Sunteți pe pagina 1din 2

RAPORTURILE DINTRE FILOSOFIE SI STIINTA, ARTA, RELIGIE, POLITICA

Raporturile dintre filosofie si stiinta sunt cele mai vechi. Este indeobste cunoscut ca la inceputuri gandirea filosofica a rodit in spiritualitatea unor remarcabili oameni de stiinta cum au fost Tales din Milet -; mare matematician si astrolog, Pitagora -; mare matematician, astronom si astrolog, Platon un mare geometrician, Aristotel -; fondator al multora din stiintele moderne (fizica, biologia, psihologia, morala, etica). Filosofia s-a dovedit deci de la inceput intr-o stransa legatura cu preocuparile oamenilor de stiinta. In filosofia moderna, filosofia a fost preocuparea a numerosi oameni de stiinta, Decart a fost un mare matematician, astronom, a realizat pentru prima data o lucrare, un tratat de medicina si este considerat unul dintre fondatorii filosofiei moderne. Pascal a fost un mare matematician, fizician, chimist. Emanuel Kant si-a inceput activitatea ca profesor de matematica si ulterior a ajuns profesor de filosofie la universitatea din Konisberg. n9t24tu In filosofia contemporana sunt numerosi oameni de stiinta care au tratat si probleme de filosofie. Intre filosofie si stiinta exista raporturi variate, indirecte care decurg din raporturile dintre filosofie si stiinta, existente de-a lungul veacurilor si directe, decurgand din specificul, din legatura nemijlocita dintre istoria filosofiei si a stiintei. Relatia filosofiei cu stiinta, in antichitate, era dominata deopotriva de o tendinta speculativa si unificatoare, care intentiona o explicatie unitara a intregii lumi ilustrata de pozitiile lui Democrit, Platon si Aristotel, si de o tendinta concreta si diversificatoare care avea ca scop cercetarea unor domenii mai restranse, al carui prototip era Arhimede. Unitatea stiintei antice cu toata diversificarea ei in perioada alexandrina, cand filosofii erau mai putin afundati in meditatii morale si metafizice si mai mult savanti versati in stiintele propriu-zise matematica, geografie, medicina, era transcendenta, adica era data din afara stiintei de catre filosofie. Filosofia era considerata stiinta ideala, unitatea stiintei era mai degraba unitatea cunoasterii. Incepand cu scoala lui Pitagora se cauta un tip de stiinta ideala care sa fie asezata la baza stiintei generale despre existenta. Acest tip de stiinta era matematica opusa cunoasterii empirice, care era considerata obscura si lipsita de unitate. Spre deosebire de empirie, matematica era o stiinta universala intemeiata pe o evidenta nationala si facea parte din structura realitatii, careia ii conferea ordine rationala. In continuarea gandirii pitagoricilor, Democrit, uneste matematica cu fizica intr-o stiinta universala. Scopul noii stiinte fizico-matematice era explicarea rationala a fenomenelor naturii. Democrit considera stiinta fizico-matematica superioara atat plurii stiintei matematice, empirice, cat si metafizice. Platon a adus un element nou in relatia dintre stiinta si filosofie. El considera ca obiectul stiintei il constituie nu ceea ce devine, se transforma, ci ceea ce este si ramane neschimbat. Obiectul stiintei este universalul, generalul, este permanentul, neschimbatorul din lucru. La Platon intalnim o incercare reusita in determinarea distincta intre stiintele naturii, matematica si filosofie. Stiintele naturii se ocupa de lumea sensibila, intr-o continua schimbare si formuleaza generalitati empirice lipsite de generalitatea rationala.

Matematica studiaza obiectele ideale, neschimbatoare: dreapta, cercul, punctul, lucruri care ating un grad de perfectionare si necesitate la care stiintele empirice nu au putut sa ajunga. Platon nu face greseala pe care o fac multi astazi de a concepe matematica intr-un mod ideal ca stiinta perfecta, deoarece spune el se foloseste de imagini vizuale si pleaca in demonstratii nu numai de la axiome, cat si de la postulate acceptate din necesitati metodologice. Filosofia este stiinta ideala suprema si are ca obiect contemplarea ideilor si reda adevarul absolut. Unitatea stiintei este data de filosofia careia ii pregateste terenul oarecum matematica. Aristotel face si el distinctia intre 3 stiinte: metafizica, fizica si matematica. Aceste 3 sunt stiinte teoretice. In raport cu Platon, Aristotel acorda o mare importanta stiintei despre natura sensibila, fizica, pe care o considera superioara matematicii. Aristotel a pus bazele fizicii ca stiinta particulara, a formulat metodele si legile ei specifice. Realizarea lui Aristotel a dominat gandirea stiintifica pana la sfarsitul secolului XVI-lea. Aristotel are o contributie remarcabila si la constituirea biologiei ca stiinta. Odata cu Aristotel se accentueaza procesul de diferentiere a stiintei pe care si-a dobandito pe parcurs deplina sau relativa lor autonomie. In acest proces de diferentiere a stiintei, metafizica se ocupa cu studiul principiilor prime, cauzelor prime sau cu studiul fiintei ca fiinta. Fizica studiaza lucrurile in miscare, iar matematica trateaza despre lucrurile permanente dar nu separate. In aceste conditii, filosofia este stiinta suprema, calauzitoare a celorlalte stiinte, care sunt privite ca servitoarele filosofiei. Stiintele particulare sunt lipsite de dreptul de a contrazice filosofia. Metafizica este conceputa ca stiinta universala deasupra tuturor celorlalte stiinte, ea cuprinde in sine stiintele particulare care studiaza determinarile particulare ale stiintei. Epoca renasterii imbogateste tema raportului stiintafilosofie. Stiinta lui Aristotel a devenit stiinta dominanta si oricare abatere de la ea era condamnata fiind asimilata cu o erezie. Filosofia de pana la renastere era considerata o ancillateologie, iar unitatea stiintei era data de transcendenta divina. Renasterea incepe sa puna in discutie aceste teze larg raspandite in evul mediu, odata cu progresele dobandite de diferite stiinte. Renasterea a produs o adevarata cotitura a dezvoltarii stiintei, a transformat intreaga cultura, arta, filosofie si stiinta, a schimbat conditia omului in lume si sensul vietii sale. Omul a dobandit incredere in puterile proprii pe care le considera necesare si suficiente pentru a-si schimba conditia in lume. Viata pamanteasca nu mai este privita ca o simpla trecere spre viata de dincolo ci capata valoare proprie si demnitatea de a fi traita. Raporturile omului cu lumea, cu natura trec pe primul plan. Omul si natura devin cele 2 centre de interes. De aici 2 tendinte fundamentale ale filosofiei si culturii renascentiste: umanismul si naturalismul. Valorile stiintei trec in primplanul constructiei spirituale a omului, deoarece il ajuta pe om sa-si imbunatateasca conditia umana. Totodata sunt reinviate toate curentele de gandire ale antichitatii: platonismul, neoplatonismul, pitagorismul, aristotelismul, stoicismul, scepticismul.