea o „viaţă nefolositoare”, ternă, ingredientele de maximă importanţă ar putea fi pofta noastră de a trăi, responsabilitatea de a face în fiecare zi câte ceva folositor nouă sau altora. Această idee a vieţii ca spectacol de teatru aparţine antichităţii, de unde a preluat-o şi Mihai Eminescu în poezia "Glossă" şi în proza fantastică şi filozofică "Sărmanul Dionis". În concluzie, în relaţie directă cu argumentele aduse, consider că pentru a avea o viaţă utilă trebuie să avem o atitudine pozitivă, încredere totală în noi şi, nu în ultimul rând, să avem aspiraţii înalte, să nu irosim timpul, pentru că numai astfel putem obţine mai mult de la viaţă! Subiectul al II-lea (20 de puncte) Text argumentativ despre om şi familie: “Familia este aceea care face ca omul sã treacã de la egoism la altruism”(Auguste Comte)

Consider cã afirmaţia lui Auguste Comte “Familia este aceea care face ca omul sã treacã de la egoism la altruism” este una adevãratã, care-şi dovedeşte valabilitatea în viaţa reală a omului. Susţin această părere, deoarece opinia mea este că pentru a putea avea o familie iubitoare şi o relaţie armonioasã cu cei apropiaţi trebuie să nu te gândeşti în primul rând la tine, ci sã încerci sã te intereseze cerinţele celor apropiaţi înaintea celor personale. Un prim argument este acela cã familia îţi este mereu alãturi în momentele grele, iar ajutorul necondiţionat nu poate fi definit de egoism, altruismul fiind sentimentul ce ne face sã vrem sa ajutãm, fãrã un scop ascuns. De asemenea, în momentul în care iubeşti un om , este destul de greu să nu te gândeşti la binele sãu înainte de toate şi să nu îi oferi tot ce iţi stã în putinţã pentru a-i fi mai bine, chiar dacă gestul sau atitudinea ta îţi pot aduce neplăceri. Sprijinul acordat oricărui membru al familiei vine dinlăuntrul nostru, este o atitudine spontană şi afectivă, chiar dacă această reacţie presupune, uneori, sacrificiu, dar totdeauna gestul înseamnă dăruire de sine, dragoste şi ocrotire. În concluzie, egoismul nu poate fi asociat cu familia adevărată sau cu sentimentul de

dragoste şi grijã pentru cei apropiaţi, ci doar cu altruismul, cu plãcerea şi bucuria de a ajuta pe cineva drag, fără însã a urmãri sau aştepta ceva în schimb, ci numai să simţi o imensă satisfacţie. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre ce înseamnă a reflecta: "Când nu găseşti cuvântul, să fii sigur că gândul nu s-a limpezit încă." (Nicolae Iorga, Cugetări)

Nicolae Iorga opinează că până în momentul în care nu ţi se formează limpede, clar, ideea pe care vrei sa o exprimi, nu îţi găseşti cele mai potrivite cuvinte cu uşurinţă. După părerea mea, afirmaţia este întemeiată, reflectarea gândirii devenind mai dificilă în momentele în care nu ne găsim cuvintele pentru a exprima fluent şi coerent ideea pe care vrei să o transmiţi. În susţinerea acestei opinii, voi aduce câteva argumente şi exemple edificatoare. În primul rând, doza de incertitudine asupra ideii ce urmează a fi expusă constituie un motiv puternic pentru confuzia exprimării. Un al doilea argument în sprijinul afirmaţiei de mai sus îl reprezintă necunoaşterea unor termeni adecvaţi prin care să dezvolţi subiectul abordat, lipsa lecturii fiind evidentă, întrucât numai citind îţi poţi forma un vocabular bogat, în care să găseşti imediat expresiile propice conturării ideilor. Pe de altă parte, câţi oameni nu vorbesc încontinuu, având o locvacitate (vorbărie) obositoare, la care interlocutorul nu face faţă, renunţă să se mai concentreze şi nu înţelege nimic. De altfel, în studiul "Beţia de cuvinte", subintitulat "Studiu de patologie literară", Titu Maiorescu satirizează fraza supraîncărcată şi, prin aceasta, confuză, numind boala ce care suferă flecarul "lipsă de idei". În concluzie, consider că atunci când gândeşti şi ai într-adevăr ceva de transmis interlocutorului, când gradul de cultură nu tinde către zero, găseşti totdeauna cele mai potrivite cuvinte şi poţi impune respect şi consideraţie. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre muncă: „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi”(Mihai Eminescu, "Opera politică")

Afirmaţia „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” are valabilitate şi în societatea de astăzi, în sprijinul acestei opinii aduc următoarele argumente: În primul rând, în orice anunţ de angajare se specifică faptul că de la viitorul angajat se cere neapărat „dorinţa de muncă”. Cei care nu au chef să trudească nu sunt nici măcar invitaţi la interviu. Un alt argument adus în favoarea acestei afirmaţii este faptul că cei mai săraci oameni sunt cei leneşi, cei cărora nu le place munca şi nu pot păstra niciun serviciu, oricât de puţin solicitante ar fi îndatoririle lui ca angajat. În ultimă instanţă, evidenţiez ideea că, într-o lume atât de modernizată , tehnologizată, unde roboţii iau locul oamenilor în fabrici, uzine etc, omul trebuie să înveţe să-şi schimbe orizontul, să înveţe noi îndeletniciri pentru a putea să-şi găsească un alt loc de muncă, or, cei leneşi nu au nicio şansă de a trăi decent, de a-şi întreţine familia. Cei mai mulţi dau vina pe neşansă, dar "norocul şi-l face omul" prin strădanie, inventivitate şi dorinţă de progres. Având în vedere cele afirmate mai sus, nu pot concluziona decât că Eminescu a exprimat una dintre cele mai profunde observaţii privind societatea din orice timp şi anume că „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru cei leneşi”, afirmaţie demonstrată prin argumentele expuse. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre prietenie: "Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului." (Nicolae Iorga, "Cugetări")

Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga, “Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului”, ambele valenţe ale prieteniei fiind la fel de riscante Un prim argument ar fi că prietenia cu duşmanul este periculoasă, întrucât el poate afla o mulţime de intimităţi, de fapte sau atitudini personale, care ar constitui adevărate "îndrumări" pentru îndeplinirea scopului său de a-ţi face rău, atunci când se iveşte ocazia. Duşmănia prietenului este chiar mai primejdioasă, deoarece el îţi cunoaşte cel mai bine slăbiciunile, punctele vulnerabile, secretele şi este, de asemenea, ultima persoană de la care te-ai aştepta să te lovească, de unde rezultă că el te poate doborî cel mai uşor. În ambele cazuri, relaţia presupune ipocrizie: duşmanul se preface că-ţi este prieten şi te distruge după ce îţi află slăbiciunile, iar prietenul devenit duşman simulează sinceritatea pentru a-ţi "adormi" bănuielile. Putem lua un exemplu din literatură, pe Ion, care se împrieteneşte cu George Bulbuc doar pentru a ajunge la Florica, ceea ce duce la un destin nefericit pentru

amândoi. În concluzie, raţiunea trebuie să domine orice relaţie, fie de duşmănie, fie de prietenie, ca să poţi discerne adevărul despre fiecare dintre cei ce vor să pară apropiaţi. În viaţă, să nu uiţi nicicând proverbul popular:“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ pe tema meritului: “A recunoaşte meritul pe jumătate e a nu-l recunoaşte deloc” (Camil Petrescu)

În opinia mea afirmaţia lui Camil Petrescu este cât se poate de adevărată, deoarece întotdeauna meritul cuiva care a dus la bun sfârşit o muncă, un fapt, trebuie să primească încununarea cu aprecierea binemeritată. Victoria omului într-un demers, într-o activitate trebuie neapărat răsplătită prin recunoaştere şi preţuire. După cum se ştie, niciun lucru nu e uşor de realizat în viaţă, de aceea atunci când o persoană reuşeşte să ajungă la performanţe, la finalizarea cu succes a unui fapt de care depind mai mulţi oameni, trebuie făcut cunoscut acest succes. Indiferent care este mobilul care l-a impulsionat în realizarea scopului, reuşita presupune trudă, efort, concentrare, inspiraţie, talent, timp şi, nu în cele din urmă, pasiune. De aceea, izbânda trebuie să fie recunoscută întotdeauna, să fie apreciată creaţia şi munca depusă. Un alt argument ar fi acela că, odată cu satisfacţia succesului preţuit de ceilalţi, se naşte ambiţia de a încerca să faci ceva şi mai deosebit, îţi pui toată energia şi mintea în slujba următoarei realizări, ceea ce duce, în cele din urmă, la progresul societăţii. În altă ordine de idei, meritul recunoscut pe jumătate atrage după sine dezamăgirea, care duce la renunţarea de a mai face efort, la sentimentul de inutilitate a strădaniei, pasiunii şi omul munceşte, de aici înainte, fără tragere de inimă. În concluzie, un merit se cuvine să fie mereu recunoscut în deplinătatea lui, omul care a reuşit să realizeze ceva cu totul special trebuie apreciat, respectat şi încurajat să continue în activitatea sa, ambiţionând să se autodepăşească. Aşadar, afirmaţia lui Camil Petrescu îşi dovedeşte pe deplin valabilitatea. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre cunoaşterea de sine: "Omul nu are prieten mai bun şi duşman mai rău decât pe sine." (John Lubbock)

Consider afirmaţia lui John Lubbock perfect valabilă, întrucât omul este singurul responsabil pentru propriile fapte, iar destinul depinde în mare măsură de acţiunile sale. În susţinerea ideii că omul nu are prieten mai bun decât pe sine, aş aduce argumentul că orice om ar trebui să aibă încredere în sine, dar pentru aceasta, el trebuie să se cunoască bine şi corect, să-şi formeze concepţii solide, să-şi controleze reacţiile în diverse situaţii. De altfel, ideea autocunoaşterii este definită încă din antichitate şi ilustrată de scriitori în operele lor. Astfel, Mihai Eminescu preia îndemnul "Cunoaşte-te pe tine însuţi" şi-l ilustrează în mai multe creaţii lirice, între care "Odă (în metru antic)" şi "Glossă". În altă ordine de idei, omul are numeroase slăbiciuni şi este supus multor tentaţii, cărora, dacă nu le rezistă, poate să-şi facă mult rău. Incapacitatea de a se autocontrola şi de a-şi impune o disciplină în viaţă poate provoca omului neplăceri şi chiar necazuri, de unde rezultă că poţi deveni propriul duşman.Orice om trebuie să-şi conştientizeze defectele şi calităţile, să-şi asume greşelile şi eşecurile, încercând în acelaşi timp să le corecteze. De aceea de cele mai multe ori critica de sine este foarte importantă atât în formarea şi evoluţia unei persoane, cât şi în integrarea în societate. În concluzie, omul este responsabil pentru propriile fapte, pentru viitorul sau formarea personalităţii sale, toate fiind determinate de mai mulţi factori, printre care autocunoaşterea, autoanaliza şi, nu în ultimul rând, perceperea realităţii înconjurătoare prin prisma propriilor concepţii şi valori etice dobândite în timp. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre idealul în viaţă: "Am înţeles că un om poate avea totul, neavând nimic, şi nimic având totul" (Mihai Eminescu, ms. 2279)

În opinia mea, afirmaţia lui Eminescu este o idee filozofică general-valabilă, care, întro variantă condensată, redă unul dintre adevărurile vieţii noastre. Idealul fiecăruia dintre noi nu ar trebui să fie în vreun fel legat de lumea materială, de trecătoarele avuţii, care, atunci când se sfârşesc, ne fac să ne amintim că omul este alcătuit şi din suflet, nu numai din trup. Prin urmare, idealul în viaţă trebuie să aibă un caracter spiritual, mulat după sufletul şi după trăirile interioare ale fiecăruia. Se ştie că adevărata fericire este dată de bucuria inimii şi a minţii, idealul nu derivă din bucurii materiale, care ţin de concret şi pot fi atinse cu uşurinţă. Împlinirea ţine de un plan în care lucrurile mărunte, cotidiene nu mai au nicio putere şi este, mai degrabă, o înălţare spirituală. Aşa cum meditează poetul Mihai Eminescu, omul poate avea oricâte bogăţii lumeşti.

Dar acest lucru nu înseamnă nimic, dacă preaplinul material nu este însoţit de o desăvârşire a sufletului. Astfel, întâlnim oameni care nu şi-au clădit viaţa pe considerente materiale şi au preferat să îşi dezvolte ce se găseşte dincolo de efemeritatea trupului. Aceşti oameni pot părea săraci, după criteriile lumii obişnuite; în realitate, bogăţia lor derivă din setea de cunoaştere, din dorinţa de a vedea ce e dincolo de suprafaţă, dintr-o trăire interioară intensă. În încheiere, dintotdeauna marii săraci ai lumii, din punct de vedere material, au fost artiştifi şi filozofii, ca şi Eminescu, dar bogăţia spiritului lor a fost nesfârşită, lăsând viitorului valori de care ne bucurăm cu toţii.

Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre iubire: "Iubirea cheamă iubire şi ea. Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu - cu toată puterea şi cu toată fiinţa" (C.Brâncuşi)

Părerea mea despre afirmaţia “Iubirea cheamă iubire şi ea. Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa” este că nu reflectă adevărul despre iubire. Consider că iubirea nu cheamă iubire. Cei ce se căsătoresc din interes, de exemplu, gândind - ceea ce mulţi cred – cum că iubirea vine cu timpul şi se instalează între cei ce stau împreună, nu vor cunoaşte niciodată iubirea adevărată, ci doar o formă de ataşare, de atracţie falsă. O altă situaţie întâlnită în viaţa reală este atunci când cineva îndrăgostit puternic speră că şi persoana respectivă o să simtă, în cele din urmă, acelaşi sentiment. Niciodată nu se întâmplă astfel, aşa că iubirea nu "cheamă" iubire. Despre a doua parte a acestei afirmaţii: “Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa”, cred că este într-un fel eronată. Atunci când iubeşti cu toată fiinţa şi cu toată puterea, simţi nevoia să fii, la rândul tău, iubit. Părerea mea este că niciun om nu ar accepta să trăiască alături de cineva care nu-i împărtăşeşte sentimentele şi că . Pe de altă parte, adevărul este că nu îţi poţi alege momentul când te îndrăgosteşti şi dacă te copleşeşte acest sentiment, cel mai bun lucru pe care poţi să îl faci este să iubeşti cu toată fiinţa ta şi să nu îţi fie frică de acest simţământ, pentru altfel nu-ţi vei găsi niciodată sufletul pereche. În concluzie, iubirea nu cheamă iubire, este important ca cel de care te-ai îndrăgostit să

îţi împărtăşească sentimentele, însă trebuie să profiţi de orice ocazie pe care o ai de a te îndrăgosti pentru că altfel, atunci când îţi vei găsi perechea nu vei şti să o preţuieşti şi o vei pierde. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre devotament: "Iubim mai mult pentru ceea ce dăm decât pentru ceea ce ni se dă - şi mai ales pe aceia pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză" (Garabet Ibrăileanu)

Sunt de acord cu ceea ce afirmă G. Ibrăileanu: “Iubim mai mult pentru ceea ce dăm decât pentru ceea ce ni se dă – şi mai ales pe aceia pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză”, deoarece devotamentul, credinţa, încrederea, iubirea faţă de o persoană dragă, căreia îi pot deschide un drum în viaţă, pe care o pot ajuta, învăţa sau care încearcă să-mi ofere mie ceea ce este mai bun, are o importanţă deosebită. În ceea ce priveşte iubirea mamei pentru copil, nu există devotament mai puternic, întrucât o mamă este dispusă a face orice sacrificiu pentru copilul ei, îşi dedică viaţa acestei cauze şi acestei făpturi. Deşi este o mamă foarte severă, personajul Vitoria Lipan din romanul “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, îşi creşte copiii, pe Gheorghiţă şi pe Minodora, conform tradiţiilor creştineşti, încearcă să facă ceea ce este mai bun pentru ei, îl sprijină pe Gheorghiţă în formarea personalităţii de la adolescenţă la maturitate. În al doilea rând, dacă îmi ajut prietenii apropiaţi sau pe cineva la care într-adevăr ţin, dacă sunt dispusă a face anumite sacrificii pentru respectivele persoane, împlinirea şi bucuria sufletească sunt mult mai mari decât în cazul în care mie mi se oferă un sprijin. În concluzie, devotamentul pentru o cauză sau faţă de o persoană are o semnificaţie specială, idee susţinută şi de autorul G. Ibrăileanu. Loialitatea face parte din categoria valorilor morale care ar trebui respectate de fiecare individ în parte. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre copilărie: „Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie” (Mihai Ralea)

Sunt întru totul de acord cu această afirmaţie, deoarece, odată cu trecerea timpului ne schimbăm obiceiurile, gusturile, însă simţim mereu nevoia de a ne întoarce la copilărie, pentru că în aceea perioadă reuşeam să ne bucurăm de lucruri simple, să ne entuziasmăm şi să credem cu toată inima în visurile noastre. În primul rând, copilăria este o stare spirituală de care avem nevoie la orice vârstă, o anumită candoare şi un optimism uneori inocent, cu care să trecem mai uşor peste obstacolele ivite în viaţă. Pe de altă parte, nu mereu reuşim să găsim în noi sursa bucuriei pure de altădată şi, de aceea, ne înconjurăm de copii veseli, jucăuşi, care, cu privirile lor inocente şi curioase, ne înseninează, ajutându-ne să privim mai încrezători către viitor. De altfel, Mihai Eminescu, cel care a cunoscut atât de bine tulburările sufletului omenesc, tânjea după vârsta spirituală a inocenţei într-o interogaţie retorică: "Unde eşti, copilărie/ Cu pădurea ta, cu tot?". În concluzie, copilăria este o sursă de veselie, candoare şi ingenuitate de care avem nevoie la orice vârstă ca să trăim frumos, cu speranţă şi entuziasm. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre voinţă: "Voinţa poate fi, mai mult decât talentul, un motiv de mândrie" (Honoré de Balzac)

Honoré de Balzac exprimă ideea conform căreia atât talentul cât şi voinţa reprezintă trăsături pozitive ale caracterului nostru, în anumite cazuri cea din urmă poate fi considerată o calitate primordială şi un motiv de mândrie bine întemeiat. Eu sunt de părere că afirmaţia mai sus enunţată este întemeiată şi regăsită în viaţa reală a oricărui om. Un prim argument este susţinut de situaţia persoanelor care, deşi nu sunt talentate, excelează printr-o voinţă puternică, astfel compensând această lipsă, reuşind să aibă succese de invidiat în domeniul respectiv. În al doilea rând, voinţa este o trăsătură pozitivă superioară talentului, deoarece, spre deosebire de acesta, nu este o însuşire cu care ne naştem, ci este dezvoltată şi exersată odată cu trecerea timpului, în funcţie de caracterul şi mentalitatea fiecărui individ.

Pe de altă parte, nu totdeauna reuşeşti să ai succes în orice domeniu, oricât de mare ar fi dorinţa reputaţiei. În artă, cred că este nevoie de foarte mult talent, de har ca să poţi crea un tablou, o operă literară sau muzicală, astfel încât ele să devină notorii şi să "nască" artistul, aşa cum exprimă Nichita Stănescu ("Către Galateea"). În acelaşi timp, numai talentul nu ajunge, trebuie şi multă sârguinţă, întrucât arta este rodul talentului şi al trudei, după cum ilustrează şi Tudor Arghezi în poezia "Testament". În concluzie, voinţa poate rezolva prestigiul profesional, moral, social, financiar etc., al omului, dar numai talentul poate naşte artişti. Subiectul al II- lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre curaj: "Curajul e vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie a unui scop." (Nicolae Iorga, "Cugetări")

Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga: “Curajul e vederea peste propria fiinţă şi peste orice primejdie a unui scop”. În primul rând, din proprie experienţă, pot spune că fiecare dintre noi are ascunsă în sine o putere de muncă, o energie de luptă enormă, numai că ceea ce ne împiedică să o eliberăm este frica de eşec. Credeam că nu voi putea niciodată să îmi înving frica de zbor cu avionul. Dar pusă în situaţia de a călători peste ocean pentru a-mi vizita o rudă bolnavă, mi-am luat inima în dinţi şi am reuşit să îmi stăpânesc anxietatea. A fost “o chestiune” de curaj şi de voinţă. În al doilea rând, sunt cunoscute cazuri în care mamele îşi salvează copiii din situaţii neobişnuit de periculoase. Un exemplu ar fi cel în care o mamă româncă şi-a salvat fetiţa de sub roţile unei maşini, ridicând pur şi simplu vehiculul. Curajul acestei femei este un exemplu de voinţă supraomenească într-o situaţie primejdioasă, pentru un scop primordial: iubirea pentru copilul ei. În concluzie, curajul reprezintă abandonarea de sine în situaţii limită, atunci când ai cu adevărat un scop important. Subiectul al II- lea (20 de puncte)

Eseu argumentativ despre demnitate: "La întâmplări grele să te pleci, dar nu de tot să te smereşti" (Iordache Golescu , Proverbe comentate )

Viaţa tuturor este presărată cu greutăţi şi bucurii, cărora fiecare om le face faţă cum ştie mai bine. Aşadar, de întâmplările fericite trebuie să profităm la maxim, însă totdeauna trebuie să funcţioneze raţiunea, aşa cum se subînţelege şi din afirmaţia: „La întâmplări grele să te pleci, dar nu de tot să te smereşti". În primul rând, nu trebuie să ne dăm bătuţi în faţa greutăţilor, oricât de imposibil de depăşit ar fi acestea, deoarece menirea omului este de a se lupta cu viaţa, aşa cum exprima şi George Coşbuc în poezia "Lupa vieţii": "O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor". Dacă reuşim să plecăm puţin capul, nu într-atât încât să devenim slugarnici, ci doar să fim mai atenţi la detalii şi să renunţăm la orgolii prosteşti, atunci problemele noastre vor fi mult mai uşor de rezolvat. Al doilea argument ar fi faptul că, dacă ne încăpăţânăm să ne păstrăm trufia şi să facem totul de unul singur, cu certitudine vom eşua în viaţă, vom pierde nişte prietenii sau posibile prietenii, pentru că nu vom accepta ajutorul celorlalţi. În urma acestor argumente, concluzia nu poate fi decât una singură şi anume că, în timpuri de restrişte, trebuie să fim raţionali şi să acceptam ajutorul când ne este oferit, pentru că nu trebuie să te umileşti, ci să te înclini în faţa celor care-ţi pot fi de folos atunci când te afli întro situaţie-limită. Subiectul al II- lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre eroism:„Nu numai că eroismul nu se poate porunci, dar e cu neputinţă să-l răsplăteşti” (Nicolae Iorga)

În principiu, sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga şi anume că eroismul nu se poate porunci şi că nu poate fi răsplătit pe măsură, la fel ca pe orice alt gest sau atitudine care impresionează. În primul rând, eroismul este o caracteristică a fiecărui om în parte. Nu poate fi impusă sau poruncită, fiecare persoană alege dacă să facă, sau nu, un act de eroism. Această disponibilitate nativă este caracteristică persoanelor morale, care tind spre binele absolut şi sunt

gata să sacrifice totul pentru o cauză ori un ideal. Aş exemplifica o atitudine de eroism cu totul aparte gestul lui Apostol Bologa din romanul lui Liviu Rebreanu, "Pădurea spânzuraţilor". Decizia protagonistului de a se sacrifica pentru poporul său, refuzând să trădeze neamul căruia îi aparţine, este cu siguranţă un act de mare curaj, de înaltă ţinută morală. De aceea, nu sunt întru totul de acord cu cea de a doua parte a citatului, răsplata eroismului fiind strict sufletească, o înălţare spirituală şi o purificare pe care puţini au şansa să o simtă. Actele de eroism sunt, de regulă, răsplătite prin monumente ridicate în memoria celor ce sau sacrificat pentru o idee nobilă, pentru un ideal, pentru ţara sau poporul său. Dar acestea sunt recunoaşteri materiale, care nu folosesc în nici un fel eroilor şi cred că la acest fel de "recompensă" se referă Nicolae Iorga. În concluzie, eroismul nu poate fi impus, iar răsplata nu poate fi decât în sufletul generos al eroului. Subiectul al II- lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre muncă şi bani: "Altă pâine cumpără banul muncit şi altă pâine fură banul şiret." (Tudor Arghezi, "Pravilă de morală practică")

Încă din cele mai vechi timpuri, banul a dat naştere la multe conflicte, divergenţe şi a constituit un mod de diferenţiere atât a lucrurilor materiale cât şi a oamenilor. Totul depinde însă de mentalitatea fiecăruia şi de prisma prin care te uiţi la viaţă, fiecare om având propriile criterii de clasificare a valorilor. Pot spune că sunt de acord cu afirmaţia “Altă pâine banul muncit şi altă pâine fură banul şiret”, deoarece fac parte dintre cei care pun preţ pe valoarea morală şi nu pe cea oferită de bani. Este destul de greu să îţi menţii această convingere, având în vedere societatea nedreaptă, lipsită de reguli, o lume în care puterea banului are ultimul cuvânt, decide valori şi competenţe. Totuşi, continui să cred că adevărata valoare umană nu este cea pe care banul o oferă, din simplul motiv că banul în sine s-a devalorizat, uneori galopant, pe parcursul timpului. De aceea cred că nu merită "să furi" banul, indiferent de situaţie, pentru că, pe lângă faptul că este un act imoral, nu vei obţine o satisfacţie sufletească, ci dimpotrivă. Oricare ar fi comportamentul celor din jur, trebuie să ai personalitate şi să nu te laşi influenţat ori tentat de tot felul de atracţii. Este adevărat că pare mai simplu să furi şi să te bucuri de confortul oferit de bani, însă, cel puţin din punctul meu de vedere, gradul de satisfacţie oferit de banul muncit este mai mare, deoarece este important să ai conştiinţa împăcată. În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia lui Arghezi: “Altă pâine banul muncit şi altă

pâiSubiectul al II- lea (20 de puncte) Text argumentativ despre adevăr: "Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi." (Nicolae Iorga)

Pentru societate, adevărul, la fel ca majoritatea valorilor morale, a pălit de-a lungul timpului, devenind fad, lipsit de substanţă şi a căpătat un înţeles abstract. Refuzând adevărul, întrucât “a refuza” este mai uşor decât“ a înţelege", oamenii s-au afundat treptat în propria plasă ţesută din ipoteze şi minciuni. Însă, adevărul nu a dispărut, el le-a fost dăruit oamenilor de către Creator, iar pentru a-l redescoperi, aceştia ar trebui să caute adânc în sufletele lor, deoarece, după cum afirmă şi Nicolae Iorga, “Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi”. În sprijinul acestei afirmaţii, aduc următoarele argumente: Pentru început, consider că primul pas în aflarea adevărului este ca oamenii să realizeze că ei înşişi trăiesc în minciună. Spre exemplu, Iisus i-a învăţat pe semenii săi că religia nu înseamnă credinţă şi că templul nu este un lăcaş construit de mâini omeneşti, ci însuşi sufletul omenesc în care El a aprins lumânarea credinţei. Înşelată de puterea banului, societatea a înlocuit adevăratul templu cu biserica - o instituţie care încă din cele mai vechi timpuri s-a dovedit a fi o afacere profitabilă în cadrul căreia iertarea păcatelor este vândută “credincioşilor” contra unei sume de bani, viaţa veşnică putând fi, de asemenea, cumpărată. Afundându-se treptat în minciuni, oamenii au înlocuit legea iubirii şi a iertării aproapelui cu practicarea de ritualuri religioase, deseori plictisitoare, cu predici monotone şi greoaie, pe care mulţi nici nu se mai obosesc să le înţeleagă, minţindu-se pe sine că mergând la biserică au credinţă şi că oricum, mântuirea le va fi dată gratuit. În al doilea rând, cred că ceea ce le lipseşte oamenilor este însăşi dorinţa de a găsi adevărul pur, aşa cum le-a fost dat. Societatea se amăgeşte în continuare, imaginându-şi un Iisus mitic, care va sosi călare pe un nor şi o va mântui fără să merite şi care nu va ţine seama de greşelile comise de aceasta. Aşa că oamenii, refuzând adevărul şi idolatrizând banul, au creat un sistem în care domneşte suspiciunea, ura şi teama de a nu pierde agoniseala de-o viaţă - teamă nejustificată, întrucât oricine ştie că dincolo de moarte, sărac şi bogat, bolnav şi sănătos, sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi judecaţi după greşelile săvârşite. În concluzie, sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui N. Iorga şi cred că dacă oamenii şi-ar dori cu adevărat să iasă din rutina vieţii cotidiene, renunţând la haina de formalităţi pe care o poartă, ar redescoperi adevărul pur - chintesenţa vieţii, aşa cum le-a fost dăruit la facere.

Subiectul al II- lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre bogăţie: „Nu să fii bogat te face fericit, ci să devii bogat.” (Stendhal).

În societatea contemporană, dacă ar fi să întrebi fiecare om ce îşi (mai) doreşte în viaţă, răspunsul cel mai frecvent ar fi „bani”. Pentru a putea trăi liniştiţi, lipsiţi de grija zilei de mâine, este într-adevăr nevoie de bani, numai că aceştia aduc mulţumire doar dacă sunt munciţi de noi, deoarece nu poţi fi cu adevărat fericit decât dacă tu eşti în stare "să devii bogat." Primul argument s-ar referi la satisfacţia simţită atunci când ai reuşit într-o afacere a cărei idee îţi aparţine, atunci când vezi înflorind câştigurile, ca urmare a inventivităţii, eforturilor şi propriei seriozităţi. Dacă afacerea este preluată de la părinţi, implicarea nu este totală, aportul pe care îl ai nu-ţi aduce satisfacţii prea mari şi de multe ori se întâmplă să nu te potriveşti cu cele gândite şi organizate de altcineva. În al doilea rând, când munceşti pentru banii proprii, altfel îi iubeşti, în chibzuieşti, nu-i poţi risipi cu inconştienţă şi-ţi poţi face bucurii fără să ai sentimentul vinovăţiei că iroseşti banii altcuiva. În ultimă instanţă, dacă ai fi bogat de mic copil, nu poţi cunoaşte viaţa în toate aspectele ei, nu-ţi poţi fixa şi conştientiza limitele, nu poţi fi fericit cu adevărat, pentru că totul îţi vine de la sine şi bogăţia nu-ţi poate aduce bucurii reale ori satisfacţii profunde. Concluzia este, fără drept de tăgadă, că „Nu să fii bogat te face fericit, ci să devii bogat”, după cum spunea Stendhal, afirmaţie care şi-a dovedit valabilitatea în toate epocile. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre politeţe: "Politeţea este adunarea la un loc a gustului celui bun a fiecărui veac. Gustul cel bun nu se învaţă, el e în inimă" (Ion Heliade-Rădulescu, "Opere", III)

Afirmaţia lui Ion Heliade-Rădulescu despre politeţe se poate aplica oricãrei perioade istorice şi consider că îşi dovedeşte perfect valabilitatea. Politeţea nu se poate învăţa, dar, în mare parte, fiecare este influenţat de mediul în care trăieşte, de familie, de educaţia primită în copilărie şi

adolescenţă, de civilizaţia anturajului. Mai întâi, politeţea ţine de bunul-gust al fiecãrui om, însă acesta nu se poate învăţa, oricât de mult ar încerca familia, el este adânc înrãdãcinat în personalitatea fiecãrui om. În altă ordine de idei, fiecare veac şi-a pus amprenta asupra ideii de politeţe, deşi, în esenţă, conceptul nu s-a schimbat foarte mult. Totuşi, parcă mileniul trei a adus cu sine o diminuare a gradului de politeţe, aflat, cred, în relaţie directă cu scăderea bunului-gust şi al bunului-simţ totodată. Am observat că majoritatea scaunelor din metrou sunt ocupate de tineri şi de bărbaţi, că, intrând în magazin, sunt îmbrâncit şi dat la o parte din uşa ce pare prea îngustă, că limbajul este din ce în ce mai vulgar, că indecenţa este la loc de frunte şi uneori de laudă. De aceea, nu pot decât să trag un semnal de alarmă pentru degradarea rasei umane. Să fie acesta "bunul-gust" al veacului nostru?! În concluzie, deşi politeţea este un concept moral cunoscut tuturor, el ţine, totuşi, de respectarea anumitor reguli, comportamentul decent vine din bunul-gust al fiecãrui om. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre om şi caracter: "O măsură sigură a caracterelor este sentimentul ce-ţi rămâne pentru un om după ce l-ai iubit: amiciţie sau dispreţ." (Titu Maiorescu, "Opere" I)

Titu Maiorescu opina că un om poate fi evaluat din punct de vedere al caracterului numai prin prisma iubirii, certitudinea valorii sale umane putând fi stabilită doar când percepţia subiectivă (a iubirii) s-a consumat şi rămâne exclusiv privirea obiectivă asupra insului ca atare. Consider că afirmaţia criticului are fundament real şi corect. În primul rând, cred că se pot descoperi, pe parcursul unei relaţii sentimentale, trăsăturile de caracter ale unui om, având ca argument comportamentul şi atitudinea acestuia. În altă ordine de idei, impresia este dublată de părtinire, orice îndrăgostit având tendinţa de a exagera însuşirile celuilalt, iar analiza în profunzime a personalităţii este pasibilă de erori mai mari sau mai mici. Astfel se explică numeroase divorţuri care au loc în societatea contemporană şi te întrebi cum, dintr-o mare iubire care uneşte "pe viaţă" doi oameni, în scurt timp nu mai rămâne nimic? Un al doilea argument ar fi faptul că, în momentul în care renunţi voit sau obligat la cineva, îi poţi aprecia calităţile şi defectele cu obiectivitate şi să constaţi în mod raţional că sentimentul ce rămâne după despărţire poate fi: prietenie sau dispreţ. În concluzie, afirmaţia lui Titu Maiorescu nu numai că-şi dovedeşte valabilitatea, dar este atât de complexă, încât se subiectul este inepuizabil.

Subiectul al II -lea (20 de puncte) Text argumentativ despre conştiinţa de sine: “Noi suntem ceea ce faptele noastre sunt” (T. Vianu – “Jurnal”)

În ceea ce priveşte citatul din “Jurnalul” lui Tudor Vianu referitor la conştiinţa de sine, pot spune că sunt întru totul de acord, deoarece în mod frecvent faptele vorbesc despre noi ş reprezintă totodată şi trăirile noastre exteriorizate. Sunt de părere că orice reacţie, atitudine, mod de a ne purta se supun analizei şi comentariului celor din jur, fie dintr-un interes pentru persoana ta, fie ca banalitate a vieţii. În general, toate faptele trebuie să aibă o logică şi nimic ar trebuie să fie la voia întâmplării: subconştientul lucrează permanent. Faptele spun multe despre noi, despre modul nostru de a fi, de a gândi. De exemplu, atunci când comportamentul cuiva este strident, zgomotos sau gesturile sunt indecente, se desprinde cu siguranţă lipsa unei educaţii solide ori, mai rău, incapacitatea acelei persoane de a ţine cont de normele etice impuse de societate. În susţinerea aceleaşi concepţii, libertate nu înseamnă să faci orice, fără să ai control şi conştienţă, întrucât poţi deranja multă lume din jur. De altfel, există o maximă de care fiecare ar trebui să ţină seama, mai ales aceia care confundă libertatea cu lipsa de civilizaţie: "Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi".. În concluzie, noi toţi “suntem ceea ce faptele noastre sunt”, cum atât de convingător afirma Tudor Vianu. Subiectul al II-lea (20 de puncte) Text argumentativ despre învăţătură: "Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin caracter" (Ovid Densuşianu, "Opere I")

Sunt de acord cu afirmaţia lui Ovid Densuşianu, aceea că «Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin caracter.» În primul rând, toţi membrii unei comunităţi au şansa de a studia, dar nu toţi ştiu să profit de cele învăţate, cauzele fiind multiple. Puţini sunt cei care reuşesc să îşi folosească atât cunoştinţele acumulate în şcoală, cât şi cele desprinse din experienţele vieţii concrete. Ideal ar fi ca baza comportamentului uman să fie învăţătura, iar personalitatea să se formeze pornind de la principii solide, întrucât numai astfel omul ar putea străluci cu adevărat prin forţa caracterului

său. Un alt argument ar fi un exemplu din viaţa reală. Am cunoscut de curând un agricultor care, deşi în copilărie a excelat la şcoală, caracterul slab, lipsa voinţei şi a ambiţiei l-au determinat să nu urmeze un liceu, ci să rămână în satul natal, unde să continue munca pământului. Acesta este un exemplu de lipsă de caracter sau, popular, «brânză bună în burduf de câine». În concluzie, învăţătura fără caracter este ca pâinea fără cuţit. Una fără cealaltă este inutilă. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre raportul dintre admiraţie şi iubire: "Poţi admira ce nu ai înţeles cu totul, dar nu poţi iubi decât ce ai înţeles bine." (Nicolae Iorga)

Părerea mea este că, după cum spune şi Nicolae Iorga, iubirea şi admiraţia se pot dobândi diferit. Admiraţia este un sentiment care se poate dobândi în urma unei fapte bune sau în urma unei reuşite care a surprins sau a bucurat persoana respectivă, cea care dezvoltă sentimentul. Totodată, entuziasmul este un sentiment care se poate dobândi destul de uşor, spre deosebire de iubire, dar se poate pierde tot atât de uşor. Pe de altă parte, iubirea este un sentiment mult mai complex care necesită mai mult timp pentru a se dezvolta, presupune profunzimi nebănuite şi se manifestă după legi numai de ea ştiute. Iubirea implică admiraţie şi presupune cunoaştere totală. Atât iubirea cât şi admiraţia sunt sentimente umane pozitive, care se deosebesc prin modalitatea de manifestare: admiraţia presupune o percepţie detaşată şi exterioară, pe când iubirea este un sentiment mult mai profund , care necesită timp şi multă dăruire. În concluzie, ţinând cont de cele precizate mai sus, susţin cu toată convingerea afirmaţia istoricului Nicolae Iorga:”Poţi admira ce nu ai înţeles cu totul, dar nu poţi iubi decât ce ai înţeles bine” Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre punctualitate: „Nu foloseşte la nimic alergatul, trebuie să porneşti la timp.”(La Fontaine)

Orice ne-am propune în viaţă, trebuie să fie realist, să ne gândim dacă într-adevăr avem şanse să ajungem unde ne dorim sau nu. Când ne stabilim adevăratul ideal, trebuie să profităm de orice şansă ivită la timpul potrivit, nu mai devreme, nu mai târziu. Iată de ce voi aduce argumente în favoarea afirmaţiei lui La Fontaine: "Nu serveşte la nimic alergatul, trebuie sa porneşti la timp”. În primul rând, luând afirmaţia ad literam, aceasta este cât se poate de corectă: un atlet, oricât de bun ar fi, nu ar reuşi să recupereze un avans al concurenţilor dacă nu ar porni odată cu ei, pentru că ei îl vor şti acolo, în spate, şi vor sprinta mai mult ca să nu fie ajunşi. Oricât se va strădui, atletul întârziat nu va ajunge în faţa plutonului. În al doilea rând, sensul conotativ al afirmaţiei este la fel de adevărat. Când încercăm să obţinem ceva, trebuie să sesizăm timpul potrivit pentru a reuşi şi pentru a nu pierde timpul preţios pe care nu îl căpătăm înapoi. Spre exemplu, dacă cineva doreşte să devină un pianist profesionist, trebuie să se apuce de studiat şi să repete zilnic, ore întregi, de la o vârstă fragedă, deoarece performanţa presupune "să porneşti la timp" în cursa artei. În concluzie, afirmaţia „Nu foloseşte la nimic alergatul , trebuie să porneşti la timp” este întru totul adevărată. Subiectul al II-lea (20 de puncte) Text argumentativ despre condiţia femeii: "Nu există în largul lumii un drum mai plin de emoţii, de neprevăzut, de lucruri uimitoare decât sufletul unei femei." (Camil Petrescu)

Sunt de acord cu afirmaţia lui Camil Petrescu, aceea că “nu există în largul lumii un drum mai plin de emoţii, de neprevăzut, de lucruri uimitoare decât sufletul unei femei.” În primul rând, o femeie este foarte sensibilă şi emotivă. Ea reacţionează în toate situaţiile sentimental, fără să facă distincţie între fapte mai mult sau mai puţin semnificative. Niciodată nu ştii ce-i în sufletul unei femei şi de aceea ea este mereu surprinzătoare. Un exemplu edificator ar fi Otilia din romanului lui George Călinescu, "Enigma Otiliei". Eroina este întocmai tipul feminităţii, un amestec fascinant de candoare şi siguranţă de sine, între sentiment şi raţiune. În concluzie, Camil Petrescu a făcut o afirmaţie general-valabilă în orice epocă sau societate, femeia rămânând o enigmă, un mister al sufletului omenesc. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre artă: ”Arta nu doreşte reprezentarea unui lucru frumos, ci reprezentarea frumoasă a unui lucru.” (Immanuel Kant)

Sunt de acord cu afirmaţia marelui filozof Kant. Prin frumuseţea ei, arta are rolul de a impresiona, de a captiva, de a transmite stări, sentimente receptorului. În primul rând, o operă estetică izvorăşte din sensibilitatea artistică a creatorului său, fiind rodul talentului, dar şi al efortului depus. Imaginarul artistic este modul de percepţie a lumii înconjurătoare de către orice artist, fie în literatură, fie în pictură, fie în cinematografie, însemnând că realitatea este transpusă imaginativ, iar respectiva creaţie este doar reprezentarea frumoasă a acelei realităţi. De exemplu, un film istoric despre Ştefan cel Mare se bazează pe adevărul istoric, dar creaţia imagistică este o reprezentare "frumoasă", artistică despre voievodul moldovean, în care un rol determinant îl au metaforele vizuale, destinele personajelor, unghiurile din care sunt evidenţiate diverse aspecte sociale, ceea ce face ca opera să aparţină esteticii şi nu documentului istoric arid. De asemenea, arta trebuie să impresioneze receptorul, să-i transmită o stare, o emoţie, o reflecţie, în funcţie de opera respectivă. Astfel, o creaţie trebuie să atingă sensibilitatea celui ce o vizualizează, emoţionându-l, creându-i o înălţare, o bogăţie spirituală. În concluzie, rolul artei este de a sensibiliza sufletele oamenilor prin reprezentarea artistică a unui lucru, de a îmbogăţi spiritual şi nu de a reda efectiv un obiect ce nu reuşeşte să transmită nimic sau să emoţioneze. Subiectul al II-lea (20 de puncte) Text argumentativ despre consecvenţă: "Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac" (Mihai Eminescu, "Opera poetică".)

Sunt întru totul de acord că oamenii se diferenţiază nu atât prin ceea ce spun, ci mai ales prin faptele lor, prin consecvenţa cu care aplică în practică propriile principii. Mai întâi, există foarte mulţi oameni care perorează norme morale şi par intransigenţi în aplicarea lor, dar dacă îi urmăreşti o vreme constaţi că le încalcă fără să-şi dea seama şi acest lucru se întâmplă pentru că, în fond, ei nu cred în principiile respective. De pildă, am observat că oamenii care susţin cu ostentaţie că urăsc minciuna, sunt şi cei care mint cel mai mult. De asemenea, există şi persoane care nu fac atâta paradă de capacităţile lor profesionale sau de moralitatea lor, însă faptele lor demonstrează profesionalism şi integritate etică. Părerea mea este că atunci când vezi că cineva se laudă ostentativ, trebuie să fii vigilent, pentru că în cele mai dese

situaţii, aceştia se dovedesc a fi diletanţi sau amorali şi, după cum se ştie, îţi creează probleme sau dezamăgiri. Aşadar, având în vedere argumentele menţionate mai sus, afirmaţia lui Eminescu este indubitabil adevărată, în viaţă trebuie să te conduce după deviza "fapte, nu vorbe". Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre adolescenţă: "[…] un adolescent, care simte cum depăşise adolescenţa, e sfâşiat de melancolie […] şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe «adevărata viaţă»." (Mircea Eliade)

Fiecare trecere într-o nouă etapă a vieţii imprimă asupra oamenilor stări dintre cele mai variate, precum fericire, teamă, regret şi, nu de puţine ori, melancolie. Păşirea în viaţa de adult îi marchează adânc pe majoritatea adolescenţilor, care se gândesc cu teamă că au ieşit de sub aripa ocrotitoare a tutorilor lor, dar totodată îşi doresc cu ardoare să-şi construiască propriul drum în viaţă pentru a se putea afirma aşa cum de multe ori au visat s-o facă în copilărie. Având în vedere cele spuse mai sus sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui Mircea Eliade:“Un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa, e sfâşiat de melancolie şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea ca să-şi poată începe adevărata viaţă“. În sprijinul acestei afirmaţii, aduc următoarele argumente: În primul rând, sunt de părere că fiecare adolescent, păşind spre maturitate, simte că lasă în urmă o parte din sine, o parte din viaţa sa şi atunci e copleşit de melancolie, este confuz, dezorientat şi, poate, puţin speriat de necunoscut. Bineînţeles că acestea sunt stări trecătoare pe care oricine le poate depăşi cu puţin ajutor din partea familiei şi a prietenilor care-i sunt alături. În al doilea rând, adolescentul intrat în starea de melancolie, doreşte aprig să se debaraseze de acest sentiment negativ pentru a se putea afirma faţă de ceilalţi adulţi, în rândul cărora este proaspăt intrat. Dar mai presus de toate, vrea să-şi vadă visurile copilăriei realizate şi atunci este necesar să depăşească momentul melancoliei pentru că viaţa este scurtă şi plină de imprevizibil. În concluzie, cred că autorul "Adolescentului miop" este perfect îndreptăţit să facă această afirmaţie, deoarece romanul său s-a dovedit a fi o oglindă pentru tinerii ce lasă în urmă dulcea lume a adolescenţei, deci “Un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa, e sfâşiat de melancolie şi totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea ca să-şi poată începe adevărata viaţă“. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre înţelepciune:“Înţelepciunea este o marfă pe care cine o vinde a cumpărat-o.” (Nicolae Iorga)

Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga conform căreia înţelepciunea, în cazul în care ajunge să fie vândută şi cumpărată, poate fi considerată o marfă. În primul rând, înţelepciunea este un apanaj personal, un lucru pe care îl dobândeşti în timp şi pe care nu-l poţi cumpăra sau vinde. Chiar dacă împrumuţi sau îţi însuşeşti ideile unor filozofi sau ale unor oameni de cultură, acest lucru nu înseamnă că ai devenit brusc un înţelept. Numai experienţa proprie de viaţă, izbânzile şi eşecurile, momentele de tristeţe şi de bucurie, ezitările şi cutezanţele te pot face să devii o persoană înţeleaptă. De aceea, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, capătă o concepţie mai amplă şi mai profundă asupra lucrurilor, fapt datorat chibzuinţei dobândite de-a lungul anilor. De altfel, Mihai Eminescu are aceeaşi concepţie despre înţelepciunea ca rezultat direct al trăirilor proprii, idee exprimată în poezia "În zadar în colbul şcolii": "Ci trăieşte, chinuieşte şi-ai s-auzi iarba cum creşte". Un alt argument pentru care înţelepciunea nu este şi nu trebuie să fie o marfă care se poate vinde ar fi faptul că înţelepciunea se câştigă numai învăţând din propriile greşeli sau din ceea ce observăm în jur şi ne însuşim din atitudinile celorlalţi. Atunci când simţi pe pielea ta urmările greşelilor, cu siguranţă vei lua aminte data viitoare devenind astfel mult mai atent în luarea unor decizii. În concluzie, înţelepciunea pe care o vinzi nu este în fapt nimic altceva decât înţelepciunea cumpărată, nu propria ta experienţă, propriile tale cugetări. Subiectul al II-lea (20 de puncte) Text argumentativ despre omenie, pornind de la afirmaţia: „Nu sunt decât două căi pe lume: omenia şi neomenia” (George Călinescu - "Şun")

Antonimele „omenie şi neomenie” sunt derivate din cuvântul „om” şi de aceea sunt definitorii pentru fiinţa umană. Omenia reprezintă un complex de calităţi, proprii unei persoane, purtare blândă, înţelegătoare, atitudine cuviincioasă şi respectuoasă. Pe de altă parte, neomenia înseamnă cruzime, sălbăticie, răutate şi lipsă de onestitate, care reprezintă exact contrariul omeniei. În opinia mea, în realitatea vieţii sociale se întâlnesc destul de des aceste forme. Depinde de personalitatea şi conştiinţa fiecăruia. Neomenia îmbracă diferite forme, de la minciună la furt şi mai grav la crimă. Este uşor să faci rău, mai greu este să faci bine. Şi în România sunt destule persoane care au aceste porniri rele, neomenoase. Reversul este omenia, care se manifestă prin respectul faţă de semenii de lângă tine şi prin ajutorul pe care-l acorzi în toate situaţiile.

În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia „Nu sunt decât doua căi pe lume: omenia şi neomenia”, deoarece teoria lui George Călinescu se reflectă şi astăzi, în viaţa reală. Depinde de fiecare persoană, care este alegerea vieţii: om sau neom. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre iertare: "Cu iertarea dobândeşti şi pe duşman prieten“ (Iordache Golescu)

De cele mai multe ori, atunci când cineva greşeşte faţă de noi, avem tendinţa să-l judecăm, să-l acuzăm şi, uneori, chiar să ne răzbunăm pentru răul pricinuit. Astfel de atitudini nu fac decât să-l ţină pe "vinovat la distanţă", înrăutăţind şi mai mult conflictul deja existent. Uneori, iertarea poate ameliora relaţiile interumane, însă există şi situaţii când este zadarnică, de aceea, eu nu pot fi decât parţial de acord cu următoarea afirmaţie a lui Iordache Golescu: "Cu iertarea dobândeşti şi pe duşman prieten". În primul rând, sunt de acord cu citatul menţionat mai sus deoarece cred că iertând o persoană care a greşit faţă de noi, îi oferim posibilitatea de a-şi corija comportamentul şi atitudinea şi de a nu mai repeta în viitor aceeaşi greşeală. Bineînţeles, consider că acest lucru este posibil doar dacă vinovatul nu este dominat de orgolii, este sincer cu sine însuşi şi are demnitatea de a recunoaşte că într-adevăr a greşit. În al doilea rând, trebuie să menţionez că există persoane care cer iertarea ca o formalitate, ca pe ceva protocolar, doar ca să păstreze aparenţele, după care continuă să săvârşească aceleaşi greşeli, sau, poate, unele mai grave. În acest caz nu cred că afirmaţia lui Iordache Golescu mai este valabilă, deoarece duşmanul continuă să joace rolul lupului în haină de oaie şi să-şi urmărească în continuare interesele meschine fără să ţină cont de principii morale. În concluzie, consider că iertarea este un drept ce nu trebuie acordat gratuit, este un merit de care trebuie să beneficieze doar cei care dovedesc dorinţa şi forţa de a-şi schimba comportamentul pentru că, iertând un astfel de duşman, îl poţi transforma în cel mai devotat prieten. Subiectul al II-lea ( 30 de puncte)

Text argumentativ despre libertate: “ Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc”. (Jean Jacques Rousseau)

Sunt de acord cu afirmaţia lui Jean Jacques Rousseau şi anume că “ Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc” şi consider că este definiţia ideală pentru ceea ce înseamnă libertate. În primul rând, a fi liber nu înseamnă a fi stăpânul absolut al lumii, ci înseamnă a te bucura de drepturile tale atâta timp cât nu îngrădeşti drepturile celorlalţi, a fi liber în alegerile tale şi în acţiunile tale, fără a-i priva pe ceilalţi de libertatea lor. Libertatea este o acţiune conştientă a oamenilor, aceştia având posibilitatea de a acţiona după propria voinţă. Libertatea de conştiinţă este dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate. În altă ordine de idei, omul face parte dintr-o societate în cadrul căreia el interacţionează cu alţii şi în cadrul căreia se supune anumitor legi înfiinţate tocmai în scopul menţinerii unui echilibru, a unei ordini sociale. De aceea, omul nu poate face tot ceea ce îşi doreşte; însă societatea îi oferă libertatea de a-şi controla propria viaţă, de a alege şi de a decide în legătură cu propria persoană. El nu este silit să facă lucruri pe care nu le doreşte, nu este obligat să acţioneze împotriva dorinţei sale. De exemplu, el este liber să-şi aleagă meseria, să aleagă dacă vrea să înveţe sau nu, dacă vrea să-şi întemeieze o familie sau nu; este liber să se stabilească unde vrea, în ce ţară vrea şi chiar liber să-şi schimbe naţionalitatea, religia după propria dorinţă. În concluzie, libertatea nu trebuie înţeleasă ca un abuz de drepturi şi de putere, ci trebuie înţeleasă ca o posibilitate de a alege după propria voinţă şi în legătură cu propria persoană, fără a influenţa libertatea celorlalţi din jur. Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ despre libertate: “Principiul guvernământului democratic e libertatea” (Aristotel, “Politica”)

Nu sunt de acord cu afirmaţia lui Aristotel: “Principiul guvernământului democratic e libertatea”, întrucât, până şi în acest sistem politic, care presupune libertatea individului, în relaţia dintre conducători şi conduşi, balanţa se înclină în favoarea celor dintâi. În primul rând, consider că democraţia este un comunism mascat. În vremea comunismului, oamenii erau strict limitaţi în ceea ce priveşte modul de viaţă, de către cei aflaţi la conducere. Regulile erau stricte, chiar dure, iar cei care le încălcau plăteau scump. Cred că sub masca democraţiei se fac multe mârşăvii şi, deşi rolul guvernului este de a proteja cetăţenii, mereu vor exista abuzuri asupra oamenilor de rând venite din partea autorităţilor. În al doilea rând, libertatea pe care o presupune democraţia nu este totdeauna valorificată, luată în considerare: libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea credinţei. În ziua de azi, omul nu are libertatea de a spune ce gândeşte liderilor şi chiar dacă îşi exprimă părerile, de cele mai multe ori, opinia unui singur om nu este luată în calcul de către cei aflaţi la

putere, este considerată nesemnificativă deoarece sistemul are regulile lui de neclintit. Mai mult, principiul guvernământului democratic nu poate fi considerat în totalitate libertate pentru că omul tot este obligat să plătească taxe, impozite, unele fără rost, numai pentru că aşa poate guvernul să adune bani la buget, omul este constrâns, ancorat într-un sistem social impus. În concluzie, nu pot susţine afirmaţia lui Aristotel: : “Principiul guvernământului democratic e libertatea”, fiindcă, în România, guvernământul democratic îşi creează propriile lui reguli.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->